Johannes Brahms (1833-1897)
In anul 1874, Ludovic al II-lea, regele Bavariei, le-a decernat concomitent ordinul Maximilian lui Richard Wagner si Johannes Brahms. Avand in vedere ca Ludovic al II-lea nutrea pentru Wagner o prietenie exclusiva si posesi 151j92b va, gestul arata ca, desi se afla in tabara adversa protejatului sau, Brahms era foarte pretuit. Disputa celor doua tabere, centrate in jurul celor doi mari compozitori, avea la baza doua principii si doua estetici diferite. Wagnerienii considerau ca formele clasicismului instrumental sunt depasite si ca muzica viitorului era reprezentata de drama muzicala (vezi biografie Richard Wagner), in timp ce tabara brahmsienilor apara scoala de traditie germana din Leipzig, aparand muzica instrumentala germana. Polemica era foarte violenta in presa, fiind condusa de scoala de la Weinmar, unde locuiau Wagner si Liszt.
Pentru Brahms, trecutul este reprezentat de polifonistii renasterii, de cantecul german, din care uneori s-a si inspirat. El are simtul ordinii si al arhitecturii muzicale, caracteristica traditionala a muzicii clasice germane, apreciata de publicul secolului XIX, care practica muzica in familie si prefera lucrari clare, cu o forma precisa. Johannes Brahms a luat o singura data pozitie in presa, in apararea acestui gen muzical care ajunsese sa fie aproape necunoscut pentru europeni si chiar si unii germani, din cauza afluxului de muzica programatica. Meritul acestui muzician este acela de a continua drumul inceput de clasici. Genurile preferate ale taciturnului Brahms sunt sonata, liedul, muzica de camera, simfonia si concertul, dar si muzica corala si vocal-simfonica. Scrisa in plin romantism, muzica lui Brahms nu este pur clasica, clocotind de sentimente romantice. Pentru acest motiv, el poate fi numit neoclasic, sau chiar postromantic, pentru ca aduce ordinea formei in romantism, impotriva careia se revoltase initial, considerand ca blocheaza si ingradeste sentimentele si ideile creatorului. Modul in care Brahms se exprima este unul dramatic, amintind de Beethoven, dar si intim si pasional, precum Schumann, si cu elemente de muzica si dans popular, ca si Schubert. Diferenta dinte muzica sa si cea promovata de wagnerieni consta in faptul ca el nu dezechilibreaza forma de dragul subiectului literar. Muzica lui este poetica, dar nu porneste de la text, in schimb nu agreaza efectele timbrale atat de cautate de Berlioz si Liszt, de francezi si rusi. Stilul brahmsian se mai caracterizeaza si prin apelarea la grupuri de teme, la dezvoltari foarte ample, mai ales in finalul lucrarilor.
|
