Italia sub dominatie ostrogota

Italia sub dominatie ostrogota

Revenind în Italia, constatam ca sfârsitul secolului al V-lea a fost din nou marcat de neamul gotilor, respectiv de ramura rasariteana, a ostrogotilor. Fractiunea ostrogota intrata în supunere fata de huni îsi redobândeste libertatea dupa moartea lui Attila. În perioada dominatiei hunice, ostrogotii salasuiau în zona Pannoniei rasaritene pâna în Transilvania, iar o parte dintre ace# 858b18i 1;tia participa alaturi de gepizi la coalitia antihunica biruitoare la Nedao. La scurt timp, însa, dupa înfrângerea dusmanului comun, între fostii aliati izbucnesc neîntelegeri, gepizii reusind sa-si impuna dominatia si sa preia mostenirea hunica, ostrogotii fiind nevoiti sa-si caute noi locuri de colonizare. O parte a poporului ostrogotilor se deplaseaza spre apus, spre Galia, unde sunt primiti de rudele lor vizigote, ce le permit asezarea în regatul lor. O alta fractiune se îndreapta mai întâi spre sud, spre Imperiul Roman de Rasarit, unde vor face cariera istorica sub dinastia Amaliana. Din anul 471 este cunoscut drept conducator al acestor ostrogoti din Peninsula Balcanica amalianul Teodoric, care si-a petrecut copilaria ca ostatec la curtea imperiala din Constantinopol, bucurându-se de o aleasa educatie romana. La fel ca în Apus, în aceasta perioada, armata Imperiului Roman de Rasarit era dominata de elemente germanice, fractiunea cea mai puternica fiind cea comandata de catre un sef militar numit Teuderic-Strabo, asezat cu grupul sau în Tracia ca federat. Acest grup germanic a fost folosit initial de catre guvernantii de la Constantinopol împotriva ostrogotilor lui Teodoric, scutind astfel pentru început imperiul de amenintarea tânarului rege amalian. Dupa moartea lui Teuderic-Strabo, coeziunea si implicit puterea fractiunii sale scade amenintarea ostrogota devenind din nou acuta. Astfel, curtea de la Constantinopol încearca sa cumpere bunavointa lui Teodoric prin acordarea de privilegii si titluri înalte. În anul 484, amalianul Teodoric este numit "magister militum" al armatei imperiale si i se confera titlul de consul roman. Se pare însa ca aceste titluri nu l-au impresionat pe ambitiosul rege ostrogot, care înca în acelasi an îsi pune în miscare armata îndreptându-se spre Constantinopol. Doar dupa lungi tratative si dupa interventia surorii sale, ce locuia în capitala Imperiului Roman de Rasarit, Teodoric se retrage din fata orasului. Pentru a scapa de permanenta amenintare ostrogota, abila diplomatie constantinopo-litana reuseste sa îndrepte atentia lui Teodoric spre Italia, însarcinându-l sa porneasca, în calitatea sa de consul roman, razboi împotriva uzurpatorului Odoacru, si sa restabileasca în numele împaratului rasaritean ordinea si legitimitatea în partile apusene ale imperiului. Mirajul Italiei îl determina pe Teodoric sa treaca în luna august a anului 489 în peninsula si sa obtina o luna mai târziu o rasunatoare victorie în apropiere de Verona. Dar Odoacru nu capituleaza si razboiul începe sa devina unul de durata si de uzura, cu victorii schimbatoare de ambele parti. Abia în anul 492 Odoacru este încercuit în zona din jurul capitalei si apoi asediat în Ravena. Este asa-numitul "razboi al corbilor". În luna februarie a anului 493, prin mijlocirea arhiepiscopului de Ravena încep negocierile de pace si se stabileste un condominiu între Teodoric si Odoacru. Dar la numai câteva zile dupa acest act, Teodoric îl ucide pe Odoacru punând astfel capat scurtului condominiu si devenind singur stapânitor al Italiei, recunoscut imediat ca rege, nu numai de germanici, ci de întreaga populatie a peninsulei. În anul 497, împaratul Anastasie si curia din Constantinopol îl recunoaste la rândul ei pe regele ostrogot ca suveran al Italiei cu titlul de patriciu si comandant suprem al armatei, iar doi ani mai târziu noul stapân îsi va face intrarea triumfala în Roma. Ostrogotii lui Teodoric sunt deci cei ce preiau mostenirea Imperiului Roman de Apus în aceasta etapa, iar sub regele amalian unitatea peninsulei se mentine. Pe de alta parte, cucerirea ostrogota a Italiei nu s-a vrut a fi una absoluta, Teodoric venind în Italia ca împuternicit al împaratului de la Constantinopol si ca atare dorind sa conduca în aceasta calitate destinele populatiei romane, mentinându-si în acelasi timp prerogativele de rege al poporului sau, pe a carui putere militara se baza. În general perioada guvernarii lui Teodoric în Italia este considerata ca o epoca de echilibru între elementul germanic si cel romanic. În general el rezerva aristocratiei ostrogote rolul predominant în conducerea statului si razboinicilor sai atributiunile militare, dar nu desfiinteaza aparatul administrativ roman si colaboreaza cu Senatul si patricienii romani de a caror servicii se foloseste, în special, în domeniul relatiilor diplomatice. Pentru împartirea pamânturilor va constitui o comisie mixta romano-germanica pusa sub conducerea senatorului Liberius, iar înalte functii în aparatul administrativ vor detine senatorii Boethius, Symmachus sau Cassiodorus Senator. Acesta din urma va deveni seful cancelariei lui Teodoric, iar prin scrierile sale ni s-a transmis cel mai important izvor privitor la perioada în discutie, reunit în colectia numita "Varia", ce cuprinde corespondenta diplomatica a regelui ostrogot. Lui Cassiodorus Senator i se datoreaza si prima istorie a gotilor, pierduta din pacate si pastrata doar prin unele fragmente preluate de istoricul got Jordanes în secolul al VI-lea. Pentru a pastra totusi controlul asupra aparatului administrativ roman, Teodoric va institui un aparat paralel de supraveghere. Astfel, activa alaturi de guvernatorul roman un "comite al ostrogotilor din provincie", alaturi de defensorul roman din orase un "comite al ostrogotilor din cetate", iar functionarii romani de rând erau supravegheati de slujbasi ostrogoti numiti "saiones". Desigur au existat si dificultati: Filosoful Boetius care initial s-a pus în slujba lui Teodoric este executat în anul 524 pentru înalta tradare împreuna cu socrul sau, senatorul Symmachus, iar protocoalele pastrate ale procesului sunt relevante pentru imaginea societatii acelei perioade, dezvaluindu-ne cât de fragila era înca stapânirea ostrogota si cât de puternica era înca opozitia romana. Alte probleme destul de importante au fost cele de ordin confesional, dintre ostrogotii crestinati în rit arianist si localnicii de rit roman. Cât de grave erau aceste disensiuni reiese din încarcerarea si moartea în temnita a papei Ioan I în anul 526.

În planul politicii externe Teodoric a fost foarte activ, încercând introducerea unui sistem ce va fi urmat de-a lungul Evului Mediu de numeroase capete încoronate: respectiv încheierea unor tratate bazate pe aliante matrimoniale prin care se încerca constituirea unei puternice aliante germanice pe plan european. Aceasta politica a dat roade în numeroase cazuri, dar a generat si conflicte, asa ca în cazul vandalilor carora Teodoric a fost nevoit sa le declare razboi, dupa ce regele acestora o repudiase pe sotia sa ostrogota, lasând-o sa moara în temnita. Ostrogotii nu au mai apucat însa sa razbune moartea printesei lor, pentru ca în anul 526 Teodoric se stinge gasindu-si odihna de veci în maosoleul ridicat înca în timpul vietii sale la Ravena, devenit celebru datorita cupolei sale realizate dintr-un monolit imens si considerat prima constructie monumentala germanica.

Recucerirea Italiei sub Justinian. Cât de importanta a fost pentru epoca pe care o parcurgem personalitatea lui Teodoric, se va putea vedea forte curând prin urmarile pe care disparitia sa le-a generat. Se pare ca urmasii sai au pierdut cu totul masura pe care Teodoric a gasit-o pentru mentinerea echilibrului dintre goti si romani. Mai întâi, pentru perioada minoratului nepotului lui Teodoric, se instituie o regenta sub conducerea printesei Amalawintha, fiica defunctului rege si mama mostenitorului minor. Datorita atitudinii ei conciliante sau de-a dreptul prietenoase fata de Constantinopol, îsi face multi dusmani în rândul aristocratiei ostrogote ce pune mai întâi la cale un atentat nereusit, dupa care printesa este încarcerata si ucisa fara judecata, în închisoare, în anul 535. Aceasta i-a dat motiv lui Justinian, energicul împarat ce ocupa acum tronul Imperiului Roman de Rasarit, sa intervina cu razboi în Italia, în cadrul ambitioaselor sale planuri de recucerire a întregului Imperiu Roman de odinioara. Noul rege al ostrogotilor, Theodahat este o figura stearsa, fiind înlocuit dupa numai un an, în 536, cu Witigis. Acesta nefiind membru al dinastiei încearca sa-si legitimeze pozitia, obligând-o la casatorie pe foarte tânara printesa Mataswintha din dinastia amaliana. Prin educatia ei aleasa, aceasta printesa s-a simtit însa apropiata culturii si modului de viata roman, iar casatoria fortata a determinat-o sa sprijine opozitia romana si sa devina tradatoarea propriului popor. Armatele lui Justinian puse sub comanda generalului Belizarie patrund în acest timp în Italia si sunt primite ca forte eliberatoare, numeroase orase fiind ocupate prin fraternizarea garnizoanelor, astfel încât în anul 540 Ravena este împresurata. Regele Witigis abdica si ofera coroana lui Belizarie, care îl trimite cu toata familia si cu întregul tezaur al ostrogotilor la Constantinopol unde regele dispare, în timp ce regina Mataswintha devine sotia unui nepot al lui Justinian. Acest episod nu a încheiat însa conflictul, gotii ramasi în Italia regrupându-si fortele si alegând în anul 541 un nou rege în persoana tânarului si energicului Totila. Acesta declanseaza un razboi de uzura cu mari distrugeri, în urma caruia aproape întreaga peninsula este recucerita de ostrogoti si datorita dezamagirii populatiei care se vede supusa unei fiscalitati excesive impusa de Constantinopol în vederea sustinerii armatei si a politicii de reconchista duse de Justinian. În anul 552, împaratul ia masura înlocuirii lui Belizarie cu generalul Narses, geniul militar al epocii, care înca în acelasi an reuseste sa-i antreneze pe ostrogoti într-o batalie decisiva si sa-i înfrânga, se pare si cu ajutor longobard, la Tadinae în Umbria unde Totila cade pe câmpul de lupta. Urmasul sau, Teja, moare un an mai târziu, în 553, într-o ultima înclestare armata la Mons Lactaris, iar doi ani mai târziu ultimii goti aflati sub arme capituleaza. Unei parti a populatiei ostrogote i s-a permis accesul liber peste Alpi, o alta parte a intrat în solda armatei romane, iar o parte nu lipsita de importanta a poporului de rând a ramas pe loc contribuind la împestritarea covorului demografic al Italiei.