Loc placut, loc neplacut (Ioana Teodorescu)

Loc placut, loc neplacut (Ioana Teodorescu)

Ca arhitect, construiesti. si ca sa stii ce sa faci cu un spatiu, adica cum sa-l modelezi, daca sa-l modelezi, pentru cine îl modifici, trebuie sa întelegi mai întâi ce fel de loc e. Aceasta s-ar referi, nereducîndu-se numai la acest sens, la reactiile pe care le trezeste spatiul respectiv în oameni.

Aceasta prezentare e, de fapt, o descriere de locuri. Ar putea fi si o scriere, în masura în care acceptam parerile unor studenti - caci despre aceasta este vorba - ca având valoare de document. E adevarat ca orice om poate avea o parere, mai avizata sau nu, despre spatiile în care traieste, pe care le strabate si pe care si le apropriaza sau nu, în functie de relatia pe care o stabileste cu acele spatii.

Tinerii pe care i-am amintit mai devreme sînt studenti-arhitecti. Am început acum trei ani - la Universitatea de Arhitectura si Urbanism "Ion Mincu" din Bucuresti - o serie de seminarii despre abordarea fenomenologica în arhitectura. Studentii sînt în anul 2 si e destul de greu sa-i faci sa citeasca Heidegger sau Baudrillard cu entuziasm. Ca sa nu mai vorbim ca e greu sa-i faci sa citeasca oricum, orice. Încercând, asadar, în fiecare an sa fac lucrurile din ce în ce mai usor de înteles, am ajuns la concluzia ca ar trebui sa pornim acel dialog dezirabil despre locuri de la un exemplu concret si foarte apropiat lor. Drept care, în primul seminar din seria celor sase, i-am rugat anul acesta pe studenti sa scoata o foaie de hârtie - la care, va puteti lesne imagina, reactia a fost una de surpriza, caci nu se asteptau la extemporal ,din prima' - pe care sa scrie ceva despre un loc placut si ceva despre un loc neplacut[1] "Asa da - asa nu", ca la vechile gazete de perete, dar cu argumente. Întrebarile lor imediat urmatoare au fost: "putem sa scriem despre mai multe locuri?" (raspuns: nu, doar despre câte unul din fiecare categorie); "trebuie sa fie locuri din oras?" (raspuns: nu, atâta vreme cât spuneti unde se afla locul respectiv). În timp ce scriau, am observat doua lucruri. În primul rând, studentii ramâneau mult pe gânduri. Nu le era foarte usor sa gaseasca în memoria lor acele locuri sau poate ca nu era usor sa se hotarasca asupra unuia singur pentru fiecare categorie. Mi-au marturisit mai târziu ca le-a fost si mai dificil sa argumenteze de ce locurile alese erau placute sau neplacute, caracteristicile locului nefiind întotdeauna evidente. În al doilea rând, nu m-am putut abtine sa nu ma gândesc la întrebarile pe care mi le pusesera. Daca prima reactie a unora dintre ei a fost sa scrie despre mai multe locuri, însemna ca vor sa-si spuna parerea, ceea ce era bine. Ca locurile nu erau neaparat din oras, putea sa spuna înca altceva.

si chiar asa a fost. Locurile alese spre descriere au fost atât de diverse, iar motivatiile într-atât de convingatoare, încât iata-ma aici, în fata dvs, dezbatîndu-le ca pe o tema de reflectie. Caci din antagonia placutului si neplacutului au iesit o multime de alte perechi: loc natural - loc construit, loc denivelat - loc plat, mic - mare, vechi - nou, interior - exterior, acasa - strain. Ideile expuse ar putea fi clasate cu usurinta sub o categorie sau alta, în functie de criteriul care intereseaza. De cele mai multe ori, acelasi comentariu include o scurta discutie asupra simturilor, care joaca un rol important în perceperea locului ca atare. Am încercat totusi sa le grupez în masura în care ele sus 929s1810j 55;in un oarecare argument despre perceptia locului. Asadar:

a. Natura versus construit (sau iarba contra beton)

Aceasta categorie e poate cea mai ,grea/plina', în sensul ca exemplele sînt cele mai diverse, chiar pitoresti. Ele opun de cele mai multe ori un peisaj idilic în genul satului lui Topârceanu[2], unde exista "liniste, seninatate, apusul soarelui " , unui peisaj citadin definit mai degraba de arhitectura perioadei comuniste. În acest sens, "orice fel de curte, cu alee de flori si gradina, cu pomi fructiferi si nuci umbrosi si o casa retrasa cu mult de la strada " e un loc preferabil orasului cu "constructii gri si terne ce-ti inspira o continuitate monotona, [...] pentru ca un astfel de loc poate reduce simturile si trairile unei persoane pâna la disparitia lor " . Numai cîtiva studenti nu pot defini exact locul, singura conditie fiind ,sa fie în natura' ; cei mai multi afirma, cu argumente, ca le place la munte sau la mare , în tara sau în strainatate . Dintre acestia, un caz special sunt, evident, cei care locuiesc la munte si care vor la mare sau invers. Ca-n viata, nu-i asa?

Interesant este ca, în vreme ce descrierile despre cadrul natural sînt în general foarte poetice - fiind surprinse imagini ca "aburul din padure dupa ploaie sau felul în care norii apar de dupa creasta si schimba vremea "[11], orasele ofera un pol opus: cel al "unei lumi murdare, parasite, pentru care nu se poate face nimic. " Cartierele de blocuri poarta pecetea ideii de periferie , unde oamenii nu-si pot gasi locul lor si unde-ti piere pofta de viata si cazi într-o depresie ciudata. Citatele abunda si sînt foarte plastice, studentii surprinzând aspecte din cele mai variate, atât asupra spatiului exterior, cât si asupra celui interior al apartamentelor .

Nu lipsesc dintre peisajele neplacute Gara de Nord Bucuresti[19], Autogara Militari , întregul "traseu al tramvaiului 34 [sos. Mihai Bravu si sos. stefan cel Mare] cu blocuri gri din prefabricate prost puse" , sau numitele ghetouri din Pantelimon . Comentariile unora dintre studenti se constituie în adevarate concluzii la adresa cartierelor de blocuri: "zone lipsite de personalitate prin încercarea fortata de uniformizare a spatiului, de "stapânire" a individului în parte dar si a colectivitatii.sentimentul pe care mi-l ofera: omul izolat într-o masa de oameni " sau "nu îmi place atmosfera cartierelor de blocuri - foarte impersonala si potrivnica omului în general" .

b. Bucuresti versus provincie

Nu e de mirare ca majoritatea cazurilor particulare ce au ca subiect mediul construit sînt pareri despre Bucuresti: studentii ,interogati' urmeaza facultatea de arhitectura în acest oras. Astfel, imaginile Bucurestiului, din interior (adica oferite de catre bucuresteni get-beget) si din exterior (de catre provincialii veniti la studii), nu difera prea mult. Bucurestiul e în general un haos[25]; el este urât ziua, dar frumos, pe alocuri, noaptea. Provincialii îl gasesc prea mare , necontrolabil ca spatiu si cu un ritm ametitor , dar totusi "un loc foarte bun pentru afirmare în meserie" . Pe de alta parte, daca n-ar fi un bun târg de joburi cu posibilitate de câstig ceva mai mare, bucurestenii însisi ar fi tentati sa se mute în alta parte, cu motivatia ca în provincie aerul este mai curat si oamenii au alt temperament . Ca o paranteza aici, deloc neimportanta, oamenii Bucurestiului sînt unul dintre factorii principali care fac locul neplacut . Exista, în fine, provincia America , la care ce-am mai putea adauga?!

Urmeaza câteva puncte care, dupa parerea mea, au valoarea lor în comentariul de fata, pentru ca introduc aspecte care nu sînt prea importante la prima vedere, dar care au rolul lor în perceptia pozitiva sau negativa a locului.

Denivelari si terenuri plate

Unele descrieri puncteaza faptul ca denivelarile terenului sînt binevenite atât în natura cât si în oras[33]. Probabil ca majoritatea oamenilor prefera muntele marii sau zonelor de ses si dintr-o necesitate a varierii pe verticala a perceptiei vizuale, ceea ce ar putea pune sub semnul unei întrebari legitime terenul plat dintre blocurile cartierelor rationaliste.

Mic-mare

Una dintre descrierile despre Bucuresti arata ca aici "totul pare mare si lucrurile mici si pretioase nu mai au importanta" [34]. Ca atare, oraselele mici sînt preferate cu conditia sa aiba, desigur, confortul secolului XXI . Totusi, chiar daca dau placuta senzatie de intimitate , orasele mici au dezavantajul lor: te cunoaste toata lumea .

Vechi-nou

Alaturarile de placut-neplacut din aceasta categorie sînt uneori de-a dreptul hilare: Palatinul din Roma, cu imaginea ruinelor care evoca amintirea vremurilor trecute, este opus unei cladiri nefolosite din Floreasca, în care atmosfera este tot de vechi, dar unul nefolosit, neinspirant, degradat[38]; un da hotarât pentru arhitectura noua a Hotelului Sofitel fata de un nu la fel de vehement adresat Casei Vernescu . Totusi, cei care aleg sa compare noul cu vechiul gasesc valente pozitive zonelor istorice în detrimentul evident al acelorasi cartiere de blocuri. Mai mult, cartierele de case vechi încep sa primeasca influente de la aceste zone [noi] , ceea ce demonstreaza ca mostenirea comunista e într-adevar grea si ca n-am învatat înca sa facem arhitectura noua de calitate.

Interior - exterior

Locurile interioare care apar în aceste descrieri sînt cel mai adesea apartamente sau sediile unor institutii frecventate - în cazul studentilor, evident facultati[42]. Dupa cum lesne ne putem da seama, cu argumente, apartamentele interbelice sînt preferate celor functionaliste . În ceea ce priveste spatiul exterior, strazile sînt de obicei cele care fac atmosfera, din pacate, nu tocmai minunata . Exista, desigur, si locuri placute, cum ar fi fântâna de la Universitate . Iar daca e sa ne întrebam asupra vreunui exemplu de cladire care sa ofere o perceptie unitara interior-exterior, aceea este - ati ghicit - Palatul Parlamentului : nu ca loc placut.

"Acasa" si nu "strain "

Asupra locului pe care îl numim acasa avem de cele mai multe ori o perceptie pozitiva. Asta si pentru ca acasa nu se identifica neaparat strict cu locuinta fiecaruia dintre noi (caci, din pacate, uneori ,acasa' ca loc unde locuiesti nu este întotdeauna identificat pozitiv - acolo "poate sa izbucneasca în fiecare moment un scandal" .) Acasa, asadar, este mai degraba acel loc în care te simti protejat, locul în care poti sa faci regulile si, cel mai important, poti sa fii tu . Camera proprie poate fi acasa, sau spatiul întregii case sau chiar tot orasul . Pâna si o strada ce coboara spre mare poate fi acasa daca eu acolo ma simt cel mai bine, daca acela este locul meu. Acasa este locul de suflet.

Simturi

Am lasat spre sfârsit discutia despre simturi, pentru ca, inevitabil, ele însotesc, cu toata bogatia lor senzoriala (cum altfel?), mai toate descrierile: si ale locurilor placute, si ale celor neplacute. De pilda, un spital poate fi neplacut si din cauza mirosului[52], un amfiteatru de curs deranjeaza daca are acustica slaba , pe când un dormitor cu perdele galbene face ca "orice vreme ar fi afara, [sa] ai senzatia ca e soare" .

Putine sînt exemplele în care poeticul senzorial e de o forta pozitiva neobisnuita[55], caci în cele mai multe dintre cazuri, se pare ca simturile sînt excitate mai degraba în contexte percepute negativ - si anume în cele urbane. În exemplele despre natura, e bine pentru ca primeaza linistea, existând si în oras zone unde chiar daca "afara cânta pasari, nu este zgomot" . În ceea ce priveste cartierele mai putin frumoase (aceleasi cartiere de blocuri, care revin obsesiv, as îndrazni sa spun), au si ele câte o strada care miroase a tei - e adevarat, numai în iunie, dar suficient pentru ca locul respectiv sa fie atasat mental unei senzatii placute . Totusi, "zonele de blocuri obosesc, îmbatrânesc simturile" , pentru ca blocurile comuniste dau un "sentiment de vechi, umed, rânced" , iar în spatele lor miroase urât . De partea zonelor publice, piata Obor nu se dezminte: ramâne acelasi loc pitoresc, cu miros de mici si fum, apetisant pentru unii, deranjant pentru altii . Iar cluburile au ba atmosfera frumoasa, ba urâta, depinde de cât de dispus esti sa intri în acea atmosfera . Una sau doua pareri se constituie chiar în sentinte definitive: "mizerie inimaginabila [...] - toata tara mi se pare un loc neplacut, enervant, iritant" .

Asadar, locurile sînt definite olfactiv, fonic, vizual, în aceeasi masura si as spune mai degraba decât prin limitele lor fizice si temporale.

si pentru ca trebuiau sa existe si situatii care sa nu fie încadrabile în categoriile de mai sus - asa cum îi sta bine oricarui sondaj serios de opinie - un exemplu special a fost dat de un student care a descris acelasi loc pentru ambele situatii. Trebuie sa va imaginati o foaie de hârtie pe care în dreapta scrie Sagrada Familia[64] si în stânga tot Sagrada Familia. Linia verticala ce despartea cele doua descrieri era, de fapt, timpul scurs între doua vizite. Asadar, dupa cum spunea studentul respectiv, "socul revederii si re-întelegerii compozitiei de volume, spatii si decoratii a fost grozav: vedeam cea mai frumoasa lucrare ce putea fi gândita de om [...] Am mers acolo, am mai întrebat despre ea, am mai învatat un pic între timp. Acum mi-a placut " . Interesant, nu? Faptul ca pot vedea cu altii ochi un loc dupa ce îl învat, îl înteleg, îl accept. Locul bun e neaparat un loc cunoscut sau, cel putin, un loc unde se manifesta acea "senzatie magica de interactiune" , ca în cazul bisericii .

Din toate aceste scrieri, se mai desprinde o ultima chestiune, cu tenta oarecum interogativa: locul placut este chiar locul sau amintirea lui?[68] Caci nu trebuie sa uitam de acele locuri care ramân placute numai în amintire, accesul la ele fiind pierdut si ca atare atât de dureros, încât ele devin neplacute prin incapacitatea aproprierii lor fizice - cum este, de pilda, o casa care a fost vânduta si la intimitatea careia nu mai poti avea acces . Locul este asociat întotdeauna cu memoria, iar continuitatea sa spatiala si temporala depind de potentialitatea acestei memorii. Nu e mai putin adevarat ca memoria e deseori facuta din frânturi si exista nenumarate interventii bruste care pot schimba ritmul din pozitiv în negativ sau invers. Dar continuitatea spatiului e mai importanta decât credem. Uitati-va în jur si dati un raspuns nelinistilor noastre, bulversarilor, întreruperilor enervante de ritm. Nu credeti ca locurile au locul lor în povestea vietii? si, pe de alta parte, poate ca hazul sta tocmai în existenta a doua feluri de locuri. Caci, daca n-ar fi cele neplacute, cum le-am detasa de pe fundalul noroios pe cele mai bune?

Din toate acestea, rezulta, deci, ca pentru a-mi placea un loc care nu-mi place, trebuie sa fac un efort de identificare cu acel loc. E adevarat, nu întotdeauna putem sau vrem sa facem acest efort. Poate ca nici nu-i nevoie. Unele locuri trebuie transformate, ca sa fie placute. si, la urma urmei, nu trebuie uitat ca locul placut este locul unde faci ce-ti place; mai mult, unde poti fi tu însuti .

Pentru a încheia, as vrea sa atrag atentia asupra bogatiei de exemple la care s-au oprit studentii pentru acest exercitiu. Trebuie remarcat ca alegerea nu este usoara pentru nici unul dintre noi si as spune ca exemplele de aici cântaresc la fel de mult ca parerea oricarui om pus în aceasta situatie de descriere a unui loc placut în opozitie cu unul neplacut. Concluziile ce se desprind din acest studiu arata ca parerile combina punctele analizate mai sus: majoritatea prefera natura construitului; provincialii prefera orasul natal Bucurestiului si în general, se opteaza pentru locurile mici si intime în detrimentul celor de dimensiuni mari, care sînt adeseori identificate cu zgomot, praf, aglomeratie. Din aceasta cauza, cred, satul este vazut mai degraba într-o lumina pozitiva dintr-o perspectiva exterioara (în spatele descrierilor celor care vorbesc despre sat se poate citi ca ei nu locuiesc acolo). Într-o discutie cu studentii, ulterioara acestui test, cei din provincie mi-au marturisit ratiunile pentru care nu le place Bucurestiul: exista o viziune initiala a capitalei care este relativ idilica - un loc unde palpita viata, unde se întâmpla actiunea. Odata ajunsi în Bucuresti, multi încearca o mare descumpanire. Lipsa spatiilor verzi, poluarea, oboseala alergaturii zilnice distruge brusc acea imagine idilica si creeaza, în loc, repulsie. În plus, spatiul bucurestean pare sa comprime timpul. Altfel, el nu se deosebeste foarte mult de cel al oraselor de provincie, caci are si zone frumoase si zone urâte; doar ca proportiile sînt putin diferite. Pe de alta parte, în provincie, teritoriul fizic al orasului fiind mai redus si lumea cunoscându-se, grija fata de spatiul exterior este mai mare si, în consecinta, locurile sunt, poate, mai placute. În final, se desprinde un soi de fatalitate în ceea ce priveste Bucurestiul: "este locul în care traim sau suntem fortati de împrejurari sa traim [...], deci trebuie sa ne obisnuim pur si simplu cu el" [71].

Inutil sa va mai spun ca exercitiul i-a amuzat foarte tare pe studenti, dar i-a si pus putin pe gânduri, apropos de ce este un loc. Dovada ca, reflectând la aceste chestiuni, discutia despre scrierile lui Heidegger, Norberg-Schulz sau Baudrillard a urmat oarecum firesc în desfasurarea seminariilor. si pedagogic a fost bine, pentru ca, spre deosebire de anii trecuti, relatia dintre mine si ei s-a stabilit aproape imediat - probabil bazata pe un fel de încredere pe care mi-o conferisera deja odata cu marturisirile lor foarte personale despre diversele locuri.

Hegel spunea ca frumosul artistic este superior frumosului naturii, pentru ca primul este opera spiritului, care la rândul sau, este superior naturii. Prin extindere, as îndrazni sa adaug ca si frumosul construit este opera spiritului si ca deci atunci când spiritul nu este ceea ce ar trebui sa fie, vai, nici construitul nu mai raspunde exigentelor ! În ceea ce priveste rolul acestei prezentari, asa cum spuneam la început, ea este mai degraba o descriere, fiind o scriere în sensul a mici documente de gânduri puse laolalta si interpretate. Ar mai putea fi o scriere si în masura în care acesti studenti, deveniti arhitecti, vor tine cont de locuri si le vor întelege înainte de a se apuca de desenat. Daca ei pastreaza locurile placute si le transforma în bine pe cele neplacute, se cheama ca am facut o treaba buna.

Brazda peste haturi. Teritorii nomade - spatiu public (Bogdan Ghiu[74])

1. "Brazda peste haturi" sau teritoriul interzis

Conform definitiei de dictionar (cel "explicativ al limbii române"), hatul este o "fîsie îngusta de pamînt nearat care desparte doua terenuri agricole apartinînd unor gospodarii diferite".

Un hat se împarte la doi, neapartinînd însa nimanui. Cui apartine hatul? Apartine el cuiva? Sau este tocmai un semn - Semnul! - nonproprietatii, al neapartenentei, al imposibilitatii de luare în posesie? Marcînd limita proprietatilor, el se instituie ca un semn pozitiv abisal si misterios.

Abisal si misterios, spun. Dar de ce? De ce este nevoie ca limita despartitoare - altfel spus granita - sa fie marcata pozitiv, printr-o negare a proprietatii, semn pozitiv al unei absente de proprietate, interdictie figurata, spatiata si nu doar, simplu si economic, marcata? Misterul "hatului" este de a fi si el, la rîndu-i, un spatiu, o palma de loc sustrasa propriatiei, tocmai pentru a marca proprietatile, limitele lor si "buna vecinatate". E ca si cum (dar transpozitia aceasta vine cu pericolele si ambiguitatile ei), în domeniul interdictiilor simbolice fundamentale, incestul, de exemplu (daca acesta poate fi doar un exemplu), n-ar fi marcat exclusiv negativ, doar printr-un simplu "Nu", ci limita dintre acuplarea licita (dar ce acuplare este, pîna la urma, perfect licita?) si cea ilicita (periculoasa, "blestemata", amenintatoare) ar fi figurata pozitiv printr-un "no man's land" ferm, al nimanui si, deci, al tuturor.

Dar nu se întîmpla oare tocmai asa, iar lectia metaforica a hatului-hiat ca limita obligatoriu pozitivata si ca posesie sustrasa pentru a marca tocmai posesia nu reprezinta, de fapt, paradigma, o paradigma îngropata? Nu avem noi oare nevoie, mai mult ca de orice, tocmai de astfel de "haturi "? {i nu cumva unul dintre gesturile fudamentale ale omului consta tocmai în a ara hatul, în a trage "brazda peste haturi "? De ce sa ne desparta "pîrloaga "?

Istoriceste vorbind, Brazda peste haturi, formula aceasta poate fi citita ca o emblema a comunismului, la nivel pulsional însa, acolo de unde el se poate reproduce fara a fi nevoie de vreo decizie sau de vreun proiect politic. Factual, el reprezinta titlul unui roman-elogiu al colectivizarii politice fortate, al ex-proprierii propriu-zise[75]. Din acest punct de vedere, repede spus, am putea spune ca un regim politic (distrugator al politicului) cum a fost ceea ce numim "comunism" reprezinta o de-metaforizare si o literalizare abuziva (iata "haturi" care nu trebuie sterse, încalcate) a unei structuri "spirituale" inerente omului. Dar asta numai foarte repede si imprudent spus.

Caci, de fapt, daca este sa privim atent lucrurile (din cuvinte), doar aparent "brazda peste haturi" - acest extraordinar titlu (de glorie) - enunta abolirea granitelor dintre proprietatile individuale agricole si, mai ales, disparitia pluralitatii într-un general de neant: daca "haturile" sînt nenumarate, "brazda" care le bifeaza (generalizîndu-le) este una singura.

Granitele particulare sînt, într-adevar, abolite, dar cum? "Haturile" nu dispar decît, de fapt, pentru ca se generalizeaza, difuzeaza, se extind, acopera teritoriile, înghit pamînturile. Devin "pamîntul", "solul", "fondul" însusi. În comunism - atît în cel "metaforic", cît si în cel "real" -, teritoriile se constituie pe fundal "graniceresc", în temeiul granitei omniprezente, care desparte infinitezimal totul de nimic.

Iar stergerea "haturilor" marcheaza, de fapt, aparitia si introducerea unei noi limite (caci nu putem fara "haturi"), aceea dintre comun si public. O stergere a unei limite marcate (numai ceea ce este marcat poate fi sters; marcarea marcheaza, poate, tocmai locul si nevoia stergerii) instituie, astfel, alta limita - nemarcata însa, aceasta.

Ce erau, ce sînt "haturile "? Spatii ale nimanui, marje. Granite. Prin stergerea lor - sa ne imaginam o pagina de carte, cu albul de sub, dintre si din jurul cuvintelor -, cuvintele nu se contopesc, nu se suprapun, nu devin, vai, ilizibile, ci albul triumfa: pamîntul dispare, chiar si ca posibilitate. Pamîntul-teritoriu, adica pamînt al înscrierii omului, ca "suport" al marcarii de sine a omului, ca posibilitate de a se comunica (fie si doar siesi) ca semn, într-o forma, sub forma semnului. Caci omul se în-scrie ca teritoriu. Se scrie si îsi scrie.

Granita are teritoriul ei, vine cu teritoriul ei, invadator, un teritoriu al nimanui. Prin stergerea granitelor - imperiala sau colectivista -, prin "brazdarea "-bifare a lor, granitele nu dispar, ci se generalizeaza si chiar, asa cum am încercat deja sa sugerez, se "transcendentalizeaza", dez-efectuîndu-se. Traim, de-acum înainte, într-un teritoriu-granita, într-un teritoriu al granitei, care este granita însasi, în temeiul, ramas unicul posibilizant (deci im-posibilizant), într-o granita-teritoriu care nu mai delimiteaza nimic. {i care nu numai ca nu mai delimiteaza nimic, propriul de propriu, adica nu mai distinge propriul cu adevarat comun, împartasit. Ci se ajunge la o generalizare a negativitatii, a "albului" pe care nu mai scrie nimic. A trage "brazda peste haturi" înseamna nu a distruge proprietatea individuala - mai corect spus: proprietatile individuale, obligatoriu la plural - si a reda, cinic, pamînt agriculturii (ca si cum agricultura de pamînt are în primul rînd nevoie), ci a distruge însusi pamîntul, "însusirea" pamîntului, a-l abtractiza, a-l generaliza: pamîntul se generalizeaza si dispare. La propriu, atunci, levitam, nu mai atingem pamîntul cu picioarele, pamîntul ne fuge de sub picioare. Devenim teritorii nomade, în cautare de "suport", fara nici un sprijin.

2. Comun versus public (a)

Comunul se opune - cu dintii si cel mai adesea chiar cu arma în mîna, militareste - publicului. "Se opune" în sensul ca îl ataca si îl distruge. Îl distruge, nu-l cucereste. Iata de ce "materialismul istoric" n-a fost si dialectic, cum se pretindea: al treilea moment (culminant), acela al depasirii-cu-preluare/pastrare, a fost o iluzie, a ramas sa fie, imposibil fiind.

Sau am putea formula momentul "sintezei" comun-comuniste astfel: într-o structura binara, într-un dualism (asa cum sînt teritoriile: fata în fata, spate în spate, sudate într-un non-raport pe care tocmai "hatul" pare a încerca sa-l exorcizeze), cînd unul dintre termeni încearca sa evadeze spre "sinteza", adica dispare generalizîndu-se, altfel spus înghitindu-l pe celalalt, se distrug amîndoi, iar presupusa "sinteza" este una a negativului pur, a stergerii lor deopotriva.

Ma miram (prefacut), la început, de nevoia umana de a pozitiva, de a figura concret limita. {i numeam asta abisul si misterul "hatului", al granitei. Într-adeva, de ce (mai) este nevoie de un spatiu anume, separat-separator, al granitei, al limitei comune? Ce este si mai ales ce repercusiuni - politice, psihice, culturale - antreneaza acest fapt? Carei structuri si carei nevoi îi corespunde el? Ce "simptomatologizeaza" - caci semn de prea mare sanatate si de siguranta (de sine) nu e - acest spatiu al nimanui dintre doi proprietari, aceasta proprietate comuna a proprietatilor private?

Dar ce poate, pîna la urma, sa semnifice aceasta nevoie de pozitivare a limitei (comune), aceasta figurare compulsiva a lui Nimeni, a ne-propriatiei, decît obsesia delimitarii sigure, cît mai certe cu putinta? De ce nu s-au abstractizat granitele la fel de rapid ca banii, de exemplu? De unde aceasta personificare indirecta, reziduala dar decisiva, fatala, a granitei, aceasta generare a unui suport, a unui teritoriu pentru aparitia lui Nimeni si pentru cultivarea Nimicului? De ce aceasta nevoie a lubrifierii cu gol a învecinarii plinurilor? De ce - continuu sa ma întreb - aceasta nevoie a doua persoane de a face loc, de a amenaja un teritoriu disponibil, al nimanui deci deja pentru Nimeni-Oricine, între ele, ca loc al bîntuirii care ajunge sa bîntuie? De ce sa fim trei în orice relatie a doi? Oamenii par a nu se putea dispensa sa-si atraga propria nimicire. Granita - acest copil-strabunic (arhiparinte si arhonte) al teritoriilor. Pot exista teritoriile fara granite, sau tocmai granita este "esenta" si temeiul teritoriilor? Teritoriul se viseaza neîncetat unul, dar nu poate exista nedelimitat. Iar delimitarea îi înteteste visul.

Teritoriul teritorializant si ne-teritorial al "hatului" si al granitei (desi o diferenta esentiala subzista între proprietatea funciara privata si stat: în interiorul celei dintîi nu se poate face politica de sine statatoare - dar asupra acestui aspect va trebui sa revin), "hatul", deci, simptomatologizeaza teama de confuzie si de promiscuitate, o adevarata fobie refulat-institutionalizata a contiguitatii: nu ne place sa ne atingem, sa ne "frecam" unii de altii - doar sa ne asuprim, sa ne înghitim unii pe altii (pe nemestecate, fara asimilare si fara eliminare: "pur"). Digestivul domina si comanda eroticul, caci teritoriilor omului nu le place sa se atinga, ci doar sa se înglobeze, sa se totalizeze unele pe altele abstract: sa se abstractizeze unele pe altele.

3. "Marea si desertul "

Am uitat însa ceva. Sau am neglijat, cum se spune, un aspect important din definitia de dictionar, din legea "hatului" ca granita (intrateritoriala).

Concentrîndu-ma pîna acum exclusiv asupra faptului - "misterios si abisal" - al marcarii pozitive a Nimicului, adica a granitei dintre proprietatile funciare (iar proprietatea ramîne, indiferent de forma sa, "funciara" omului, pamîntul din om, pamîntul omului, solul sau) printr-un spatiu anume (o "fîsie îngusta"), ca si cum terenurile agricole ar fi state, teritorii nationale separat-învecinate, cu politica sau posibilitate de politica proprie, nu "loturi" dintr-un "patrimoniu" comun supuse aceleiasi politici si aceleiasi legislatii, am neglijat faptul ca "hatul", ca "fîsie îngusta" de teren marcînd limita despartitoare, este "pamînt nearat": "pîrloaga".

Între pamînturile cultivate, pentru a le marca eterogenitatea de posesie, granita este figurata, asadar, ca alteritate originara: pamînt necultivat, loc lasat prada starii de natura, de care nici unul dintre proprietari nu are voie sa se apropie cu intentii "civilizatoare". "Natura", deci, ca discriminant al "culturilor".

Interdictie, deci, de a ara hatul, de a-l cultiva, tocmai pentru ca acesta sa ramîna cît mai eficient, sa poata marca, astfel, locul culturilor. Între culturi, în sînul culturii, "salbaticia", semnul naturii, "natura" ca semn: memento si bîntuire. Pamîntul trebuie cultivat pentru ca "starea de natura" a "hatului", a hotarului hotarîtor sa ramîna semn pur, linie "îngusta", sa nu invadeze "culturile", sa ramîna prins, strict demarcat "între" acestea, în sînul culturii. Asa prinvind lucrurile, e ca si cum singura ratiune de a fi a "culturilor" (primordial legate de pamînt, de sol) ar fi aceea de a nu permite invazia "naturii" prin transformarea ei în semn-limita. Unica ratiune de a fi a teritoriilor-proprietate pare a fi, din aceasta perspectiva "rasturnata", aceea de a bloca, monumental, "natura", de a fixa granita, de a împiedica "granita" sa se extinda ca "natura". Cultivam natura (ce formula, o data în plus, abisala si misterioasa: "cultivam natura" pentru a o de-naturaliza sau, dimpotriva - sau în acelasi timp -, pentru a consolida tocmai "naturalitatea "? Nu vom sti niciodata!), cultivam, deci, natura pentru a o delimita ca "hotar" inefabil, manipulabil, iterabil, pentru a avea control asupra ei, ca semn-borna. Rasturnare, asadar. Sa nu uitam, deci, nici o clipa ca "starea de natura" ne ameninta permanent: ea trebuie deci reprezentata, onorata "în efigie", marcata ca limita "în sine", strict delimitata ca semn. Teritoriile (culturile) reduc si stopeaza granitele (natura): granita fundamental-originara - pragul.

Privita astfel, granita apare ca un neeliminabil "loc al contingentei, al violentei, al naturii, al bîntuirii, al literaturii si chiar al raului radical", cum se exprima Geoffrey Bennington, pe urmele lui Jacques Derrida. "Niciodata nu vom trece frontiera "[76]! Existam teritorial pentru a stavili "natura" frontierelor, limita ca natura (fundamentala).

"Un stat nu este (ca solul pe care se afla) o avutie (patrimonium)", scria Kant în inconturnabilul opuscul - limita înca îndepartata a gîndirii filosofico-politice, spre care aceasta nici macar nu arata ca ar tinde, fie si fara speranta - intitulat Spre pacea eterna, din 1795[77]. Sa adastam putin asupra cîtorva pasaje din acest text decisiv.

"Statul", asadar, nu se confunda - mai precis nu trebuie sa se confunde, sa fie confundat - cu "solul" - adica tocmai ceea ce se întîmpla cel mai des, în modul cel mai "natural" cu putinta. Acesta din urma e "patrimonium", "avutie". Dar "are" statul avînd un sol? Pur si simplu temei. Ar putea existat stat fara sol, fara teritoriu? Nu. Cel putin deocamdata. Or, este tocmai ceea ce-l preocupa, aici, pe Kant: cum se poate distinge, elibera statul de sol, cum ar trebui sa se procedeze politic, ce politica (neteritoriala) ar trebuie elaborata pentru ca politicul sa nu mai depinda de o înradacinare teritoriala.

În "Al treilea articol definitiv în vederea pacii eterne", subintitulat "Dreptul cosmopolit trebuie sa se limiteze la conditiile ospitalitatii universale" (limitare, deci, pentru o deschidere infinita: sa ne limitam pentru universal!), Kant scrie: "Aici, ca si în articolele precedente, nu este vorba despre filantropie relatie interumana nedemna de persoana umana , ci despre drept, si astfel ospitalitatea (a fi primitor) înseamna dreptul unui strain de a nu fi tratat cu ostilitate la sosirea pe un alt teritoriu[78]".

Ciudat text, plin de rasuciri si de întorsaturi nu doar de "fraza", care pare a lua act de - si a se lupta cu - însasi "dialectica" nedialectica a teritoriului si hatului (caci tocmai asta am vrut sa sugerez: razboiul esential nu se duce între teritorii, ci între teritorialitate si hotar), care îsi smulg, obscur si violent, prerogativele: cine pentru cine, în slujba cui "functioneaza "? Cine detine puterea primordiala: spatiul terestru sau limita lui?

În textul lui Kant, ospitalitatea, adica faptul de "a fi primitor" al ospitalierului, al celui care primeste, se defineste, asa cum se poate observa, nu în sine: sînt ospitalier nu prin mine însumi, gratie mie însumi, calitatea de ospitalitate nu-mi este "naturala" si "înnascuta", ci se defineste, îmi vine, îmi este prescrisa si chiar impusa de dreptul altuia, care vine si (mi-)o aduce cu el, care vine cu acest drept "nomad", al nomadului, la care eu trebuie sa consimt, pentru a realiza ospitalitatea, starea de ospitalitate, în calitatea mea de bastinas al unui teritoriu altul decît al celui care vine la mine. Un teritoriu strain pentru cel "strain": rasturnare de perspectiva prin care, la Kant, "teritoriul", din loc al propriului, devine loc al strainului (daca nu si al "straniului", ca la Freud). A iesi din cadrele, dintre hotarele "propriului" teritoriu si a patrunde astfel, ca "strain", într-un teritoriu strain, este, asadar, cel putin în viziunea sau conform presupozitiei lui Kant, un act periculos, riscant, prin care fiinta, pierzîndu-si calitatea "naturala", se expune, devine "altceva", un "strain" apartinînd în mod esential "strainatatii", iar aceasta pierdere, aceasta expropiere de sine ca teritoriu al sinelui, al lui Acelasi, trebuie compensata prin garantarea unui "drept". Un drept "la purtator", drept (de) nomad, care se activeaza de cum intram pe un teritoriu strain, adica imediat ce plecam de "acasa": înca din prag.

Argumentatia "de naveta" a lui Kant recunoaste implicit, încercînd totodata s-o rezolve, tensiunea (caci am vazut, dialectica - dialectica - nu e), tensiunea de non-raport dintre teritoriu si granita: starea "naturala" de cetatean înceteaza la hotar, ca limita si ca semn al "starii de natura", care deopotriva o încarneaza figural si o delimiteaza.

Imediat, însa, în textul lui Kant apar rezervele, conditionarile, restrictiile: n-a oferit oare prea mult? N-a deschis excesiv, nepermis? Astfel, dreptul la ospitalitate "i se poate refuza strainului , numai cu conditia sa nu antreneze pieirea sa, dar atîta timp cît se comporta civilizat, el nu este întîmpinat cu ostilitate[79]": vizitatorul, devenit brusc "strain", de parca ar trece în alt regn sau chiar "pe lumea cealalta", trebuie, deci, sa fie totusi rezervat, atent, precaut, sa se autocontroleze "matur".

Dupa care discursul lui Kant devine avîntat si tulbure, rasucit, chiasmatic (si nu doar la nivel "frastic"): "Nu exista nici un drept de ospitalitate - continua filosoful -, pe care sa se poata întemeia aceasta pretentie (...), ci un drept de vizitator, care se cuvine tuturor oamenilor ce apartin societatii deci nu "naturalilor", "salbaticilor": exista totusi limite! , în virtutea dreptului de posesiune comuna pe suprafata pamîntului, ei neputîndu-se risipi la nesfîrsit, datorita suprafetei sferice a pamîntului ci, în cele din urma, trebuie sa se suporte unii alaturi de ceilalti, originar însa nici unul neavînd mai mult drept asupra vreunui loc pe pamînt decît are altul. - Parti nelocuibile ale acestei suprafete a pamîntului, marea si desertul, împart aceasta comunitate, dar totusi corabia sau camila (corabia pustiurilor), în masura posibilitatii apropie între ele aceste regiuni nepopulate, iar dreptul asupra suprafetei pamîntului ce apartine în comun speciei umane pune în practica un schimb posibil[80]".

Ce balans, ce tangaj argumentational în aceasta stradanie si chiar îndîrjire "optimista", de optimizare, a lui Kant de a gîndi "maritim" pamîntul, de a-l "vîntura" prin circulatie si "schimb", de a gîndi, de fapt, neteritorial, contrateritorial, suprateritorial, ateritorial teritorialul! Ce efort de a uita - de a trece - granita esentiala, în încercarea de a deteritorializa spatiul terestru tocmai în virtutea esentialei lui finitudini sferice, de inevitabila întîlnire si convietuire îndepartata (în spatiu si timp), orizont de dincolo de orizontul vizibil, "planiglob" ascuns de "harta "! Oricît de mare ar fi un teritoriu, oricît de imens si în continua expansiune l-am visa ("Delirul este geografico-politic", spunea Deleuze în al sau Abécédaire), el revine pîna la urma la Acelasi, la sine, prin spate, se/ne ia prin surprindere, ca orizont care ne depaseste: oricînd putem fi ajunsi din urma, pe nepregatite, tocmai prin înaintarea noastra teritoriala nestapînita si nestavilita, produsa chiar de teritorii si granite, de existenta lor - oricînd, deci, putem fi ajunsi din urma de noi însine ca "straini".

Cum sa te împiedici sa vezi în recursul lui Kant la mare si la desert, la "partile nelocuibile ale acestei suprafete a pamîntului", o încercare de relativizare, de contrabalansare, de de-teritorializare a teritoriului: "nelocuibilul" ca masura a locuitului si chiar a locuirii. Ca si o vointa de paliere a fobiei contiguitatii terestre, a spaimei de "învecinare" prin evocarea acelor "teritorii" nomade, "corabia sau camila", care apropie, prin miscare, mobilitate, circulatie, teritorii îndepartate, învecinîndu-le neteritorial - universal! Societatea umana trebuie sa fie, în viziunea lui Kant, una a "schimbului": de loc.

Sa încheiem însa aceasta secventa printr-o reluare a teribilei axiome conform careia "originar nici un om nu are mai mult drept asupra vreunui loc de pe pamînt decît are altul". Încercati sa pronuntati azi aceasta fraza într-un parlament sau chiar într-un spatiu asa-zis "academic", într-un discurs public! Încercati doar! Cu totii în vizita, deci, într-un fel de ospitalitate fara "ospitalier", devenita - ar vrea Kant (ar vrea Kant!) - nu doar universala, ci chiar transcendentala.

Doar prin relativizarea "pamîntului" cu "granitele" lui "naturale" care sînt "marea si desertul', doar prin reprezentarea "nelocuibilului" locuirea devine posibila, caci suportabila. La Kant, "hatul", extins, devine, din granita, mediu de comunicare. Marea nu poate fi "brazdata" decît de corabii, desertul nu poate fi - din fericire - "cultivat" ("intensiv"). Sînt "hatul" însusi, necuprins, ne-prins. Hat fara teritorii. Hat liber de teritorii.

4. Haturi fara teritorii (cîteva precizari terminologice)

Termeni precum cei de "teritorializare", "deteritorializare" si "reteritorializare", desemnînd niste concepte produse de Deleuze sau de Deleuze-Guattari, au început sa fie utilizati tot mai des în vremea din urma, fara nici o rigoare însa, ca niste adevarati "semnificanti liberi", semnificatia lor, peste masura de atragatoare si de "ofertanta", parînd evidenta. Trebuie însa spus ca ei nu ating "teritoriul" si "teritorialul" decît într-un mod metaforic, reaplicarea lor literala, altfel spus re-"împamîntenirea" lor trebuind, astfel, sa fie efectuata cu multa grija.

"Teritoriul", astfel privit, poate sa fie orice, nu neaparat solul. "Solul" apare aici ca temeiul de posibilitate al metaforizarii. În "teritoriu" cadem, din "teritoriu" încercam sa evadam urmînd diferite "linii de fuga" (mai mult sau mai putin iluzorii sau înfundate), în "teritoriu" recadem. "Deteritorializarea" este, cum spuneam, cel mai adesea o iluzie. Înseamna a scapa de un anumit mod - pulsional-compulsiv - de a fi. Ne aflam "teritoriul" si "patria", "mama", în orice: le aflam tot atît de des pe cît le schimbam. Orice poate functiona ca suport de "teritoriu", ca pretext si ca simbol al acestuia, iar simbolurile întotdeauna "consteleaza", nu ramîn singure. Este, de fapt, vorba de o structura a Dasein-ului: structura sa "teritoriala", nevoia de înradacinare-reînradacinare. La om, "radacinile", desi "subterane", se comporta propulsiv-proiectiv-protetic, sînt "aeriene", creatoare: îsi cauta si îsi vîneaza "teritoriul", "Ierusalimul ceresc", la distanta, "telematic". Ne "cream", fiecare, "teritoriile".

Iar asa-numita "deteritorializare" nu trebuie în nici un caz confundata cu un fel de sevraj, cu o "întarcare" de "vatra", cu un "a pleca de acasa", cu un nomadism simplu, cel mult incipient. A te "deteritorializa" nu înseamna a parasi un teritoriu pentru alt teritoriu, ci "a deveni altceva", a urma o "linie de fuga" nonumana: Metamorfoza lui Kafka este aici exemplul cel mai bun. "Fuga în animal", cum o numesc - sau cum o numeste - Deleuze-Guattari, acest "subiect filosofic à deux", cum mi-am permis sa-l numesc tot aici, la Iasi, în urma cu doar doua saptamîni, "fuga în animal", deci, este urmata neîntîrziat de recuperarea re-oedipianizanta pe care o realizeaza familia. "De-teritorializarea" ramîne, astfel, un vis imposibil, un vis - neutopic caci "lateral" - al imposibilului, mai putin chiar decît o "simpla" fantasma. Un vis pe care nici macar nu-l visam: se întîmpla sau nu.

Nu sîntem, aici, într-o dialectica. "Deteritorializarea" nu are granite de trecut si, cum spuneam, nu vizeaza alte "teritorii", este o cadere în altceva, o strategie a "minorului" si a umilului, o (improbabila) iesire din forma sau din structura de teritoriu, teritoriala, a fiintei umane. De fapt, un moment-zero, ramas nemarcat. Nu exista, compulsiv, decît teritorializare-reteritorializare: schimbam neîncetat un teritoriu cu altul din dorinta de a ne simti mereu mai acasa, tot mai acasa, fara nici un chef de a scapa de fericirea si de beneficiile "teritorialitatii" ca atare. Ba chiar dimpotriva. Dorim mereu teritorii, dar neîncetat altele. Schimbam neobositi suporturile de (auto)înscriere si simbolurile de autoidentificare - atît. Ne cautam în permanenta mormîntul germinativ. Nu exista "de-teritorializare". Ne "teritorializam" si ne "re-teritorializam" compulsiv-"masinal". Parînd a înghiti, cautam sa ne lasam, sa ne facem înghititi: delegare a subiectalitatii. Nu exista, aici, "teritoriu": doar substitute, proteze si simulacre ale acestuia, "patrii" de schimb, la infinit. Kantiana idee a "sfericitatii" teritoriului omenesc ne este cea mai nesuferita: fugim dupa noi însine în cautarea marii consangvinitati ascunse. Teritoriile sîntem noi: teritorii nomade.

5. Comun versus public (b)

"Comunul se opune publicului", afirmam pe la începutul interventiei de fata.

"Hatul", a carui stergere - barare a barajului, eliminare a limitarii - a dus la crearea "comunului" comunist, ar putea el oare figura si ca o "samînta" a spatiului public? Ce raport exista între (ne)posesia în comun si edificarea spatiului public? Are nevoie spatiul public de înscriere, de marcare, de delimitare în spatiu? Are loc spatiul public?

Spatiul public se defineste tocmai prin neteritorializare, prin neposesie. Daca comunul este al nimanui, publicul trebuie sa fie pentru fiecare. Acolo însa unde totul este comun, nu mai exista nimic public. De aceea spatiul public trebuie ferit de înscrieri concrete, manifeste, în spatiu. Spatiul public - înteles de aceea mai corect ca sfera publica - trebuie doar semnalat. El nu trebuie sa aiba loc undeva anume, ci trebuie sa ramîna virtual tocmai pentru a putea fi neîncetat actualizat - oriunde si oricînd. Agora - fie ea reala sau simbolica - poate fi confiscata si cucerita prin demagogie si minciuna, tot asa cum cum "hatul", excesiv marcat, poate fi "brazdat", arat. În agora terestra au fost aruncate primele seminte ale "societatii spectacolului", adica ale separatiei reprezentare-public.

"Agora" trebuie metaforizata literal, nu "mediatizata". Ea trebuie sa ramîna un spatiu nomad, ateritorial.

Ajung, astfel, la problema - decisiva si grava, pe pragul careia ne aflam - a raportului dintre politic si teritoriu, dintre spatiul public si sol. Legatura dintre ele pare indisolubila, "solida" si "organica": statul se sprijina pe teritoriu si garanteaza spatiul public al manifestarii politicului prin elaborarea politicii.

Dar ar putea fi oare imaginata "fîsia îngusta" a hatului si a hotarului ca un loc al "internationalului", ca un adevarat spatiu public, dupa ce a fost folosita la realizarea comunului, a neantului-comun(ist)? Altfel spus, poate fi spatiul public dez-etatizat, adica de-teritorializat, a-teritorializat, scos din aceasta structura a "naturalitatii "? Are nevoie publicul de teritoriu? Teritoriul, mai precis teritorialitatea politica (în cadrul devenit aproape "transcendental" al careia se petrec toate "teritorializarile" si "reteritorializarile" omeneste imaginabile) nu asigura spatiul public (chiar daca, formal, îl garanteaza). Dimpotriva: îl ameninta si îl submineaza.

Spatiul public s-a nascut la oras, mai precis în cetate (la portile careia se opresc teritoriile). La oras teritorialitatea este neutralizata, chiar daca orice oras exista în cuprinsul unui teritoriu. Invers, teritoriile sînt non-orasul. În oras nu exista "haturi". Aici, "teritorializarile" fantasmatic-simbolice sînt cel mai adesea rupte de un suport teritorial propriu-zis: sînt libere, flotante, nomadice. Procesul substitutiei infinite se realizeaza aici într-o ruptura cel putin aparenta de temeiul originar al "solului". Or, "daca ne referim mai curînd la oras decît la stat este pentru ca speram de la o noua figura a orasului ceea ce aproape am renuntat sa mai asteptam de la stat") "un oras se poate ridica deasupra statelor-natiune "[81].

Într-o ospitalitate fara ospitalieri, "squatteri" simbolici ai spatiului public si proprietari ai unor "haturi" comune, "straini" dar nu doar "în vizita" la noi acasa, ne vom exploata poate mai bine "teritoriile", dezlegîndu-le de "teritorializari". Iar pentru aceasta, ar trebui poate sa ne imaginam continentele mai curînd ca pe niste arhipelaguri cu un numar nu doar infinit, ci proliferant de "insule", ca pe un desert plin de "oaze". Neuitînd, altfel spus, "hatul ontologic" si social primordial.

Dar poate ca între teritoriile "noastre" nici nu exista haturi, frontiere si granite. Poate ca limita nici nu exista, si numai imaginatia noastra o presupune, ca în toate ale ei, ca sa-si mai dea o sansa de a întelege ceva, stabilizînd lucrurile. {i nici nu se stie daca privirea cartografica va fi depasit cu adevarat, în structurile ei "apriorice", ptolemeismul fundamental - si chiar folositor, linistitor, eficace. Poate ca între teritoriile omului nici nu exista, prin urmare, asa cum am vrea si cum ne batem, cu arma în mîna, sa fie, limite stricte si nici învecinare propriu-zisa, alaturare. Ce-ar fi daca, de fapt, teritoriile s-ar plia, îndoi, rasuci si, mai ales, încaleca, pentru a fi cît mai strîns cusute unele de altele si a "petici" astfel - tinînd cît de cît la un loc - ceea ce numim "suprafata" Pamîntului, facînd ca marginea sa fie, de fapt, mai mult decît una singura, margini suprapuse, disimulîndu-se unele pe altele si negociind, numai între ele, niste teritorii cu adevarat proprii, numai ale lor - decisive? Daca de-acolo, din aceste teritorii ascunse (pe care nu le vom locui la propriu niciodata, dar prin care bîntuim) deopotriva în vizibil si în subteran ne vin, pîna la urma, multe dintre cutremurele care ne mai pun la încercare cusaturile, tivurile?