METODOLOGIA CERCETARII ISTORICE. PREZENTARE SINTETICA

METODOLOGIA CERCETĂRII ISTORICE.             PREZENTARE SINTETICĂ

Preocuparile referitoare la metodologia cercetarii istorice si la principiile elaborarii lucrarilor stiintifice pe teme istorice ocupa un loc central în activitatea fiecarei scoli istoriografice constiente de sine. Desigur, un nucleu important de principii si metode ramâne constant, indiferent de preferintele istoriografice ale unuia sau altuia dintre istorici, dar totodata fiecare curent istoriografie tinde sa aduca unele elemente si accente noi. În consecinta, este firesc ca lucrarile referitoare la metodologia cercetarii istorice sa se înnoiasca si ele, pe masura evolutiei cunoasterii istorice în general. Observatiile ce urmeaza nu au pretentia unei originalitati integrale; ele îsi propun, valorificând contributiile metodologice prezente în lucrarile de referinta publicate în istoriografia straina¹ si româneasca2, sa ofere profesorilor de istorie si studentilor o prezentare sintetica si actualizata a unui set de principii si metode centrale în elaborarea lucrarilor istorice.               

Istoria nu poate fi cunoscuta printr-o intuitie sintetica si globala, ci prin cunoastere metodica si treptata. De aceea, si prezentarea noastra va urma principalele etape ale cercetarii istorice.

                 14314c216o             I. Definirea temei de cercetat                        14314c216o       Alegerea temei se face în functie de mai multe criterii. În primul rând, ea trebuie sa raspunda unei nevoi. Aceasta nevoie poate fi pragmatica sau pur cognitiva. Daca facem abstractie de cercetarile cu tema impusa, si dispunem de libertate reala de a ne alege tema de cercetat, important este ca aceasta alegere sa porneasca de la o problema care ne framânta. În acest moment, conteaza cultura istorica deja acumulata. Se poate întâmpla ca un anumit aspect al istoriei sa ne fi interesat deja mai mult, si atunci vom porni de la acesta. Sau daca nu este vorba de un aspect concret, macar avem o epoca, un eveniment sau o personalitate care ne stârneste curiozitatea. Vom cauta deci sa aflam mai multe, si vom citi una sau mai multe carti care cuprind informatii referitoare la problema ce ne intereseaza. Ideal este sa se înceapa citind lucrari recente, pentru a afla stadiul actual al cunoasterii. În mod normal, dupa una sau mai multe lecturi de acest fel pe de o parte vom sti mai mult, si pe de alta parte vor fi aspecte asupra carora vom fi nedumeriti. Asemenea nedumeriri vor aparea fie atunci când autorii cartilor citite de noi vor recunoaste onest ca o problema sau alta este neclara, sau ca ei nu au reusit s-o clarifice, fie atunci când vom constata ca un anumit aspect care noua ni se pare interesant si poate important este lasat la o parte în cartile consultate de noi.                 14314c216o                       14314c216o                       14314c216o              

Vom avea deci o problema, sau macar o întrebare la care vom dori sa gasim un raspuns.A gasi probleme este însa numai primul pas. Imediat dupa aceasta se cuvine sa verificam daca problema respectiva este semnificativa din punctul de vedere al cunoasterii istorice generale, si daca nu cumva ea a fost deja abordata si poate chiar solutionata de vreun alt cercetator. De regula aceasta verificare se face prin consultarea sintezelor de referinta cu privire la perioada sau regiunea ce ne intereseaza. Vom prefera sintezele recente - atentie, ne intereseaza anul redactarii efective a acestor lucrari, si nu cel al tiparirii, pentru ca este posibil ca o lucrare veche sa fie publicata cu întârziere, sau reeditata - si dintre acestea îndeosebi pe cele care cuprind o lista bibliografica detaliata. În asemenea lucrari se poate întâmpla sa gasim enuntata problema la care ne-am gândit noi; acesta este un semn bun, deoarece problema noastra a mai preocupat si pe alti istorici. Se poate însa întâmpla si ca problema noastra sa nu apara deloc în sintezele de referinta consultate. Atunci trebuie sa ne gândim bine daca problema noastra este cu adevarat relevanta. Faptul ca alti istorici, fie ei si importanti, nu s-au gândit la ea nu este neaparat decisiv. Poate ca pe istoricii respectivi i-au interesat alte probleme mai mult. Poate ca problema noastra corespunde unui stadiu mai nou al cunoasterii istorice, unui set nou de întrebari pe care le punem trecutului istoric; într-un asemenea caz ar trebui însa ca întrebari de acest fel sa fi fost puse în legatura cu alte societati comparabile, eventual în istoriografii mai avansate decât cea româneasca, sau sa provina din arsenalul altor stiinte socio-umane. Oricum, daca ne simtim bine pregatiti din punct de vedere teoretic si metodologic, atunci nu trebuie sa ne sperie faptul ca problema noastra este absenta din preocuparile altor istorici, si putem sa începem cercetarea noastra.                14314c216o                       14314c216o      

În momentul în care ne decidem pentru o tema de cercetat trebuie sa ne gândim bine daca ea este potrivita pentru telul nostru si pentru mijloacele de care dispunem. Aici trebuie sa le avem în vedere îndeosebi bugetul de timp si cunostintele prealabile de care dispunem, cunostinte generale despre epoca cercetata, dar si cunostinte speciale care sa ne permita accesul la sursele relevante si cunostinte referitoare la domeniul de viata cercetat (de exemplu cunostinte de teologie pentru o tema referitoare la istoria doctrinelor religioase, eventual cunostinte sociologice pentru o tema de istorie sociala, sau politologie pentru o tema de istorie politica).

Dincolo de restrictiile pe care ni le pune armonizarea temei cu resursele de care dispunem (timp, nivel de pregatire, surse accesibile), este important sa ne decidem înca de la început asupra problemei pe care o cercetam, si sa o delimitam cât mai strict din punct de vedere temporal si al ariei de cuprindere. Optiunea noastra trebuie sa se reflecte în stabilirea unui titlu precis, care sa reflecte sintetic obiectul cercetarii noastre. În momentul în care avem titlul - pe care, în caz de nevoie, mai putem sa-l ajustam pe parcurs - putem considera ca tema noastra este ferm definita, si putem trece la etapa urmatoare în realizarea cercetarii noastre.

                       14314c216o           II. Alcatuirea bibliografiei                           14314c216o               Dupa cum se stie, bibliografia este o lista de lucrari (carti, studii din reviste si volume colective, articole de presa, cataloage de expozitie sau arheologie etc); în cazul subiectelor istorice, în bibliografie se cuvine sa fie cuprinse si izvoarele ce urmeaza sa fie folosite (fonduri arhivistice, manuscrise, colectii numismatice etc).                     14314c216o          

Bibliografiile sunt de mai multe feluri:                   14314c216o                       14314c216o        

O prima clasificare tine de natura informatilor cuprinse:      14314c216o                       14314c216o                       14314c216o         -bibliografii simple (unde sunt indicate numai: autorul, titlul lucrarii, locul si data aparitiei, numarul de pagini)               14314c216o                       14314c216o                       14314c216o                       14314c216o                       14314c216o           - -bibliografii analitice (care cuprind în plus informatii si aprecieri sintetice apartinând autorului bibliografiei).                14314c216o                       14314c216o                       14314c216o                       14314c216o                       14314c216o

O alta clasificare se realizeaza în functie de aria de cuprindere a bibliografiei. Din acest punct de vedere avem:            14314c216o                       14314c216o                       14314c216o                       14314c216o                       14314c216o         - bibliografii curente (includ numai lucrarile aparute într-un interval limitat de timp; de obicei, apar la intervale periodice)                     14314c216o                       14314c216o                       14314c216o                       14314c216o                 - bibliografii cumulative (cuprind toate lucrarile aparute pâna la data redactarii.

Atunci când începem sa cercetam o anumita teza, avem interesul de a avea înca de la început o bibliografie cât mai completa. Ideal ar fi sa dispunem de o bibliografie analitica si cumulativa alcatuita recent de un specialist al domeniului. Din nefericire însa, asemenea cazuri sunt rare si de obicei trebuie sa ne alcatuim singuri bibliografia. Pentru aceasta, vom porni de la o lucrare cât mai recenta, care sa înglobeze si tema ce ne intereseaza pe noi; vom citi bibliografia lucrarii respective, oprindu-ne la titlurile ce ni se par relevante, sau, daca lucrarea nu are o lista bibliografica, vom urmari trimiterile bibliografice din notele de subsol de la partea care trateaza subiectul ce ne intereseaza. Evident, lista astfel obtinuta va fi incompleta, dar ea va reprezenta un început.             14314c216o                       14314c216o                       14314c216o  

Pasul urmator este consultarea bibliografiilor cumulative mai vechi, sau a bibliografiilor curente. În cazul bibliografiilor curente, pentru cercetatorii interesati de istoria româneasca esentiala este Bibliografia istorica a României, realizata sub egida Academiei Române de un colectiv de istorici de la Cluj, si din care au aparut pâna acum 10 volume³. Lucrarile inventariate în Bibliografia istorica a României sunt numerotate si ordonate tematic si cronologic, iar în cadrul fiecarei subteme si a fiecarui segment cronologic dupa criteriul alfabetic, ceea ce usureaza foarte mult consultarea. Ultimele doua volume contin si o Addenda cuprinzând studii despre istoria României aparute în strainatate.

Daca tema ce ne intereseaza se refera la istoria universala, atunci bibliografia curenta cea mai bogata este Historical Abstracts. Publicata în Statele Unite, aceasta apare în 2 serii a câte 4 volume anual. Seria A cuprinde materiale referitoare la epoca moderna (1450-1914), iar seria B materiale referitoare la istoria lumii dupa 1914. Daca Bibliografia istorica a României este o bibliografie simpla, Historical Abstracts este o bibliografie analitica, în care se indica pe scurt problema tratata în diferitele lucrari si natura izvoarelor istorice folosite. Dezavantajul major al lui Historical Abstracts este acela ca pentru alcatuirea unei bibliografii trebuie consultate un mare numar de volume. De asemenea, probabilitatea ca multe lucrari semnalate sa nu poata fi gasite în bibliotecile publice accesibile din România este relativ ridicata.

O alta cale de completare a bibliografiei este consultarea cataloagelor bibliotecilor accesibile. Daca cele mai multe biblioteci au cataloage alcatuite din fise manuscrise sau tiparite, în ultimele decenii a început în diverse tari ale lumii un proces de informatizare a cataloagelor, care pot fi consultate fie la terminale de calculator situate în incinta bibliotecilor, fie prin Internet. Informatizarea ofera mari avantaje, deoarece îngaduie gasirea rapida a lucrarilor care cuprind un anumit termen în titlu, sau care se refera la o anumita problema. Pe de alta parte însa, doar putine biblioteci au reusit sa-si treaca în format electronic totalitatea informatiilor cuprinse în cataloage, ceea ce înseamna ca istoricii vor trebui înca multa vreme sa consulte atât bazele de date electronice, cât si cataloagele tematice traditionale.

Atunci când realizam documentarea pentru realizarea unei cercetari istorice, trebuie sa tinem cont de distinctia dintre izvoarele istorice primare (directe) si literatura secundara. Ambele categorii de surse sunt importante pentru istoric. Astfel, studiul literaturii secundare produse de istorici (sau de sociologi, economisti, politologi, lingvisti etc.) este indispensabil pentru a dobândi o viziune de ansamblu asupra unei perioade si a unui proces istoric. Pe de alta parte însa, recursul la izvoarele istorice primare este esential pentru verificarea ipotezelor continute în lucrarile diversilor specialisti, si pentru a putea îmbogati din punct de vedere cantitativ cunoasterea istorica. Izvoarele istorice sunt extrem de diverse. Fara a putea realiza o enumerare exhaustiva, sa retinem câteva dintre categoriile de izvoare folosite frecvent în cercetarile istorice:

- izvoare scrise (acte oficiale, acte si însemnari personale, inscriptii, scrisori, contracte, registre, lucrari de tot felul, fie ele manuscrise sau tiparite, cronici, memorii, însemnari de calatorie etc.)

- izvoare nescrise (relicve arheologice de tot felul, incluzând aici atât siturile arheologice propriu-zise, cât si obiectele recuperate prin investigatiile arheologice si depozitate în diverse colectii, incluzând aici si oasele de animale gasite în situri arheologice, si urmele fosile ale unor plante cultivate, si diversele obiecte de arta sau de uz curent, fotografiile, înregistrarile audio si video etc).

Dupa cum lesne se poate vedea, aproape orice poate fi un izvor daca stim sa-i adresam întrebarile potrivite, dar nu orice izvor istoric este neaparat relevant pentru tema studiata de noi. Va trebui deci sa stabilim ce izvoare istorice ne pot ajuta la cercetarea temei alese.

O parte dintre aceste izvoare s-ar putea sa fie editate, adica publicate deja prin grija altor cercetatori, în timp ce altele sunt înca inedite, fiind pastrate de obicei în arhive, muzee, colectii personale etc. Desigur, consultarea izvoarelor edite este mai usoara, în timp ce izvoarele inedite solicita un efort mai mare, si pot necesita anumite cunostinte speciale din domeniul stiintelor auxiliare ale istoriei (paleografie, diplomatica, sigilografie, numismatica etc). Pe de alta parte însa, în cazul izvoarelor edite trebuie sa fim atenti sa folosim editii de buna calitate, preferând asa-numitele editii critice, deoarece utilizarea unor editii defectuoase poate fie sa ne ascunda informatii care sunt prezente în izvoarele respective, fie sa ne îndrume în directii gresite, care sa compromita întregul nostru efort cognitiv; de aceea, atunci când vom avea îndoieli cu privire la calitatea anumitor editii de izvoare, trebuie sa fim pregatiti se realizam confruntarea prin apelul direct la izvorul respectiv, sau daca aceasta nu este posibil, prin consultarea altor editii sau a unor comentarii de specialitate cu privire la izvorul respectiv.

Inventarierea surselor relevante - fie ele izvoare primare, fie lucrari de specialitate - se cuvine sa fie facuta în mod sistematic si uniform, conform anumitor reguli bibliografice. Daca nu dispunem de un calculator portabil, în care sa înmagazinam toata informatia necesara, atunci este bine sa lucram pe fise bibliografice autonome de hârtie sau de carton, si sa evitam a scrie pe caiete compacte. Lucrul pe fise ne va îngadui sa grupam apoi fisele potrivit intereselor noastre, în timp ce indicatiile bibliografice amestecate dintr-un caiet vor fi mult mai greu de regasit.

Ce trebuie sa contina o fisa bibliografica? În primul rând informatie bibliografica propriu-zisa, adica datele referitoare la autor, titlu, locul si data publicarii, numarul de pagini. Pe lânga aceste informatii bibliografice standard, fisele noastre bibliografice mai trebuie sa cuprinda si câteva informatii suplimentare, care eventual se adauga pe parcurs: informatii referitoare la locul unde poate fi gasita lucrarea cu pricina (biblioteca si cota), informatii sintetice cu privire la natura continutului lucrarii (sursei) respective, si poate chiar unele aprecieri sau sigle proprii cu privire la subproblemele pentru care intentionam sa utilizam lucrarea sau izvorul respective.

Dupa ce am cuprins în fise bibliografice atât izvoarele primare relevante si accesibile, cât si literatura secundara relevanta, putem trece la ordonarea bibliografiei. Aici se probeaza avantajele lucrului cu fise autonome, deoarece acesta ne îngaduie ordonarea conform intereselor noastre. în mod pragmatic, vom ordona mai întâi izvoarele pe categorii (mai întâi izvoarele inedite, apoi pe cele edite; eventual putem introduce categorii separate pentru izvoarele arheologice sau pentru seriile de periodice consultate), apoi literatura secundara. În cazul acesteia din urma, daca tema noastra este vasta, poate fi util sa o împartim, grupând mai întâi lucrarile de interes general, si apoi lucrarile foarte speciale, pe care le vom consulta numai cu privire la anumite subaspecte ale problemei pe care o cercetam.

III. Alcatuirea planului lucrarii.

Pasul urmator este alcatuirea unui plan al cercetarii, sub forma unui sumar provizoriu al lucrarii. Acest sumar provizoriu este mai degraba o ipoteza de lucru, care ne îngaduie sa ne ordonam efortul si sa stabilim anumite prioritati în cercetare. În afara de introducere - unde trebuie prezentata semnificatia generala a temei cercetate, si eventual evolutia conceptiilor istoriografice referitoare la problema respectiva - si de concluziile finale, este bine ca sumarul provizoriu sa reflecte optiunea noastra de a considera anumite aspecte ca fiind esentiale (centrale) în cadrul cercetarii noastre, precum si pe cea de a extinde cercetarea si asupra altor aspecte mai degraba secundare. În functie de aceste optiuni, anumite aspecte vor benefica de capitole (parti) întregi, în timp ce altele vor fi expediate doar la nivelul unor subcapitole sau la cel al unor anexe.

IV. Documentarea propriu-zisa.

În realizarea acesteia se cuvine sa îmbinam exigentele logice ale planului nostru de cercetare cu constrângerile legate de bugetul de timp si de accesibilitatea diverselor categorii de surse. În principiu ar trebui ca în structurarea documentarii sa urmam sfatul lui Umberto Eco: dupa formarea unei idei de ansamblu despre problema prin intermediul a 2-3 sinteze generale, sa trecem la studiul izvoarelor de prima mâna, pentru a vedea exact care sunt elementele noi pe care le putem aduce; apoi, dupa fisarea izvoarelor (sau macar a izvorului principal), ar trebui sa trecem la consultarea literaturii secundare, urmând structura sumarului provizoriu (fie în varianta elaborata initial, fie într-una modificata dupa lectura izvoarelor); în fine, daca lectura literaturii secundare ne sugereaza alte unghiuri de abordare a izvoarelor, si daca mai avem timp, putem sa ne întoarcem la izvor si sa-l parcurgem din nou în lumina noilor întrebari⁴.

Dincolo însa de ordinea în care parcurgem diversele categorii de surse, câteva reguli sunt ferme. Prima este aceea de a fisa lucrarile si izvoarele folosite. Fisele de lucru manuscrise pot fi de diverse tipuri: fise de lectura (rezumative), fise cu citate, fise tematice ("numite si fise de idee"), fise de autori etc. Este bine ca fisele sa fie realizate pe hârtii de acelasi fel, si ca înca de la începutul fisarii sa trecem pe fisa elementele de identificare bibliografica a lucrarii sau izvorului consultat, astfel încât în momentul redactarii sa fim capabili sa facem o trimitere completa folosind numai fisa, fara sa mai consultam lucrarea originala.

Dupa ce am trecut elementele de identificare bibliografica si eventual titlul tematic al fisei, putem trece la fisarea propriu-zisa. În fisa vom putea trece trei tipuri de informatii: idei principale schitate de noi sau rezumate dupa continutul unei lucrari sau unui izvor; citate din lucrarea sau izvorul respectiv; observatii critice ale noastre dupa anumite idei ale autorului citat. Dincolo de situatiile concrete, este esential ca cele trei categorii de mai sus sa fie clar deosebite pe fisele de lucru. De aceea este imperativ ca citatele sa fie indicate prin ghilimele. Totodata, observatiile critice proprii trebuie marcate printr-un semn special. O alta regula deosebit de importanta este aceea ca dupa fiecare idee rezumata, sau dupa fiecare citat sa se indice imediat pagina sau fila din dosarul de arhiva unde se regaseste informatia respectiva; aceasta ne va ajuta sa realizam rapid trimiteri concrete si complete în momentul redactarii (experienta arata ca unul dintre lucrurile cele mai rele ce se pot întâmpla în faza redactarii finale, când de obicei presiunea timpului este foarte mare, este sa trebuiasca sa cautam din nou în lucrarile din biblioteca locul exact de unde provine un anumit citat sau o anumita idee).

Unul dintre avantajele pe care ni le ofera tehnica moderna este posibilitatea fotocopierii unora dintre izvoarele si lucrarile folosite. Daca ne putem permite financiar acest lucru, avantajul este important atât din punct de vedere al economiei de timp, cât si pentru ca ne fereste de erori de transcriere. Unele dintre regulile fisarii manuscrise se pastreaza si la fotocopii. Astfel, este important ca pe xerox (sau pe spatele copiei fotografice) sa trecem elementele de identificare bibliografica. De asemenea, poate fi util ca pe margine sa realizam însemnarile noastre personale. Copierea xerox a unor surse nu ne scuteste de elaborarea unor fise tematice manuscrise, unde sa marcam pe scurt lista locurilor unde regasim informatii pentru anumite probleme particulare.

Un aspect important, dar adus în atentie doar recent, este acela al indexarii fiselor si al realizarii unui sistem de trimiteri între fisele de baza si fise tematice colective⁵. Cât timp gestionam seturi relativ reduse de fise, este posibil ca pentru fiecare (sub)tema noua sa trecem în revista toate fisele; în momentul când acumulam mai multe fise, este nevoie sa avem un sistem eficient de a regasi informatia. De obicei, indexarea se face pe baza unui set de cuvinte-cheie, care semnaleaza aspectele pentru studiul carora poate fi utila respectiva fisa; alegerea cuvintelor-cheie este o operatiune importanta, care trebuie realizata de la început într-un mod sistematic, cuprinzator si clar, astfel încât sa fie nevoie de cât mai putine adaugiri si modificari pe parcurs. Calculatorul electronic îngaduie o indexare rapida si lesnicioasa a fiselor realizate; în lipsa acestui instrument, trebuie sa realizam periodic fise tematice pe care sa inventariem fisele de baza relevante pentru toate subtemele desemnate prin cuvinte-cheie. Aceasta operatiune este laborioasa si cere o rigoare deosebita, dar reprezinta o necesitate imperioasa în momentul când gestionam cantitati mari de fise de baza.

De altfel, experienta arata ca pastrarea rigorii si a ordinii în procesul de documentare, mai ales în alcatuirea fiselor de lucru, desi presupune unele incomoditati initiale, reprezinta un mare avantaj pe parcursul analizei materialului si a redactarii lucrarii, conducând în final la o economie substantiala de timp si la un cert spor calitativ.

V. Analiza

În realizarea unei cercetari istorice documentarea se împleteste firesc cu analiza materialului. Chiar daca o logica simplista ar dicta ca întâi sa se strânga tot materialul si abia apoi sa se purceada la analiza sa, în practica o asemenea etapizare este imposibila, si chiar indezirabila. De fapt, atunci când parcurgem un izvor istoric sau o lucrare apartinând literaturii secundare, noi procedam deja la o prima etapa de analiza si de selectie.

Jerzy Topolski atrage atentia pe buna dreptate asupra faptului ca înca din aceasta prima etapa - când noi aparent lucram numai cu sursele - procesul nostru analitic este conditionat de o serie de cunostinte provenite din afara izvoarelor. Aceste cunostinte prealabile sunt de o mare diversitate, incluzând rezultatele propriilor observatii asupra lumii, rezultatele propriilor studii despre trecut, cunostintele asimilate pe baza cercetarilor istorice realizate de alti cercetatori, si cunostintele dobândite cu privire la cercetarile din sfera altor stiinte⁶. Cunostintele din afara izvoarelor compun atât viziunea generala despre trecut, cât si armatura conceptuala si metodologica pe care se sprijina istoricul în demersul sau cognitiv. Ele au deci rolul principal în formularea întrebarilor referitoare la problema aleasa spre cercetare, în selectia si valorificarea izvoarelor cu ajutorul carora stabilim faptele istorice ce ne intereseaza, în explicarea proceselor si fenomenelor istorice, precum si în integrarea noilor cunostinte în ansamblul general al cunoasterii istorice.

Ca atare, cunostintele din afara izvoarelor sunt esentiale inclusiv în dobândirea de cunostinte din izvoarele istorice. Ele includ deci principiile criticii sistematice a izvoarelor.

Analiza critica a surselor este unul dintre principiile vechi ale cunoasterii istorice. Totusi, desi exemple de analiza critica pot fi gasite în unele scrieri ale istoricilor antici, medievali sau renascentisti, regulile sistematice ale analizei critice a izvoarelor au fost stabilite abia în a doua jumatate a secolului al XVII-lea, de catre calugarii benedictini si de catre bollandisti⁷. Aceste reguli, folosite initial pentru studiul diplomelor medievale, au fost apoi extinse la toate categoriile de izvoare scrise, si au devenit în secolul al XlX-lea o parte indispensabila a competentei istoricului profesionist, despartindu-l pe acesta de "diletanti".

Problemele care ne intereseaza atunci când analizam critic un izvor istoric pot fi rezumate cu ajutorul urmatorului catalog de întrebari: Cine? Ce? Când? Unde? Cum? De ce? Sau, pentru a folosi o clasificare devenita deja clasica, critica izvoarelor vizeaza doua aspecte principale: stabilirea autenticitatii izvorului (critica externa) si evaluarea credibilitatii informatiilor transmise de izvor (critica interna).

Critica externa urmareste în esenta stabilirea timpului, a locului si a autorului unui izvor. Ea se realizeaza atât prin investigarea unor elemente fizice ale suportului material al izvorului (hârtie, filigran, sigiliu, grafia etc), cât si prin analiza unor elemente de continut (termenii folositi, anumite formule diplomatice etc).

Critica interna a izvoarelor se realizeaza la mai multe niveluri. Unul dintre acestea este cel al întrebarilor referitoare la scopul pragmatic al izvorului. Cu câteva exceptii, izvoarele nu au fost elaborate pentru a sluji drept surse istoricilor, ci pentru a îndeplini anumite functii pragmatice, adica pentru a sluji pe autorii sau pe comanditarii lor. În acest sens, dupa cum a aratat Jacques Le Goff, orice document este un monument, adica un construct pe care istoricul trebuie sa-l "de-monteze", sa-l "de-structureze" pentru a separa intentia initiala, posibil mistificatoare, de valoarea sa de adevar⁸. Întrebarea-cheie ce trebuie pusa deci oricarui izvor este: ce interes a avut autorul (individual sau colectiv) în "producerea" izvorului respectiv? Dupa ce am clarificat natura interesului pragmatic, trebuie sa ne întrebam daca izvorul era în sine suficient pentru atingerea scopului urmarit de autor, sau daca el trebuia mai întâi sa determine modificari ale comportamentului unor contemporani ai autorului? În ultimul caz - care de altfel este mult mai frecvent decât cel al eficacitatii pragmatice nemediate - trebuie sa identificam pe destinatarul sau destinatarii mesajului inclus în izvor. Evident, dupa aceasta trebuie sa ne întrebam daca izvorul a fost sau nu structurat special pentru a fi receptat favorabil de destinatarul ce trebuia influentat pentru atingerea scopului pragmatic al autorului. si, odata ajunsi în acest punct, se cuvine sa ne întrebam daca efortul de influentare a destinatarului a condus sau nu la deformarea "faptelor" invocate sau descrise în izvor?

De obicei istoricul face analiza critica a unui izvor chiar în momentul în care are acces la izvorul respectiv. Aceasta critica initiala este foarte importanta, dar nu suficienta. Deseori, în urma criticii initiale pastram unele îndoieli cu privire la credibilitatea informatiei dezvaluite de un anumit izvor, dar, ulterior, pe masura ce studiem si alte izvoare, se poate întâmpla ca informatiile respective sa fie confirmate de alte surse independente, si îndoielile noastre sa se dovedeasca neîndreptatite. Sau, dimpotriva, un izvor de a carui credibilitate nu ne-am îndoit la început, poate fi infirmat prin confruntarea cu alte surse. De aceea, analiza critica nu este atât o etapa a cercetarii istorice, cât un principiu ce trebuie sa însoteasca permanent munca de cercetare a istoricului.

VI. Stabilirea faptelor istorice

Unul dintre telurile activitatii de cercetare istorica este stabilirea clara a unui set de fapte istorice (aceste fapte istorice pot fi atât fapte individuale - de tipul stefan cel Mare a murit în anul 1504 - cât si fenomene sau procese istorice complexe, rezultate ale actiunii unor grupuri mari de oameni pe durate mai lungi de timp).

Jerzy Topolski defineste esenta acestei etape a cercetarii istorice astfel: "în general, se poate spune ca scopul etapei de stabilire a faptelor este transformarea informatiilor provenite din izvoarele care sunt socotite autentice si credibile în afirmatii despre fapte"^9. Uneori, aceasta transformare este extrem de simpla, izvoarele continând în mod explicit informatiile pe care la consideram esentiale pentru faptul istoric ce ne intereseaza. Alteori însa, informatiile din izvoare sunt mai obscure, sau nu trateaza direct faptul ce ne intereseaza. Atunci trebuie sa "citim printre rânduri", sa folosim diferite metode logice pentru a putea construi în mod valid afirmatii despre anumite fapte istorice.

Dintre metodele indirecte de stabilire a faptelor istorice, Jerzy Topolski enumera - fara pretentia de a oferi o lista completa - metoda filologica (lexicala), metoda geografica (spatiala), metoda genealogica, metoda regresiva, si metoda comparativa¹⁰

Metoda filologica sau lexicala consta în stabilirea unor fapte istorice pe baza datelor lingvistice. De exemplu, utilizarea pe o durata mai mare de timp a aceluiasi toponim (sau a unor forme foarte asemanatoare ale acestuia) este un argument în favoarea unei continuitati de locuire în regiunea respectiva. La fel, utilizarea unor termeni institutionali provenind dintr-o anume limba straina poate sa ne indice si filiera pe care s-a realizat un anumit import institutional.

Metoda geografica (sau cartografica) presupune folosirea cunostintelor geografice în stabilirea si explicarea faptelor istorice. Astfel, plasarea pe harta a asezarilor atestate în documentele medievale ale Ţarii Românesti a îngaduit lui Ion Donat sa extraga o concluzie care nu era continuta în mod direct de izvoarele respective, si anume aceea ca cea mai mare parte a asezarilor si a populatiei era concentrata în regiunile subcarpatice, în timp ce partile sudice ale Ţarii Românesti, si îndeosebi Baraganul, erau slab locuite¹¹. Metoda genealogica îngaduie stabilirea unor fapte istorice si evidentierea unor aspecte ale trecutului istoric pe baza cunostintelor referitoare la legaturile de rudenie dintre diferitele personaje istorice. Deseori, informatiile genealogice îngaduie evidentierea felului cum membrii aceleiasi familii se ajuta reciproc în competitia sociala, dupa cum interesele legate de împartirea unor mosteniri explica destule actiuni istorice altfel greu de înteles. Metoda regresiva presupune reconstituirea succesiva a faptelor referitoare la epoci mai îndepartate cu ajutorul informatiilor referitoare la perioadele de timp imediat urmatoare. Cu alte cuvinte, istoricul care se foloseste de metoda regresiva porneste de la informatiile relativ complete despre perioada T, pentru a reconstitui faptele referitoare la perioada T(-1); apoi, pe baza informatiilor dobândite despre perioada T(-1) încearca reconstituirea faptelor referitoare la perioada T(-2), s.a.m.d. Evident, gradul de certitudine a informatilor astfel dobândite este mai mare pentru perioadele mai apropiate de momentul pentru care avem informatii din izvoare, si scade pe masura ce ne îndepartam în timp. Dincolo însa de aceste limite ale sale, metoda regresiva este frecvent folosita în studiile istorice, si este chiar indispensabila pentru societatile istorice în cazul carora nu dispunem de izvoare scrise.

Metoda comparativa "serveste nu numai pentru a stabili fapte despre care nu exista informatii directe în izvoare, ci si pentru verificarea ipotezelor referitoare la explicatiile cauzale"¹². Nu vom intra acum în discutia referitoare la rolul metodei comparative în stabilirea explicatiilor istorice si în general în interpretarea faptelor istorice. La nivelul faptelor istorice concrete, compararea a doua sau mai multe cazuri istorice este menita sa sugereze, cu ajutorul judecatii prin analogie, forme de desfasurare a evenimentelor pentru care nu exista în izvoare suficiente informatii directe. Evident, pentru ca o asemenea stabilire a faptelor sa fie valida, este esential ca unitatile de comparat sa fie judicios alese, si sa aiba suficient de multe trasaturi comune pentru a îngadui o comparatie valida; daca deosebirile sunt mai importante decât asemanarile, atunci si validitatea rationamentului prin analogie este mai slaba. De aceea, în practica istoricii compara fie fapte istorice apartinând aceleiasi societati în momente diferite, fie fapte istorice apartinând unor societati distincte, dar asemanatoare si contemporane în timp una cu alta. Dupa cum atrag însa atentia Heinz-Gerhard Haupt si Jurgen Kocka, comparatiile istorice, atunci când sunt realizate cu spirit critic si respect fata de adevarul faptelor istorice, pot evidentia nu numai asemanari, ci si deosebiri între cazurile comparate¹³; aceasta observatie evidentiaza o data în plus necesitatea ca pre-judecatile cu care pornim în aplicarea metodei comparative sa fie evaluate critic si la nevoie corectate prin confruntarea cu informatiile concrete despre cazurile comparate.

Dincolo de metoda folosita pentru stabilirea faptelor istorice, la sfârsitul acestei etape vom dispune de un set de informatii concrete cu privire la desfasurarea evenimentului sau a procesului istoric care ne intereseaza. Totodata, datorita insuficientei informatiilor din izvoare sau din alte motive, este posibil ca în legatura cu anumite fapte istorice sa persiste o serie de semne de întrebare; în acest caz este foarte important ca incertitudinile sa fie explicit distinse de cunostintele ferme si sigure.

VII. Explicatia în istorie.

Verificarea ipotezelor initiale Istoricul nu trebuie sa raspunda numai la întrebarea "Ce s-a întâmplat?", ci si la întrebarea "De ce a avut loc faptul istoric X?". Explicarea faptelor istorice ocupa deci un loc important în cunoasterea istorica.

Explicatia se poate realiza la mai multe niveluri. Deseori ea se realizeaza doar la un nivel descriptiv, istoricul considerând ca prezentarea detaliata a desfasurarii faptelor este suficienta pentru evidentierea mecanismului lor de desfasurare. O varianta a acestui tip de explicatie este asa-numita explicatie descriptiv-genetica, considerata de unii specialisti ca fiind tipul dominant de explicatie istorica, prin care se considera ca pentru explicarea unui fapt istoric este suficienta stabilirea stadiilor sale succesive de dezvoltare (geneza sa). Pe lânga explicatiile descriptive si descriptiv-genetice, exista si explicatii prin definirea unui concept sau termen istoric. Totusi, forma deplina a explicatiei în istorie este aceea care ia în discutie cauzele unui eveniment, fenomen sau proces istoric.

Atunci când analizeaza cauzele unui fapt istoric, istoricii fac o distinctie între cauzele efective (directe si indirecte) si conditiile favorizante (sau defavorizante) care au contribuit la realizarea respectivului fapt istoric. Cu alte cuvinte, istoricii trebuie sa se întrebe atât "de ce?", cât si "cum?" sau "de ce asa si nu altfel?".

Amplitudinea explicatiei depinde de natura faptelor istorice cercetate. Astfel, pentru explicarea unor evenimente simple analiza cauzala este mai usoara, în timp ce explicarea unor procese istorice complexe necesita deseori luarea în discutie a unui numar mai mare de cauze si conditii de realizare a respectivului proces istoric; în acest din urma caz, importanta devine ierarhizarea cauzelor si conditiilor favorabile, care la rândul ei se poate face fie impresionist, fie prin testare sistematica.

Una dintre problemele care apar atunci când se încearca explicarea diverselor fapte istorice este stabilirea raportului dintre activitatea intentionala a oamenilor si efectele neintentionate ale activitatii umane¹⁴. Astfel, unul dintre câstigurile cele mai importante ale istoriografiei si stiintelor sociale moderne este constientizarea însemnatatii istorice a efectelor ne-premeditate ale actiunilor umane, precum si a faptului ca multe actiuni umane au efecte diferite de scopul lor initial. Valabila îndeosebi în cazul proceselor istorice complexe, aceasta explicatie prin efectele neintentionate ale activitatii umane este de cele mai multe ori de natura structurala sau functionala, adica se refera la locul si functiile unui element în cadrul unui sistem mai larg. Pe de alta parte, chiar si la nivelul analizelor structurale cu un nivel ridicat de abstractizare, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca în istorie structurile nu actioneaza prin ele însele, ci prin intermediul oamenilor (sau al grupurilor de oameni). Or, în viata reala oamenii actioneaza pe baza anumitor motive, eventual propunându-si anumite scopuri. De aceea, chiar analizele structurale sau functionale abstracte nu trebuie sa faca abstractie de problema complexa a medierii umane, si îndeosebi de nevoia de a verifica felul cum cauzalitatea "obiectiva" este transformata în actiune umana prin intermediul motivatiilor subiective ale oamenilor. Atunci când analizam structura motivationala a unei actiuni umane ne lovim însa de o alta problema, si anume raportul dintre motivatiile rationale si cele irationale (de fapt, mai corect spus, non-rationale). În aceasta privinta, una dintre tentatiile careia istoricii trebuie sa-i reziste cu toata taria este aceea de a extinde asupra trecutului felul de rationament al prezentului. Oamenii din trecut aveau un cu totul alt nivel de cunostinte, actionau în contexte existentiale diferite si aveau alte prioritati sau preferinte în definirea telurilor actiunilor lor. În consecinta, ceea ce noua, în lumina experientei noastre actuale, ni se parea non-rational, s-ar putea sa fi fost perfect rational în conditiile în care s-au decis pentru o actiune oarecare oamenii din trecut, în acest context, chiar si actiunile pe care le consideram aberante au o rationalitate oarecare în felul de a judeca al oamenilor care au participat la realizarea lor.

Atunci când restabilim faptele si încercam sa le explicam, ideal ar fi sa ne putem sustine toate argumentarile cu informatii relevante din izvoare. Din nefericire, izvoarele disponibile sunt rareori atât de explicite, de detaliate si de clare pe cât am dori noi. Pentru a suplini lacunele informatiilor din izvoare, istoricul recurge deseori la metoda comparativa. Comparatia poate servi la evidentierea unor aspecte care nu rezulta în mod direct din izvoare, a unor probleme si conexiuni care altfel ar fi ramas obscure; îndeosebi comparatia contrastiva (cuprinzând cazuri istorice care au trasaturi comune, dar care au evoluat diferit) contribuie la constientizarea de catre istoric a alternativelor istorice, la o percepere mai fina a elementelor care au determinat un anumit sens al evolutiei istorice. Totodata, utilizarea metodei comparative obliga pe cercetator la o relativizare a raportului sau cu tema studiata, si consolideaza capacitatea sa analitica¹⁵.

Din procesul de stabilire a faptelor istorice si de elaborare a unor explicati convingatoare pentru aceste fapte, istoricul procedeaza de obicei si la verificarea ipotezelor de lucru cu care a început cercetarea. Evident, se poate întâmpla ca una sau alta dintre ipotezele initiale sa fie confirmata de cercetarea izvoarelor, sau ca realitatea istorica sa se dovedeasca diferita de felul cum ne-am imaginat-o initial. Dincolo însa de aceste posibilitati si de nevoia de a ramâne receptivi la eventualele "abateri" ale realitatii dezvaluite de izvoare, este important ca în acest moment sa putem considera ca am clarificat o parte cât mai mare din catalogul initial de probleme (sumarul provizoriu), incluzând aici neaparat problema centrala asupra careia s-a axat demersul nostru. Acest bilant provizoriu certifica daca ne-am îndeplinit scopul propus la debutul cercetarii, si ne arata de asemenea în ce masura este de modificat planul initial al lucrarii.

VIII. Constructia si sinteza istorica

Prin stabilirea faptelor si a explicatiilor istorice, ca si prin verificarea ipotezelor initiale ale cercetarii, istoricul se afla deja în plin proces de elaborare a raspunsurilor la problema fundamentala si la întrebarile subsumate acesteia. Totusi, cunostintele partiale astfel dobândite trebuie asamblate într-un tot coerent prin procesul de constructie istorica. Potrivit clasificarii lui Jerzy Topolski, constructiile istorice sunt simple - adica structurate pe baza unui criteriu elementar, fie el cronologic, geografico-teritorial sau sistematic-factual - sau sintetice, cazul în care criteriile sunt combinate conform viziunii proprii a istoricului pentru a raspunde unor întrebari complexe cu privire la tema studiata¹⁶. Acelasi Jerzy Topolski clasifica constructiile sintetice în sinteze structurale, caracterizate prin preeminenta structurii sistemului de referinta, sinteze genetice, care pun accentul pe succesiunea si legaturile cauzale dintre diferitele fapte istorice analizate, si sinteze dialectice, care unesc dimensiunea structurala cu cea genetica¹⁷.

Aceste clasificari sunt desigur interesante din punct de vedere cognitiv, dar putin utile în procesul practic de elaborare a unei lucrari istorice. în fapt, istoricul nu se gândeste daca produsul sau va fi o sinteza structurala sau una genetica, ci pur si simplu îsi structureaza lucrarea conform perceptiei sale asupra continutului intrinsec al temei studiate, si eventual conform anticiparilor sale referitoare la asteptarile publicului-tinta al acestei lucrari. Dincolo însa de motivele care determina alegerea uneia sau alteia dintre formulele de constructie istorica, ceea ce conteaza este ca planul sa fie logic, si sa distinga ferm între diferitele niveluri de generalitate a cunoasterii istorice. Astfel, este esential sa marcam clar trecerea de la studiile de caz concrete la adevarurile mai generale (macro-sintetice), si invers. Aceasta îmbinare a mai multor niveluri de generalitate este cu atât mai importanta cu cât cunoasterea istorica nu urmareste doar tezaurizarea unui set de cunostinte punctuale, ci si evidentierea unor mecanisme recurente ale evolutiei istorice, a unor modele cu un grad variabil de validitate; pe de alta parte, istoricii nu numai ca sunt chemati sa contribuie la elaborarea unor modele ale evolutiei istorice, ci si folosesc în cercetarile lor modele elaborate de alti istorici sau de specialisti ai diverselor stiinte sociale. Iar testarea validitatii acestor modele teoretice în diferite contexte istorice este una dintre contributiile cele mai importante pe care sunt chemati istoricii s-o aduca la cunoasterea generala a evolutiei umane¹⁸.

IX. Redactarea. Forme de prezentare a rezultatelor cercetarii istorice

La capatul cercetarii sta redactarea propriu-zisa a lucrarii. Desigur, forma concreta a lucrarii finale poate fi diversa, în functie de scopul sau, ca si în functie de modalitatea de prezentare aleasa. în cele ce urmeaza vom lua în discutie unele aspecte ale redactarii lucrarilor scrise, deoarece aceasta este forma în care sunt finalizate majoritatea cercetarilor istorice; mentionam totusi ca rezultatul unei cercetari istorice poate fi prezentat si sub forma unei expozitii de obiecte, a unei înregistrari audio sau video etc.

Indiferent de forma aleasa si de dimensiuni, lucrarea trebuie sa fie clar structurata. Pentru aceasta este nevoie ca ea sa aiba o introducere, o parte principala (care în cazul lucrarilor de mai mari dimensiuni trebuie divizata în mai multe parti si/sau capitole), concluzii si anexe (bibliografie, eventual ilustratii, extrase din izvoare etc).

Introducerea trebuie sa cuprinda o descriere succinta a problematicii lucrarii, unde sa se puncteze întrebarea principala si eventual chestiunile colaterale pe care lucrarea îsi propune sa le clarifice, precum si semnificatia sau miza intelectuala a problemei tratate. Tot în cazul introducerii este bine sa fie realizata si o scurta trecere în revista a istoriografiei si a izvoarelor referitoare la tema aleasa. Aici trebuie însa precizat ca multe lucrari pacatuiesc prin faptul ca partea dedicata istoriografiei este o simpla enumerare insipida de titluri bibliografice, cu minimale comentarii laudative; or, pasajul dedicat istoriografiei nu trebuie sa fie o varianta a listei bibliografice, ci o prezentare sintetica a felului cum a fost tratata de-a lungul timpului problema care face obiectul cercetarii si a momentelor (lucrarilor) care au marcat schimbari majore de perspectiva în aceasta privinta

În ceea ce priveste partea expozitiva principala este mai greu de venit cu o regula general valabila. Totusi, câteva principii generale se pot desprinde.

Mai întâi, continutul trebuie astfel aranjat încât sa reflecte un plan logic axat pe raspunsul la întrebarea principala a cercetarii. Daca lucrarea este de mari dimensiuni si o împartim în mai multe parti, capitole si subcapitole, este important ca acestea sa fie relativ echilibrate între ele - nu este normal ca un capitol sa aiba 50 de pagini si altul 3 pagini, sau ca un subcapitol sa fie mai întins decât capitolul învecinat - si sa aiba titluri clare, care sa reflecte fara ambiguitati continutul. Desigur, nu este interzis ca unele titluri/subtitluri sa aiba si valente metaforice, dar aceasta nu trebuie sa fie în dauna claritatii, ci dimpotriva în serviciul acesteia.

Expunerea propriu-zisa trebuie sa fie adaptata în functie de publicul-tinta. Umberto Eco insista ca în momentul trecerii la redactare, prima întrebare ce trebuie clarificata este "cui îi vorbesc?"¹⁹. Dincolo însa de nivelul de cunostinte si de sofisticare intelectuala al potentialului receptor, argumentarea trebuie sa fie întotdeauna clara si sustinuta de exemple concrete. Conceptele centrale ale lucrarii sau termenii tehnici folositi trebuie definiti si eventual explicati, dar fara a cadea în excesul de a explica si termeni sau concepte intrate de mult în uzul curent, cum ar fi de exemplu "democratie parlamentara", "vot universal" etc. (se va face o exceptie daca anumiti termeni sunt folositi în acceptiuni diferite de întelesul lor comun, sau daca definitia încetatenita în cultura comuna este defectuoasa). Totodata, însiruirea argumentelor si a exemplelor trebuie facute cu economie de mijloace, astfel încât sa nu împiedice urmarirea ideii de ansamblu; de aceea, în cazul în care exista prea multe argumente sau exemple care nu ar aduce ceva radical nou în argumentatie, este mai bine sa se retina în textul principal doar unul sau doua, cele mai importante sau mai sugestive, iar restul sa fie invocat într-o fraza, sau enumerat într-o nota de subsol sau într-o anexa la lucrare.

Într-o lucrare este uneori nevoie sa fie citate pasaje din surse sau opinii apartinând altor istorici. Potrivit lui Umberto Eco, "citatele sunt practic de doua tipuri: (a) se citeaza un text asupra caruia ne oprim din punct de vedere interpretativ si (b) se citeaza un text în sustinerea propriei interpretari"²⁰. Tot Umberto Eco enunta 10 reguli pentru folosirea citatelor, dintre care fara îndoiala cea mai importanta este aceea ca citatul trebuie sa reflecte în mod onest parerea autorului citat (nu trebuie extrase tale-quale afirmatii care în textul original sunt precedate sau urmate de rezerve critice sau de nuantari importante ale autorului respectiv) si sa fie fidele în litera si spiritul lor (toate întreruperile trebuie marcate cu trei puncte, iar interventiile si lamuririle

proprii trebuie sa fie puse între paranteze drepte sau între bare). Sau, pentru a-l cita riguros pe Umberto Eco, Regula 9 - ... Daca autorul pe care-l citati, desi demn de mentionat, cade într-o eroare evidenta, de stil sau de informatie, voi trebuie sa respectati eroarea sa, dar s-o semnalati cititorului cel putin printr-o paranteza patrata ... [sic]... "Regula 10-A cita este ca si cum ai depune marturie într-un proces. Trebuie sa fiti întotdeauna în masura sa reperati martorii si sa demonstrati ca sunt credibili. De aceea, referinta trebuie sa fie exacta si punctuala (nu se citeaza un autor fara a spune în ce carte si în ce pagina) si trebuie sa poata fi controlabila de catre origine..."²¹.

O caracteristica a lucrarilor de cercetare istorica este aceea ca folosesc trimiteri stiintifice. Trimiterile sunt forma prin care un om de stiinta îsi recunoaste datoriile intelectuale fata de autorii si lucrarile din care s-a informat, si totodata o forma prin care se îngaduie verificarea informatiei si se evidentiaza co-respon-sabilitatea asupra acesteia. Trimiterile se dau atât dupa citate, cât si dupa ideile preluate din diverse categorii de surse (izvoare, literatura secundara). în acest din urma caz nu este nevoie sa se faca trimiteri la ideile comune, de mult intrate în tezaurul comun de cunostinte al disciplinei sau chiar în cultura generala - de exemplu nu este necesar sa se faca o trimitere atunci când se mentioneaza ca Traian a cucerit Dacia în anul 106 - dar se cuvine sa se faca trimitere la informatiile mai deosebite preluate din anumite surse - de exemplu atunci când se indica nominal legiunile care au luat parte la asediul Sarmizegetusei. Exista si lucrari în care nu se impune folosirea trimiterilor stiintifice; în aceasta situatie sunt eseurile care nu au neaparat pretentia rigorii stiintifice, sau sintezele si manualele care utilizeaza numai în putine situatii informatii care sa nu faca parte din cultura generala de specialitate, si unde bibliografia (deseori comentata) de la final ofera suficiente indicii pentru identificarea surselor folosite.

Din punct de vedere tehnic, exista mai multe feluri în care se dau trimiterile stiintifice; având în vedere coexistenta în lume a mai multor sisteme de redactare a trimiterilor (notelor), important este ca sistemul pentru care s-a optat sa fie utilizat consecvent, astfel încât cititorul sa primeasca o informatie completa si sa fie evitate orice fel de confuzii sau ambiguitati. în cele ce urmeaza, vom mentiona doar doua sisteme de realizare a trimiterilor stiintifice: sistemul academic clasic, si sistemul autor-data-pagina (cunoscut si ca sistemul Chicago sau american).

Regulile de folosire a sistemului de trimiteri clasic au fost recent sistematizate de catre Bogdan Popovici, prin raportare atât la standardul ISO 690-1987, cât si la practica actuala a istoricilor²². în cele de mai jos am sintetizat unele dintre observatiile mai ample ale lui Bogdan Popovici, si am adaugat exemple concrete de elaborare a trimiterilor. în paranteze drepte au fost incluse unele indicatii referitoare la includerea elementului respectiv, si - cu litere boldate - unele abrevieri conventionale.

O mentiune importanta: "Datele necesare întocmirii trimiterilor bibliografice nu se preiau de pe coperta, ci de pe FOAIA DE TITLU!!"²³.

În cadrul sistemului clasic, se folosesc si anumite prescurtari uzuale specifice²⁴:

Pe lânga acestea, sistemul clasic mai foloseste si alte abrevieri speciale (îndeosebi în cazul numelor de publicatii periodice - de exemplu JEH pentru "The Journal of Economic History" - în cel al unor institutii - de exemplu DJAN repete dintr-un punct de vedere diferit ceea ce ati spus deja într-un mod esential, f) Notele folosesc pentru corectarea afirmatiilor din text: în acest sens sunteti siguri de ceea ce afirmati dar sunteti si constienti ca cineva s-ar putea sa nu fie de acord, ori mai curând considerati ca, dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea ivi o obiectie la afirmatia voastra. Atunci, a insera o nota partial reductiva va fi dovada nu doar de lealitate stiintifica, ci si de spirit critic, g) Notele pot servi la traducerea italiana [româneasca - BM] a unui citat care era esential sa fie dat în limba straina sau la versiunea originala de control a unui citat care, din exigente de fluiditate a discursului, era mai comod sa fie dat în traducerea italiana [româneasca], h) Notele folosesc spre a plati datorii. A cita o carte din care s-a extras o fraza înseamna a plati o datorie. A cita un autor de ia care s-a degajat o idee sau o informatie înseamna a plati o datorie. Câteodata, totusi, trebuie platite si niste datorii mai putin documentabile si poate deveni regula de corectitudine stiintifica a avertiza, spre exemplu, ca tot ceea ce expunem nu s-ar fi putut naste fara stimulii primiti de la lectura cutarei opere sau din conversatiile private cu cutare cercetator"²⁵. La scopurile mentionate mai sus am mai adauga doua: prin citarea anumitor lucrari mai deosebite, sau prin comentariile favorabile sau critice la anumite lucrari, notele de subsol servesc la edificarea unei complicitati între autor si cititor, având deci o certa functie retorica; totodata, notele au si o functie formativa, întrucât prin trimiterea la anumite lucrari mai deosebite se poate orienta lectura cititorului interesat de subiect, facilitându-i-se acestuia accesul spre noi piste cognitive.

Umberto Eco ofera si o serie de sfaturi procedurale si stilistice, dintre care spicuim: "Vi se poate recomanda sa rescrieti teza de mai multe ori sau de a scrie alte lucruri mai înainte de a începe teza, fiindca a scrie înseamna si o chestiune de antrenament... Nu sunteti Proust. Nu faceti fraze lungi. Daca va survin, scrieti-le, dar, apoi, scurtati-le... Definiti totodeauna un termen atunci când îl introduceti pentru prima oara. Daca nu stiti sa-l definiti, evitati-l... Nu explicati unde se afla Roma fara a explica apoi unde este Timbuctu... Nu atribuiti unui autor o idee pe care el o reia ca idee a altcuiva"²⁶.

Concluziile sunt o parte esentiala a oricarei lucrari de cercetare istorica. Se pot insera concluziile partiale la sfârsitul capitolelor sau a diferitelor subdiviziuni ale lucrarii, dar aceasta nu scuteste de includerea unei parti distincte dedicate concluziilor generale. Acestea trebuie sa raspunda explicit problemei centrale enuntate înca din introducere, si sa reliefeze însemnatatea raspunsurilor la care s-a ajuns în urma cercetarii, si eventual sa indice noi directii de investigatie stiintifica. Regula claritatii este esentiala în formularea concluziilor, dar fermitatea si claritatea trebuie sa se îmbine cu grija pentru nuante si cu o anumita prudenta stiintifica.

În fine, o lucrare stiintifica poate include si mai multe anexe.

Dintre acestea, cea mai importanta este lista bibliografica. Aceasta poate fi explicit selectiva, sau poate aspira spre un caracter exhaustiv; daca în lucrare a fost folosit sistemul trimiterilor autor-data-pagina, atunci este obligatoriu ca bibliografia sa cuprinda toate lucrarile citate. Daca lista bibliografica este relativ scurta, ea va fi ordonata strict alfabetic dupa autori; în cazul lucrarilor de mai mari dimensiuni, unde si lista bibliografica este mai lunga, se pot introduce subdiviziuni, despartindu-se izvoarele de literatura secundara. Exista si structurari mai detaliate, care disting la categoria izvoarelor între izvoarele inedite si izvoarele edite, acordând eventual locuri separate pentru colectiile de presa, pentru izvoarele arheologice si/sau numismatice si pentru bazele de date electronice; de asemenea, în cadrul literaturii secundare este posibil sa se distinga între lucrarile generale (categorie în care ar intra de exemplu sintezele referitoare la o întreaga epoca sau la istoria generala a unei târi) si lucrarile speciale referitoare la tema studiata sau la aspecte ale acesteia.

La categoria anexe mai pot fi inclusi apendici cuprinzând discutii asupra unor subteme speciale care nu si-au gasit locul în textul principal, ilustratii, harti, cataloage de descoperiri arheologice, extrase din izvoare, tabele cronologice sau sinoptice, liste ale persoanelor care au ocupat anumite demnitati sau functii, liste ale tabelelor sau ale graficelor folosite pe parcursul lucrarii, indici (de persoane, de locuri, de materii sau generali) etc. Dupa cum lesne se poate vedea, lista eventualelor anexe este deschisa. Pe de alta parte, anexele nu sunt un scop în sine, ci doar mijloace pentru a usura publicului cititor asimilarea întregii informatii transmise de autor; de aceea, trebuie întotdeauna sa existe un echilibru între dimensiunile lucrarii si anexe, în sensul ca acestea din urma nu trebuie sa eclipseze textul propriu-zis a lucrarii, cel în cadrul caruia istoricul aduce efectiv o contributie originala la progresul cunoasterii istorice.

Bogdan Murgescu,  Profesor univ. dr., Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti.

1 Dintre lucrarile metodologice de referinta în istoriografia universala amintim aici, fara pretentia exhaustivitatii: Ernst Bernheim, Lehrbuch der historischen Methode, Leipzig, 1889; Charles Langlois, Charles Seignobos, Introduction aux âtudes historiques, Paris, 1897; L'histoire et ses mâthodes. Volume publie sous la direction de Charles Samaran, Paris, 1961; Jerzy Topolski, Metodologia istoriei, Bucuresti, 1987; Paul Veyne, Cum se scrie istoria, Bucuresti, 1999.

2 Nici în acest caz, enumerarea noastra nu are pretentia exhaustivitatii: Aurelian Sacerdoteanu, Îndrumari în cercetari istorice, Bucuresti, f.a. [1943]; Radu Manolescu, Teorie, metodologie si terminologie în istorie (cu referire la medievistica), "Revista istorica" (serie noua), 1, 1991, nr. 11-12, p. 615-623. În perioada când redactam acest studiu, lucrarilor românesti de referinta în domeniu li s-a adaugat un studiu al fostului meu student, Bogdan Florin Popovici, Câteva consideratii privind metodica realizarii unei lucrari stiintifice în domeniul istoriei, "Hrisovul. Buletin al Facultatii de Arhivistica", VI-VII, 2001, p. 217-244.

3 Dintre acestea, trei volume cuprind informatii referitoare la lucrarile publicate în secolul al XIX-lea si pâna spre 1960 cu privire la secolul al XIX-lea românesc, iar celelalte sapte includ lucrarile realizate de istoricii români în diverse intervale de timp din 1944 si pâna în 1999.

4 Umberto Eco, Cum se face o teza de licenta. Disciplinele umaniste, [Craiova], 2000, p. 117.

5 Bogdan Florin Popovici, op. cit., p. 226-227.

6 Jerzy Topolsky, Metodologia istoriei, Bucure ti, 1987, p. 281.

7 Denumire generica pentru calugarii angajati în publicarea vietilor sfintilor (colectia Acta Sanctorum). Etimologic provine de la numele iezuitului loannes Bollandus (1596-1665).

8 Jacques Le Goff, Histoire etmâmoire, [f. I.], Editions Gallimard, 1988, p. 304.

9 Jerzy Topolski, op. cit, p. 315.

10 Ibidem, p. 322-328.

11 Ion Donat, Asezarile omenesti din Ţara Româneasca In secolele XIV-XVI, "Studii. Revista de istorie", 9, 1956, nr. 6, p. 75-95.

12 Jerzy Topolski, op. cit, p. 325.

13 Heinz-Gerhard Haupt, Jurgen Kocka, Historischer Vergleich: Methoden, Aufgaben, Probleme. Eine Einleitung, în Heinz-Gerhard Haupt, Jurgen Kocka (hg.), Geschichte und Vergleich. Ansatze und Ergebnisse international vergleichender Geschichtsschreibung, Frankfurt/New York, 1996, p. 9-11.

14 Jerzy Topolski, op. cit., p. 374.

15 Heinz-Gerhard Haupt, Jurgen Kocka, op. cit., p. 12-14.

16 Jerzy Topolski, op. cit., p. 402-403.

17 Ibidem, p. 405-406.

18 Bogdan Murgescu, A fi istoric în anul 2000, Bucuresti, 2000, p. 15-17.

19 Umberto Eco, op. cit., p. 157.

20 Ibidem, p. 169.

21 Ibidem, p. 174-175.

22 Bogdan Florin Popovici, op. cit, p. 228-233.

23 Ibidem, p. 230.

24 Tabelul de mai jos a fost sintetizat de noi dupa cel mai amplu alcatuit de Bogdan Popovici, op. cit, p. 238-242.

25 Ibidem, p. 181-183.

26 Ibidem, p. 159, 166, 194.