LUCRARE POLITICA REVIZIONISTA A BULGARIEI IN PERIOADA INTERBELICA

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE sI GEOGRAFIE

LUCRARE DE DISERTAŢIE

POLITICA REVIZIONISTĂ A BULGARIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

CRAIOVA

POLITICA REVIZIONISTĂ A BULGARIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

C U P R I N S

INTRODUCERE pag. 4

CAPITOLUL I

ROMÂNIA sI BULGARIA LA SFÂRsITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL - UN ÎNVINGĂTOR sI UN ÎNVINS.................... pag. 6

CAPITOLUL II

SOCIETATEA NAŢIUNILOR

sI NOUA ORDINE EUROPEANĂ.......... ..... ...... ...... pag. 9

CAPITOLUL III

REGIMUL POLITIC ÎN BULGARIA ÎNTRE 1919-1939.......... pag. 14

CAPITOLUL IV

POLITICA EXTERNĂ A BULGARIEI

(1919-1939) sI REVIZIONISMULUI MODERAT..... pag. 24

CAPITOLUL V

STATU-QUO sI SECURITATE COLECTIVĂ ÎN SISTEMUL DE ALIANŢE AL ROMÂNIEI (1919-1939).......... ..... ...... ............... pag. 32

CONCLUZII pag. 44

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ pag. 45

INTRODUCERE

În timpul Primului Razboi Mondial, Bulgaria a ocupat Cadrilaterul si fâsia Mangaliei vreme de doi ani. La sfârsitul acestuia, Tratatul de Pace de la Neuilly sur Siene restabileste frontiera din 1913 între România si Bulgaria, atribuind din nou Cadrilaterul României. Cadrilaterul a reintrat în componenta Bulgariei în 1940, când, datorita apropierii de Germania, Adolf Hitler a ordonat regelui Carol al II-lea sa regleze diferendele teritoriale cu Bulgaria. În urma convorbirilor dintre cele doua state, s-a încheiat la 7 septembrie 1940 Tratatul de la Craiova, care restabilea frontiera din 1912 între România si Bulgaria. Totodata Tratatul a instituit si un transfer obligatoriu de populatii între cele doua tari : românii din Cadrilater si bulgarii din nordul Dobrogei urmau sa-si paraseasca domiciliul si sa se instaleze pe teritoriile statelor respective.

Primul razboi mondial a afectat în mod profund tarile europene beligerante, pe teritoriul carora s-au dus lupte, provocând foarte grele pierderi umane, material si financiare, ale caror consecinte s-au facut simtite multi ani dupa încheierea acestuia. Conferinta de Pace de la Paris, care s-a deschis în ianuarie 1919, si-a propus sa consfinteasca juridic noile realitati, dar si sa faca imposibila repetarea unui nou conflict mondial. La 28 aprilie 1919, reprezentantii celor 27 de state intruniti la Conferinta Pacii au adoptat, în unanimitate, Pactul Societatii Natiunilor, care urma sa intre în vigoare la 10 ianuarie 1920. Pentru prima data în istorie, acesta institutionaliza forta dreptului, ca singurul mijloc de rezolvare a problemelor interstatale.

România si Bulgaria au stabilit contacte diplomatice dupa încheierea Tratatului de Pace. Au fost depuse eforturi pentru ameliorarea relatiilor reciproce, prin dezvoltarea schimburilor economice , culturale, vizite la nivel parlamentar si guvernamental etc.

Printre proiectele vizând asigurarea securitatii României se afla si ameliorarea relatiilor cu Bulgaria, obiectiv urmarit si de celelalte state ale Întelegerii Balcanice. Ca urmare a realizarii Anschluss-ului (martie 1938), Reich-ul a încorporat întreaga flota austriaca de pe Dunare, ceea ce îi deschidea practic o noua cale catre Marea Neagra.

În acest context, pentru a se realiza un front unit împotriva patrunderii economice si politice germane în Sud-Estul Europei, în cursul lunii mai 1938, guvernul turc a propus Bulgariei o colaborare cu Întelegerea Balcanica.

Gheorghi Kiosseivanov, primul-ministru bulgar, a declarat la 21 iunie 1938, ministrului Frantei la Sofia ca semnarea unei declaratii comune de catre România, Iugoslavia, Turcia, Grecia si Bulgaria "ar fi avut ca efect sa creeze în Balcani o atmosfera favorabila", pentru ca obiectivul sau era acela "de a suprima clauzele inspirate dintr-o încredere mutuala".

CAPITOLUL I

ROMÂNIA sI BULGARIA LA SFÂRsITUL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL - UN ÎNVINGĂTOR sI UN ÎNVINS

În Mesajul Tronului de deschidere a sesiunii Corpurilor Legiuitoare din 20 noiembrie 1919, regele Ferdinand Întregitorul spunea: "Am intrat în razboiul mondial, cel mai mare si cel mai aprig care s-a pomenit în istoria lumii, pentru ca asa cerea onoarea noastra, datoria noastra si dreptatea cauzei noastre. Alaturi de gloriosii ei aliati, România este astazi printre învingatorii lumii. Ne-am înfatisat înaintea Conferintei de Pace cu convingerea datoriei împlinite si a dreptatii revendicarilor noastre, a caror înfaptuire fusese recunoscuta ca legitima de aliatii nostri'.

Cu putine zile în urma, premierul bulgar Alexandar Stamboliiski, revenit de la Paris, unde semnase, pentru partea bulgara, tratatul de la Neuilly-sur-Seine, declara, la 30 septembrie 1919, în fata Parlamentului bulgar: "Ne întoarcem, cu un cadavru.. Acesta este raspunsul pe care l-am dat pe peronul garii din Sofia celor care m-au întrebat ce aduc de la Paris. [...] Tratatul de pace este unul dintre cele mai rele. stiam si ne asteptam sa fim judecati, dar sentinta a fost extrem de injusta si ciuda. Speram ca principiile proclamate de Wilson [...] sa se aplice si micii si suferindei Bulgarii. Dar ce s-a întâmplat în realitate? Exact opusul: Bulgaria este singura tara careia i-au fost aplicate nu principiile wilsoniene, ci niste principii barbare! Bulgaria este azi singura tara [...] din trupul careia au fost taiate bucati vii! [...] Ne întoarcem înapoi cu 40 de ani. [...] Vom persista cu protestele si cererile noastre si dupa ce verdictul va fi definitiv. [...] Nu ne vom pierde curajul în acest tragic moment, vom avea rabdarea eroului care sufera cruzimea ce ne-a fost dat".

Parcurgând cele doua texte putem observa, înca de la început, pozitiile antagonice pe care s-au gasit, la încheierea Conferintei de Pace, România si Bulgaria: prima, aparatoare ferma a tratatelor versailleze, considera Societatea Natiunilor pilon de baza al pacii si securitatii postbelice; iar a doua, ca unul dintre acele state pentru care tratatele de pace erau tot atâtea diktate, promova pozitii revizioniste, denumite de istoriografia bulgara calea revizionismului pasnic.^[3] Astfel, în timp ce România îsi realiza programul national maximal, Bulgaria era marea învinsa printre statele mici din Balcani.

Primul razboi mondial a înregistrat în final învingatori si învinsi, împliniri si satisfactii, entuziasme fara precedent si orgolii ranite ireparabil, dar mai ales pierderi umane, materiale si morale imense. Peste toate acestea însa, razboiul a adus justificari si condamnari de atitudini, tactici de marire a profiturilor si strategii de revansa.

"Marele Razboi" a distrus trei vechi, subrede si anarhice monarhii (Imperiul austro-ungar, Imperiul rus si cel otoman), iar   în locul lor, concernul versaillez a creat în Europa Centrala, pe lânga Italia si Germania, 25 de state mici si mijlocii, având o slaba alcatuire economica, care erau politiceste neformate, straine între ele din punct de vedere national si dependente, toate de Anglia si Franta" .

CAPITOLUL II

SOCIETATEA NAŢIUNILOR sI NOUA ORDINE EUROPEANĂ

În noua ordine europeana configurata la Paris, nesiguranta, nelinistea pareau sa fie cvasigenerale si de aceea a început sa se dezvolte o interdependenta economica, politica si strategica, concretizata în încheierea unor acorduri bilaterale, dar mai ales, în aparitia unui organism nou, Societatea Natiunilor. Aceasta din urma avea doua mari însarcinari: sa pastreze pacea si sa organizeze colaborarea internationala în diverse domenii de activitate. În perioada 1920-1924, ea a jucat un rol modest, dar s-a dezvoltat progresiv, organizându-si procedurile si serviciile, afirmându-si autoritatea.

Între anii 1924-1931, Societatea Natiunilor a jucat un rol important, reusind sa detensioneze raporturile internationale si chiar sa reglementeze o serie de probleme, aparând premise ca puterea si soliditatea ei sa creasca. În anii 1931-1935, Societatea Natiunilor a trecut probe de foc, din care ar fi trebuit sa iasa perfect victorioasa; daca a esuat, aceasta se datoreaza faptului ca amicii sai, falsi sau incapabili, n-au vrut sau n-au stiut sa respecte regulile jocului . Esecul final al Societatii Natiunilor este esecul pacii în 1939 si înfrângerea Frantei în 1940. Ar fi putut fi evitat acest final tragic? Nu putini sunt cei care au afirmat ca "niciodata un razboi nu a fost mai usor de prevazut si nici mai usor de evitat ca cel de-al doilea razboi mondial", concluzionând: "Societatea Natiunilor a fost prost conceputa".

O întreaga literatura de specialitate s-a scris pentru a sustine, dar, mai ales, pentru a combate aceasta afirmatie.

Astfel, Pactului i s-au gasit defecte de forma (imperfectiuni legate de redactarea unor articole, care contin dispozitii stângace sau obscure), lacune (lipsa unei proceduri de interpretare a Pactului în caz de dezacord).

Aparatorii organismului de la Geneva considera ca aceste imperfectiuni se explica prin graba cu care Conferinta de la Paris si-a desfasurat lucrarile, prin faptul ca se lucra într-un domeniu cu totul nou, fara a avea precedente, dar mai ales, prin divergentele de opinie dintre autorii Pactului.^[9]

Pactul a fost criticat din puncte de vedere diametral opuse: pe de o parte, i s-a reprosat ca a mers prea departe, prevazând un sistem de garantii mutuale si de sanctiuni; pe de alta, ca nu a mers suficient de departe, caci nu interzicea în mod categoric razboiul si nu stabilea o justitie obligatorie, ca nu a adus o transformare imediata a relatiilor internationale.

În fapt, chestiunea se punea de o cu totul alta maniera: era important a sti daca, data fiind mentalitatea popoarelor si guvernelor, împregnata sau nu de spirit international era posibil sa le faci sa accepte obligatiile internationale si, mai ales, sa aplice aceste obligatii, ceea ce era si mai dificil.

Aceasta chestiune, precisa si concreta, a fost dificil a primi un raspuns categoric, ramânând, în toata perioada interbelica o problema incerta si schimbatoare. Data fiind confuzia si divergenta de opinii, frecventa rea­ vointa, absenta vointei guvernelor, se poate spune ca, Societatea Natiunilor a reprezentat maximul practic realizabil în domeniul internationalismului anilor '30.

Cele mai multe discutii s-au purtat în jurul articolelor 10 si 16 , considerate a fi extrem de restrictive. Criticile cele mai aprinse veneau, pe de o parte, de la acele state care doreau sa ramâna neutre în caz de agresiune sau sa-si rezerve libertatea de decizie; pe de alta parte, tarile care se gândeau deja la agresiuni si razboaie de cucerire s-au opus cel mai mult acestor articole.

Nu este mai putin adevarat ca, printre democratiile occidentale, a fost extrem de raspândita o opinie defavorabila "securitatii colective", considerata o obsesie, o "piatra de moara", la gâtul Societatii Natiunilor. Aceasta afirmatie se baza pe faptul ca organizarea efectiva a securitatii a fost prima sarcina a Societatii Natiunilor, care trebuia îndeplinita înaintea celorlalte si care, din aceasta cauza, le-a coplesit pe toate celelalte, creând chiar o falsa impresie de securitate. Responsabilitatea apartine însa acelor guverne care, au fluturat în ochii popoarelor asa-zisa securitate procurata de Societatea Natiunilor, dar care, între timp, nu au facut nimic din ceea ce trebuia facut pentru a transforma garantiile Societatii Natiunilor într-o bariera efectiva, într-un mijloc de actiune a natiunilor pacifiste în calea statelor agresoare. Trebuie adaugat si ca, mecanismul securitatii era sustinut doar de sanctiuni economice sau financiare, nu respecta principiul universalitatii prin aceea ca Marile Puteri europene au colaborat prea putin pentru aplicarea lui. În plus, pentru a întelege esecul Societatii Natiunilor, trebuie luate în considerare si circumstantele istorice în care aceasta institutie s-a nascut si a trait: aceste circumstante i-au creat o serie de tare, care au facut ca Societatea Natiunilor sa nu poata depasi dificultatile ulterioare.^[11]

Aceste circumstante trebuie analizate începând chiar cu derularea tratativelor de la Versailles, unde marile puteri au refuzat sa abdice de la pretentiile lor, reglementând pacea în functie de vointa si de interesele lor, creând astfel prima mare ambiguitate a situatiei postbelice Pe de alta parte, noul dat geopolitic post-versaillez nu a adus multa satisfactie: presedintele american nu a obtinut, asa cum a dorit, o "pace fara victorie", Anglia era decisa sa combata preponderenta franceza pe continent, iar Franta nu a reusit sa creeze nici "statul-tampon" din Europa centrala, nici un veritabil "cordon sanitar" la granita vestica a Rusiei Sovietice, caci aplicarea stricta a principiului nationalitatilor în aceasta zona s-a dovedit a fi o imposibilitate .

Mai mult decât atât, tratatele au fost fondate pe ideea ca noile state din Europa Centrala si de Sud-Est vor împartasi marile principii ale democratiei liberale si valorile comune, fiind deci mult mai usor sa se înteleaga între ele si sa-si reglementeze pasnic eventualele conflicte. În "anii fericiti" (1925-1930), noua ordine europeana nascuta la Versailles a parut a fi viabila si acceptabila pentru toti. Pentru prima data, natiunile din Europa de Est se bucurau de autonomie, de independenta si chiar de o forma comuna de guvernare cu vecinii vestici.

Ca state nationale democratice, care înlocuiau semi-autocratele imperii, "statele succesoare" aveau clar descris drumul de urmat: ideologia învingatorilor si energia data de o alianta armonioasa cu democratiile vestice. De altfel, cu exceptia Ungariei, unde democratia a fost repudiata de la început, si a Albaniei, unde nu a putut trece peste obstacole insurmontabile, în celelalte tari din Estul Europei, noul regim importat din Vest a trebuit sa treaca teste importante. Singura democratie indubitabila pare a fi cea cehoslovaca, în Regatul sârbo-croato-sloven regele Alexandru instaleaza foarte de timpuriu un regim de dictatura regala , în timp ce în România, tehnic vorbind, democratia parlamentara este dominata de reprezentarea intereselor unor minoritati politice si economice .

CAPITOLUL III

REGIMUL POLITIC ÎN BULGARIA ÎNTRE 1919-1939

Un caz aparte este Bulgaria, o tara mica, cu o societate taraneasca egalitarista, bine organizata, distincta de populatia urbana. Politica urbana, bazata pe personalitati, este prea putin implicata, convulsiile politice pare a fi, de aceea, mai mult produsul unei ideologii decât al unei necesitati sociologice.

În plus, Bulgaria suferise o a doua catastrofa nationala, în numai cinci ani,^[17] ceea ce a aruncat tara într-o criza morala fara precedent, a carei prima urmare a fost schimbarea guvernantilor si chiar o oarecare încercare de schimbare a regimului politic. În august 1919, sunt organizate alegeri, sub supravegherea trupelor aliate stationate în Bulgaria. Considerate a fi vinovate de dezastrul national, partidele burgheze au fost aspru sanctionate: primele doua locuri au fost ocupate de Uniunea Agrara Populara, condusa de Alexandar Stamboliiski (38%) si de narodnici (grupare devenita ceva mai târziu Partidul Comunist Bulgar) cu 18 %.^[19] Stamboliiski reuseste, în câteva luni, sa-si asigure majoritatea în Subranie, agrarienii aflându-se de aceea în pozitia de a-si implementa ideologia, conform unui program creat abia în 1918: o societate în care toata lumea sa posede pamânt, dar nu prea mult; sate moderne, curate, cu strazi pavate, apa curenta, scoli bune, biblioteci, cinematograf; taranul - proprietar trebuia sa fie ajutat de stat cu credite, seminte si asigurarea pietelor de desfacere. Aliatii au ramas însa suspiciosi fata de ceea ce ei numeau un guvern radical, dar mai ales fata de programul de reforme al agrarienilor. Se detaseaza, din acest punct de vedere, pozitia Frantei, caci diplomatia franceza pare sa joace un rol important în primii ani de viata politica postbelica ai Bulgariei.^[21]

Astfel, la început, trimisii francezi la Sofia au trimis rapoarte excelente despre Stamboliiski si guvernul sau de coalitie, despre procesul intentat contra responsabililor catastrofei nationale, despre masurile luate împotriva grevistilor din transporturi, dar mai ales, apreciau decizia de a nu tolera dezordinea inspirata de minoritatea comunista.^[23] În special, declaratia lui Stamboliiski cum ca, obligatiile ce decurgeau, pentru Bulgaria, din tratatele de pace, vor fi ca atare îndeplinite, cautându-se toate mijloacele posibile de a îndeparta consecintele insuportabile pentru tara, i-au determinat pe diplomatii francezi sa depaseasca, într-o mare masura, prejudecatile împotriva agrarienilor.

În martie 1920, Stamboliiski, stapân acum pe o majoritate absoluta, îi declara noului comisar francez la Sofia, Francois Georges-Picot, ca doreste sa orienteze tara catre Antanta si ca, va fi capabil sa mentina ordinea sociala si sa treaca la reforme interne. Picot raporta la Quay d'Orsay ca Uniunea Agrariana este cea mai stabila forta politica, pacifista în politica externa si antibolsevica în interior.

Catre sfârsitul anului 1920, atitudinea lui Georges-Picot si deci a diplomatiei franceze se modificase: legile introduse peste an de guvernul Stamboliiski ignorau organizarea societatii, faceau imposibila dezvoltarea comertului, provocau o mare neliniste industriasilor, bancherilor si capitalistilor straini. Georges-Picot se va transforma de aceea în initiatorul unui demers colectiv, al întregului corp diplomatic prezent la Sofia care, prezenta primului ministru o notificatie privind consecintele internationale ale reformelor. Actiunea aceasta, de amploare, a fost semnalul unei oarecare izolari diplomatice a Bulgariei. Constient de consecintele unei asemenea situatii, premierul Stamboliiski s-a decis sa întreprinda în lunile septembrie-decembrie 1920 un turneu european ("cele 100 de zile"),^[26] ale carei principale scopuri au fost: scoaterea tarii din izolarea diplomatica, discutii preliminare privind admiterea Bulgariei în Societatea Natiunilor, rezolvarea unor probleme bilaterale. Stamboliiski a vizitat Londra si Parisul, dar nu a fost primit cu foarte multa bunavointa. La Quai d'Orsay se redactase deja o lista lunga de cereri menita sa reflecte interesul francez în Bulgaria. Insuccesul celor "100 de zile" este evident, caci în primavara anului 1921, guvernul agrarian era, din nou, obiectul unei puternice campanii externe, lui Stamboliiski si ministrilor sai reprosându-li-se ca: încercau sa eludeze obligatiile decurgând din Tratatul de la Neuilly-sur-Seine, ca întretineau relatii secrete cu Rusia Sovietica si sustineau revolutia lui Kemal Ataturk, ca neglijau propaganda comunista. Georges Picot declara chiar regelui Boris III ca, Bulgaria a pierdut încrederea puterilor europene, deoarece adoptarea noilor legi a provocat un marasm economic si exodul capitalurilor straine.^[30]

Aceasta nemultumire externa reflecta, într-o oarecare masura, puternicele nemultumiri interne. Era usor de sesizat, mai întâi, nelinistea partidelor burgheze, a democratilor în primul rând, care, în absenta lui Stamboliiski, au organizat o mare manifestatie la Târnovo si au pus bazele Blocului Constitutional, cerându-i regelui sa sprijine o lovitura de stat care sa-i rastoarne pe agrarieni. Ţarul Boris îi declara însa chiar lui Georges-Picot ca momentul transformarii lui într-un arbitru între partide nu sosise înca, întreaga actiune sugera un razboi civil si ca el nu putea sa-si asume o asemenea responsabilitate în fata poporului sau si a întregii Europe.

Situatia interna se agrava însa continuu: coruptia atinsese, sub agrarieni, proportii deosebite, clasa muncitoare nu a putut depasi efectele inflatiei, populatia urbana bogata era nemultumita de limitele legislatiei agrariene, Biserica fusese si ea afectata de legea redistribuirii pamânturilor. Un grup important de nemultumiti era cel al militarilor, dar, mai ales, al fostilor ofiteri lasati la vatra conform prevederilor de la Neuilly". Acestia îsi pierdusera bunastarea, statutul social si ocupatia, motiv pentru care erau plini de resentimente fata de Stamboliiski, nu doar pentru ca acceptase conditiile tratatului, ci pentru ca nu mentinuse nici macar numarul limita de ofiteri admis de acesta: 20.000. Acesti ofiteri si fosti ofiteri organizeaza, în 1922, Liga Militara, imediat scoasa în afara legii de premier.^[34]

Nemultumirea atinge punctul culminant atunci când, în martie 1923, Stamboliiski demite Adunarea si anunta organizarea unor noi alegeri, în aprilie. Deoarece alegerile sunt falsificate de organizatiile agrarieni locale^[35], se ajunge la organizarea unei largi conspiratii: organizatiile macedonene de la Petric, Alianta Nationala a Blocului Constitutional, Liga Mililara. La 9 iunie 1923 are loc lovitura de stat, regimul agrarian fiind distrus în câteva ore. Câteva zile mai târziu, pe 14 iunie, Stamboliiski este capturat de extremistii macedoneni, torturat brutal si omorât.

Lovitura de stat si violenta vor caracteriza de acum încolo viata politica interbelica din Bulgaria, ceea ce va permite cresterea puterii regelui Boris al III-lea (1894-1943), care îi succedase la tron tatalui sau în tragicele conditii ale înfrângerii bulgare din octombrie 1918. Boris fusese prezentat drept contrariul lui Ferdinand: moderat, democrat, pacifist, modest. Georges Picot declara si el ca a descoperit o deosebita întelepciune a lui Boris în fata situatiilor interne critice si de aceea 1-a încurajat sa aplice mai activ prerogativele constitutionale. Boris, s-a bucurat însa, ca si tatal sau, de un larg suport popular, baza puterii sale fiind însa oligarhia militara si birocratica.

Noul prim-ministm, profesorul Alexandar Ţankov, lider al Aliantei Nationale (Narodan Sgovor), a început prin a-i suprima nu doar pe agrarieni, ci si pe comunisti: o încercare de revolta, în septembrie 1923, a fost dur înabusita si continuata cu o teroare alba timp de doi ani, la capatul careia s-au înregistrat 20.000 de morti. Masurile luate împotriva comunistilor (confiscarea proprietatilor, dizolvarea sindicatelor, scoaterea în afara legii a partidului) au continuat mai ales dupa ce la 16 aprilie 1925, în catedrala Sfânta Duminica (Sventa Neddja) din Sofia, o bomba a explodat în timpul unor funeralii nationale la care participau regele si întregul corp politic. În mod miraculos, nici o figura proeminenta nu a fost printre cei 120 de raniti, dar reactia guvernului Ţankov a fost extrem de dura: mii de activisti de stânga au fost arestati, cei mai multi au murit în beciurile Politiei, restul au fost executati public.^[39]

Excesele interne ale guvernului Ţankov si faptul ca aproape nimic din legislatia agrariana nu a fost modificata, continuau sa mentina Bulgaria în afara relatiilor politice europene, asa cum demonstreaza refuzul lumii financiare londoneze de   a acorda un împrumut Bulgariei în 1925, în ciuda faptului ca aceasta parea sa aiba nevoie disperata de un astfel de ajutor financiar. A devenit tot mai clar ca, un guvern condus de extremistul Ţankov nu va obtine împrumutul si, de aceea, în ianuarie 1926, acesta a demisionat, fiind înlocuit de Andrej Liapcev, lider al Partidului Democrat, el însusi macedonean. Împrumutul a fost primit imediat si de el au beneficiat peste 650 de sate.

Ca si predecesorul sau, Liapcev avea sa duca o politica orientata tot catre dreapta, dar cu mult mai multa dibacie. Astfel, noul prim-ministru a permis reluarea activitatii sindicatelor, refacerea miscarii comuniste sub forma Partidului Muncitoresc Bulgar, dar nu a luat nici o masura împotriva celei mai importante organizatii extremiste macedonene, Organizatia Revolutionara Interna Macedoneana. Criza mondiala începuta în 1929 a afectat Bulgaria imediat si puternic, mai ales prin închiderea debuseurilor necesare agriculturii sale. Între 1929-1934, criza economica este atât de grava încât veniturile taranilor s-au redus la jumatate, cele ale muncitorilor urbani au scazut cu o treime, iar numarul somerilor a crescut continuu. Confruntat cu aceste dificultati, electoratul a sanctionat guvernul Liapcev, preferând sa dea votul sau Blocului Popular. Guvernul a fost format de Malinov, cel care asigurase în 1918 tranzitia de la starea de razboi la cea de pace. Desi respectat si moderat, Malinov nu a reusit nici sa puna capat crizei economice, nici sa-si împiedice colegii de guvernare sa duca o groteasca cursa de îmbogatire, nici sa puna capat atentatelor extremiste, nici sa-i împiedice pe comunisti sa obtina un important succes în alegerile locale din noiembrie 1931.^[43] Pretextând motive de sanatate, Malinov îi lasa locul lui Musanov, tot un democrat-moderat, care însa, se va confrunta cu doua noi probleme: Miscarea Zveno si partidul fascist al profesorului Ţankov, Miscarea National-Sociala.

Zveno (Legatura) era o organizatie fondata în 1930 de un mic numar de intelectuali, reuniti în jurul unei reviste cu acelasi nume, aflati în strânse relatii cu Liga Militara si cu colonelul Velchev. Zvenarii care reprezenta intelighentia, erau extrem de elitisti, dar si etatisti, promovând si argumentând pentru o administratie centralizata si nationalizata, erau contrari sistemului politic partinic, considerând ca acest sistem încuraja politicienii sa puna interesele partidului înaintea celor ale tarii.^[45] Programul lui Velchev era însa mai complex decât simplul nationalism: era foarte critic si chiar ostil fata de organizatiile extremiste macedonene, dorind, pe de alta parte, sa amelioreze relatiile cu Iugoslavia.^[46]

Miscarea National - Sociala, partidul profesorului Ţankov, era, în schimb, extrem de popular, în spiritul epocii, mai ales printre tinerii din zonele urbane, încercând sa orienteze politica bulgara mai degraba catre Germania, decât catre Italia fascista.

Cele doua miscari îsi disputa preluarea puterii politice, dar, pe 19 mai 1934, câstig de cauza au zvenarii care, sub conducerea lui Velchev, organizeaza o noua lovitura de stat victorioasa: Velchev lasa conducerea guvernului colaboratorului sau, colonelul Gheorghiev, instituind împreuna, pâna în ianuarie 1935, un directorat pentru înnoire sociala, în fapt o dictatura, al carui obiectiv declarat era directionarea vietii culturale si intelectuale a natiunii catre unitate si înnoire. În realitate însa, au fost dizolvate, mai întâi, partidele politice si uniunile comerciale, dupa modelul corporatismului italian, societatea a fost împartita în sapte categorii.^[49]

Zvenarii au instituit reforme pentru a usura viata taranimii înglodate în datorii, pentru a ameliora educatia si sanatatea, în special la sate. A fost reorganizata administratia centrala si locala. Fara mari greutati, guvernul Gheorghiev a reusit, printr-o actiune decisiva a armatei, sa disperseze enclava macedoneana de la Petric, moment din care O.R.I.M., condusa de Mihailov, a încetat sa mai fie forta formidabila care fusese dupa 1920 Zvenarii, desi fusesera buni conspiratori si conducatori energici, s-au dovedit însa a fi politicieni ne experimentati. Atunci când Velchev a început sa vorbeasca despre o noua constitutie si despre o solutie republicana, regele Boris III a înteles ca sosise, în sfârsit, momentul sa actioneze: un larg complot, la care contribuie si acei zvenari regalisti, nemultumiti de puterea "celor din 19" (devetnaisetisti), reuseste, în ianuarie 1935, sa-1 îndeparteze pe Velchev, prim-ministru devenind generalul Zlatev. Doua luni mai târziu, în fruntea guvernului era asezat civilul Andrej Toshev, iar la 21 aprilie 1935, Boris III promitea într-o declaratie solemna, restaurarea ordinii si a unei vieti pasnice, abolirea directoratului, elaborarea unei noi Constitutii, care sa redea Bulgariei traditiile nationale si democratice. Pentru ca, nu a reusit sa îndeplineasca nici unul dintre aceste obiective, dar mai ales pentru ca, s-a dovedit a fi prea putin receptiv la ideile regelui, Toshev este înlocuit, în noiembrie 1935, cu Gheorghi Kiosseivanov, motivul imediat fiind o noua conspiratie organizata de Velchev. Conspiratia lui Velchev a facut mai usoara disolutia Ligii Militare si redobândirea de catre Boris a popularitatii printre ofiterii de trupa.

Neutralizarea armatei i-a permis lui Boris sa promita o întoarcere la guvernarea constitutionala, dar^- în conformitate cu "complicatiile-prezentului si noilor cerinte ale timpurilor". În ciuda acestei declaratii, Boris nu aspira înca la o dictatura regala, chiar daca privea cu invidie regimul de total control instalat în Iugoslavia, laica din 1929, de regele Alexandru. De altfel, Boris va avea drept model mai degraba pe regele României Carol al II-lea, "democratia controlata" pe care o va instaura în Bulgaria fiind foarte asemanatoare cu "democratia dirijata" a lui Carol II Ţarul Boris nu se grabea însa si pentru ca trebuia înca sa faca fata acelorasi probleme ca si colonelul Velchev: fortele de stânga si de dreapta, armata. O potentiala amenintare venea din partea comunistilor, care organizasera o mare si entuziasta celebrare a zilei de 1 Mai si care se laudau ca au "celule" în toata tara si în toate garnizoanele. Dreapta, Miscarea National - Sociala a profesorului Ţankov, a reusit sa supravietuiasca perioadei zvenare si chiar sa se reorganizeze în 1936 dupa structura unei organizatii de tip fascist.   La sfârsitul anului 1937 Boris înca nu introdusese reformele constitutionale promise, în schimb, se decisese sa faca o întoarcere lenta catre o "democratie disciplinata', prin amendarea graduala a constitutiei si prin testarea oricaror schimbari prin alegeri locale.^[56]

Votul general a avut loc abia în martie 1938, dar noua adunare (160 de deputati) s-a dovedit a fi greu de controlat, motiv pentru care este si dizolvata în decembrie 1939. Tot în acest moment, Kioisseivanov este înlocuit cu Bogdan Filov, cunoscut filo-german, ceea ce reflecta faptul ca, în Bulgaria, ca pretutindeni în Europa anului 1939, probleme politice externe influentau si chiar dominau deciziile politice interne.

CAPITOLUL IV

POLITICA EXTERNĂ A BULGARIEI

(1919-1939) sI REVIZIONISMULUI MODERAT

Politica externa interbelica a Bulgariei a fost însa dominata, în ciuda convulsiilor politice interne si a unei ciudate pasiuni de a trai "în dorul revolutiilor" de tarul Boris III, care a avut controlul absolut.^[58]

Obiectivul postbelic extern imediat al Bulgariei a fost iesirea din izolare, fara a renunta însa nici un moment la revizuirea pasnica a tratatului de la Neuilly, prin Liga Natiunilor ( art. 19 al Pactului) si alegându-si drept stat - patron si protector, Italia, singura putere europeana care pledase pentru întelegerea rolului geopolitic al Bulgariei, ca o contrapondere fata de superioritatea obtinuta prin tratate de Belgrad.

Este poate momentul sa aratam ca un sprijinitor mult mai important al Bulgariei la Paris a fost delegatia americana, care afirmase în mai multe rânduri ca, daca Bulgariei i se cere sa cedeze Tracia occidentala Greciei, atunci ei ar fi trebuit sa i se retrocedeze Dobrogea meridionala, "anexata" de România în 1913 si sa primeasca si Tracia Orientala, pe cât posibil, pâna la linia Enos- Midia, asa cum fusese ea proiectata în 1917. Cum se explica aceasta neasteptata atitudine americana? Credem ca motivatia politicii americane poate fi gasita în puternicul sprijin pe care presedintele Wilson si colonelul House l-au dat ideii de creare a unui stat în plus în Balcani: Macedonia, pe care diplomatia de peste ocean o alesese drept baza americana pentru raspândirea influentei politice si economice în Europa Centrala si Orientala.

Acordând protectia lor unei Macedonii autonom-independente, americanii credau ca Sudul Dobrogei poate fi o buna compensatie pentru Bulgaria. Urmarindu-si acest obiectiv, Departamentul de Stat american alcatuia la 21 septembrie 1918 un Comentariu oficial asupra celor 14 puncte wilsoniene, aratând ca, în privinta României, se recunostea extinderea suveranitatii sale asupra Transilvaniei si Basarabiei, dar se formulau îndoieli asupra confirmarii granitelor Dobrogei. Mai mult, anterior acestei date, Wilson recomandase expres o revenire la granita dobrogeana dinainte de 1913.^[62]

De altfel, puterile aliate garantasera si ele Bulgariei, cu ocazia armistitiului din 19 septembrie anumite drepturi asupra Dobrogei. Atunci când, la sfârsitul anului 1918, România si Bulgaria au revendicat acest teritoriu, trupele alite l-au ocupat, urmând ca asupra apartenentei viitoare a Dobrogei sa decida Conferinta de pace. Reticentele Puterilor aliate au existat doar "pro-forma'', caci, în fapt, în decembrie 1918, România prelua deja administratia întregului teritoriu al Dobrogei, iar în luna mai 1919, trupele franceze se retrageau din Dobrogea propriu-zisa, mentinând ocupatia doar asupra Cadrilaterului, asupra caruia delegatia bulgara formulase pretentii istorice, etnice si juridice.

În ciuda reticentelor si pozitiei sceptice a delegatiei americane, a faptului ca aliatii au concluzionat ca regiunea Cadrilaterului este una cu o structura etnica complexa,^[64] careia nu i se poate aplica "principiul nationalitatilor", României i se acorda Dobrogea întreaga. Istoriografia occidentala este unanima în a afirma ca, hotarârea luata în defavoarea Bulgariei se bazeaza pe considerente juridice^[65] si pe realitatea ca România s-a aflat de partea aliatilor la sfârsitul primului razboi mondial. Pe de alta parte, istoriografia bulgara, mai veche sau mai noua, nu oboseste sa proclame "problema dobrogeana" drept principala problema a politicii externe bulgare, calificând detinerea de catre România a Cadrilaterului drept "a doua ocupatie româneasca'' o reanexare"^[68].

În fapt, aceasta modificare de granita a avut drept urmare încordarea relatiilor dintre România si Bulgaria pentru un interval de timp care, în ciuda eforturilor depuse de ambele tari, va dura pâna în 1940. De altfel, analizând cu minutiozitate "problema dobrogeana" istoricul bulgar stefan Ancev îi anexeaza cel putin 3 alte aspecte: sechestrul bunurilor bulgarilor în România, asezarea refugiatilor bulgari din Dobrogea locul organizatiei bulgarilor razvratiti, asa-numitii comitadjii, în politica româneasca si în cea bulgara. Autorul citat uita însa sa mentioneze ca, o situatie asemanatoare se întâlneste si în cazul relatiilor bulgaro-elene, unele aspecte fiind chiar identice, atâta timp cât, în iulie 1922, reprezentantul României si cel al Greciei cereau de la Geneva, Consiliului Societatii Natiunilor sa ia masuri în privinta briganzilor bulgari.

Pentru solutionarea numeroaselor chestiuni pedinte ale dosarului dobrogean"^[72], a fost constituita o comisie mixta româno-bulgara, ale carei lucrari s-au desfasurat într-o prima faza la Bucuresti, începând din decembrie 1922, apoi la Sofia din ianuarie 1925. S-au discutat, printre altele: problema ridicarii sechestrului pus de guvernul român pe bunurile supusilor bulgari din Dobrogea de Sud, achitarea unei compensatii acceptata, în principiu, de guvernul bulgar, despagubirea cetatenilor români care suferisera daune în timpul razboiului din partea autoritatilor civile si militare bulgare. Tratativele au decurs greu si, în ciuda unor perioade de ameliorare", acordul de principiu acceptat de guvernul Jankov, acesta nu s-a si aplicat.

În tot acest timp, bandele de comitadji si-au continuat actiunile la granite, contribuind din plin la crearea unor situatii de încordare si constituind cel mai sigur izvor de alimentare a organizatiilor iredentiste care actionau pe teritoriul Bulgariei. Cea mai cunoscuta este fara îndoiala I.M.R.O , dar similara cu aceasta a fost si I.D.R.O. (Organizatia Interna Revolutionara Dobrogeana).

Prima ei forma a fost organizatia secreta Cerna Raka" ("Mâna Neagra") în care s-au reunit refugiatii bulgari din Cadrilater. În martie 1923 un congres comun al Cemei Raka" si al unei alte asociatii, Dobrodja" duce la formarea I.D.R.O. Organizatia si-a creat imediat sedii la Varna, sumla si Ruse, desfasurând activitati propagandistice intensive, publicând periodice (ziarul Glasul dobrogean", care aparea la Ruse) dar mai ales organizând raiduri de jaf la granita de sud a Dobrogei.

Tinerii refugiati bulgari sunt si ei reuniti în organizatia stefan Karadja", sub deviza : Za Dobrudja Gotovi Sme" ("Pentru Dobrogea suntem gata"), organizatie care a actionat neîntrerupt între anii 1923 - 1934.

Guvernul român a acuzat constant faptul ca oficialii bulgari finanteaza aceste organizatii irendentiste, dar fara a putea aduce dovezi în acest sens. Drept urmare, minoritatea bulgara din Dobrogea, ca si cea musulmana însa, va fi supusa unei legislatii speciale (cea referitoare la colonizare, la sechestru si chiar la problema cetateniei), calificata de guvernul de la Sofia drept ''represalii".

Desi multiplele petitii bulgare în acest sens au fost adresate Ligii Natiunilor, fenomenul de dizlocare etnica din Dobrogea a fost important dar nu a fost instalata "starea exceptionala", iar populatia bulgara, ca si cea turco-tatara nu a fost fortata sa emigreze.

Iredentismul bulgar a însemnat, de fapt, refuzul acceptarii Tratatului de la Neuilly, o constanta întoarcere catre victoriile din 1912 si chiar la Tratatul de la San-Stefano din 1875. Aceasta abordare a dus la stabilirea unor obiective utopice: revizuirea pasnica a tratatelor, reluarea Dobrogei de Sud, implementarea articolului 48 din tratat pentru a asigura Bulgariei acces economic la Marea Egee. Din aceasta cauza, relatiile Bulgariei cu statele vecine au fost dificile si au evoluat greu, tocmai pentru ca Bulgaria, prin pozitia sa geografica eminamente balcanica, ar fi trebuit sa fie cheia solidaritatii regionale.

Guvernele de la Sofia au ales însa calea unei politici de forta, singura care le-ar fi permis atingerea obiectivelor initial stabilite, dar care nu erau sustinute nici de mijloacele economice reduse de care dispunea tara, nici de conditia de stat învins.

Tocmai de aceea, în ciuda sponsorizarii Italiei, cauza bulgara a facut în anii '30 putini pasi înainte. Tratatul de prietenie cu Turcia din 1925 a fost un câstig "neînsemnat", asa cum se credea chiar la Sofia, unde regimul lui Ataturck era considerat nesigur si cu foarte putina influenta internationala.

Relatiile cu Atena erau corecte dar reci, disputele bulgaro-elene axându-se pe acordul privind emigratia voluntara si reciproca, bunurile refugiatilor si protectia minoritatilor.

La începutul anilor 30 importante schimbari au loc în politica externa bulgara: cum Italia renunta la "patronajul" Bulgariei, Mussolinii preferând sa-si instaleze dominatia în Albania si sa nu supere guvernul de la Belgrad, Bulgaria, de frica unei noi izolari, trece la efortul îmbunatatirii relatiilor cu vecinii: relatiile diplomatice fusesera reluate teoretic înca din 1920, la nivel de legatie, dar acum se încearca dezvoltarea relatiilor economice, culturale, succesul fiind minim.

Perspective mai bune pare sa fi avut diplomatia bulgara în privinta apropierii de Iugoslavia: în 1930 prin întelegerea Pirof sunt reglementate o serie de probleme legate de trecerea frontierei si de dreptul de proprietate, în timp ce, în septembrie 1932, tarul Boris si regele Alexandru se întâlnesc pentru prima data.

Speranta Bulgariei de a scapa de izolare, prin stabilirea unor bune reliatii cu vecinii, primeste o grea lovitura prin crearea, în februarie 1934, a Antantei Balcanice. Cum Bulgaria a refuzat sa ia parte la alianta, a încercat sa o sparga sau sa o încercuiasca printr-o apropiere constanta de Belgrad. Iugoslavia, încântata de curtea, care i se facea, a reactionat pozitiv, mai ales ca nu dorea ca o Bulgarie izolata sa devina o tinta usoara pentru unul din cele doua blocuri politico-militare care tindeau sa polarizeze din nou Europa.

Moartea violenta a regelui Alexandru în octombrie 1934 a stopat o vreme dezvoltarea relatiilor sârbo-bulgare. Rabdarea tarului Boris a fost însa rasplatita în ianuarie 1937 de încheierea pactului de prietenie bulgaro-iugoslav, important semn al schimbarilor de atitudine, dar, în fapt, putin relevant pentru modificarea relatiilor interbalcanice.

La sfârsitul anilor '30, relatiile dintre statele mici devenisera oricum mai putin importante, în contextul deschiderii confruntarii dintre Germania si sistemul versaillez. Inevitabil, marile puteri se pregatesc sa intervina în Balcani, iar în Bulgaria pare sa se aplice o regula simpla: afectiune pentru Rusia (puternica, în ciuda schimbarilor politice si economice; nu este o chestiune ideologica, ci una pur sentimentala, atâta vreme cât anii lungi de propaganda oficiala antiruseasca au ramas fara efect) si admiratie pentru Germania (specifica, în primul rând, liderilor politici bulgari, ofiterilor care respectau eficienta si puterea armatei germane, intelectualilor care studiasera în Germania si care se simteau atrasi de realizarile cultural-stiintifice ale acesteia)

În conditiile unei slabe prezente a Angliei si mai ales a Frantei în Bulgaria , era firesc ca Boris si guvernul sau sa aleaga drumul german", chiar daca alianta efectiva cu Germania nu va veni de la sine, ci va fi mult discutata de diplomatii bulgari, de tarul însusi la Berlin.

Aceasta scurta expunere a tractului politicii externe bulgare în perioada 1919 - 1939 ne ajuta sa observam o alta importanta diferenta între aliantele Bulgariei si cele ale României. Astfel, asa cum am vazut, Bulgaria nu reuseste sa-si creeze un sistem propriu viabil de aliante, nu le dezvolta pe cele existente si refuza sa se încadreze în vreun alt sistem, cu exceptia Societatii Natiunilor.

Pe de alta parte, Bulgaria învinsa pierdea prin tratatul de la Neuilly aproape 8.000 kmp, având în 1919 doar 5,2 milioane de locuitori, în timp ce România îsi împlinise programul national. Era deci, firesc ca obiectivele politicii lor externe postbelice sa fie extrem de diferite, chiar antagonice.

CAPITOLUL V

STATU-QUO sI SECURITATE COLECTIVĂ ÎN SISTEMUL DE ALIANŢE AL ROMÂNIEI (1919-1939)

Istoriografia româneasca, cea veche ca si cea mai recenta, este de acord în general cu urmatoarele obiective ale politicii externe românesti: mentinerea frontierelor trasate la Versailles, apararea suveranitatii nationale si a integritatii teritoriului românesc . Pentru atingerea acestor obiective, conducatorii politicii externe, indiferent de culoarea lor politica interna, au adoptat urmatoarele mijloace: constituirea unui sistem de aliante, capabil sa devina functional în orice moment consolidarea relatiilor cu Marile Puteri, alaturi de care a purtat razboiul sau de aparare si reîntregire; întarirea aliantei cu statele vecine legate prin tratate de aparare colective; promovarea legaturilor de cooperare cu toate tarile, inclusiv cu fostele state inamice sprijinirea Societatii Natiunilor si a politicii de securitate colectiva; promovarea aliantelor regionale.

Remarcabilul acord între liderii politici români a asigurat continuitatea politicii externe românesti. Astfel, în sedinta Adunarii Deputatilor din 20 martie 1924, I. G. Duca, ministrul de externe, facea un expozeu al politicii externe românesti în anii guvernarii liberale aratând ca: "Domnilor, care sunt directivele generale ale politicii noastre externe? [...] întâi. Ramânând strâns uniti de marii nostri aliati, alaturi de care am dus razboiul care ne-a condus la unitatea nationala. Al doilea rând, mentinând raporturile de cordiala intimitate si de aliante cu acei din vecinii nostri care au aceleasi interese ca si noi, sa mentina pacea, pe baza tratatelor existente. si în al treilea rând, întretinând si îmbunatatind pe cât se poate raporturile noastre cu toate tarile, cu tarile neutre, ca si cu cele care în timpul razboiului au fost vrajmase noua, fiindca înca o data suntem caluiziti decât de un singur gând, acela al consolidarii pacii mondiale".

În 1934, Iuliu Maniu reafirma si el, în calitate de lider al Partidului National Ţaranesc, "principiile de baza ale politicii nostre externe: mentinerea tratatelor de pace, pastrarea cu fidelitate a aliantelor, cultivarea celor mai bune relatii cu fostii nostri aliati, afirmarea unei bune vecinatati cu limitrofii tarii noastre".

La 9 iunie 1939, ministrul de externe Grigore Gafencu, expunea, într-o atmosfera internationala tensionata, care anunta izbucnirea unui nou razboi, telurile si metodele politicii externe românesti, staruind asupra mentinerii sistemului de aliante francez, cresterii importantei întelegerii Balcanice si concluzionând: "România înseamna un trecut de lupte si de jertfe. Datoram acestui trecut conservarea unei rase vechi si nobile de care suntem mândri. Îi datoram libera desfasurare a poporului nostru, în cuprinsul unor hotare drepte si statornice. Avem vointa sa pastram aceasta mostenire întreaga, neatinsa".

Vedem asadar din aceste trei discursuri ca obiectivul central nu s-a modificat de-a lungul a douazeci de ani: mentinerea frontierelor României Mari, indiferent de mijloacele folosite pentru a atinge acest scop: consolidarea unitatii statale prin edificarea mijloacelor si instrumentelor menite sa asigure apararea independentei si suveranitatii nationale, a integritatii teritoriale. Fundamental ostila tendintelor anexioniste, România a adoptat mai întâi sistemul diplomatic general - universal reprezentat de Societatea Natiunilor si de sprijinirea unei formule de securitate colective. Exponentul neegalat al acestei politici este Nicolae Titulescu, un adevarat strateg al pacii. Caracteristicile gândirii diplomatice ale lui Nicolae Titulescu, cel care a fost delegatul principal al României la Liga Natiunilor din 1922 pâna în 1936 , se pot contrage în trei idei predominante: pacea este bunul cel mai de pret al unui stat, garantul suveranitatii; securitatea colectiva decurge din caracterul indivizibil al pacii si se opune conceptiilor false si periculoase potrivit carora garantia pacii rezida în echilibrul de forte înarmate; dezarmarea înseamna limitarea reala si eficace a înarmarilor.

Fara a se situa pe o pozitie rigida fata de prevederile tratatelor versailleze si de cele ale Pactului Societatii Natiunilor, România tinea ca aceste documente sa nu fie expuse unei revizuiri premature si nefondate; fara concursul semnatarilor si fara garantia ca noile prevederi sunt mai bune decât cele pe care le înlocuiesc. Tocmai datorita acestui caracter suplu al politicii sale externe, România s-a pronuntat în 1921 pentru admiterea în Societatea Natiunilor a Bulgariei si Austriei, considerând ca perioada dominata de imaginea unei lumi împartite în învinsi si învingatori trebuie depasita cât mai repede. Din aceleasi considerente, în 1924, suveranii României, regele Ferdinand si regina Maria, erau primii sefi de stat care faceau o vizita oficiala la Sediul Societatii Nationale de la Geneva. Nicolae Titulescu era ales pentru a doua oara presedintele Consiliului Societatii Nationale, iar în septembrie 1935 România era aleasa membru permanent al acestui organism suprastatal.

Un al doilea plan al politicii externe românesti este unul continental. În conditiile în care la 5 luni dupa semnarea Tratatului de la Versailles, tratat care includea si Pactul Ligii Natiunilor, Congresul american respingea aprobarea acestor documente, singurul reazem al structurii pacii urma sa fie unitatea anglo-franceza, dublat de unul sau mai multe grupuri regionale ale natiunilor estice. Aparitia aproape imediata a unor divergente franco-engleze a provocat o puternica alarma în Europa de Est. Faptul ca România s-a îndreptat catre Franta a fost aproape instinctiv, dar si inevitabil: României nu   putea sa-i convina decât politica ferma a Frantei fata de statele învinse , atâta timp cât majoritatea guvernelor britanice interbelice au refuzat sa se oblige la sacrificii pentru a mentine statu-quo-ul granitelor estice pe care le considerau, oricum, discutabile. Mai mult decât atât, majoritatea politicienilor britanici sperau ca o judicioasa politica a compromisului, concilierii si concesiei ar putea preveni un conflict , iar cel mai bun lucru ar fi gasirea unor mijloace pasnice pentru revizuirea unor acorduri defectuoase.

Pentru a se opune unei astfel de politici, politicienii francezi devin preocupati de gasirea unor structuri de securitate, concretizate în încheierea unor acorduri politico-militare cu Polonia (1921), Cehoslovacia (1924), România (1926).

Nici francofilul A. Chamberlain nu a reusit sa-i convinga pe colegii sai sa încheie o alianta anglo-franceza, în schimb, în 1925 a fost acceptata oferta ministrului de externe german Gustav Stressemann referitoare la încheierea unui acord în trei pentru garantarea reciproca a frontierelor în vestul Europei.

În cele din urma, Conferinta de la Locarno (5-16 octombrie 1925), la care a fost invitata si Italia, a elaborat si parafat Tratatul de garantie mutuala, cunoscut si sub numele de Pactul Renan, prin care sunt garantate frontierele existente între Franta si Belgia, pe de o parte si Germania, pe de alta parte. În plus, Germaniei i s-a permis accesul în Societatea Natiunilor desi a refuzat categoric, în ciuda presiunilor, sa recunoasca si sa garanteze si frontierele sale estice, declarând doar ca granitele nu vor fi modificate cu forta si ca accepta tratatele de asistenta militara reciproca franco-polonez si franco-cehoslovac.

Pactul de la Locarno a fost considerat atunci un triumf diplomatic si o importanta piatra de hotar, o linie de demarcatie între anii de razboi si anii de pace. S-a vorbit chiar despre un nou spirit -"spiritul Locarno", care tindea sa înlocuiasca "spiritul versaillez". Politicienii britanici nu au apreciat pactul, considerându-1 un "gest inutil' , în timp ce francezii credeau ca este un "acord care lasa loc la îndoieli dar ca era dezirabil atâta timp cât Marea Britanie era dispusa sa îl faca pentru a sustine sistemul versaillez.

Cu toate acestea, în 1928 toate marile puteri au simtit nevoia sa încheie un nou pact, denumit Tratatul multilateral pentru renuntarea la razboi ca instrument de politica nationala (Pactul Briand-Kellogg). Semnat initial de Germania, S.U.A., Belgia, Franta, Marea Britanie, Italia, Japonia, Polonia si Cehoslovacia, la pact au aderat ulterior 63 de state, printre care si România.

O mare parte a eforturilor diplomatice românesti au fost deci destinate cautarii unor modalitati de creare a unui sistem adecvat si eficient de aliante defensive, care sa reziste revendicarilor formulate de vecinii ei revizionisti. Cum însa tratatul de amicitie cu Franta avea mai mult o valoare morala, decât una practica, iar politica britanica fata de Balcani, implicit fata de România, se va modifica abia dupa 1938, înscriindu-se însa tot în politica traditionala a Londrei, aceea de a actiona atunci când este necesar, doar pentru a împiedica dominarea, continentului european de catre oricare alta putere , factorii politici de la Bucuresti s-au vazut siliti sa creeze si un al treilea plan politico-diplomatic: cel regional dat de relatiile pasnice si aliantele cu vecinii, dar, mai ales, de crearea celor doua organisme, Mica Întelegere (1921) si Întelegerea Balcanica (1934) care vor modifica raportul de forte din Europa Centrala si Orientala.

Prima dintre aceste aliante regionale, Mica Întelegere facea de fapt parte dintr-un sistem intitulat de istoriografia occidentala "aliantele de flanc" franceze, sau mai simplu "sistemul francez oriental". Acest sistem cuprindea: tratate de aparare mutuala bilaterala între trei dintre cele mai importante state central-orientale (România, Iugoslavia, Cehoslovacia); toate cele trei state aveau întelegeri cu Franta; România si Franta aveau, în plus, întelegeri cu Polonia, iar aceasta din urma avea si un acord de arbitraj cu Cehoslovacia, putând fi deci considerata un membru neoficial al Micii Întelegeri.

Obiectivele acestui sistem de aliante erau: prevenirea modificarii frontierelor stabilite prin tratatele de la Saint-Gennain si Trianon, mentinerea statu-quo-ului în Europa Centrala si de Sud-Est, împiedicarea crearii unei sfere de influenta germana sau ungara în regiunea Dunarii, blocarea tendintelor revizioniste ale Ungariei.

Desi s-a afirmat în repetate rânduri despre Mica Întelegere ca era menita sa "încercuiasca" Ungaria , tratatul încheiat între România si Iugoslavia, la 7 iunie 1921 la Belgrad, apreciat a fi si cel mai solid, prevedea sprijin reciproc atât în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei cât si din partea Bulgariei, ceea ce largeste aria de actiune a Micii Întelegeri si dovedeste ca, în ciuda declaratiilor linistitoare ale guvernului bulgar, la Belgrad si mai ales la Bucuresti tendintele revizioniste ale Bulgariei erau usor perceptibile.

Cu toate acestea, delegatul român la sediul Societatii Natiunilor de la Geneva, prof.dr. Toma Ionescu, a sustinut admiterea în organizatia mondiala a fostelor componente ale Puterilor Centrale, desi s-a încercat impunerea unor garantii efective cu privire la respectarea tratatelor de pace semnate de ele. Delegatul român a propus în cazul Bulgariei, ca votul sa fie precedat de o examinare a modului în care aceasta tara punea în aplicare clauzele Tratatului de la Neuilly. Ancheta, organizata sub egida Statului Major interaliat condus de Maresalul Foch, a fost urmata de un aviz favorabil. Drept urmare, în pofida abtinerii surprinzatoare a delegatului francez, Adunarea a decis primirea Bulgariei în Societatea Natiunilor, decizie care încorpora si aprobarea României.

Un nou moment dificil în relatiile România - Bulgaria, Mica Întelegere - Bulgaria, 1-a constituit lovitura de stat de la Sofia din 9 iunie 1923. La Conferinta de la Sinaia a Micii Întelegeri (27 iulie 1923) s-a subliniat ca relatiile cu Bulgaria erau satisfacatoare si se putea întrevedea o dezvoltare a lor, cu conditia ca noul guvern Ţankov sa-si tina promisiunea de a continua politica de respectare a tratatului de la Neuilly si a Pactului Societatii Natiunilor. Daca reorganizarea Micii Întelegeri în februarie 1933 , opera diplomatului român Nicolae Titulescu, a fost o reactie prompta la ascensiunea national-socialismului cea de-a doua alianta regionala a fost determinata, în parte, si de modificarea obiectivelor politicii externe italiene: Mussolini îsi propune, dupa 1933, ca Italia sa devina o mare putere, respectata si de temut, prin întarirea armatei, intriga diplomatica si daca era cazul, chiar pentru razboi. Ducele îsi alege, ca zona de influenta europeana, zona mediteraneeana si Balcanii.

Ambitiile lui Mussolini s-au îndreptat dupa Iugoslavia, Albania si Ungaria catre Bulgaria, care putea fi oricând un inamic potential pentru Iugoslavia, ca si pentru România. În fapt, Mussolini nu dorea decât sa diminueze influenta franceza în Europa de Est prin crearea unui grup Ungaria - România - Bulgaria - Albania, fara a realiza ca, în spatiul balcanic nationalismul are cauze profunde, modalitati si tactici de realizare a strategiei politice exterioare marilor puteri si ca o astfel de alianta nu putea fi decât o utopie.

Dincolo de intentiile dominatoare ale Italiei, colaborarea statelor balcanice a fost impulsionata si de efectele crizei mondiale. În anii '30 se constata o "culme" a independentei statelor balcanice care, temându-se ca ar putea pierde ceva din suveranitatea nationala intrând într-o alianta paneuropeana , preferau formula, experimentata cândva cu succes de nord-americani în spatiul lor, "Balcanii ai balcanicilor'' si o alianta regionala.

Reactia imediata a natiunilor balcanice a fost acceptarea propunerii grecesti privind întrunirea, în octombrie 1930, a unei conferinte balcanice la Atena, la care au participat reprezentanti ai tuturor celor 6 state balcanice. Rezultatele conferintei au fost modeste, dar contactul multilateral a dovedit ca existau multiple elemente pentru ca o uniune regionala sa se poata înfaptui. Principala urmare consta în realitatea ca balcanicii pot crea prin forte proprii instrumentele politice de care avea nevoie, cel putin la nivel teoretic.

Cea de-a doua conferinta balcanica s-a confruntat însa cu si mai multe probleme practice, cea mai spinoasa fiind "chestiunea minoritatilor" ridicata de delegatia bulgara. Desi, presa internationala, lumea politica occidentala nu acordau prea mare încredere capacitatii de organizare a balcanicilor, la 20 octombrie 1931 se deschidea la Istanbul cea de-a doua Conferinta balcanica.

În ciuda expunerii unor planuri constructive, conferinta nu poate fi caracterizata drept un succes, decât daca apreciem încercarea de a contura elementele negative si hotarârea comuna de a recurge la discutie si moderatie.

Cea de-a treia Conferinta balcanica s-a desfasurat la Bucuresti si, în pregatirea ei, s-a ajuns chiar la o determinare semnificativa a relatiilor româno-bulgare. În ajunul conferintei însa, ziarele bulgare titrau ca, desi delegatia bulgara va pleca la Bucuresti, ea nu va participa efectiv la lucrari deoarece problema minoritatilor nu fusese inclusa pe ordinea de zi.

Cu toate acestea, participantii la Conferinta de la Bucuresti (octombrie 1932) au reusit sa discute si sa definitiveze anteproiectul unui pact balcanic alcatuit din cinci parti si care se referea, în principal, la: neagresiune si prietenie, reglementare pe cale pasnica a conflictelor, asistenta mutuala, protectia minoritatilor.

Rezultatele conferintelor au fost excelente, dar aparuse, deja, Pactul balcanic si punctul vulnerabil: daca nu era acceptat de unul din guverne, putea fi stopata întreaga colaborare de pâna atunci. Deja, guvernul bulgar adoptase o atitudine extrem de rezervata, iar cel albanez parea sa-1 urmeze.

Prima parte a anului 1933 a fost extrem de agitat, realizându-se ca agresivitatea în crestere a puterilor fasciste facea necesara o transferare a problemelor politice de pe agenda Conferintelor balcanice pe agenda politico-diplomatica a celor sase guverne balcanice. Uniunea balcanica nu mai putea fi un scop în sine, ea trebuia sa devina instrumentul destinat securitatii în aceasta regiune europeana.

Tocmai în acest scop, în toamna anului 1933, Nicolae Titulescu întreprinde un lung turneu, care a cuprins Sofia, Ankara, si Atena, straduindu-se sa gaseasca cel mai adecvat si mai reciproc convenabil sistem de securitate. Deoarece elementul cel mai fragil parea a fi guvernul de la Sofia, Titulescu a reusit chiar sa aranjeze o întâlnire între Carol II si tarul Boris III pe yachtul "stefan cel Mare", pe Dunare. Din pacate, întrevederea nu a avut urmarile scontate, iar la cea de-a 4-a Conferinta balcanica, desfasurata la Salonic (noiembrie 1933), delegatia bulgara si-a formulat rezerve care au putut fi acceptate de ceilalti participanti. În consecinta, la 9 februarie 1934, la Atena, Pactul întelegerii balcanice a fost semnat doar de 4 state.

Formarea Antantei Balcanice a risipit miscarea pentru uniunea balcanica. Ea a fost chiar considerata drept un succes, limitat al protagonistilor uniunii balcanice, dar si o acceptare a faptului ca Bulgaria nu-si abandona telurile revizioniste: sentimentele politice si nationalismul se dovedisera mai puternice decât interesele materiale.

Încheierea Pactului Întelegerii Balcanice închidea însa cercul aliantelor României, împlinind parca o mult citata afirmatie a lui Nicolae Titulescu: "Logica politicii externe a României porneste de la criteriul national trecând prin cel regional spre cel universal"

Chiar daca acest sistem s-a dovedit a fi, în urmatorii doi ani, extrem de vulnerabil, este remarcabila staruinta cu care România a cautat, în toata perioada interbelica, sa-si aduca contributia la mentinerea pacii si a statu-quo-ului versaillez, desi statutul de "mica putere" nu i-ar fi permis, teoretic, o politica externa de amploarea si claritatea celei realizate în fapt.

De cealalta parte, neangajarea Bulgariei în sistemul regional de aliante a reprezentat una din cauzele ineficientei acesteia. În ciuda inconsecventelor din perioada interbelica si a optiunii pentru "drumul german" în al doilea razboi mondial, teritorial, Bulgaria nu a avut de suferit în 1947.

CONCLUZII

Aici se introduc concluziile...

BIBLIOGRAFIE   SELECTIVĂ:

Academia Vol. VIII

Româna  

Bacon jr, M., Nicolae Thulescu si politica externa a României (1933

Walter Institutul European, Iasi, 1999

Barbulescu, Petre România si Societatea Natiunilor 1929-1939. Momente si Semnificatii, Ed. Politica, Buc, 1975

Bitoleanu, Ion Politica externa a României Mari în dezbaterile Parlamentului (1919-1939), Ed. Mondograf, Constanta, 1994;

Din istoria României moderne, 1922-1926, Ed. stiintifica si Pedagogica, Buc, 1981

Boicu, L., România în relatiile internationale (1699-1939 Ed.

Cristian, V., Junimea, Iasi, 1980, (coord. L. Boicu, V. Cristian, Gh.

Gh. Platon Platon)

Breton, le Jean- Europa Centrala si Orientala între 1917-1990

Marie prefata de Neagu Djuvara, Ed. Cavallioti, Buc, 1996,

Buzatu, Gh. Titulescu si strategia pacii, Ed. Junimea, Iasi, (coordonator) 1982

Campus, Eliza România si Conferintele Balcanice (1930-1934), în Probleme de politica externa a României (1919-1939), vol. I (coord. Viorica Moisiuc), Ed. Militara, Buc, 1971, p. 62-121

(idem) Întelegerea Balcanica, Ed. Academiei, Buc, 1973

(idem) Mica Întelegere, Ed. Academiei, Buc, 1968

Din politica externa a României, 1913 - 1947, Ed. Politica, Bucuresti, 1980

Castellan, George History of ihe Balkans. From Mohammed the Conqueror to Stalin, Columbia University Press, N.Z., 1993

Ciano, Galeazzo Jurnal politic, Ed. Elit, Bucuresti, 1999

Crainic, Nichifor Zile albe, zile negre - memorii, (I), Ed. Gândirea, Bucuresti, 1991

Crampton RJ. A Short History of Modern Bulgaria, Cambridge University Press, 1993

A Concise History of Bulgaria, Cambridge University Press, 1997

Dimitrov, Ilco La diplomatie française et le regime agrarien en Bulgarie, în "Revue Bulgare d' Histoire", nr. 1, 1984, Sofia, p. 31-44

Dobrinescu V. FI. Relatiile româno-engleze (1914-1933), Iasi, 1986

România si Ungaria. De la Trianon la Paris (1920-1947). Batalia diplomatica pentru Transilvania, Ed. Vulturul Românesc, Buc, 1996

România si sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Institutul European, Iasi, 1993;

Diplomatia României. Nicolae Titulescu si Marea Britanie, Iasi, 1991

Durandin, Catherine Istoria românilor, Institutul European, Iasi, 1998;

Ekrem, Mehmet Ali   Relatiile româno-turce între cele doua razboaie

mondiale (1918-1944), Ed. stiintifica, Buc, 1993

Farmer, Alan Marea Britanie: Politica externa si coloniala, 1919-1939, Buc. Ed. AII, 1996

Fischer-Galati, România in secolul alXX-lea, Institutul European,

Stephen Iasi, 1998

Funderburk, David Politica Marii Britanii fata de România (1938-1940)

Britton - studiu asupra strategiei economice si politice, Ed. stiintifica si Enciclopedica, Buc, 1983

Gafencu, Grigore Însemnari politice. 1929 - 1939, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1991

Gaillard, Jean- Versailles, 1919: le paix des vainqueurs, dans

Michel "L'Histoire", nr. 232. mai, 1999. p. 76-85

Gheorghe, Tratatele internationale ale României 1921,1939,

Gheorghe Ed. stiintifica si Enciclopedica, Buc, 1980

Giraud, Emile La nullite de la politique des grandes democratie (1919-1939). L 'echec de la Societe des Nations. La Guerre, Recuiel Sirey, Paris, 1948

Hermet, Guy Istoria natiunilor si a nationalismului, Ed. Institutul European, Iasi, 1997

Hitchins, Keith   România între 1866-1947, Buc, 1996

Iordan, Constantin România si relatiile internationale din Sud-Estul European (1919- 1924), Buc, Ed. AII, 1999

Jelavich, Barbara History of the Balkans, Twentieth Century, vol. II, Cambridge University Press, 1985

Konstadinova, Bulgaria (1879-1946). The Challenge of Choice,

Tatiana Columbia University Press, N.Y., 1995

Manoilescu, Mihai   Memorii. 2 vol., Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1993

Miller, Marshal   Bulgaria - During the Second World War,

Lee Standford University Press, 1975

Milza, Pierre De Versailles â Berlin, 1919-1945, Paris, 1979

Minoski, Mihayla Soedinetite Amerikanski Drjavi i MakeDonija (1869-1919), Skopje, 1994

Moisiuc. Viorica Imperativul organizatiei securitatii si pacii europene si politica externa a României în ultimele luni de pace (aprilie-august 1939), în "Studii privind politica externa a României", Ed. Militara, Bucuresti, 1969, p. 209 - 251

Moravec, Emanuel Istoricul crizei cehe, Buc, 1940

Nanu, Frederic N. Politica externa a României 1919-1939, Institutul European, Iasi, 1993

Nedelcu, Florea De la Restauratie la dictatura regala. Din viata politica a României, 1930-1938, Cluj, 1981

(idem) Cu privire la politica externa a României în perioada guvernarii Goga - Cuza, în "Studii privind politica externa a României", Ed. Militara, Bucuresti, 1969, p. 181 - 208

Okey, Robin Eastern Europe (1740-1985): Feudalism to Ccmmunism, London, 1996

Polonsky, Anthony The Little Dictatores. The History of Eastern Europe since 1918, London, 1975

Pundeff, Marin V. Bulgarian Nationalism în Nationalism in Eastern Europe, edited by Peter F. Sugar and Ivo John Lederer, University of Washington Press, 1944

Robson, Mark Italia: liberalism si fascism, 1870-1945, Ed. AII, 1997

Rotschild, Joseph East. Central Europe between the Two World Wars, University of Washington Press, 1983

Sbârna, Gheorghe Parlamentul si politica externa a României (1919 - 1940), Ed. Sylvi, Bucuresti, 2000

Spector, Sherman România la Conferinta de Pace de la Paris.

D. Diplomatia lui Ion I.C. Bratianu, Iasi, Institutul European, 1995

Stanciu, Ion În umbra Europei. Relatiile României cu Statele Unite în anii 1919-1939, Ed. Silex, 1996

Talpes, Ioan Diplomatie si aparare. Coordonate ale politicii externe românesti (1913-1939), Ed. stiintifica si Enciclopedica, Buc. 1998

Titulescu, Nicolae   Documente diplomatice. Buc, 1967

Ţutu, Dumitru   România si securitatea colectiva în Sud-Estul Europei (1933-1938), în "Studii privind politica externa a României", Ed. Militara, Bucuresti, 1969, p. 122 - 153

Vancu, Milan   Mica Întelegere si politica externa a Iugoslaviei. (1920-1938). Momente si semnificatii, Ed. Politica, Buc, 1979

Veiga, Francisco   Istoria Garzii de Fier (1919-1941). Mistica ultranationalismului, Ed. Humanitas, Buc, 1993

Watson, Seton H.   Eastern Europe between the Wars, 1918-1941, New York, 1967

Zaharia, Gh.   Politica de aparare nationala a României în Botoran, C. contextul european interbelic, 1919-1939, Ed.

Glicorghe Sbârna, Parlamentul si politica externa a României (1919-1940), Ed. Sylvi, Buc, 2000, p, 57;