MAREA CARTA

MAREA CARTA

I. În evul mediu popoarele iertau multe regilor, pentru ca domnia celui mai rau rege era de prefe­rat celei mai scurte perioade de anarhie. Ioan fara Ţara reusi cel dintâi sa-i uneasca pe toti supusii lui împotriva-i. Prin stralucirea inteligentei, era un adevarat Plantagenet, excelent tacti­cian diplomatic si militar, mare seducator de femei, bun vânator, dar crud si josnic. Henric al II-lea si Richard au avut grandoarea lor; Ioan n-a fost decât odios. I-a tradat pe tatal si pe fratii sai. Întreaga Europa ba­nuia ca, din ordinul lui, a fost asasinat nepotul sau, Arthur de Bretania, care i-ar fi putut disputa succesiunea. Filip August, suzeranul lui, l-a citat în fata curtii sale, apoi, dupa trecerea termenelor de prezentare, l-a declarat vinovat de felonie si deca­zut din drepturi asupra tuturor fiefuri­lor franceze. Având astfel dreptul feudal de partea sa, Filip începu sa ia înapoi de la Ioan, unul câte unul, do­meniile acestuia. Normandia fu din nou ocupata de Franta în 1204, în ciuda unei iscusite manevre a lui Ioan fara Ţara pentru a salva Châ 15315i82p teau-Gaillard; în 1206 pierdu Anjou, Maine, Touraine si Poitou. Zece ani dupa moartea lui Henric al II-lea, impe­riul angevin aproape ca nu mai exista. Ramânea Aquitania, dar avea sa fie greu de pastrat, caci baronii englezi, care primisera totdeauna sa se bata pentru apararea Normandiei, unde posedau feude, simteau oarecare sila sa urmareasca în Gasconia, în slujba unui rege detestat, o aventura care pentru ei nu avea nici un sens.

II. În razboi cu regele Frantei, în relatii proaste cu baronii englezi, Ioan fara Ţara se certa si cu biserica. Arhiepiscopii de Canterbury înde­plinind aproape totdeauna si functia de prim-ministri ai regilor englezi, era destul de firesc ca acestia din urma sa pretinda dreptul de a-i alege. Dar se stie ca, pe de o parte, episcopii regatului si, pe de alta, calugarii din Canterbury reclamau acelasi drept. Sub domnia lui Ioan fara Ţara cele trei parti facura apel la Roma si papa Inocentiu al III-lea raspunse într-un fel neasteptat, impunând regelui, calugarilor si episcopilor pro­priul sau candidat, pe Stefan de Langton, preot admirabil prin caracterul si stiinta sa, care traia de multa vreme la Roma. Ioan, furios, refuza sa recunoasca un prelat care, spunea el, nu-i era cunoscut decât prin faptul ca „traise totdeauna printre dusmanii sai" si lua în stapânire bunurile arhiepiscopatului. Papa riposta prin sirul obisnuit de sanctiuni pontifi­cale. El lansa asupra Angliei un interdict: clopotele amutira, mortii ramâ­neau fara slujba de înmormântare. Tulburarea credinciosilor fu mare. Institutia regala devenise totusi atât de puternica încât nu avu loc nici o razmerita. Un an mai târziu Inocentiu al III-lea îl excomunica pe Ioan. Apoi îl destitui si-l autoriza pe Filip August sa porneasca o cruciada împotriva Angliei rebele. Situatia devenea periculoasa. Galii si scotienii începusera înca dinainte sa se agite la frontiere. Regele ceda. Se umili în fata legatului papal, îl primi pe Langton si-i spuse în mod ipocrit: „Fiti binevenit, parinte". Apoi, crezându-se iar calare pe situatie, încerca sa puna la cale, împreuna cu contele de Flandra si cu Otto de Brunswick , o coalitie conti­nentala împotriva lui Filip August. Fapt nou în istoria baronilor: acestia refuzara sa-l urmeze. Mai întâi spusera ca nu voiau sa lupte sub ordinele unui rege excomunicat (nu i se acordase înca iertarea), apoi invocara saracia lor. Ioan trebui sa amâne ple­carea si sa-i sustina cu subventii pe aliatii sai. Aceasta coalitie fu zdrobita în anul urmator (1214) la Bouvines. Batalia de la Bouvines a constituit în acelasi timp triumful capetienilor (care, multumita ei, aveau sa reuseasca a unifica regatul Frantei) si garantia libertatilor engleze, deoarece, daca Ioan s-ar fi întors învingator în Anglia, în fruntea mer­cenarilor sai din Brabant, s-ar fi razbunat în mod crunt împotriva seniorilor englezi pentru refuzul de a-l sluji. Nu pastra din posesiunile franceze decât Gasconia si portul Bordeaux. Istoricii englezi soco­tesc batalia de la Bouvines ca unul din evenimen­tele fericite din istoria Angliei, pentru ca aceasta înfrângere, nimicind prestigiul lui Ioan, a fost prelu­diul Marii Carte.

III. Un conflict între Ioan si baroni devenise ine­vitabil. Baronii su­por­tasera despotismul lui Henric al II-lea, rege puternic, victorios si prea respectat de popor ca sa îndrazneasca sa i se opuna. Dar de ce ar fi tole­rat abuzurile unui rege înfrânt si dis­pretuit de toata lumea? În 1213, arhiepiscopul Langton, creierul conspiratiei, suscitase un mare entuzi­asm adunându-i în secret pe baroni si citindu-le vechea carta a lui Hen­ric I, pe care toti o uita­sera si care garanta respectarea drepturilor si a cutumelor supusilor sai.

Într-o alta întâlnire baronii au jurat pe ramasitele sfântului Ioan ca nu vor trai în pace cu regele decât daca va jura sa se supuna acestei carte. În 1215 ei adresara lui Ioan un ulti­matum si-i trimisera o difjidatio (neîncredere) pe care orice vasal trebuia s-o notifice suveranului nedemn înainte de a-i declara razboi. Regele încerca sa-i atraga de partea sa pe oamenii liberi, sa cheme mercenari, dar trebui sa recunoasca ca toata tara era împotriva lui. Locuitorii Londrei primeau cu entuziasm mica armata a baronilor. În asemenea caz, stramosii lui Ioan ar fi apelat la fyrd. Dar situa­tia se schimbase. Reformele lui Henric al II-lea, sla­bind pe nobili, îi apropiase de vasalii lor. Între do­meniul feudal si sat conflictele devenisera mai rare. Punerea sub interdict a regatului impresionase po­porul, religios din fire. Readucerea vechilor libertati era pe placul tuturor claselor. În zadar regele fu apucat de o furie nebuna. Ce putea sa faca? Capi­tala era în mâinile rebelilor. Încetase sa functioneze orice fel de administratie. În lipsa vistieriei, Ioan nu mai avea nici un fel de venit. Trebuia sa cedeze. Regele accepta sa se întâlneasca cu baronii pe pajis­tea de la Runnymede, între Staines si Windsor, si aici semna Marea Carta.

Importanta Marii Carte a fost când exagerata, când subestimata. Trebuie sa reamintim, înainte de toate, ca-i vorba de un document din 1215, adica dintr-o vreme în care ideile moderne despre liber­tate nici nu fusesera concepute înca. În secolul al XIII-lea, când regele acorda unui senior privilegiul de a avea o curte de judecata sau unui oras privile­giul de a-si alege singur slujbasii sai, în limbajul timpului acestea se numesc „libertati". Marea Carta statueaza în termeni generali ca regele trebuie sa respecte drepturile câstigate. Omul mijlociu din vremea noastra crede în progres si pretinde reforme; pentru omul anului 1215, „epoca de aur era în tre­cut". Baronii nu intentionau sa faca o lege noua; ei cereau respecta­rea vechilor privilegii. Cum sa-l constrângi pe rege sa respecte privilegiile feudalita­tii?