MARIA TUDOR SAU REACŢIA CATOLICĂ
I. Maria Tudor constituie un exemplu jalnic al ravagiilor pe care le pot produce în inima unei femei dragostea, fanatismul si atotputernicia. "As pierde mai curând zece coroane decât sa-mi pun sufletul în primejdie", spunea ea. Regina era catolica, într-o tara în car 959s1811j e generatia ajunsa la maturitate se nascuse dupa ruptura cu Roma si în care, îndeosebi capitala, atotputernica, înclina foarte mult spre protestantism. S-a spus ca, daca Parisul merita o liturghie , Londra merita o predica. Dar Henric al IV-lea era un om de stat si Maria Tudor o credincioasa. Or, daca era adevarat ca majoritatea natiunii pastra nostalgia vechilor ceremonii si dorea sa se întoarca la national-catolicismul regelui Henric, aceeasi majoritate îsi pastra si ura fata de Roma. Mai cu seama celor care au dobândit bunurile bisericesti, categorie bogata si puternica, le era teama de un act de supunere fata de papa, care s-ar fi facut în detrimentul lor, iar preotilor casatoriti le era teama de întoarcerea la vechea credinta, care i-ar fi constrâns sa aleaga între parohie si nevasta. Toate aceste dorinte contradictorii i-ar fi îngaduit unei suverane iscusite calea negocierilor. Englezii primisera pâna atunci atâtea dogme din partea regilor dinastiei Tudor, încât ar fi acceptat cu usurinta câteva articole suplimentare, ca sa fie pe placul unei fiice a lui Henric al VIII-lea. Dar Maria, în zelul ei intransigent, voia sa impuna, si nu sa negocieze. În timpul îndelungatei si dureroasei sale tinereti, religia fusese pentru ea singura consolare. Era gata sa sufere martiriul ca sa readuca Romei poporul englez. Înca din prima sedinta a parlamentului, ea restabili liturghia în limba latina si expulza din biserica pe preotii casatoriti. Chiar sora sa, principesa Elisabeta, suprema speranta a protestantilor, se simti amenintata si veni cu lacrimi în ochi s-o roage pe regina ca sa fie initiata în adevarata religie. Convertirea aceasta o emotiona si încânta pe Maria, dar îl lasa foarte sceptic pe ambasadorul Spaniei, care o judeca pe abila si ascunsa printesa cu mai multa perspicacitate.
II. Brusca reîntoarcere la papism a fost o prima imprudenta; casatoria reginei îndeparta definitiv poporul de ea. Parlamentul, temându-se pe buna dreptate de influenta unui rege strain, îi ceruse în mod respectuos reginei sa se marite cu un englez. Consiliul si natiunea alesesera pentru ea pe tânarul Eduard Courtenay, un stranepot al lui Eduard al IV-lea. Ea raspunse cu violenta ca nu vrea sa se marite. si era sincera, sau credea ca este. Fusese putin îndragostita în tinerete de un carturar catolic englez, Reginald Pole, de sânge regal, ca si ea. Dar Pole, certat cu Henric al VIII-lea din cauza divortului, se exilase la Roma si devenise acolo cardinal. Singurul englez cu care Maria s-ar fi maritat bucuros nu putea deci intra în consideratie. Curând ambasadorul Spaniei, Renard , care avea o mare influenta asupra ei, veni sa-i aduca la cunostinta un proiect al lui Carol Quintul. Acesta îi oferea Mariei mâna fiului sau Filip. "Când i-am facut propunerea - scrie Renard -, a început sa râda, si n-a râs o data, ci de mai multe ori, privindu-ma cu niste ochi care aratau ca propunerea îi este foarte pe plac". si într-o convorbire ulterioara: "Regina a jurat ca niciodata, nu a simtit imboldul care se numeste dragoste, nici ca s-ar fi gândit vreodata la voluptate, ca nu i-a trecut prin minte sa se marite decât dupa ce Dumnezeu a înaltat-o pe tron, iar casatoria pe care o va încheia va fi împotriva propriilor sale sentimente si numai pentru respectul ratiunii de stat". Dar îl ruga pe Renard sa asigure pe împaratul Carol ca-i gata sa-i dea ascultare în toate, asa cum l-ar asculta pe tatal ei. Desi aceste negocieri au fost tinute secret, ministrii reginei le-au ghicit si s-au nelinistit. Într-o alianta dintre Anglia, natiune schismatica si slaba, si atotputernica, dreptcredincioasa Spanie, care va fi soarta Angliei? Ea va deveni supusa unui print redutabil. Ereticii englezi se si înspaimântau de tribunalele inchizitiei si de autodafeuri, tot atât de numeroase la Madrid ca si cursele de tauri. Vai! de când aceasta fecioara de treizeci si sase de ani vazuse portretul frumosului print spaniol, se îndragostise deodata patimas de dânsul. Totul tindea s-o înnebuneasca dupa el, deoarece prin casatoria ei cu Filip îsi satisfacea orgoliul de printesa spaniola, credinta de catolica romana si dorintele de fata batrâna si patimasa. Odata, dupa miezul noptii, aflându-se în capela ei, repeta de mai multe ori Veni Creator si jura sa se marite cu Filip.
III. Ambasadorul Spaniei puse de se topira patru mii de scuzi, din care se cizelara lanturi de aur pe care le împarti membrilor Consiliului. Era un simbol? Convertiti la ideea casatoriei prin cadouri, argumente si promisiuni, ei îsi dadura totusi avizul sa se procedeze cu prudenta. Filip va trebui sa respecte legile Angliei; în caz de deces al Mariei, el nu va avea nici un drept asupra coroanei; daca se va naste un fiu din casatoria lor, acesta va mosteni concomitent tronul Angliei, al Burgundiei si al Ţarilor de Jos; în sfârsit, Filip se angaja sa nu atraga niciodata Anglia în razboaiele sale împotriva Frantei. Tratatul era bine alcatuit, dar ce garantii reale dadea el împotriva unei femei îndragostite? Poporul englez, foarte ostil strainilor, si mai ales spaniolilor, îsi arata de îndata nemultumirea. Ambasadorii trimisi de Carol Quintul pentru a negocia casatoria fura bombardati cu bulgari de zapada de strengarii din Londra. Pe strazile din City, acestia se jucau de-a "maritisul reginei" si copilul care-l reprezenta pe printul Spaniei era spânzurat. Mai multe comitate se rasculara. Sir Thomas Wyatt porni un mars asupra Londrei. Sustinuta de credinta si de dragostea sa, Maria parea de neclintit. Ministrii voiau ca regina sa se refugieze în Turn; ea ramase însa surâzatoare la Whitehall si obtinu, gratie prestigiului Tudorilor, o victorie atât de completa încât nimeni nu mai îndrazni sa scoata un cuvânt împotriva casatoriei ei cu spaniolul. Rebelii fura executati cu zecile. Tocmai atunci sosi printul Spaniei. Parintele sau îi vorbise de orgoliul englez si-i poruncise sa se lepede de orice morga castiliana. Filip se stradui sa placa si reusi destul de bine. Defilarea prin City a unui imens convoi de aur, extras din minele americane, avu un mare efect asupra negustorilor din capitala. Vazând toate acele butoiase depunându-se la Turn, spusera: "Ăstia, cel putin, nu au venit sa ne fure". Asupra unui singur punct Filip era intratabil: reconcilierea cu Roma. "Mai bine sa nu domnesc decât sa domnesc peste niste eretici". Papa, preavizat, anunta ca-l va trimite pe cardinalul Pole ca legat al sau, pentru a primi supunerea englezilor. Lingourile de aur depuse la Turn de catre spanioli fura de ajutor în a pregati sufletele familiilor nobile în vederea acestui mare eveniment.
IV. Legatul papal debarca. Filip si Maria declarara ca providenta l-a creat pentru aceasta misiune; el si-o îndeplini într-adevar cu un tact admirabil. Cardinalul Pole întrunea finetea unui prelat cu timiditatea trufasa a unui mare senior englez. Modestia, cu tot imensul sau prestigiu, îl facuse sa se tina la Roma într-o rezerva din care iesea acum pentru întâia oara. La Calais, când garda sa ceru sa-i fixeze cuvântul de ordine, spuse: "Domnul pierdut a fost regasit". Fu primit cu entuziasm la Dover. Se stia ca papa fagaduise, printr-o bula, ca cei ce-au dobândit bunuri bisericesti le vor pastra. "Ceea ce nu poate fi vândut poate fi dat pentru a salva atâtea suflete". Parlamentul se întruni la Whitehall ca sa-l primeasca pe legatul papal. Acolo, cardinalul reaminti, într-un mare discurs, istoria schismei si fagadui iertarea deplina a pacatelor comise în trecut. Ambele Camere primira în genunchi iertarea pacatelor. Anglia era purificata.
V. Regina se credea însarcinata. Când sosi momentul nasterii si clopotele începusera sa sune, medicii constatara ca fusese o sarcina de natura nervoasa. A fost o dureroasa deceptie pentru Maria. Starea ei mintala deveni nelinistitoare. Filip se întorsese în Spania; spusese ca absenta lui va fi de scurta durata, dar ea simtise ca-i foarte iritat de farsa nasterii si de atitudinea parlamentului englez, care-i refuza participarea la exercitarea puterii. Regina, care pe vremea când era fecioara îi uimise pe barbati prin curajul ei, se dovedi acum, când era îndragostita, slaba si descurajata. Cruzimea persecutiilor sale împotriva protestantilor, care-i atrasese porecla de Maria Sângeroasa, poate fi fara îndoiala explicata în parte prin tulburarea ei vecina cu nebunia. Nu Filip o sfatuise sa procedeze cu atâta asprime. Arderea ereticilor, se gândea el, era excelenta în Spania si în Ţarile de Jos; în Anglia prudenta cerea oarecare rabdare. Dar Maria nu era de loc rabdatoare. La 20 ianuarie 1555 se restabilise legea contra ereziei; la 22 începura sedintele comisiilor; la 3 februarie fu ars pe rug, la Smithfield, primul preot casatorit. Vreo trei sute de martiri protestanti pierira în flacari. Supliciul era atât de înfiorator încât participantii, ca sa le scurteze chinurile, aduceau saculete cu praf de pusca pe care le atârnau de gâtul victimelor. Calaii, ei însisi scârbiti, nu-i împiedicau.
VI. Câtiva murira în mod sublim. Batrânul Latimer, care fusese un mare predicator protestant, a fost ars pe rug la Oxford în acelasi timp cu doctorul Ridley. Ar fi putut cu usurinta sa-si salveze viata abjurând, dar, când începu discutia cu doctorii, care preceda întotdeauna supliciul, el raspunse ca citise evangheliile, dar nu gasise vorbindu-se acolo de liturghie. "Sa fiti foarte linistit, master Ridley - spuse el tovarasului de suferinte în momentul când lanturile calaului îi legau pe amândoi de stâlp -, sa fiti linistit caci noi, cu voia Domnului, aprindem astazi o asemenea torta în Anglia, încât nu se va stinge niciodata". Cranmer, care dovedise în timpul vietii atâtea ezitari si slabiciuni si care în închisoare îsi renegase credinta, în momentul supliciului îsi regasi întregul curaj si abjura abjuratia lui.
VII. Relatarile despre aceste suplicii fura strânse de un scriitor protestant, Foxe, în Cartea Martirilor, care avea sa se gaseasca, alaturi de Biblie, în toate casele englezilor. Prigoana dezlantuita de regina Maria împotriva protestantilor le dadu acestora tocmai ceea ce le lipsise pâna atunci: o traditie eroica si sentimentala. Victimele catolice ale lui Henric al VIII-lea nu prea emotionasera masa poporului englez, pentru ca multi fusesera calugari sau frati, considerati fiinte dintr-o categorie exceptionala; victimele reginei Maria au fost, în afara de câtiva ecleziastici, barbati si femei din popor. Într-o tara în car 959s1811j e devenise atât de mare diversitatea credintelor religioase, fiecare se simtea amenintat. Ura împotriva reginei Maria si a spaniolilor crescu. Cu toate fagaduintele facute, Filip o antrena pe sotia lui într-un razboi contra Frantei si, în aceasta campanie, Anglia a pierdut Calais-ul. "Dumnezeu s-o salveze pe doamna Elisabeta", murmurau supusii Mariei Tudor. De altfel, regina se stingea, parasita de toti. Însusi papa Paul al IV-lea lua atitudine împotriva Mariei si împotriva Spaniei. Se mai crezu o data însarcinata, dar nu era decât o hidropizie. La 17 noiembrie 1558, la o distanta de câteva ore, parasira lumea aceasta regina Maria si varul ei, cardinalul Pole. Cu o luna înainte ramasese aproape singura, deoarece întreaga curte se grupase în jurul Elisabetei.
|
