Longobarzii si cucerirea
Italiei
Unirea Peninsulei Italice cu
Imperiul Roman de Rasarit nu avea însa sa dureze. Un alt
popor germanic, cel al longobarzilor, va marca istoria acestei parti
a Europei la numai un deceniu de la înfrângerea ostrogotilor în cea mai
ampla si cea din urma încercare a Constantinopolului de a
restaura vechiul imperiu.
Înca în timpul
razboiului cu Totila, un masiv si foarte puternic contingent
longobard se afla în slujba trupelor imperiale ale lui Narses, luptând foarte
eficient împotriva ostrogotilor. Probabil ca desi distrus de
razboaie, sudul cu clima sa placuta i-a fascinat pe acesti
luptatori plecati din nordul continentului, asezati
initial pe cursul inferior al Elbei, apoi în zona parasita
de poporul rugilor de la nord de Dunarea austriaca si dupa
emanciparea de sub suzeranitatea hunica, în Pannonia lasata
libera de ostrogoti. Ceea ce i-a determinat însa finalmente
sa porneasca sub conducerea regelui lor Alboin în anul 568 spre
Italia, au 949b18j fost noile realitati politice create în Pannonia prin
patrunderea în acest spatiu a triburilor avarilor. Dupa unele
afirmatii vehiculate în epoca, longobarzii ar fi fost chemati în
peninsula de chiar generalul Narses, nemultumit de pozitia
marginala în care se afla ca si comandant militar al Italiei si
de intrigile ce se urzeau împotriva sa la Constantinopol. Cel mai probabil, se
confunda, însa, în izvoarele vremii, chemarea longobarzilor cu deja
mentionata colaborare militara împotriva gotilor. Desi un
numar foarte mare de soldati ai armatei imperiale, cei mai multi
de origine germanica, au trecut de partea longobarzilor, iar
populatia total nemultumita de administratia si fiscalitatea
excesiva impusa de Constantinopol îi astepta pe acesti noi
barbari ca pe niste salvatori, cucerirea peninsulei nu s-a facut
foarte rapid datorita framântarilor din sânul
societatii longobarde. Partea de nord a Italiei si zona
muntoasa au fost rapid cucerite, dar Pavia,
viitoarea capitala a regatului longobard a rezistat unui asediu de 3 ani.
Ea cade abia în anul 572, cu câteva saptamâni înainte de asasinarea
regelui Alboin, pusa la cale de sotia sa de origine gepida.
si urmatorul rege longobard moare asasinat, iar tronul ramâne
vacant mai mult de un deceniu, ceea ce face ca Italia sa fie cucerita
în continuare, mai mult prin actiuni individuale ale unor principi
longobarzi. Acest proces nu a putut fi oprit nici dupa anul 584, când este
ales un nou rege în persoana lui Autharis. Principii cuceritori, prin eforturi
proprii, ai diferitelor provincii pretindeau autonomie deplina si
suveranitate, actionând în continuare pe cont propriu si marcând în
acest fel evolutia ulterioara, nu doar a istoriei regatului
longobard, ci a întregii Italii. Colonizarea si asezarea
longobarzilor nu s-a desfasurat ca de obicei, dupa sistemul de
încartiruire roman sau cu comisii mixte, ci pe baza dreptului cuceritorului,
populatia romana fiind expropiata total în zonele de mai
puternica densitate a populatiei longobarde. Acesta a fost cazul
zonei care si astazi poarta în nume amintirea poporului
longobarzilor: Lombardia (de la Longobardia). Desi sedentarizati
si stabilizati în mare parte, longobarzii au continuat actiunile
de jaf în peninsula trecând Apeninii si amenintând Roma. În
sudul Italiei este pradata, în anul 581, vestita manastire
benedictina de la Monte Cassino, este asediat Neapolul si jefuit tot
tinutul Beneventului. O parte a populatiei romane de aici se
refugiaza acum în Sicilia, în timp ce papa Grigore cel Mare reuseste
prin plata unui tribut sa-l îndeparteze de Roma pe noul rege Agilulf.
Important este ca prin caracterul cuceririlor longobarde, acum se
cristalizeaza în Italia niste granite ce vor persista pe
toata durata Evului Mediu. Imperiului Roman de Rasarit îi ramân
practic doar câteva posesiuni în sudul peninsulei si Ravena cu
împrejurimile sale, unde mai rezida un exarh ca reprezentant al puterii
imperiale. Astfel în zonele nordice au mai ramas cu populatie
predominant romana Insulele Venetiene, Istria, Romagna
si Pentopolisul pe coasta Adriaticii. În sud se întindea principatul
longobard de Spoleto, care izola Roma cu Campagna si Tuscia de Ravena,
oferind papalitatii posibilitatea creerii unei puteri laice si
punând bazele viitorului stat papal. Mai la sud de Roma se întindea un alt
principat longobard în Benevent, permanenta amenintare pentru
districtul de Neapole, condus înca de un Dux bizantin. Supuse unei
administratii bizantine erau si tinuturile din sudul extrem,
Calabria si Bruthia ca si insulele Sicilia si Sardinia,
amenintate însa în aceasta perioada nu de vreun popor
germanic ci de primii pirati mahomedani.
În Italia se naste acum,
dupa cum s-a aratat deja, o noua forta
determinanta pentru evolutia lumii medievale: papalitatea, iar
Grigore cel Mare este fara îndoiala personalitatea care a
dominat aceasta turbulenta perioada din istoria peninsulei.
Desi posteritatea l-a numit "cel mare", el nu s-a numit pe sine decât
"servus servorum Dei" (slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu), formula pe
care a consacrat-o si pe care a lasat-o mostenire tuturor
papilor ce i-au urmat. Grigore a fost considerat în acelasi timp primul
papa medieval si ultimul reprezentant al Antichitatii
romane. Reprezentant al ordinului senatorial roman, el îsi începe cariera
în administratia publica ajungând sa ocupe functia de
prefect al Romei înainte de a se dedica bisericii. Se retrage apoi la o
manastire ctitorita de el, dar este trimis curând ca
reprezentant al papalitatii la Constantinopol pentru a-si pune
talentul diplomatic în slujba idealurilor bisericii romane în timpul
conflictelor dogmatice. Întors din Bizant este ales papa si prin
aceasta practic conducator al Romei. În pontificatul sau de 14 ani, a
stabilit contacte cu noile state create pe ruinele Imperiului Roman de Apus, ridicând
în acest fel rolul spiritual al Romei si facând din papalitate o
institutie universala, în care romanitatea vedea o noua
modalitate de continuitate a imperiului, în planul spiritual. În acest sens,
adoptarea titlului de slujitor al lui Dumnezeu a avut rolul de respingere a
pretentiilor de dominatie universala ale patriarhului de la
Constantinopol si de a scoate în evidenta adevarata
universalitate a papalitatii si a bisericii romane bazata
doar pe servirea idealului crestin.
Evenimentele politice din Italia
au avut fireste urmari si asupra evolutiei bisericii
crestine romane. Framântari importante au început odata cu
cucerirea peninsulei de catre armatele lui Justinian, prilej cu care în
anul 553, papalitatea îsi da consimtamântul
monofizitismului agreat de împarat. Urmarile nu au întârziat sa
apara. Sub conducerea Aquileii, nordul Italiei se rupe de papalitate, iar
arhiepiscopul de Aquileea îsi ia titlul de patriarh. Problema cea mai
importanta o constituiau însa longobarzii crestinati în rit
arianist la sosirea lor în Italia. Primele încercari de convertire a
acestora la catolicism le întreprinde printesa bavareza Theudelinde,
care devine în anul 589 regina
prin casatoria cu Autharis. Dupa moartea acestuia, se
casatoreste cu noul rege Agilulf, iar dupa ce si acest
rege moare, conduce regatul în numele fiului comun Adalwald, botezat deja în
rit roman. Theudelinde a fost colaboratoarea cea mai importanta a papei
Grigore cel Mare, atât în politica de catolicizare a longobarzilor cât si
în eforturile sale de pacificare a peninsulei. Dar aceasta pacificare a
fost de scurta durata, caci dupa moartea reginei în anul
628, se ajunge la revitalizarea curentului antiroman si la reabilitarea
arianismului. Regele Rotharis care urmeaza la tron, este cunoscut mai ales
datorita codificarii dreptului popular longobard în asanumitul
"Edictus Rothari" un adevarat monument de drept germanic. Dupa
moartea lui Rotharis, în anul 652, urmeaza o perioada de
jumatate de secol de lupte dinastice. Cu toate acestea în acest interval
de timp se înregistreaza trei evenimente pozitive prin urmarile lor
istorice: catolicizarea longobarzilor sub regii de origine bavareza,
desfiintarea schismei din Aquileea prin Conciliul de la Pavia si încheierea pacii cu
Bizantul. Principii catolici de origine bavareza ajung la coroana
longobarda prin ducele Aripert de Asti, un nepot al Theudelindei, în anul
653. Acesta va împarti regatul între fiii sai, dar împotriva
acestora se va ridica ducele Grimoald de Benevent, uzurpându-le puterea. În
anul 671 se întoarce din exil Perctorit, unul dintre fiii lui Aripert de Asti
reusind sa-l instaleze în tronul longobard pe fiul sau
Kunikpert, restabilind politica proromana a familiei sale si
accelerând în acest fel procesul de romanizare a poporului sau. Sub aceste
auspicii se încheie probabil si pacea cu Imperiul Roman de
Rasarit.
Dintre regii care au urmat, demn
de mentionat este Liutprand (712-744), foarte energic si
ambitios el reuseste sa supuna ducatele independente
de Spoleto si Benevent si sa încheie un contract pentru Venetia cu primul doge cunoscut cu numele Paulutius.
Urmasul sau, regele Ratchis (744-749) este înlaturat si
trimis la manastirea Monte Cassino de fratele sau Aistulf
(749-756). Acesta reuseste sa înlature definitiv
dominatia bizantina din Ravena, desfiintând exarhatul si
alungând pe ultimul exarh Eutychus în anul 751.
