Loc placut, loc neplacut (Ioana Teodorescu)

Loc placut, loc neplacut (Ioana Teodorescu)

Ca arhitect, construiesti. si ca sa stii ce sa faci cu un spatiu, adica cum sa-l modelezi, daca sa-l modelezi, pentru cine īl modifici, trebuie sa īntelegi mai īntāi ce fel de loc e. Aceasta s-ar referi, nereducīndu-se numai la acest sens, la reactiile pe care le trezeste spatiul respectiv īn oameni.

Aceasta prezentare e, de fapt, o descriere de locuri. Ar putea fi si o scriere, īn masura īn care acceptam parerile unor studenti - caci despre aceasta este vorba - ca avānd valoare de document. E adevarat ca orice om poate avea o parere, mai avizata sau nu, despre spatiile īn care traieste, pe care le strabate si pe care si le apropriaza sau nu, īn functie de relatia pe care o stabileste cu acele spatii.

Tinerii pe care i-am amintit mai devreme sīnt studenti-arhitecti. Am īnceput acum trei ani - la Universitatea de Arhitectura si Urbanism "Ion Mincu" din Bucuresti - o serie de seminarii despre abordarea fenomenologica īn arhitectura. Studentii sīnt īn anul 2 si e destul de greu sa-i faci sa citeasca Heidegger sau Baudrillard cu entuziasm. Ca sa nu mai vorbim ca e greu sa-i faci sa citeasca oricum, orice. Īncercānd, asadar, īn fiecare an sa fac lucrurile din ce īn ce mai usor de īnteles, am ajuns la concluzia ca ar trebui sa pornim acel dialog dezirabil despre locuri de la un exemplu concret si foarte apropiat lor. Drept care, īn primul seminar din seria celor sase, i-am rugat anul acesta pe studenti sa scoata o foaie de hārtie - la care, va puteti lesne imagina, reactia a fost una de surpriza, caci nu se asteptau la extemporal ,din prima' - pe care sa scrie ceva despre un loc placut si ceva despre un loc neplacut[1] "Asa da - asa nu", ca la vechile gazete de perete, dar cu argumente. Īntrebarile lor imediat urmatoare au fost: "putem sa scriem despre mai multe locuri?" (raspuns: nu, doar despre cāte unul din fiecare categorie); "trebuie sa fie locuri din oras?" (raspuns: nu, atāta vreme cāt spuneti unde se afla locul respectiv). Īn timp ce scriau, am observat doua lucruri. Īn primul rānd, studentii ramāneau mult pe gānduri. Nu le era foarte usor sa gaseasca īn memoria lor acele locuri sau poate ca nu era usor sa se hotarasca asupra unuia singur pentru fiecare categorie. Mi-au marturisit mai tārziu ca le-a fost si mai dificil sa argumenteze de ce locurile alese erau placute sau neplacute, caracteristicile locului nefiind īntotdeauna evidente. Īn al doilea rānd, nu m-am putut abtine sa nu ma gāndesc la īntrebarile pe care mi le pusesera. Daca prima reactie a unora dintre ei a fost sa scrie despre mai multe locuri, īnsemna ca vor sa-si spuna parerea, ceea ce era bine. Ca locurile nu erau neaparat din oras, putea sa spuna īnca altceva.

si chiar asa a fost. Locurile alese spre descriere au fost atāt de diverse, iar motivatiile īntr-atāt de convingatoare, īncāt iata-ma aici, īn fata dvs, dezbatīndu-le ca pe o tema de reflectie. Caci din antagonia placutului si neplacutului au iesit o multime de alte perechi: loc natural - loc construit, loc denivelat - loc plat, mic - mare, vechi - nou, interior - exterior, acasa - strain. Ideile expuse ar putea fi clasate cu usurinta sub o categorie sau alta, īn functie de criteriul care intereseaza. De cele mai multe ori, acelasi comentariu include o scurta discutie asupra simturilor, care joaca un rol important īn perceperea locului ca atare. Am īncercat totusi sa le grupez īn masura īn care ele sus 929s1810j 55;in un oarecare argument despre perceptia locului. Asadar:

a. Natura versus construit (sau iarba contra beton)

Aceasta categorie e poate cea mai ,grea/plina', īn sensul ca exemplele sīnt cele mai diverse, chiar pitoresti. Ele opun de cele mai multe ori un peisaj idilic īn genul satului lui Topārceanu[2], unde exista "liniste, seninatate, apusul soarelui " , unui peisaj citadin definit mai degraba de arhitectura perioadei comuniste. Īn acest sens, "orice fel de curte, cu alee de flori si gradina, cu pomi fructiferi si nuci umbrosi si o casa retrasa cu mult de la strada " e un loc preferabil orasului cu "constructii gri si terne ce-ti inspira o continuitate monotona, [...] pentru ca un astfel de loc poate reduce simturile si trairile unei persoane pāna la disparitia lor " . Numai cītiva studenti nu pot defini exact locul, singura conditie fiind ,sa fie īn natura' ; cei mai multi afirma, cu argumente, ca le place la munte sau la mare , īn tara sau īn strainatate . Dintre acestia, un caz special sunt, evident, cei care locuiesc la munte si care vor la mare sau invers. Ca-n viata, nu-i asa?

Interesant este ca, īn vreme ce descrierile despre cadrul natural sīnt īn general foarte poetice - fiind surprinse imagini ca "aburul din padure dupa ploaie sau felul īn care norii apar de dupa creasta si schimba vremea "[11], orasele ofera un pol opus: cel al "unei lumi murdare, parasite, pentru care nu se poate face nimic. " Cartierele de blocuri poarta pecetea ideii de periferie , unde oamenii nu-si pot gasi locul lor si unde-ti piere pofta de viata si cazi īntr-o depresie ciudata. Citatele abunda si sīnt foarte plastice, studentii surprinzānd aspecte din cele mai variate, atāt asupra spatiului exterior, cāt si asupra celui interior al apartamentelor .

Nu lipsesc dintre peisajele neplacute Gara de Nord Bucuresti[19], Autogara Militari , īntregul "traseu al tramvaiului 34 [sos. Mihai Bravu si sos. stefan cel Mare] cu blocuri gri din prefabricate prost puse" , sau numitele ghetouri din Pantelimon . Comentariile unora dintre studenti se constituie īn adevarate concluzii la adresa cartierelor de blocuri: "zone lipsite de personalitate prin īncercarea fortata de uniformizare a spatiului, de "stapānire" a individului īn parte dar si a colectivitatii.sentimentul pe care mi-l ofera: omul izolat īntr-o masa de oameni " sau "nu īmi place atmosfera cartierelor de blocuri - foarte impersonala si potrivnica omului īn general" .

b. Bucuresti versus provincie

Nu e de mirare ca majoritatea cazurilor particulare ce au ca subiect mediul construit sīnt pareri despre Bucuresti: studentii ,interogati' urmeaza facultatea de arhitectura īn acest oras. Astfel, imaginile Bucurestiului, din interior (adica oferite de catre bucuresteni get-beget) si din exterior (de catre provincialii veniti la studii), nu difera prea mult. Bucurestiul e īn general un haos[25]; el este urāt ziua, dar frumos, pe alocuri, noaptea. Provincialii īl gasesc prea mare , necontrolabil ca spatiu si cu un ritm ametitor , dar totusi "un loc foarte bun pentru afirmare īn meserie" . Pe de alta parte, daca n-ar fi un bun tārg de joburi cu posibilitate de cāstig ceva mai mare, bucurestenii īnsisi ar fi tentati sa se mute īn alta parte, cu motivatia ca īn provincie aerul este mai curat si oamenii au alt temperament . Ca o paranteza aici, deloc neimportanta, oamenii Bucurestiului sīnt unul dintre factorii principali care fac locul neplacut . Exista, īn fine, provincia America , la care ce-am mai putea adauga?!

Urmeaza cāteva puncte care, dupa parerea mea, au valoarea lor īn comentariul de fata, pentru ca introduc aspecte care nu sīnt prea importante la prima vedere, dar care au rolul lor īn perceptia pozitiva sau negativa a locului.

Denivelari si terenuri plate

Unele descrieri puncteaza faptul ca denivelarile terenului sīnt binevenite atāt īn natura cāt si īn oras[33]. Probabil ca majoritatea oamenilor prefera muntele marii sau zonelor de ses si dintr-o necesitate a varierii pe verticala a perceptiei vizuale, ceea ce ar putea pune sub semnul unei īntrebari legitime terenul plat dintre blocurile cartierelor rationaliste.

Mic-mare

Una dintre descrierile despre Bucuresti arata ca aici "totul pare mare si lucrurile mici si pretioase nu mai au importanta" [34]. Ca atare, oraselele mici sīnt preferate cu conditia sa aiba, desigur, confortul secolului XXI . Totusi, chiar daca dau placuta senzatie de intimitate , orasele mici au dezavantajul lor: te cunoaste toata lumea .

Vechi-nou

Alaturarile de placut-neplacut din aceasta categorie sīnt uneori de-a dreptul hilare: Palatinul din Roma, cu imaginea ruinelor care evoca amintirea vremurilor trecute, este opus unei cladiri nefolosite din Floreasca, īn care atmosfera este tot de vechi, dar unul nefolosit, neinspirant, degradat[38]; un da hotarāt pentru arhitectura noua a Hotelului Sofitel fata de un nu la fel de vehement adresat Casei Vernescu . Totusi, cei care aleg sa compare noul cu vechiul gasesc valente pozitive zonelor istorice īn detrimentul evident al acelorasi cartiere de blocuri. Mai mult, cartierele de case vechi īncep sa primeasca influente de la aceste zone [noi] , ceea ce demonstreaza ca mostenirea comunista e īntr-adevar grea si ca n-am īnvatat īnca sa facem arhitectura noua de calitate.

Interior - exterior

Locurile interioare care apar īn aceste descrieri sīnt cel mai adesea apartamente sau sediile unor institutii frecventate - īn cazul studentilor, evident facultati[42]. Dupa cum lesne ne putem da seama, cu argumente, apartamentele interbelice sīnt preferate celor functionaliste . Īn ceea ce priveste spatiul exterior, strazile sīnt de obicei cele care fac atmosfera, din pacate, nu tocmai minunata . Exista, desigur, si locuri placute, cum ar fi fāntāna de la Universitate . Iar daca e sa ne īntrebam asupra vreunui exemplu de cladire care sa ofere o perceptie unitara interior-exterior, aceea este - ati ghicit - Palatul Parlamentului : nu ca loc placut.

"Acasa" si nu "strain "

Asupra locului pe care īl numim acasa avem de cele mai multe ori o perceptie pozitiva. Asta si pentru ca acasa nu se identifica neaparat strict cu locuinta fiecaruia dintre noi (caci, din pacate, uneori ,acasa' ca loc unde locuiesti nu este īntotdeauna identificat pozitiv - acolo "poate sa izbucneasca īn fiecare moment un scandal" .) Acasa, asadar, este mai degraba acel loc īn care te simti protejat, locul īn care poti sa faci regulile si, cel mai important, poti sa fii tu . Camera proprie poate fi acasa, sau spatiul īntregii case sau chiar tot orasul . Pāna si o strada ce coboara spre mare poate fi acasa daca eu acolo ma simt cel mai bine, daca acela este locul meu. Acasa este locul de suflet.

Simturi

Am lasat spre sfārsit discutia despre simturi, pentru ca, inevitabil, ele īnsotesc, cu toata bogatia lor senzoriala (cum altfel?), mai toate descrierile: si ale locurilor placute, si ale celor neplacute. De pilda, un spital poate fi neplacut si din cauza mirosului[52], un amfiteatru de curs deranjeaza daca are acustica slaba , pe cānd un dormitor cu perdele galbene face ca "orice vreme ar fi afara, [sa] ai senzatia ca e soare" .

Putine sīnt exemplele īn care poeticul senzorial e de o forta pozitiva neobisnuita[55], caci īn cele mai multe dintre cazuri, se pare ca simturile sīnt excitate mai degraba īn contexte percepute negativ - si anume īn cele urbane. Īn exemplele despre natura, e bine pentru ca primeaza linistea, existānd si īn oras zone unde chiar daca "afara cānta pasari, nu este zgomot" . Īn ceea ce priveste cartierele mai putin frumoase (aceleasi cartiere de blocuri, care revin obsesiv, as īndrazni sa spun), au si ele cāte o strada care miroase a tei - e adevarat, numai īn iunie, dar suficient pentru ca locul respectiv sa fie atasat mental unei senzatii placute . Totusi, "zonele de blocuri obosesc, īmbatrānesc simturile" , pentru ca blocurile comuniste dau un "sentiment de vechi, umed, rānced" , iar īn spatele lor miroase urāt . De partea zonelor publice, piata Obor nu se dezminte: ramāne acelasi loc pitoresc, cu miros de mici si fum, apetisant pentru unii, deranjant pentru altii . Iar cluburile au ba atmosfera frumoasa, ba urāta, depinde de cāt de dispus esti sa intri īn acea atmosfera . Una sau doua pareri se constituie chiar īn sentinte definitive: "mizerie inimaginabila [...] - toata tara mi se pare un loc neplacut, enervant, iritant" .

Asadar, locurile sīnt definite olfactiv, fonic, vizual, īn aceeasi masura si as spune mai degraba decāt prin limitele lor fizice si temporale.

si pentru ca trebuiau sa existe si situatii care sa nu fie īncadrabile īn categoriile de mai sus - asa cum īi sta bine oricarui sondaj serios de opinie - un exemplu special a fost dat de un student care a descris acelasi loc pentru ambele situatii. Trebuie sa va imaginati o foaie de hārtie pe care īn dreapta scrie Sagrada Familia[64] si īn stānga tot Sagrada Familia. Linia verticala ce despartea cele doua descrieri era, de fapt, timpul scurs īntre doua vizite. Asadar, dupa cum spunea studentul respectiv, "socul revederii si re-īntelegerii compozitiei de volume, spatii si decoratii a fost grozav: vedeam cea mai frumoasa lucrare ce putea fi gāndita de om [...] Am mers acolo, am mai īntrebat despre ea, am mai īnvatat un pic īntre timp. Acum mi-a placut " . Interesant, nu? Faptul ca pot vedea cu altii ochi un loc dupa ce īl īnvat, īl īnteleg, īl accept. Locul bun e neaparat un loc cunoscut sau, cel putin, un loc unde se manifesta acea "senzatie magica de interactiune" , ca īn cazul bisericii .

Din toate aceste scrieri, se mai desprinde o ultima chestiune, cu tenta oarecum interogativa: locul placut este chiar locul sau amintirea lui?[68] Caci nu trebuie sa uitam de acele locuri care ramān placute numai īn amintire, accesul la ele fiind pierdut si ca atare atāt de dureros, īncāt ele devin neplacute prin incapacitatea aproprierii lor fizice - cum este, de pilda, o casa care a fost vānduta si la intimitatea careia nu mai poti avea acces . Locul este asociat īntotdeauna cu memoria, iar continuitatea sa spatiala si temporala depind de potentialitatea acestei memorii. Nu e mai putin adevarat ca memoria e deseori facuta din frānturi si exista nenumarate interventii bruste care pot schimba ritmul din pozitiv īn negativ sau invers. Dar continuitatea spatiului e mai importanta decāt credem. Uitati-va īn jur si dati un raspuns nelinistilor noastre, bulversarilor, īntreruperilor enervante de ritm. Nu credeti ca locurile au locul lor īn povestea vietii? si, pe de alta parte, poate ca hazul sta tocmai īn existenta a doua feluri de locuri. Caci, daca n-ar fi cele neplacute, cum le-am detasa de pe fundalul noroios pe cele mai bune?

Din toate acestea, rezulta, deci, ca pentru a-mi placea un loc care nu-mi place, trebuie sa fac un efort de identificare cu acel loc. E adevarat, nu īntotdeauna putem sau vrem sa facem acest efort. Poate ca nici nu-i nevoie. Unele locuri trebuie transformate, ca sa fie placute. si, la urma urmei, nu trebuie uitat ca locul placut este locul unde faci ce-ti place; mai mult, unde poti fi tu īnsuti .

Pentru a īncheia, as vrea sa atrag atentia asupra bogatiei de exemple la care s-au oprit studentii pentru acest exercitiu. Trebuie remarcat ca alegerea nu este usoara pentru nici unul dintre noi si as spune ca exemplele de aici cāntaresc la fel de mult ca parerea oricarui om pus īn aceasta situatie de descriere a unui loc placut īn opozitie cu unul neplacut. Concluziile ce se desprind din acest studiu arata ca parerile combina punctele analizate mai sus: majoritatea prefera natura construitului; provincialii prefera orasul natal Bucurestiului si īn general, se opteaza pentru locurile mici si intime īn detrimentul celor de dimensiuni mari, care sīnt adeseori identificate cu zgomot, praf, aglomeratie. Din aceasta cauza, cred, satul este vazut mai degraba īntr-o lumina pozitiva dintr-o perspectiva exterioara (īn spatele descrierilor celor care vorbesc despre sat se poate citi ca ei nu locuiesc acolo). Īntr-o discutie cu studentii, ulterioara acestui test, cei din provincie mi-au marturisit ratiunile pentru care nu le place Bucurestiul: exista o viziune initiala a capitalei care este relativ idilica - un loc unde palpita viata, unde se īntāmpla actiunea. Odata ajunsi īn Bucuresti, multi īncearca o mare descumpanire. Lipsa spatiilor verzi, poluarea, oboseala alergaturii zilnice distruge brusc acea imagine idilica si creeaza, īn loc, repulsie. Īn plus, spatiul bucurestean pare sa comprime timpul. Altfel, el nu se deosebeste foarte mult de cel al oraselor de provincie, caci are si zone frumoase si zone urāte; doar ca proportiile sīnt putin diferite. Pe de alta parte, īn provincie, teritoriul fizic al orasului fiind mai redus si lumea cunoscāndu-se, grija fata de spatiul exterior este mai mare si, īn consecinta, locurile sunt, poate, mai placute. Īn final, se desprinde un soi de fatalitate īn ceea ce priveste Bucurestiul: "este locul īn care traim sau suntem fortati de īmprejurari sa traim [...], deci trebuie sa ne obisnuim pur si simplu cu el" [71].

Inutil sa va mai spun ca exercitiul i-a amuzat foarte tare pe studenti, dar i-a si pus putin pe gānduri, apropos de ce este un loc. Dovada ca, reflectānd la aceste chestiuni, discutia despre scrierile lui Heidegger, Norberg-Schulz sau Baudrillard a urmat oarecum firesc īn desfasurarea seminariilor. si pedagogic a fost bine, pentru ca, spre deosebire de anii trecuti, relatia dintre mine si ei s-a stabilit aproape imediat - probabil bazata pe un fel de īncredere pe care mi-o conferisera deja odata cu marturisirile lor foarte personale despre diversele locuri.

Hegel spunea ca frumosul artistic este superior frumosului naturii, pentru ca primul este opera spiritului, care la rāndul sau, este superior naturii. Prin extindere, as īndrazni sa adaug ca si frumosul construit este opera spiritului si ca deci atunci cānd spiritul nu este ceea ce ar trebui sa fie, vai, nici construitul nu mai raspunde exigentelor ! Īn ceea ce priveste rolul acestei prezentari, asa cum spuneam la īnceput, ea este mai degraba o descriere, fiind o scriere īn sensul a mici documente de gānduri puse laolalta si interpretate. Ar mai putea fi o scriere si īn masura īn care acesti studenti, deveniti arhitecti, vor tine cont de locuri si le vor īntelege īnainte de a se apuca de desenat. Daca ei pastreaza locurile placute si le transforma īn bine pe cele neplacute, se cheama ca am facut o treaba buna.

Brazda peste haturi. Teritorii nomade - spatiu public (Bogdan Ghiu[74])

1. "Brazda peste haturi" sau teritoriul interzis

Conform definitiei de dictionar (cel "explicativ al limbii romāne"), hatul este o "fīsie īngusta de pamīnt nearat care desparte doua terenuri agricole apartinīnd unor gospodarii diferite".

Un hat se īmparte la doi, neapartinīnd īnsa nimanui. Cui apartine hatul? Apartine el cuiva? Sau este tocmai un semn - Semnul! - nonproprietatii, al neapartenentei, al imposibilitatii de luare īn posesie? Marcīnd limita proprietatilor, el se instituie ca un semn pozitiv abisal si misterios.

Abisal si misterios, spun. Dar de ce? De ce este nevoie ca limita despartitoare - altfel spus granita - sa fie marcata pozitiv, printr-o negare a proprietatii, semn pozitiv al unei absente de proprietate, interdictie figurata, spatiata si nu doar, simplu si economic, marcata? Misterul "hatului" este de a fi si el, la rīndu-i, un spatiu, o palma de loc sustrasa propriatiei, tocmai pentru a marca proprietatile, limitele lor si "buna vecinatate". E ca si cum (dar transpozitia aceasta vine cu pericolele si ambiguitatile ei), īn domeniul interdictiilor simbolice fundamentale, incestul, de exemplu (daca acesta poate fi doar un exemplu), n-ar fi marcat exclusiv negativ, doar printr-un simplu "Nu", ci limita dintre acuplarea licita (dar ce acuplare este, pīna la urma, perfect licita?) si cea ilicita (periculoasa, "blestemata", amenintatoare) ar fi figurata pozitiv printr-un "no man's land" ferm, al nimanui si, deci, al tuturor.

Dar nu se īntīmpla oare tocmai asa, iar lectia metaforica a hatului-hiat ca limita obligatoriu pozitivata si ca posesie sustrasa pentru a marca tocmai posesia nu reprezinta, de fapt, paradigma, o paradigma īngropata? Nu avem noi oare nevoie, mai mult ca de orice, tocmai de astfel de "haturi "? {i nu cumva unul dintre gesturile fudamentale ale omului consta tocmai īn a ara hatul, īn a trage "brazda peste haturi "? De ce sa ne desparta "pīrloaga "?

Istoriceste vorbind, Brazda peste haturi, formula aceasta poate fi citita ca o emblema a comunismului, la nivel pulsional īnsa, acolo de unde el se poate reproduce fara a fi nevoie de vreo decizie sau de vreun proiect politic. Factual, el reprezinta titlul unui roman-elogiu al colectivizarii politice fortate, al ex-proprierii propriu-zise[75]. Din acest punct de vedere, repede spus, am putea spune ca un regim politic (distrugator al politicului) cum a fost ceea ce numim "comunism" reprezinta o de-metaforizare si o literalizare abuziva (iata "haturi" care nu trebuie sterse, īncalcate) a unei structuri "spirituale" inerente omului. Dar asta numai foarte repede si imprudent spus.

Caci, de fapt, daca este sa privim atent lucrurile (din cuvinte), doar aparent "brazda peste haturi" - acest extraordinar titlu (de glorie) - enunta abolirea granitelor dintre proprietatile individuale agricole si, mai ales, disparitia pluralitatii īntr-un general de neant: daca "haturile" sīnt nenumarate, "brazda" care le bifeaza (generalizīndu-le) este una singura.

Granitele particulare sīnt, īntr-adevar, abolite, dar cum? "Haturile" nu dispar decīt, de fapt, pentru ca se generalizeaza, difuzeaza, se extind, acopera teritoriile, īnghit pamīnturile. Devin "pamīntul", "solul", "fondul" īnsusi. Īn comunism - atīt īn cel "metaforic", cīt si īn cel "real" -, teritoriile se constituie pe fundal "graniceresc", īn temeiul granitei omniprezente, care desparte infinitezimal totul de nimic.

Iar stergerea "haturilor" marcheaza, de fapt, aparitia si introducerea unei noi limite (caci nu putem fara "haturi"), aceea dintre comun si public. O stergere a unei limite marcate (numai ceea ce este marcat poate fi sters; marcarea marcheaza, poate, tocmai locul si nevoia stergerii) instituie, astfel, alta limita - nemarcata īnsa, aceasta.

Ce erau, ce sīnt "haturile "? Spatii ale nimanui, marje. Granite. Prin stergerea lor - sa ne imaginam o pagina de carte, cu albul de sub, dintre si din jurul cuvintelor -, cuvintele nu se contopesc, nu se suprapun, nu devin, vai, ilizibile, ci albul triumfa: pamīntul dispare, chiar si ca posibilitate. Pamīntul-teritoriu, adica pamīnt al īnscrierii omului, ca "suport" al marcarii de sine a omului, ca posibilitate de a se comunica (fie si doar siesi) ca semn, īntr-o forma, sub forma semnului. Caci omul se īn-scrie ca teritoriu. Se scrie si īsi scrie.

Granita are teritoriul ei, vine cu teritoriul ei, invadator, un teritoriu al nimanui. Prin stergerea granitelor - imperiala sau colectivista -, prin "brazdarea "-bifare a lor, granitele nu dispar, ci se generalizeaza si chiar, asa cum am īncercat deja sa sugerez, se "transcendentalizeaza", dez-efectuīndu-se. Traim, de-acum īnainte, īntr-un teritoriu-granita, īntr-un teritoriu al granitei, care este granita īnsasi, īn temeiul, ramas unicul posibilizant (deci im-posibilizant), īntr-o granita-teritoriu care nu mai delimiteaza nimic. {i care nu numai ca nu mai delimiteaza nimic, propriul de propriu, adica nu mai distinge propriul cu adevarat comun, īmpartasit. Ci se ajunge la o generalizare a negativitatii, a "albului" pe care nu mai scrie nimic. A trage "brazda peste haturi" īnseamna nu a distruge proprietatea individuala - mai corect spus: proprietatile individuale, obligatoriu la plural - si a reda, cinic, pamīnt agriculturii (ca si cum agricultura de pamīnt are īn primul rīnd nevoie), ci a distruge īnsusi pamīntul, "īnsusirea" pamīntului, a-l abtractiza, a-l generaliza: pamīntul se generalizeaza si dispare. La propriu, atunci, levitam, nu mai atingem pamīntul cu picioarele, pamīntul ne fuge de sub picioare. Devenim teritorii nomade, īn cautare de "suport", fara nici un sprijin.

2. Comun versus public (a)

Comunul se opune - cu dintii si cel mai adesea chiar cu arma īn mīna, militareste - publicului. "Se opune" īn sensul ca īl ataca si īl distruge. Īl distruge, nu-l cucereste. Iata de ce "materialismul istoric" n-a fost si dialectic, cum se pretindea: al treilea moment (culminant), acela al depasirii-cu-preluare/pastrare, a fost o iluzie, a ramas sa fie, imposibil fiind.

Sau am putea formula momentul "sintezei" comun-comuniste astfel: īntr-o structura binara, īntr-un dualism (asa cum sīnt teritoriile: fata īn fata, spate īn spate, sudate īntr-un non-raport pe care tocmai "hatul" pare a īncerca sa-l exorcizeze), cīnd unul dintre termeni īncearca sa evadeze spre "sinteza", adica dispare generalizīndu-se, altfel spus īnghitindu-l pe celalalt, se distrug amīndoi, iar presupusa "sinteza" este una a negativului pur, a stergerii lor deopotriva.

Ma miram (prefacut), la īnceput, de nevoia umana de a pozitiva, de a figura concret limita. {i numeam asta abisul si misterul "hatului", al granitei. Īntr-adeva, de ce (mai) este nevoie de un spatiu anume, separat-separator, al granitei, al limitei comune? Ce este si mai ales ce repercusiuni - politice, psihice, culturale - antreneaza acest fapt? Carei structuri si carei nevoi īi corespunde el? Ce "simptomatologizeaza" - caci semn de prea mare sanatate si de siguranta (de sine) nu e - acest spatiu al nimanui dintre doi proprietari, aceasta proprietate comuna a proprietatilor private?

Dar ce poate, pīna la urma, sa semnifice aceasta nevoie de pozitivare a limitei (comune), aceasta figurare compulsiva a lui Nimeni, a ne-propriatiei, decīt obsesia delimitarii sigure, cīt mai certe cu putinta? De ce nu s-au abstractizat granitele la fel de rapid ca banii, de exemplu? De unde aceasta personificare indirecta, reziduala dar decisiva, fatala, a granitei, aceasta generare a unui suport, a unui teritoriu pentru aparitia lui Nimeni si pentru cultivarea Nimicului? De ce aceasta nevoie a lubrifierii cu gol a īnvecinarii plinurilor? De ce - continuu sa ma īntreb - aceasta nevoie a doua persoane de a face loc, de a amenaja un teritoriu disponibil, al nimanui deci deja pentru Nimeni-Oricine, īntre ele, ca loc al bīntuirii care ajunge sa bīntuie? De ce sa fim trei īn orice relatie a doi? Oamenii par a nu se putea dispensa sa-si atraga propria nimicire. Granita - acest copil-strabunic (arhiparinte si arhonte) al teritoriilor. Pot exista teritoriile fara granite, sau tocmai granita este "esenta" si temeiul teritoriilor? Teritoriul se viseaza neīncetat unul, dar nu poate exista nedelimitat. Iar delimitarea īi īnteteste visul.

Teritoriul teritorializant si ne-teritorial al "hatului" si al granitei (desi o diferenta esentiala subzista īntre proprietatea funciara privata si stat: īn interiorul celei dintīi nu se poate face politica de sine statatoare - dar asupra acestui aspect va trebui sa revin), "hatul", deci, simptomatologizeaza teama de confuzie si de promiscuitate, o adevarata fobie refulat-institutionalizata a contiguitatii: nu ne place sa ne atingem, sa ne "frecam" unii de altii - doar sa ne asuprim, sa ne īnghitim unii pe altii (pe nemestecate, fara asimilare si fara eliminare: "pur"). Digestivul domina si comanda eroticul, caci teritoriilor omului nu le place sa se atinga, ci doar sa se īnglobeze, sa se totalizeze unele pe altele abstract: sa se abstractizeze unele pe altele.

3. "Marea si desertul "

Am uitat īnsa ceva. Sau am neglijat, cum se spune, un aspect important din definitia de dictionar, din legea "hatului" ca granita (intrateritoriala).

Concentrīndu-ma pīna acum exclusiv asupra faptului - "misterios si abisal" - al marcarii pozitive a Nimicului, adica a granitei dintre proprietatile funciare (iar proprietatea ramīne, indiferent de forma sa, "funciara" omului, pamīntul din om, pamīntul omului, solul sau) printr-un spatiu anume (o "fīsie īngusta"), ca si cum terenurile agricole ar fi state, teritorii nationale separat-īnvecinate, cu politica sau posibilitate de politica proprie, nu "loturi" dintr-un "patrimoniu" comun supuse aceleiasi politici si aceleiasi legislatii, am neglijat faptul ca "hatul", ca "fīsie īngusta" de teren marcīnd limita despartitoare, este "pamīnt nearat": "pīrloaga".

Īntre pamīnturile cultivate, pentru a le marca eterogenitatea de posesie, granita este figurata, asadar, ca alteritate originara: pamīnt necultivat, loc lasat prada starii de natura, de care nici unul dintre proprietari nu are voie sa se apropie cu intentii "civilizatoare". "Natura", deci, ca discriminant al "culturilor".

Interdictie, deci, de a ara hatul, de a-l cultiva, tocmai pentru ca acesta sa ramīna cīt mai eficient, sa poata marca, astfel, locul culturilor. Īntre culturi, īn sīnul culturii, "salbaticia", semnul naturii, "natura" ca semn: memento si bīntuire. Pamīntul trebuie cultivat pentru ca "starea de natura" a "hatului", a hotarului hotarītor sa ramīna semn pur, linie "īngusta", sa nu invadeze "culturile", sa ramīna prins, strict demarcat "īntre" acestea, īn sīnul culturii. Asa prinvind lucrurile, e ca si cum singura ratiune de a fi a "culturilor" (primordial legate de pamīnt, de sol) ar fi aceea de a nu permite invazia "naturii" prin transformarea ei īn semn-limita. Unica ratiune de a fi a teritoriilor-proprietate pare a fi, din aceasta perspectiva "rasturnata", aceea de a bloca, monumental, "natura", de a fixa granita, de a īmpiedica "granita" sa se extinda ca "natura". Cultivam natura (ce formula, o data īn plus, abisala si misterioasa: "cultivam natura" pentru a o de-naturaliza sau, dimpotriva - sau īn acelasi timp -, pentru a consolida tocmai "naturalitatea "? Nu vom sti niciodata!), cultivam, deci, natura pentru a o delimita ca "hotar" inefabil, manipulabil, iterabil, pentru a avea control asupra ei, ca semn-borna. Rasturnare, asadar. Sa nu uitam, deci, nici o clipa ca "starea de natura" ne ameninta permanent: ea trebuie deci reprezentata, onorata "īn efigie", marcata ca limita "īn sine", strict delimitata ca semn. Teritoriile (culturile) reduc si stopeaza granitele (natura): granita fundamental-originara - pragul.

Privita astfel, granita apare ca un neeliminabil "loc al contingentei, al violentei, al naturii, al bīntuirii, al literaturii si chiar al raului radical", cum se exprima Geoffrey Bennington, pe urmele lui Jacques Derrida. "Niciodata nu vom trece frontiera "[76]! Existam teritorial pentru a stavili "natura" frontierelor, limita ca natura (fundamentala).

"Un stat nu este (ca solul pe care se afla) o avutie (patrimonium)", scria Kant īn inconturnabilul opuscul - limita īnca īndepartata a gīndirii filosofico-politice, spre care aceasta nici macar nu arata ca ar tinde, fie si fara speranta - intitulat Spre pacea eterna, din 1795[77]. Sa adastam putin asupra cītorva pasaje din acest text decisiv.

"Statul", asadar, nu se confunda - mai precis nu trebuie sa se confunde, sa fie confundat - cu "solul" - adica tocmai ceea ce se īntīmpla cel mai des, īn modul cel mai "natural" cu putinta. Acesta din urma e "patrimonium", "avutie". Dar "are" statul avīnd un sol? Pur si simplu temei. Ar putea existat stat fara sol, fara teritoriu? Nu. Cel putin deocamdata. Or, este tocmai ceea ce-l preocupa, aici, pe Kant: cum se poate distinge, elibera statul de sol, cum ar trebui sa se procedeze politic, ce politica (neteritoriala) ar trebuie elaborata pentru ca politicul sa nu mai depinda de o īnradacinare teritoriala.

Īn "Al treilea articol definitiv īn vederea pacii eterne", subintitulat "Dreptul cosmopolit trebuie sa se limiteze la conditiile ospitalitatii universale" (limitare, deci, pentru o deschidere infinita: sa ne limitam pentru universal!), Kant scrie: "Aici, ca si īn articolele precedente, nu este vorba despre filantropie relatie interumana nedemna de persoana umana , ci despre drept, si astfel ospitalitatea (a fi primitor) īnseamna dreptul unui strain de a nu fi tratat cu ostilitate la sosirea pe un alt teritoriu[78]".

Ciudat text, plin de rasuciri si de īntorsaturi nu doar de "fraza", care pare a lua act de - si a se lupta cu - īnsasi "dialectica" nedialectica a teritoriului si hatului (caci tocmai asta am vrut sa sugerez: razboiul esential nu se duce īntre teritorii, ci īntre teritorialitate si hotar), care īsi smulg, obscur si violent, prerogativele: cine pentru cine, īn slujba cui "functioneaza "? Cine detine puterea primordiala: spatiul terestru sau limita lui?

Īn textul lui Kant, ospitalitatea, adica faptul de "a fi primitor" al ospitalierului, al celui care primeste, se defineste, asa cum se poate observa, nu īn sine: sīnt ospitalier nu prin mine īnsumi, gratie mie īnsumi, calitatea de ospitalitate nu-mi este "naturala" si "īnnascuta", ci se defineste, īmi vine, īmi este prescrisa si chiar impusa de dreptul altuia, care vine si (mi-)o aduce cu el, care vine cu acest drept "nomad", al nomadului, la care eu trebuie sa consimt, pentru a realiza ospitalitatea, starea de ospitalitate, īn calitatea mea de bastinas al unui teritoriu altul decīt al celui care vine la mine. Un teritoriu strain pentru cel "strain": rasturnare de perspectiva prin care, la Kant, "teritoriul", din loc al propriului, devine loc al strainului (daca nu si al "straniului", ca la Freud). A iesi din cadrele, dintre hotarele "propriului" teritoriu si a patrunde astfel, ca "strain", īntr-un teritoriu strain, este, asadar, cel putin īn viziunea sau conform presupozitiei lui Kant, un act periculos, riscant, prin care fiinta, pierzīndu-si calitatea "naturala", se expune, devine "altceva", un "strain" apartinīnd īn mod esential "strainatatii", iar aceasta pierdere, aceasta expropiere de sine ca teritoriu al sinelui, al lui Acelasi, trebuie compensata prin garantarea unui "drept". Un drept "la purtator", drept (de) nomad, care se activeaza de cum intram pe un teritoriu strain, adica imediat ce plecam de "acasa": īnca din prag.

Argumentatia "de naveta" a lui Kant recunoaste implicit, īncercīnd totodata s-o rezolve, tensiunea (caci am vazut, dialectica - dialectica - nu e), tensiunea de non-raport dintre teritoriu si granita: starea "naturala" de cetatean īnceteaza la hotar, ca limita si ca semn al "starii de natura", care deopotriva o īncarneaza figural si o delimiteaza.

Imediat, īnsa, īn textul lui Kant apar rezervele, conditionarile, restrictiile: n-a oferit oare prea mult? N-a deschis excesiv, nepermis? Astfel, dreptul la ospitalitate "i se poate refuza strainului , numai cu conditia sa nu antreneze pieirea sa, dar atīta timp cīt se comporta civilizat, el nu este īntīmpinat cu ostilitate[79]": vizitatorul, devenit brusc "strain", de parca ar trece īn alt regn sau chiar "pe lumea cealalta", trebuie, deci, sa fie totusi rezervat, atent, precaut, sa se autocontroleze "matur".

Dupa care discursul lui Kant devine avīntat si tulbure, rasucit, chiasmatic (si nu doar la nivel "frastic"): "Nu exista nici un drept de ospitalitate - continua filosoful -, pe care sa se poata īntemeia aceasta pretentie (...), ci un drept de vizitator, care se cuvine tuturor oamenilor ce apartin societatii deci nu "naturalilor", "salbaticilor": exista totusi limite! , īn virtutea dreptului de posesiune comuna pe suprafata pamīntului, ei neputīndu-se risipi la nesfīrsit, datorita suprafetei sferice a pamīntului ci, īn cele din urma, trebuie sa se suporte unii alaturi de ceilalti, originar īnsa nici unul neavīnd mai mult drept asupra vreunui loc pe pamīnt decīt are altul. - Parti nelocuibile ale acestei suprafete a pamīntului, marea si desertul, īmpart aceasta comunitate, dar totusi corabia sau camila (corabia pustiurilor), īn masura posibilitatii apropie īntre ele aceste regiuni nepopulate, iar dreptul asupra suprafetei pamīntului ce apartine īn comun speciei umane pune īn practica un schimb posibil[80]".

Ce balans, ce tangaj argumentational īn aceasta stradanie si chiar īndīrjire "optimista", de optimizare, a lui Kant de a gīndi "maritim" pamīntul, de a-l "vīntura" prin circulatie si "schimb", de a gīndi, de fapt, neteritorial, contrateritorial, suprateritorial, ateritorial teritorialul! Ce efort de a uita - de a trece - granita esentiala, īn īncercarea de a deteritorializa spatiul terestru tocmai īn virtutea esentialei lui finitudini sferice, de inevitabila īntīlnire si convietuire īndepartata (īn spatiu si timp), orizont de dincolo de orizontul vizibil, "planiglob" ascuns de "harta "! Oricīt de mare ar fi un teritoriu, oricīt de imens si īn continua expansiune l-am visa ("Delirul este geografico-politic", spunea Deleuze īn al sau Abécédaire), el revine pīna la urma la Acelasi, la sine, prin spate, se/ne ia prin surprindere, ca orizont care ne depaseste: oricīnd putem fi ajunsi din urma, pe nepregatite, tocmai prin īnaintarea noastra teritoriala nestapīnita si nestavilita, produsa chiar de teritorii si granite, de existenta lor - oricīnd, deci, putem fi ajunsi din urma de noi īnsine ca "straini".

Cum sa te īmpiedici sa vezi īn recursul lui Kant la mare si la desert, la "partile nelocuibile ale acestei suprafete a pamīntului", o īncercare de relativizare, de contrabalansare, de de-teritorializare a teritoriului: "nelocuibilul" ca masura a locuitului si chiar a locuirii. Ca si o vointa de paliere a fobiei contiguitatii terestre, a spaimei de "īnvecinare" prin evocarea acelor "teritorii" nomade, "corabia sau camila", care apropie, prin miscare, mobilitate, circulatie, teritorii īndepartate, īnvecinīndu-le neteritorial - universal! Societatea umana trebuie sa fie, īn viziunea lui Kant, una a "schimbului": de loc.

Sa īncheiem īnsa aceasta secventa printr-o reluare a teribilei axiome conform careia "originar nici un om nu are mai mult drept asupra vreunui loc de pe pamīnt decīt are altul". Īncercati sa pronuntati azi aceasta fraza īntr-un parlament sau chiar īntr-un spatiu asa-zis "academic", īntr-un discurs public! Īncercati doar! Cu totii īn vizita, deci, īntr-un fel de ospitalitate fara "ospitalier", devenita - ar vrea Kant (ar vrea Kant!) - nu doar universala, ci chiar transcendentala.

Doar prin relativizarea "pamīntului" cu "granitele" lui "naturale" care sīnt "marea si desertul', doar prin reprezentarea "nelocuibilului" locuirea devine posibila, caci suportabila. La Kant, "hatul", extins, devine, din granita, mediu de comunicare. Marea nu poate fi "brazdata" decīt de corabii, desertul nu poate fi - din fericire - "cultivat" ("intensiv"). Sīnt "hatul" īnsusi, necuprins, ne-prins. Hat fara teritorii. Hat liber de teritorii.

4. Haturi fara teritorii (cīteva precizari terminologice)

Termeni precum cei de "teritorializare", "deteritorializare" si "reteritorializare", desemnīnd niste concepte produse de Deleuze sau de Deleuze-Guattari, au īnceput sa fie utilizati tot mai des īn vremea din urma, fara nici o rigoare īnsa, ca niste adevarati "semnificanti liberi", semnificatia lor, peste masura de atragatoare si de "ofertanta", parīnd evidenta. Trebuie īnsa spus ca ei nu ating "teritoriul" si "teritorialul" decīt īntr-un mod metaforic, reaplicarea lor literala, altfel spus re-"īmpamīntenirea" lor trebuind, astfel, sa fie efectuata cu multa grija.

"Teritoriul", astfel privit, poate sa fie orice, nu neaparat solul. "Solul" apare aici ca temeiul de posibilitate al metaforizarii. Īn "teritoriu" cadem, din "teritoriu" īncercam sa evadam urmīnd diferite "linii de fuga" (mai mult sau mai putin iluzorii sau īnfundate), īn "teritoriu" recadem. "Deteritorializarea" este, cum spuneam, cel mai adesea o iluzie. Īnseamna a scapa de un anumit mod - pulsional-compulsiv - de a fi. Ne aflam "teritoriul" si "patria", "mama", īn orice: le aflam tot atīt de des pe cīt le schimbam. Orice poate functiona ca suport de "teritoriu", ca pretext si ca simbol al acestuia, iar simbolurile īntotdeauna "consteleaza", nu ramīn singure. Este, de fapt, vorba de o structura a Dasein-ului: structura sa "teritoriala", nevoia de īnradacinare-reīnradacinare. La om, "radacinile", desi "subterane", se comporta propulsiv-proiectiv-protetic, sīnt "aeriene", creatoare: īsi cauta si īsi vīneaza "teritoriul", "Ierusalimul ceresc", la distanta, "telematic". Ne "cream", fiecare, "teritoriile".

Iar asa-numita "deteritorializare" nu trebuie īn nici un caz confundata cu un fel de sevraj, cu o "īntarcare" de "vatra", cu un "a pleca de acasa", cu un nomadism simplu, cel mult incipient. A te "deteritorializa" nu īnseamna a parasi un teritoriu pentru alt teritoriu, ci "a deveni altceva", a urma o "linie de fuga" nonumana: Metamorfoza lui Kafka este aici exemplul cel mai bun. "Fuga īn animal", cum o numesc - sau cum o numeste - Deleuze-Guattari, acest "subiect filosofic ą deux", cum mi-am permis sa-l numesc tot aici, la Iasi, īn urma cu doar doua saptamīni, "fuga īn animal", deci, este urmata neīntīrziat de recuperarea re-oedipianizanta pe care o realizeaza familia. "De-teritorializarea" ramīne, astfel, un vis imposibil, un vis - neutopic caci "lateral" - al imposibilului, mai putin chiar decīt o "simpla" fantasma. Un vis pe care nici macar nu-l visam: se īntīmpla sau nu.

Nu sīntem, aici, īntr-o dialectica. "Deteritorializarea" nu are granite de trecut si, cum spuneam, nu vizeaza alte "teritorii", este o cadere īn altceva, o strategie a "minorului" si a umilului, o (improbabila) iesire din forma sau din structura de teritoriu, teritoriala, a fiintei umane. De fapt, un moment-zero, ramas nemarcat. Nu exista, compulsiv, decīt teritorializare-reteritorializare: schimbam neīncetat un teritoriu cu altul din dorinta de a ne simti mereu mai acasa, tot mai acasa, fara nici un chef de a scapa de fericirea si de beneficiile "teritorialitatii" ca atare. Ba chiar dimpotriva. Dorim mereu teritorii, dar neīncetat altele. Schimbam neobositi suporturile de (auto)īnscriere si simbolurile de autoidentificare - atīt. Ne cautam īn permanenta mormīntul germinativ. Nu exista "de-teritorializare". Ne "teritorializam" si ne "re-teritorializam" compulsiv-"masinal". Parīnd a īnghiti, cautam sa ne lasam, sa ne facem īnghititi: delegare a subiectalitatii. Nu exista, aici, "teritoriu": doar substitute, proteze si simulacre ale acestuia, "patrii" de schimb, la infinit. Kantiana idee a "sfericitatii" teritoriului omenesc ne este cea mai nesuferita: fugim dupa noi īnsine īn cautarea marii consangvinitati ascunse. Teritoriile sīntem noi: teritorii nomade.

5. Comun versus public (b)

"Comunul se opune publicului", afirmam pe la īnceputul interventiei de fata.

"Hatul", a carui stergere - barare a barajului, eliminare a limitarii - a dus la crearea "comunului" comunist, ar putea el oare figura si ca o "samīnta" a spatiului public? Ce raport exista īntre (ne)posesia īn comun si edificarea spatiului public? Are nevoie spatiul public de īnscriere, de marcare, de delimitare īn spatiu? Are loc spatiul public?

Spatiul public se defineste tocmai prin neteritorializare, prin neposesie. Daca comunul este al nimanui, publicul trebuie sa fie pentru fiecare. Acolo īnsa unde totul este comun, nu mai exista nimic public. De aceea spatiul public trebuie ferit de īnscrieri concrete, manifeste, īn spatiu. Spatiul public - īnteles de aceea mai corect ca sfera publica - trebuie doar semnalat. El nu trebuie sa aiba loc undeva anume, ci trebuie sa ramīna virtual tocmai pentru a putea fi neīncetat actualizat - oriunde si oricīnd. Agora - fie ea reala sau simbolica - poate fi confiscata si cucerita prin demagogie si minciuna, tot asa cum cum "hatul", excesiv marcat, poate fi "brazdat", arat. Īn agora terestra au fost aruncate primele seminte ale "societatii spectacolului", adica ale separatiei reprezentare-public.

"Agora" trebuie metaforizata literal, nu "mediatizata". Ea trebuie sa ramīna un spatiu nomad, ateritorial.

Ajung, astfel, la problema - decisiva si grava, pe pragul careia ne aflam - a raportului dintre politic si teritoriu, dintre spatiul public si sol. Legatura dintre ele pare indisolubila, "solida" si "organica": statul se sprijina pe teritoriu si garanteaza spatiul public al manifestarii politicului prin elaborarea politicii.

Dar ar putea fi oare imaginata "fīsia īngusta" a hatului si a hotarului ca un loc al "internationalului", ca un adevarat spatiu public, dupa ce a fost folosita la realizarea comunului, a neantului-comun(ist)? Altfel spus, poate fi spatiul public dez-etatizat, adica de-teritorializat, a-teritorializat, scos din aceasta structura a "naturalitatii "? Are nevoie publicul de teritoriu? Teritoriul, mai precis teritorialitatea politica (īn cadrul devenit aproape "transcendental" al careia se petrec toate "teritorializarile" si "reteritorializarile" omeneste imaginabile) nu asigura spatiul public (chiar daca, formal, īl garanteaza). Dimpotriva: īl ameninta si īl submineaza.

Spatiul public s-a nascut la oras, mai precis īn cetate (la portile careia se opresc teritoriile). La oras teritorialitatea este neutralizata, chiar daca orice oras exista īn cuprinsul unui teritoriu. Invers, teritoriile sīnt non-orasul. Īn oras nu exista "haturi". Aici, "teritorializarile" fantasmatic-simbolice sīnt cel mai adesea rupte de un suport teritorial propriu-zis: sīnt libere, flotante, nomadice. Procesul substitutiei infinite se realizeaza aici īntr-o ruptura cel putin aparenta de temeiul originar al "solului". Or, "daca ne referim mai curīnd la oras decīt la stat este pentru ca speram de la o noua figura a orasului ceea ce aproape am renuntat sa mai asteptam de la stat") "un oras se poate ridica deasupra statelor-natiune "[81].

Īntr-o ospitalitate fara ospitalieri, "squatteri" simbolici ai spatiului public si proprietari ai unor "haturi" comune, "straini" dar nu doar "īn vizita" la noi acasa, ne vom exploata poate mai bine "teritoriile", dezlegīndu-le de "teritorializari". Iar pentru aceasta, ar trebui poate sa ne imaginam continentele mai curīnd ca pe niste arhipelaguri cu un numar nu doar infinit, ci proliferant de "insule", ca pe un desert plin de "oaze". Neuitīnd, altfel spus, "hatul ontologic" si social primordial.

Dar poate ca īntre teritoriile "noastre" nici nu exista haturi, frontiere si granite. Poate ca limita nici nu exista, si numai imaginatia noastra o presupune, ca īn toate ale ei, ca sa-si mai dea o sansa de a īntelege ceva, stabilizīnd lucrurile. {i nici nu se stie daca privirea cartografica va fi depasit cu adevarat, īn structurile ei "apriorice", ptolemeismul fundamental - si chiar folositor, linistitor, eficace. Poate ca īntre teritoriile omului nici nu exista, prin urmare, asa cum am vrea si cum ne batem, cu arma īn mīna, sa fie, limite stricte si nici īnvecinare propriu-zisa, alaturare. Ce-ar fi daca, de fapt, teritoriile s-ar plia, īndoi, rasuci si, mai ales, īncaleca, pentru a fi cīt mai strīns cusute unele de altele si a "petici" astfel - tinīnd cīt de cīt la un loc - ceea ce numim "suprafata" Pamīntului, facīnd ca marginea sa fie, de fapt, mai mult decīt una singura, margini suprapuse, disimulīndu-se unele pe altele si negociind, numai īntre ele, niste teritorii cu adevarat proprii, numai ale lor - decisive? Daca de-acolo, din aceste teritorii ascunse (pe care nu le vom locui la propriu niciodata, dar prin care bīntuim) deopotriva īn vizibil si īn subteran ne vin, pīna la urma, multe dintre cutremurele care ne mai pun la īncercare cusaturile, tivurile?