Japonia in Era Meiji

Japonia în Era Meiji

Japonia oferã un exemplu cu totul special de contact între o civilizatie traditionalã asiaticã si civilizatia modernã a Europei Occidentale. Spre deosebire de China, care nu s-a modernizat în secolul al XIX-lea si a ajuns o semicolonie a europenilor, Japonia a devenit o tarã puternicã si modernã, capabilã sã concureze cu tãrile occidentale.

Aceastã evolutie surprinzãtoare a Japoniei a avut loc în timpul Erei Meiji. Confruntatã cu tehnologia superioarã a europenilor si americanilor, Japonia s-a temut cã îsi va pierde independenta. Solutia gãsitã acestei provocãri a fost una extrem de curajoasã : pentru a scãpa de Occident, s-a occidentalizat ea însãsi. În acest fel, ea a reusit sã devinã o mare putere. În acelasi timp, Japonia si-a pãstrat si specificul cultural-traditional, de mare originalitate. A reu&# 414f53e 351;it sã combine, ca putine alte tãri în situatia ei, eficienta tehnologiei industriale moderne cu rafinamentul unei mosteniri culturale strãvechi.

Dupã unificarea Japoniei, începutã de Oda Nobunaga (1534-1582 ), continuatã de Hideyosi ( 1536-1598 ) si definitivatã de Tokungaua Iyeyasu ( 1542-1616 ), Japonia va fi condusã, timp de aproape trei secole de dinastia sogunalã Tokungaua.

Primii Tokungaua continuã politica lui Iyeyasu. Iyemitzu ( 1603-1651 ), transformã nobletea militarã într-o aristocratie de curte, stabilind în acest mediu ierarhizat cea mai riguroasã etichetã. Dar Iyemitzu ia, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, o mãsurã care va avea urmãri grave pentru viitorul Japoniei.

Misionarii catolici întrebuintau religia ca o armã politicã ce primejduia independenta nationalã. Religia Kirisitan ( pronuntarea japonezã a cuvântulti "Cristian" ), se amesteca prea mult în politica internã. Atunci, desi foarte liberal la început, guvernul porneste împotriva crestinilor adevãrate masacre, cu toate cã japonezii, departe de a fi fanatici în religie, au fost si atunci, la fel ca si azi, de o îngãduintã fãrã egal în Evul Mediu european. De teamã ca Japonia sã nu fie cotropitã, sogunul închide tara strãinilor, exceptie fâcând numai pentru chinezi si olandezi care pãstrau dreptul de a face comert, dar numai prin portul Nagasaki. Sub pedeapsã de moarte e opritã iesirea japonezilor din tarã, e opritã învãtarea limbilor strãine si construirea corãbiilor mari. Timp de mai bine de douã sute de ani Japonia a trãit în aceastã izolare desãvârsitã, mai severã decât zidurile chinezesti.

Dacã guvernarea primilor Tokungaua fusese de pace, de ordine, de bunã administratie, de prosperitate economicã, de largã culturã, dupã Iyemitu urmeazã o perioadã de declin. Neputinta, coruptia si tirania dezorganizeazã tara. Populatia care s-a dublat e stoarsã de biruri si începe sã sufere de foame ( Se introduceau nenumãrate impozite ca cel asupra câmpului, impozitul pe usi, pe ferestre, pe copii în raport de vârsta lor, impozite pe îmbrãcãminte, pe sake, pe castani, cânepã, fasole etc., dacã tãranul adãuga o camerã la casa lui se punea impozit pe ea. Impunerea legalã era de un koku de orez si un kotori de mãtase, dar în realitate ea era majoratã de trei ori prin coruptie si escrocherie. La vremea recoltatului oficialitãtile fãceau tururi de inspectie, se instalau printre sãteni. Dacã erau distrate nesatisfãcãtor fie le mãreau dãrile, fie îi obligau la muncã fortatã. Dãrile erau colectate adesea cu cîtiva ani înainte. Fiintau si alte nenumãrate forme de impunere exageratã si de tiranie. Aceastã exploatare fioroasã pe baza sistemului tributal, mentinut din societate anticã dar perfectionat mereu, a fãcut ca chiar si cei mai conservatori dintre tãrani sã opunã rezistentã regimului, fie în mod pasiv - prin cele mai diferite forme, inclusiv prin practica pruncuciderii, pe calea slãbirii pânã la epuizare a nou-nãscutilor, pentru a nu fi pusi la dãri - , fie activ, prin revolte si fuga la orase, mai ales în anii de foamete ). Peste tot erau intrigi, iar împãratul este dat uitãrii în palatul sãu din Kyoto.

Pe de altã parte, fapt curios, regimul sogunal e interesat de studiul istoriei nationale. Printul Mito, nepotul lui Iyeyasu, colectiona cãrti, la fel ca unchiul sãu. Cu sprijinul sãu se formeazã o scoalã de învãtati fanatici ai literaturii nationale care clasicilor chinezi le opun poezia si romanul japonez, iar contra budismului ridicã religia indigenã sinto.

Olandezii care vin la Nagasaki cu unele produse ale civilizatiei europene fac pe japonezi sã priceapã cã tara lor e doar o pãrticicã din univers. Intelectualii sunt contra regimului sogunal, dorind o vastã transformare politicã si socialã o revolutie, gândindu-se chiar sã împrumute civilizatiei europene ceea ce poate întãri tara lor.

În iulie 1853 presedintele Statelor Unite, Filmore, trimite pe comandorul Perry ca sã "invite" pe japonezi sã iasã din izolare si sã deschidã tara comertului cu europenii. Guvernul japonez delibereazã, întârzie si amânã rãspunsul peste un an. Perry revine cu o flotã mai numeroasã - zece vase cu vreo douã mii de oameni. Ei coboarã la Yokohama si aduc daruri ca în orice colonie de sãlbatici : parfumuri, sãpunuri, sampanie, arme de foc. Câtiva japonezi se urcã pe bordul acestor kuro-bune, "vapoare negre", iau schite, cerceteazã tunurile si înteleg cã n-ar putea rezista. sogunul cedeazã, iar prin tratatul de la Kanagaua ( martie 1854 ), dã dreptul supusilor Statelor Unite sã facã comert cu douã porturi japoneze - simoda si Hakodate - si sã trimitã un consul pentru a judeca pe nationalii lui. Dupã americani, Anglia, apoi Olanda, Rusia si alte state obtin tratate care garantau europenilor si un drept de exteritorialitate, un fel de capitulatiuni care loveau greu în orgoliul niponilor, fiindcã le stirbeau din dreptul lor de suveranitate. În fata fortei s-au supus de nevoie dar constienti de slãbiciunea lor s-au ambitionat si mai mult sã învete de la europeni procedeele militare care fac forta "barbarilor europeni".

Acum Japonia trimite primii ambasadori în stãinãtate. Între 1852-1868 se pregãteste o luptã uriasã; japonezii veniti în Europa îsi dau seama de inferioritatea lor si de nevoia de a schimba totul, începând cu sogunatul. Vasalii sogunilor, daimyo, simtind slãbirea seniorilor lor, încep sã-si dea aere de independentã. Unul din ei, printul Ciosiu, cu puternice sentimente de xenofobie si având instructiuni primite pe ascuns de la Curtea din Kyoto, bombardeazã vapoarele strãine din portul simonoseki. Urmeazã atunci "incidentul simonoseki" : flotele unite ale Frantei, Olandei si Statelor Unite bombardeazã portul simonoseki, înving si cer trei milioane de dolari despãgubiri. Astfel izbucneste "revolutia". "Revolutionarii" japonezi protesteazã contra sogunului trãdãtor, care dã tara pe mâna "barbarilor", cer expulzarea strãinilor si restituirea vechii autoritãti a împãratului.

sogunul Yemoci porneste sã pedepseascã pe printul Ciosu pentru umilinta pe care o atrãsese asupra tãrii, dar e învins de trupele printului rãzvrãtit. Moare între timp si îi urmeazã Hitotzu-Basi, ultimul din familia Tokungaua.

Sustinutã de puternicii daimyo Satzuma si Ciosiu, Curtea Imperialã se hotãrãste deodatã sã desfiinteze sogunatul. Strâns între revolutie si strãini, sogunatul care înflorise atãtea secole în Japonia cade iar puterea imperialã se restaureazã în 1867. Mutzu-Hito devine împãrat, iar datoritã faptului cã traditia japonezã cerea ca fiecare împãrat sã primeascã un nume specific, el va lua numele de "Meiji" ( "conducãtorul luminat" ), iar domnia sa ( 1867-1912 ) va rãmâne în istorie sub numele de "Era Meiji" ( " era luminii" ). Mutzu-Hito va avea puteri executive si legislative.

E. Herbert Norman, unul din cei mai profunzi cercetãtori ai cauzelor Revolutiei Meiji si aparitiei capitalismului în Japonia arãta cã, în mod ironic, loialitatea nelimitatã a samurailor pe care s-a sprijinit sogunatul Tokungaua s-a întors împotriva lui când a apãrut alianta antisogunistã secretã dintre militari si curtea imperialã. În realitate, aprecia el, "teoria prin care sogunul a exercitat puterea realã si prin care împãratul era tinut în obscuritatea austerã a palatului din Kyoto consta în aceea cã nu se cuvine ca persoana împãratului sã fie contaminatã de grijile statului, asa cã el a delegat temporar puterea generalisimului sãu - Sei-i-tai-sogun - , împãratul rãmânând, în teorie sursa întregii puteri". Cu toate cã tronul împãratului a fost izolat, simtãmântele de loialitate ale japonezilor fatã de el nu au încetat niciodatã. sogunul a înteles aceasta si l-a înconjurat pe împãrat cu un zid aproape impenetrabil de obstructiuni protocolare si ceremoniale, reusind sã-l tinã în izolare si departe de viata politicã, fãrã ca el sã intervinã si sã controleze evenimentele. Cãci, în realitate, toatã lumea întelegea, inclusiv sogunul, cã împãratul are dreptul sã intervinã oricând în viata politicã a tãrii. Acest lucru a usurat sarcina conjuratilor, care au fãcut revolutia Meiji practic fãrã vãrsãri de sânge.

Revoluta Meiji, din 1868, a fost, asadar, "o loviturã de stat politicã" sãvârsitã în numele împãratului de aristocratia de la curte si de tinerii samurai nemultumiti de înapoierea feudalã a tãrii sub dictatura sogunistã si de incapacitatea sogunului de a face fatã amenintãrilor din afarã ale puterilor imperialiste occidentale. Restaurarea este, prin urmare, o "revolutie aristocraticã" prin care samuraii si-au abolit privilegiile fãcând sã nu mai fie necesarã o "revolutie democraticã" a maselor.

Dacã ar fi existat o "revolutie democraticã" a maselor, aristocratia n-ar mai fi putut fi revolutionarã. Aceasta a fost revolutionarã tocmai pentru cã privilegiile ei nu au fost amenintate de jos, caz în care s-ar fi unit împotriva acestor amenintãri. Nu s-a întâmplat asa si de aceea aristocratia niponã feudalã neamenintatã de masele orãsãnesti, ca în cazul revolutiilor burgheze occidentale, au sãvârsit revolutia. Masele orãsãnesti s-au multumit sã joace în aceastã miscare un rol politic secundar si pasiv, având satisfactia de a face bani din negot si de a se implica în viata culturalã exuberantã a oraselor japoneze de la jumãtatea secolului trecut. Au existat, desigur, momente de nemultumiri particulare si de ciocniri izolate ale arãsenilor, dar niciodatã acestea nu au evoluat într-o luptã cu caracter politico-ideologic; orãsenii ( cei mai multi negustori, artizani si oameni de culturã ) au acceptat întotdeauna suprematia samurailor si le-au lãsat acestora dreptul de a experimenta schimbãri, fãrã teama cã transformãrile operate de ei ar putea pune în pericol întreaga structurã traditionalã. Desigur, gruparea conducãtoare a societãtii japoneze nu s-a putut lansa în schimbãri esentiale în societate.

Sarcina înfãptuirii revolutiei a fost usuratã de "sistemul monopolist de clan" ( fiecare clan îsi bãtea moneda proprie ), sistem cu implicatii economice mult mai profunde decât se putea constata la prima vedere. Din cauza monedelor de clan în tarã exista un haos, banii neputând circula liber în orice parte a arhipeleagului. În aceste conditii, negustorii si cãmãtarii au fost practic legati de piata clanului. Dar piata se lãrgea mereu, negustorii - din nevoia de a iesi din piata de clan - cãutaserã si gãsiserã sistemul agentilor de clan care mijloceau schimbul de bani si, prin ei, comertul. De aceea, în Japonia existã asa de multe unitãti de mãsurã, destul de complicate. În acest fel s-a creat o piatã a agentilor de schimb cu centrul la Osaka, unde a luat fiintã chiar o ghildã a bancherilor ce dãdeau cu împrumut, denumitã "zeni-za". Chiar si daimyo aveau reprezentantii lor la Osaka pentru a tine legãtura cu aceastã ghildã a bancherilor.

În general, reformele din clanuri nu au fost înfãptuite prin Revolutia Meiji însãsi sau prin guverne alese de membrii clanurilor, ci de cãtre functionarii noului regim, în majoritatea lor covârsitoare proveniti din samurai care au adus odatã cu ei, din vechiul regim, politica autocraticã dar si paternalistã, rãmasã pânã în zilele noastre. Ei au fost cei care au actionat pentru crearea unui stat cu un guvern centralizat, singurul care trebuia sã situatia tinã ferm în mânã în conditiile unor continue nelinisti sociale existente imediat dupã Revolutie.

Revolutia Meiji a creat în tarã o atmosferã de euforie a schimbãrilor, necunoscutã pânã la acea datã în arhipeleagul nipon si chiar în societãtile occidentale. Cu toate cã Revolutia Meiji este diferitã ca act politic de revolutia francezã din 1789, de pildã, putem afirma cã deceniile care I-au urmat au adus în Japonia schimbãri tot atât de mari ca în Franta, mentinându-se însã fondul si traditia niponistã aproape în toate privintele si, în primul rând, pãstrându-se principiul, aproape intangibil, de virtute supremã a japonezului de a fi loial gruoului din care face parte. O loialitate ce însemna, înainte de Revolutia Meiji ,devotamentul total fatã de stãpânul casei feudale pe care îl urma pânã la moarte, iar dupã Revolutie, acordarea sfatului dezinteresat si comportarea în asa fel încât sã dovedeascã încrederea deplinã în conducerea si administrarea grupului din care face parte. Cu alte cuvinte, calitãtile esentiale ale fostului samurai au devenit calitãti esentiale ale unui nou birocrat ideal ce-si va manifesta loialitatea fatã de noul sef, atâta timp cât acesta îsi îndeplineste sarcinile în mod eficient.

Unul din exegetii transformãrilor social-economice si politice din Japonia secolului trecut, T. C. Smith, încercând sã explice aspectele în care societatea japonezã este diferitã de toate celelalte societãti moderne, tocmai pentru cã Revolutia Meiji a fost aristocraticã, nu democraticã, aratã cã schimbãrile economice si civile aduse de Revolutie nu au fost însotite si de schimbãri politice democratice în domeniul institutiilor traditionale; au existat, desigur, tensiuni între traditional si modern, dar nu s-a ajuns la un conflict radical între aceste curente, în primul rând pentru cã toate partidele implicate în transformãrile ulterioare erau mai mult sau mai putin radicale, mai mult sau mai putin moderne. Nici unul din aceste partide politice nu considera trecutul ca o piedicã în calea progresului; ele apreciau modernizarea nu ca un proces în care traditionalul cu modernul se confruntã pe viatã si pe moarte, ci un proces în care aceste laturi se îmbinau în mod dinamic. Revolutia Meiji a mai dovedit cã în Japonia constiinta statutului japonezului a fost si a rãmas puternicã, deoarece Revolutia însãsi nu a fost o luptã împotriva inegalitãtii sociale a oamenilor. Tocmai din aceastã cauzã, în societatea modernã capitalistã niponã constiinta de clasã, de apartenentã la o clasã social a japonezului este mai slabã decât constiinta de grup, de apartenentã la un grup social.

Revolutia a fost urmatã de o serie de reforme extraordinare, între care abolirea privilegiilor rãzboinicilor samurai, singurii care aveau dreptul pânã atunci sã ocupe functii oficiale de stat, si acordarea acestora tuturor celor care se dovedeau capabili sã le îndeplineascã, indiferent de clasa din care proveneau, introducerea sistemului politic parlamentar, a învãtãmântului general obligatoriu, adoptarea unei Constitutii ( 1883 ), introducerea obligativitãtii tinerilor de a face armata. Aceastã ultimã reformã are o semnificatie cu totul deosebitã, având în vedere cã pânâ atuncii japonezii de rând erau condamnati la moarte dacâ se descoperea cã posedã arme.

Sarcina principalã era acum industrializarea rapidã, cu orice pret, si evitarea situatiei de a deveni o colonie a unei puteri strãine, ceea ce se putea realiza numai prin mãsuri energice de modernizare în toate domeniile, în mod deosebit de industrializare rapidã, cu orice pret.

Industrializarea presupune existenta unui nivel suficient de ridicat al productiei si al circulatiei mãrfurilor, o diviziune socialã a muncii, o acumulare de capital, piete de fortã de muncã liberã, de mijloace de productie si de traditie în mestesuguri. Ce avea si ce nu avea Japonia în momentul Revolutiei Meiji si în perioada imediat urmãtoare?

Analizele asupra situatiei economice din perioada Tokungaua aratã cã desi orezul era privit ca marfã, echivalent general standard, banii deveniserã predominanti ca mijloc de schimb. Aceasta pentru cã pe piata niponã, înaintea Revolutiei, exista o productie mai mare decât nevoile reale ale unitãtilor productive tãrãnesti si artizanale-mestesugâreâti si o diviziune a muncii evoluatã, mai ales la orase. Orasul Edo, de pildã, unde se afla sediul sogunilor Tokungaua, avea, în 1665, circa 1,3-1,4 milioane de locuitori, Osaka circa 269 000 de locuitori, iar Kyoto era, în 1691, cel mai mare centru manufacturier din tarã, cu o largã diversitate de produse artizanale-mestesugãresti si cu un comert dezvoltat. La începutul seolului al XIX-lea exista o accentuatã diviziune a muncii, provinciile se specializaserã în una sau douã mãrfuri mestesugãresti, produse de mestesugari, tãrani sau de samuraii mai sãraci, care îsi suplimentau în acest fel veniturile.

Acumularea de capital s-a fãcut pe diferita cãi. Banii erau concentrati, în ultima parte a perioadei Tokungaua, în mâinile comerciantilor si cãmãtarilor. E. Herbert Norman scrie, în "Aparitia Japoniei ca stat modern", cã guvernul sogunului a confiscat de la Yodoya Saburoyemon, un mare negustor de orez din Osaka, 50 perechi de paravane japoneze de aur, 3 modele mici de nave încrustate cu pietre pretioase, 373 de covoare, 10 000 de kin aur, 273 de pietre pretioase mari si numeroase altele mai mici, 2 cutii de aur, 3000 de monezi mari de aur, 120 000 ryo de koban, 85 000 kwame de argint, 75 000 kwan de bani de aramã, 150 de bãrci, 730 de magazii, 17 depozite de bijuterii, 80 de magazii pentru fasole, 28 de case în Osaka, 64 de case în alte localitãti, o bursã de orez de 332 koku si multe alte bogãtii.

Îndelungata izolare completã a Japoniei de restul lumii a tinut dezvoltaea economicã a tãrii pe loc. Din aceastã cauzã, secolul al XVIII-lea al Japoniei nu trebuie comparat cu secolul al XVIII-lea al Marii Britanii, ci cu secolul al XV-lea al acesteia, pentru cã guvernul Meiji trebuia sã înceapã de unde Japonia fusese lãsatã de Hideyosi. Datoritã izolãrii, Japonia era întârziatã, fatã de lumea dezvoltatã, cu douã secole si jumãtate.

Trebuie, de asemenea, sã tinem cont de faptul cã Japonia a intrat în capitalism si în concurenta capitalistã cu un handicap de taxe vamale, care a durat o jumãtate de secol, instituit prin tratatele inegale încheiate cu puterile strãine în 1853 si în 1870. În aceastã situatie, economistii japonezi au îmbrãtisat doctrina mercantilistã pe baza cãreia guvernul Meiji elabora politica economicã protectionistã, japonezii devenind astfel ultimii mercantilisti din lume. Acestia cereau o autocratie absolutã în politica economicã si comertul exterior si se opuneau ferm oricãrui liberalism. "Asa cum Franta s-a folosit de mercantilism, în secolele al XVI-lea si al XVII-lea, ca de o cârjã cu care capitalismul ei a învãtatsã meargã, Japonia a folosit si ea aceatã cârjã. Numai cã atunci când capitalismul francez a învãtat sã meargã bine, cârja îl stânjenea si a renuntat la ea. Capitalismul japonez nu s-a putut dispensa de ea multã vreme dupã 1868" ( Florea Ţuiu, "Niponism" ).

Regimul Meiji vroia sã facã într-o generatie ceea ce altii fãcuserã într-un secol. Banii erau acumulati în mâinile unor persoane particulare care se temeau sã-I investeascã în industrie. De aceea cârja mercantilistã si protectionistã a statului centralizat autocrat a fost folositã din plin. Statul a fost cel care a colectat banii pe diverse cãi si I-a investit în industrie pentru cã marele capital privat a preferat sã rãmânã în comert si în bãnci. Chiar si astãzi capitalul particular ca domeniu de a investi. Guvernul Meiji a dus politica de centralizare a capitalurilor prin companii de schimb si apoi prin trusturi si carteluri, create încã de prin 1880. Astfel au apãrut marile grupuri Mitsui, Mitsubishi, Yasuda si Sumitomo, care au înghitit multe alte companii mai slabe.

Între sursele industrializãrii, împrumuturile externe au jucat un rol extrem de mic. Practic, Japonia a contracta doar douã împrumuturi externe între 1868 si 1990. Unul în 1870, la Londra, de 913 000 de lire, pentru a construi calea feratã Tokyo-Yokohama si altul în 1873, tot la Londra, de 2,4 milioane de lire, din nevoi de capitalizare. Primul a fost plãtit în 1881 iar al doilea în 1897. Se poate afirma acum cã Japonia a oferit exemplul unei tãri care a reusit sã se industrializeze si sã se dezvolte rapid, bazându-se aproape exclusiv pe fortele proprii, fãrã sã facã împrumuturi masive din strãinãtate, dar exploatând la maxim resursele tãrilor din jurul ei.

Japonia nu s-a împrumutat, în ciuda foamei extreme de capital, din teama guvernului de a nu fi subjugat de o putere strãinã, care ar fi avut astfel prilejul de a folosi ca pretext împrumuturile pentru a interveni si a coloniza tara, cum se întâmplase cu alte natiuni. De aceea, sursele principale ale industrializãrii au fost cele interne.

Totodatã, Japonia si-a concentrat atentia asupra "industriilor strategice" - denumite asa fie pentru cã erau legate de fortele navale si militare, fie cã urmau sã concureze cu industriile strãine. Asupra acestor "industrii strategice" exista un control de stat sever. Vãzând ce s-a întâmplat cu China si cu allte tãri din jur, Japonia a pornit ferm pe calea "industriilor strategice" pentru a dota armata. Concomitent a întãrit mult politia, care controla deplin situatia internã în aceastã perioadã de industrializare rapidã. Armata ar fi fost o structurã fãrã putere dacã nu ar fi fost sustinutã de o industrie grea proprie. Asa a început Japonia sã creeze industria grea, care a si constituit punctul de începere a industrializãrii în Japonia si a pus bazele militare ale imperialismului japonez de mai târziu. Se stie cã în Anglia industria grea nu a devenit importantã, fatã de industria usoarã, pânã la sfârsitul secolului al XVIII-lea, când a fost inventat strungul. În Japonia s-a început cu industria grea. Mai întâi au fost turnate, în 1844, tunuri la Mito, clanul Hitzen a construit, în 1852, furnale reverbatoare, clanul Satzuma le-a construit în 1853, clanul Mito tot în 1853, însusi sogunul a construit aemenea furnale. În 1856 se creeazã fabrici pentru scopuri militare, turnãtorii de fontã si otel; santiere navale au fost construite între 1850 si 1860 în Satzuma, Saga si Choshu. Abia în 1866 se importã prima filaturã de bumbac si în 1870 o filaturã de mãtase la Maebashi, pusã în functiune în 1872. Aceastã inversare de prioritãti în momentele de început ale industrializãrii capitaliste japoneze a dus la deformãri si greutãti în cresterea tehnologicã a Japoniei, dar a ajutat la industrializarea ei si la crearea unei capacitãti militare care la început a ferit-o de colonizare si I-a permis, mai târziu, sã porneascã ea însãsi la acapararea decolonii si de piete de materii prime si de desfacere a produselor finite.

Nevoia de bani pentru industrializare a determinat guvernul Meiji sã intervinã în agriculturã, ramurã de bazã care trebuia sã furnizeze bani. Prin Revolutie tãranii au devenit posesori nominali ai pãmântului si din 1872 aveau dreptul sã-l vândã, deschizându-se astfel posibilitatea deposedãrii tãranului. Impozitul anual se plãtea numai în bani si reprezenta 2,5-3 la sutã din pretul pãmântului, în raport de recoltã. Depinzând acum de piatã, nu de daymio, tãranii cu pãmânt putin erau fortati sã-si vândã orezul imediat dupã recoltare, la preturi mici, ca sã plãteascã impozitele. Cu timpul ei s-au înglodat în datorii la marii proprietari si au fost deposedati. Între 1883 si 1890 au fost fortati sã-si vândã pãmânturile 367 744 de producãtori agricoli pentru cã nu au putut sã-si plãteascã impozitele restante si împrumuturile. Restantele de impozite erau de 114 178 de yeni si din cauza neplãtii lor au fost confiscate 115 838 de acri de pãmânt, care aveau pretul total de 1 944 393, adicã de 27 de ori mai mult decãt restantele, scrie E. Herbert Norman.

Deposedarea tãranului în Japonia nu a însemnat si plecarea lui imediatã la oras, unde exista deja fortã de muncã. Numãrul familiilor la sate nu a scãzut, ceea ce este o contradictie în comparatie cu Anglia si alte tãri europene. Cauza trebuie cãutatã în relatia dintre arendas si proprietarul de pãmânt. Proprietarul prefera sã arendeze pãmântul tãranilor, deoarece nu trebuia sã plãteascã decât impozitul statului, iar renta era, potrivit "The Japan Agricultural Yearbook", de 7 ori mai mare decât în Anglia, de 3,5 ori mai mare decât în Olanda si Danemarca.

Abia mai târziu, când vechile mestesuguri sãtesti au fost ruinate, tinere fete din sate au plecat la orase, mai ales în industria textilã, care, cu toate cã s-a dezvoltat mai târziu, a constituit totusi axul primei revolutii industriale a Japoniei, fiind un sector extrem de important, mai ales pentru export. Astfel, s-a creat o clasã muncitoare formatã în proportie de peste 60 la sutã din femei. Cei ce rãmâneau someri la orase reveneau la sate unde lucrau, dacã mai gãseau pãmânt, în agriculturã. O suprapopulatie la sate convenea, de fapt, proprietarilor de pãmânt, pentru cã ducea la majorarea rentei, o altã situatie paradoxalã fatã de modelul englez, în care între industriasi si proprietarii de pãmânt era o contradictie din cauza fortei de muncã. De asemenea, arendasul japonez nu era ceea ce era arendasul în Europa. Arendasul agricol nu era nici antrepenor capitalist, nici muncitor salariat al proprietarului de pãmânt. El era ceva între aceste douã calitãti, adicã un cultivator care dãdea o mare parte din munca sa proprietarului de pãmânt. Se aseamãnã cu arendasul clasic doar pentru cã îsi asumã riscurile întreprinderii sale agricole. Profiturile obtinute sunt luate,în cea mai mare parte, de proprietarul de pãmânt, obligat sã plãteascã impozitul cãtre stat si, în acest sens, arendasul japonez se aseamãnã cu muncitorul cu ziua din agriculturã. El primeste nu un salariu, ci produse în raport de recoltã.

Statul a jucat un rol esential în dezvoltarea industriei, actionând ca un fel de agent activ în manufacturã. Sub presiunile din afarã, prin 1880, când regimul Meiji se stabilizase, industria s-a împãrtit în douã grupuri distincte prin legea pentru vânzarea fabricilor : unul care includea industria strategicã, îndeosebi sectoarele legate de industria de armament, care a rãmas sub controlul sever al statului, si altul format din toate celelalte sectoare nestrategice, care au început sã fie supuse politicii de liberalizare. Prin legea vânzârii fabricilor, din 1880, staul nu si-a diminuat însã grija paternalistã fatã de industria militarã si nemilitarã, ci doar a adecvat-o unuia din sectoarele de mai sus. Vânzãrile de nave militare si de fabrici cãtre particulari au dus la întãrirea companiilor mari - Mitzui, Mitsubishi, Yasuda si Sumitomo - pe baza cãrora s-au creat vestitele "zaibatzu" - uniuni monopoliste extrem de puternice, grupuri sau clici financiare - si companii mai mici ca Furukawa, Kawasaki, Asano si Tanaka.

"Politica de a tine industria militarã sub control strâns ' - scrie E. Herbert Norman - "mentionând, în acelasi timp, un paternalism adecvat asupra altor industrii nemilitare, a continuat pânã în prezent si aceasta este una din cele mai distincte caracteristici ale industrializãrii japoneze. Ea poate fi dusã înapoi dincolo de zilele Restaurãrii Meiji, în timpul când însisi daimyo au manifestat interes subit în achizitionarea de echipament militar occidental, deci cu mult înainte de a se gândi sã se angajeze ei însisi în întreprinderi industriale diverse.". Florin Ţuiu crede cã "ea poate fi adusã si pânâ în zilele noastre, când politica statului de dirijare si de subsidiere a industriilor se continuã cu o fortã chiar mai mare decât atunci când Japonia avea greutãti serioase în acumularea de capital, nu avea materii prime si trebuia sã lupte si împotriva sistemului de tarife vamale inegale, care o dezavantajau si de care s-a putut elibera chiar în primii ani ai secolullui nostru, în ajunul rãzboiului ruso-japonez din 1904-1905.".

Pe calea industrializãrii fortate si independente, folosindu-se si de conjunctura internationalã, când marile puteri erau ocupate cu acapararea altor teritorii mai întinse si mai bogate, Japonia a scãpat de colonizare. Hotãrârea gunernului Meiji de a nu invada Coreea, la care se gândea sub pretextul comportamentului grav al autoritãtilor coreene fatã de o misiune diplomaticã din 1871, si concentrarea eforturilor spre industrializare, s-a dovedit a fi bunã. Dar, pentru cã piata internã japonezã, deja formatã la sfârsitul secolului trecut, era limitatã, guvernul nipon, folosind armamentul produs, a atacat China, având ca pretext tot Coreea, si dupã doi ani ( 1894-1895 ) a învins-o. Aceastã reusitã a constituit o cotiturã în politica de expansiune a Japoniei. Ea a devenit, astfel, o putere cu teritorii în afarã - Formosa si Pescadore - si a primit 'despãgubiri" de circe 30 de milioane de lire sterline în aur. Aceasta I-a permis sã treacã la sistemul monetar bazat numai pe aur, ceea ce a impulsionat mai mult industrializarea tãrii. Alianta anglo-japonezã din 1902 a consfintit Japonia ca mare putere si ca contrapondere, în Extrremul Orient, împotriva Rusiei. si, învingând Rusia, în 1905, Japonia a devenit cea mai puternicã tarã din Extremul Orient, acest singur an aducândui ce nu I-au putut aduce cei douã zeci de ani anteriori. De la acest rãzboi, Japonia a devenit o putere expansionistã care a iesit victorioasã în toate conflictele militare pentru piete strãine, de pânã la al doilea rãzboi mondial, terminat în mod tragic pentru japonezi cu distrugerea în totalitate a oraselor Hiroshima si Nagasaki.

În toatã aceastã perioadã, si dupã al doilea rãzboi mondial de altfel, Japonia n-a încetat sã-si organizeze si reorganizeze industria, mentinând-o continuu pe o linie de dezvoltare. Monopolurile care au finantat expansiunea militarã pânã la jumãtatea secolului, si capitalismul monoplist de stat postbelic, care a imprimat ritmuri de dezvoltare foarte înalte, au fãcut din Japonia tara cu cele mai controversate realizãri. si toate acestea se datoresc, în mãsurã apreciabilã, faptului cã în societatea capitalistã japonezã nu s-a renuntat total nici acum la cârja protectionistã cu alurã mercantilistã a statului nipon, folositã pe un teren în care se regãsesc forme esentiale ale mentalitãtii vechi si ale structurilor practicate timp îndelungat în conditiile modului de productie asiatic. Iar în ceea ce priveste regulile de clan sau de trib, ele au supravietuit în asa mãsurã cã au rãmas aproape atotputernice în cercurile administrative si în întraga politicã.

În lucrarea "Japanese Maniers and Customs in the Meiji Era" ( "Maniere si obiceiuri japoneze în Era Meiji" ), Yanagida Kunio analizeazã transferul fortei de muncã de la sat la oras si aratã cã, la începutul perioadei Meiji, fiicele si fii sãtenilor au fost constrânsi sã caute de lucru la orase, în fabrici textile, de sticlã, de ciment si de altã naturã. Acestea trimiteau reprezentanti în satele din jur pentru a recruta tineri în vederea angajãrii lor în fabricile respective. Erau preferati, de regulã, tinerii proveniti din anumite districte, unde probabil fuseserã mai dezvoltate atelierele mestesugãresti în care se cãpãtaserã abilitãti mai deosebite necesare industriei moderne în formare. În plus, revizuirea sistemului de impozite, în sensul cresterii lor, a afectat pe detinãtorii de pãmânt, iar prãpastia economicã dintre ei si arendasii tãrani s-a lãrgit, obligându-I pe acestia din urmã sã-si îndrepte privirile spre fabricile din orase, despre care aflaserã cã oferã promisiuni minunate. De aceea, ei si-au trimis fratii mai mici si copiii în industrie, unde însã acestia nu au gãsit, din pãcate, ce se asteptau sã gãseascã. Viata din fabricã era, în acele vremuri, mult mai grea decât se credea. Neexistând contracte de angajare cu patronii, muncitorii erau obligati sã lucreze oricând, ziua si noaptea, si oricâte ore, dându-si pânã la urmã seama cã trãiesc la marginea limitei de subzistentã si nimic mai mult. Cei care nu mai putaeu suporta munca excesivã se întorceau în satele din care veniserã, doar pentru a rãspândi tuberculoza, care devenise boala cea mai frecventã în orasele muncitoresti nipone. Pe de altã parte, cei reîntorsi constatau cu stupoare si nostalgie cã nu mai exista destul pãmânt, de aceea mai toti rãmâneau la orase. Pentru femei situatia era si mai dificilã, pentru cã ele erau legate aproape totdeauna de fabrica în care lucrau, de regulã din industria textilã. Patronii constituiau un control sever asupra muncitoarelor, nepermitându-le nici sã se mute la alte companii, nici sã plece la satele natale. Ele erau înregimentate în dormitoare de fabricã supraaglomerate si mai usor de controlat pentru a nu-si crea propriile grupuri organizate prin care sã reactioneze împotriva conditiilor grele de muncã si de viatã. Dupã un anumit numãr de ani, femeile însele nu mai puteau sã se întoarcã în satele natale pentru cã nu mai stiau si nu mai puteau sã munceascã în agriculturã si nici sã se cãsãtoreascã, deoarece nu mai aveau pregãtirea de gospodinã pe care o primeau în casele pãrintesti, gãsind astfel cu greu un partener cu care sã închege o familie. În consecintã, femeile muncitoare erau sacrificate, în mare mãsurã, în cadrul armatei fortei de muncã aflatã în rezerva capitalului niponist.

Transferul de populatie de la sate la orase a adus schimbãri sociale semnificative în orase, care nu au afectat însã prea mult traditiile. În orase se mentineau deosebirile dintre grupurile conducãtoare si oamenii de rând, mai ales în ceea ce priveste nivelul general de culturã, dobândirea de cunostinte si de prestigiu social. Grupul conducãtor era alcãtuit din birocratii care aduceau din afara tãrii idei si cunostinte noi pentru a fi aplicate în industrie, comert, afaceri, politicã si societate. Oamenii de rând se adreasau acestor autoritãti cu apelativul "kanin sama" ( domnule oficial ). O parte din ministrii noului guvern Meiji erau fosti daimyo, al cãror salariu reflecta prestigiul social cu care acestia veniserã din trecut. De pildã, primul ministru - dajo daijin - sau un ministru - sangi - primeau pe lunã 800-900 de yeni, o sumã extrem de mare având în vedere cã o oficialitate de rangul nouã primea doar 50 de yeni lunar.

Acesti birocrati de rangul întâi primeau locuinte în casele detinute mai înainte de daimyo. Cele mai multe se aflau în cartierul din vestul palatului imperial din Tokyo, pe o colinã, si în ele îmbinau stilul traditional nipon cu stilul modern, abia importat din Occident. Bucurându-se de prestigiu si de relativã bogãtie, spune Yazaki Takeo în lucrarea "Social change and the City in Japan" ( "Schimbãrile social si orasul japonez" ), noii birocrati au lucrat cu entuziasm pentru introducerea modernismului occidental în Japonia si chiar în casele lor, cheltuind sume mari de bani pe îmbrãcãminte si mobilã occidentale, participând la întâlniri cu multe gheise, plecând de acasã cu caleasca si chiar întretinând metrese în cartierele gheiselor ca Yanagibashi, cum fãceu daimyo în trecut.

Poate cã pãstrarea traditiilor vechi si dupã Revolutia Meiji este mai bine observatã în rândul negustorilor, care au devenit clasa situatã imediat dupã birocrati si cler. Între comerciantii oraselor cei mai importanti erau negustorii cu ridicata, cu toate cã rolul lor în a pregãti mãrfurile în procesul de productie, pentru a fi vândute cu amãnuntul, a scãzut simtitor, mai ales dupã ce industria a trecut la productia de masã, livrând ea însãsi marfa ambalatã pentru a fi desfãcutã cu bucata. Aceasta s-a întâmplat însã dupã rãzboiul japono-chinez din 1894-1895, pânã la care comerciantii noului regim au continuat sã lucreze dupã metodele traditionale mostenite de la înaintasi, mentinãnd, în acest fel, obiceiuri feudale. seful casei comerciale avea o autoritate absolutã, iar membrii "familiei comerciale" erau legati de sef prin relatii sacre. Loialitatea angajatilor era totalã, iar seful îi tratat, în schimb, cu bunãtate si autoritate, învãtând salariatii nu numai meseria de negustor, în multi ani de ucenicie, ci si cum sã se mândreascã cu emblema companiei comerciale ce flutura pe norenul agãtat la intrarea în magazinele casei comerciale respective. Exista un ritual întreg de muncã si promovare a angajatilor de la ucenic la director, care putea actiona în numele patronului.

În consecintã, odatã cu adoptarea tehnologiei occidentale, multi samurai si daimyo si-au schimbat repede îmbrãcãmintea cu alta occidentalã, dar modelel sociale de existentã a lor au rãmas practic neschimbate, feudale. Familia a rãmas aceeasi si au persistat valorile si structurile feudale ca o caracteristicã deosebitã a Revolutiei Meiji, poate si datoritã vitezei cu care Japonia a trecut de la o societate predominant agrarã la una industrialã.

Astfel, prin aceste transformãri remarcabile, prin îmbinarea armonioasã dintre traditie si modernitate, petrecute în timpul ei, Era Meiji rãmâne în istorie ca una din cele mai interesante perioade din evolutia unei natiuni si ca cel mai important moment din istoria nationalã a Japoniei.

Bibliografie Ioan Timus, "Japonia de ieri si de azi"

Florea Ţuiu, "Niponism"

Lucia Copoeru, Ovidiu Pecican

Sorin Mitu ( coordonator ) "Istorie" - manual pentru clasa a XI-a

Virgiliu Ţârau, Liviu Ţîrau