MARELE RAZBOI ANGLIA

MARELE RĂZBOI

I. La mijlocul secolului al XlX-lea si pâna prin 1890, un razboi pe viata si pe moarte între Ger­mania si Anglia ar fi parut de neconceput. Aceste doua tari, care-si aminteau cu placere de originea si religia lor comuna, nu aveau interese opuse; dinas­tiile lor erau unite prin cele mai strânse legaturi de familie. Rivala a Rusiei în Asia, a Frantei în Africa, Anglia nu întâlnea în drumul sau, nicaieri în lume, vreo piedica din partea Germaniei. La începutul se­colului al XX-lea, situatia se schimba. Se ivise un nou suveran - dupa Filip al II-lea, dupa Ludovic al XlV-lea, dupa Napoleon - care aspira la hege­monia pe continent si dorea sa-si faureasca o flota capabila sa înfrunte flota engleza; o data mai mult politica "echilibrului puterii" parea a cere Angliei sa se opuna unor astfel de pretentii. Întelegerea cu Franta, apoi cu Rusia, a devenit, începând din 1905 o reactie defensiva, provocata de amenintarile ami­ralului Tirpitz. "Trebuie sa punem mâna pe triden­tul lui Neptun", spunea împaratul Germaniei. Ceea ce îi puse pe gânduri pe detinatorii de atunci ai tri­dentului.

II. Dar daca partidul conservator, amiralitatea si câtiva liberali de geniu ca Winston Churchill presimteau traditionalul pericol, guvernul Angliei era pe atunci profund pacifist. Astfel ca nu i s-a 14414g622o facut nici Frantei, nici Rusiei nici un fel de promisiune for­mala, pâna în august 1914. Opinia publica, stapâna, suverana a hotarârilor britanice, n-ar fi tolerat un razboi al carui motiv unic ar fi fost necesitatea de a pastra suprematia pe mare. Cauza imediata a raz­boiului din 1914 (un ultimatum austriac adresat Ser­biei, în urma asasinarii arhiducelui mostenitor) nu-i putea emotiona pe alegatorii englezi. A trebuit ca germanii sa intre în Belgia, în pofida tratatelor de neutralitate, pentru a declansa acel val sentimental care, umflând valul de realism, a ridicat aproape întreaga Anglie în picioare. De altminterea, chiar daca Germania ar fi respectat neutralitatea Belgiei, Anglia tot s-ar fi vazut silita sa intre în razboi, dar ceva mai târziu. Cu toate ca nu-si luase nici un an­gajament direct fata de Franta, multi barbati de stat englezi erau de parere ca nici onoarea, nici securitatea propriei lor tari nu îngaduiau sa lase ca Franta sa fie zdrobita. Cu atât mai putin puteau to­lera ceea ce niciodata Wilhelm de Orania sau Pitt n-ar fi permis: prezenta Germaniei la Anvers si la Calais. Asquith, primul ministru, si Grey, ministrul afacerilor externe, erau hotarâti sa-si dea demisia în cazul în care Anglia ar fi ramas neutra. Violarea de catre Germania a frontierei belgiene, la 4 august, determina trimiterea unui ultimatum la Berlin.

III. Desi se regasesc în marele razboi anumite ca­racteristici ale razboaielor continentale sustinute de Anglia în trecut - politia marilor, coalitie conti­nentala, subsidii pentru aliati si, la început, trimi­terea unui mic corp expeditionar în Flandra -, sunt însa si trasaturi noi: a) Pentru prima oara for­tele mobilizate erau atât de numeroase si pericolul atât de grav încât Anglia însasi, împotriva tuturor traditiilor sale, trebui sa recurga la recrutare. Masa cetatenilor britanici, pâna atunci adapostita în spa­tele soldatilor de profesie, suporta greu calamitatile razboiului; b) Pentru prima oara, deasemenea, sub­marinul era sa vina de hac rezistentei engleze. Flota asigurase fara greutate transportul corpului expedi­tionar, dar numarul si raza de actiune a submari­nelor germane cresteau din ce în ce mai mult. În 1914 existau în lume aproape opt mii de vase co­merciale de cursa lunga, dintre care patru mii erau engleze. Din 1914 pâna în 1918, Germania scufunda cinci mii. Din douazeci de milioane de tone, opt milioane ajunsera pe fundul oceanului. La început santierele de constructie înlocuira destul de usor pierderile; începând din 1917, ritmul torpilarilor se accelera si depasi ritmul înlocuirilor. Daca nu s-ar fi gasit un remediu, aliatii ar fi fost la pamânt cam prin luna august 1917 din lipsa de transporturi.

IV. Aceasta situatie, cunoscuta de germani, i-a determinat sa torpileze vasele, chiar neutre, cu ris­cul de a sili Statele Unite sa se alature aliatilor, ceea ce s-a si întâmplat în 1917. Razboiul submarin a fost anihilat: prin organizare de convoaie aparate de torpiloare; prin folosirea navelor de razboi ca­muflate în vase comerciale în scopul distrugerii submarinelor; prin blocarea porturilor belgiene, care serveau de baze germanilor. În 1918 amenintarea submarinelor fusese atât de bine înlaturata încât transportul a patruzeci si doua de divizii ale Sta­telor Unite s-a soldat cu o pierdere totala de doua sute de oameni. Cu toate ca singura mare batalie navala din timpul razboiului, aceea din apele Iutlandei, a ramas indecisa, se poate spune ca Anglia si-a pastrat suprematia pe mare în timpul razboiului din 1914 deoarece flota germana, în afara de câteva remarcabile ispravi ale unor vase izolate, n-a putut parasi porturile. Fara flota britanica aprovizionarea aliatilor ar fi fost imposibila.

V. Primul obiectiv fixat de guvernul englez corpu­lui sau expeditionar a fost apararea porturilor de la Canalul Mânecii si Marea Nordului. Dar obiectivul nu a putut fi atins decât în mod imperfect, deoarece germanii au cucerit Anvers, Ostende si Zeebrugge; prin batalia de la Ypres, însa, Calais si Boulogne au fost salvate. Când frontul occidental a fost în între­gime brazdat de liniile continue ale transeelor, de la mare pâna la frontiera elvetiana, multe spirite judicioase, atât din Anglia cât si din Franta, intervenira cu sfaturile lor de a se ocoli aceasta linie, efortul militar urmând a se îndrepta în alta parte. Unii sugerau Salonicul si o viguroasa campanie în Balcani, care ar ralia la cauza aliatilor unele po­poare sovaielnice, precum grecii, bulgarii si turcii; altii propuneau o debarcare în Dardanele, pentru a forta trecerea prin strâmtori si a aproviziona Rusia. Fu acceptata ideea acestora din urma, dar, cu toate eforturile eroice si imensele pierderi de nave si oa­meni, peninsula Gallipoli nu putu fi cucerita. Pu­terile aliate trebuira sa revina la tactica sângeroasa a atacului frontal împotriva pozitiilor fortificate. Pentru a veni în ajutorul armatei franceze, atacata la Verdun, armata engleza dadu costisitoarea bata­lie de pe Somme. Pâna în iunie 1918 rezultatul pe frontul occidental era îndoielnic. Tancurile (sau ca­rele de asalt), care, folosite în masa, ar fi putut per­mite sa se obtina o rupere a frontului german, fura încercate prea devreme si într-un numar prea mic. Tancurile au fost inventia cea mai originala a razboiului si riposta eficace a trupelor de soc fata de progresul proiectilelor; ele sunt pentru infanteria moderna ceea ce fusese armura pentru razboiul din evul mediu. Un alt aspect al razboiului din 1914 a fost rolul cvadruplu pe care l-a avut aviatia: recu­noastere, bombardament, vânatoare, lupta directa împotriva infanteriei.

VI. Fermitatea tuturor popoarelor din imperiul britanic a fost de nezdruncinat. Angajamentele vo­luntare si apoi recrutarea au dat opt milioane de oameni. Toate dominioanele si India însasi venira în ajutorul metropolei. Numai Irlanda de Sud, care la începutul razboiului paruse totusi impresionata de soarta Belgiei catolice, a fost victima, cel putin în parte, a propagandei germane. O rascoala la Dublin a trebuit sa fie reprimata, cu mari pierderi de am­bele parti. Partidul rebelilor (sau Sinn-Fein) deveni mai târziu partid de guvernamânt în Irlanda. Costul razboiului, din 1914 pâna în 1918, atinse aproape noua miliarde de lire, plus doua miliarde împrumu­tate aliatilor, în timp ce razboaiele napoleoniene n-au costat, în douazeci si doi de ani, decât opt sute trei­zeci si unu de milioane de lire. Din aceste noua mi­liarde, patru au fost furnizate de impozitele per­cepute în timpul razboiului. Income-tax s-a ridicat la sase silingi pentru o lira; un impozit suplimentar asupra veniturilor mari putea atinge singur sase si­lingi. Curând alimentele trebuira sa fie rationalizate. Guvernul proceda cu mare grija pentru a impune restrictiile în egala masura si celor saraci si celor bogati. Sarcinile de razboi au fost repartizate mult mai just decât pe vremea lui Pitt; si libertatile publice, pe cât posibil, au fost respectate. Un popor unit sustinu acest razboi pâna la victorie nu pentru ca i s-ar fi impus de catre conducatori, ci pentru ca cetatenii sai îl considerau un razboi drept.

VII. La început, armata se plângea, pe buna drep­tate, de lipsa de munitii. Razboiul era înainte de toate un razboi de artilerie si nici unul dintre po­poarele beligerante (în afara poate de Germania) nu era pregatit. Între French, comandantul corpului expeditionar, si Kitchener, ministrul de razboi, re­latiile devenira dificile. Un cabinet de coalitie atri­bui Ministerul Munitiilor lui Lloyd George, care. cu ocazia unei noi remanieri, fu numit prim-ministru. Conducerea razboiului fu încredintata unui ca­binet de razboi compus din cinci membri, un fel de Directorat executiv, pe care-l prezida Lloyd George. Fu de asemenea convocat un cabinet de razboi "imperial", alcatuit din prim-ministrii dominioanelor si Indiei. Aceste institutii de razboi dis­parura o data cu restabilirea pacii.

VIII. Forta Germaniei si curajul armatelor sale apar în mod clar daca se observa ca în 1918, dupa patru ani de razboi împotriva unei coalitii europene, Germania era departe de a fi învinsa. Poate ca nici n-ar fi fost daca nu interveneau Statele Unite. Printr-un atac îndreptat împotriva punctului de su­dura al armatelor franceze cu cele engleze, coman­damentului german nu i-a lipsit mult, în martie 1918, pentru a separa aceste armate una de alta si a-i împinge pe englezi spre mare. La 26 martie 1918, la Doullens, maresalul Foch fu numit comandant suprem al armatelor aliate. Atacurile germane con­tinuau sa fie redutabile, dar sosirea rapida a divi­ziilor americane avea sa permita redresarea aliatilor si formarea unor importante rezerve. Esecul atacului german din 18 iulie din Champagne (atac dejucat printr-o manevra conceputa de Pétain, executata de Gouraud si inspirata de felul cum a procedat Wellington la Torres Vedras) si contraatacul lui Mangin la Villers-Cotter ts (18 iulie 1918) marcheaza momentul în care "speranta a trecut dintr-o tabara în cealalta". La 8 august începu contraofensiva britanica, pornita de englezi, canadieni si australieni. Între aceasta data si 11 noiembrie, data armistitiu­lui, care puse capat razboiului, marsul aliatilor fu continuu si victoriile lor neîntrerupte. Înfrângerea, apoi revolutia germana îl silira pe împaratul Wilhelm sa se refugieze; el se adaposti în Olanda. Ma­rinarii din flota germana, primind ordin spre sfârsitul lui octombrie sa încerce o iesire disperata în larg, se rasculara. Decât sa predea vasele lor engle­zilor, ofiterii germani le scufundara la Scapa Flow. Englezii scapara de un cosmar: o flota rivala în Eu­ropa. Pentru Anglia acesta era obiectivul principal al razboiului. Ea atinsese si altele: Belgia si coasta Marii Nordului scapasera de orice amenintare; Mesopotamia, Palestina, coloniile germane din Africa fusesera cucerite de armatele sale sau ale aliatilor; sub diferite forme, aceste teritorii aveau sa fie de atunci încolo încorporate în imperiu sau sa graviteze în jurul lui.

IX. Era firesc ca o victorie atât de completa, dupa un razboi atât de greu, sa fi fost semnalul unei orgii "de sovinism". Alegerile care avura loc în An­glia dupa armistitiu se terminara printr-o "Camera kaki", aleasa pe baza unui program vindicativ. Ca­binetul britanic, adaugând la reparatiile daunelor pricinuite si contravaloarea pensiilor de razboi, a ridicat despagubirile cerute Germaniei la niste cifre absurde. Fu, de altfel, primul cabinet care promise parlamentului sau pedepsirea "vinovatilor de razboi". Pentru a determina popoarele sa îndure suferintele îngrozitoare si pierderile inumane, toti sefii de gu­vern au trebuit sa atâte spiritele pâna la nebunie; nu le-a fost însa usor sa le linisteasca. Pacea de la Versailles a fost, asadar, o pace nereusita[1]. Fran­tei, careia Lloyd George îi refuzase frontiera Rinului, i se propuse în schimb un tratat de alianta, care n-a fost niciodata ratificat. Italia, fata de care s-au luat angajamente precise în momentul intrarii ei în razboi, fu tratata de americani si de englezi cu o rea-vointa vecina cu ostilitatea. În sfârsit, Germa­nia fu adusa la desperare printr-un tratat "prea blând în partea lui dura si prea dur în partea lui blânda". Nu era acea pax britannica cu care se ter­minasera alte razboaie.