MITUL CELOR PATRU ELEMENTE

MITUL CELOR PATRU ELEMENTE

Cele patru elemente, aceste "radacini ale lucrurilor" pe care Empedocle le numeste Zeus, Hera, Aidoneus si Nestis, sint cunoscute de autorul lliadci care le-a numit Zeus, Hera, Hades, Poseidon. Ajunge sa stii sa citesti în profunzime, sa stii sa patrunzi hyponoiai. pentru a descoperi, sub numele mitice, aceste realitati ale naturii.

Oamenii capabili sa explice sensul profund al miturilor Iui Homer, erau deja numerosi în vremea lui Platon si Xe-nofon. Platon îi combate, însa stoicii vor relua pe socoteala lor teoriile acelora si le vor adapta nevoilor lor. Noi cunoas­tem aceste teorii în amanunt doar prin lucrari posterioare cu aproape doua secole primei scoli stoice: cea a lui Heraclit sau a lui Pseudo-Plutarh.

însa întrucît ne aflam într-un domeniu mai conservator declt oricare altul, întrucît putem izola aportul stoic, gratie coloraturii sale particulare, întrucît dispunem de unele date sau repere destul de sigure, putem reda primilor alego­risti, anteriori platonismului, meritul originalitatii de care au fost adesea spoliati in profitul Porticului.

Dar mai întîi sa studiem cele patru mari mituri ale Ilia-dei în care intervin zeii-elemente: lupta zeilor, împartira lumii, înlantuirea Herei, unirea lui Zeus cu Hera pe muntele Ida. Exegeza alegorica a lui Homer trebuie sa fi început, logic, prin interpretarea acestor patru mituri.

I. Batalia zeilor: Theagenes din Rhegium

In cîntul XX al lliadci, zeii, cu permisiunea lui Zeus, se arunca în lupta si o fac cu mare placere. Ducîndu-se unii lînga ahei, ceilalti lînga troieni "stîrnesc între ei un crud conflict" K

*n fata stapinului Poseidon merge acum Apollon, cn-n aripa-tele-i sageti. înaintea Atonei cu-priviri-de-fulger paseste Enyalios

(Ares). In fata Herei paseste Artemis, zeita galagioasa, sora cu Arcasul, tinînd arcul-de-aur, tintitoarea zeita! înaintea Letei se-arata vînjosul Hermes; si-n fata lui Hephaistos sosesc marile ape cu-vîrtejuri adinei, numite de zei frumosul rîu Xanlhos, iar de muritori apele lui Scamandros.²

O scolie din Venetus B³ ne da un excelent rezumat al diverselor pozitii luate în antichitate fata de scandaloasa dezlantuire a dispozitiei razboinice a Nemuritorilor.

Porphirius, caci el este, se pare autorul scoliei ⁴, se face mai întîi ecoul atacurilor filosofilor sau sofistilor: cum sa-l justifice pe Homer de a fi atribuit preafericitilor pasiunile si luptele oamenilor? Acest "corp la corp" al divinitatilor este în acelasi timp inutil si necuviincios ⁵ el nu este accep­tabil nici din punct de vedere literar si nici moral.

Exista trei raspunsuri posibile la aceasta obiectie. Se poate invoca obiceiul ⁶, aceste lupte ale zeilor fiind date ale traditiei, admise în toate cetatile grecesti; le regasim nu numai în operele poetilor, ci si în reprezentatiile din cadrul misterelor si chiar în cult: asa de pilda Gigantomahia, bro­data pe peplosul oferit Atenei.

Se pot invoca circumstantele istorice si starea Greciei pe vremea lui Homer⁷: toate cetatile aveau atunci regi; poetul vrea sa-i slaveasca pe regi, sa-i apropie cît mai mult de zei, atribuind zeilor aceleasi nebunii razboinice.

Pe lînga aceste inteligente solutii, demne de Aristarh, mai exista una, prezentata dealtfel pe primul loc, care consta în a-l apara pe Homer ramînînd la text ⁸. Thcomahia, ca si poemele homerice în întregul lor, este o alegorie: lupta zeilor este lupta elementelor în univers.

Universul este teatrul unui permanent conflict între cald si rece, uscat & 19419w228t #351;i umed, greu si usor. Apa are tendinta de a stinge focul, focul de a evapora apa, iar aceasta opozitie se regaseste între toate elementele din care este alcatuit "marele tot". Cutare fractiune de element poate sa dispara o data, ansamblul însa ramîne vesnic.

Aceasta batalie cosmica este povestita de poet, care nu­meste focul Apollon, Helios, Hefaistos; apa Poseidon si Scamandros; luna Artemis, aerul Hera, si asa mai departe,

Alti zei reprezinta notiuni morale: Atena, întelepciunea, Ares, dementa, Afrodita, dorinta, Ilermes ratiunea, Lete uitarea.

Iar Porphirius subliniaza vechimea solutiei: "Acest fel de a apara (textul homeric) este foarte vechi si dateaza înca de la Theagenes din Rhegium, cel ce a fost primul care a scris despre Homer" ⁹.

Acest Theagenes din Rhegium mai este numit de catre Suidas (pomenit ca ar fi scris despre Homer), de catre o alta scolie ^l0 si de catre scoliastul Dionysios din Tracia, care îl face creatorul gramaticii, sau cel putin al acelei parti a gramaticii care a fost embrionul sintaxei sau stilisticii ^u.

Tatian, în al sau Discurs catre greci, ne-a lasat o informatie precisa si pe care avem toate motivele sa o credem exacta, asupra epocii în care a trait Theagenes. El scria a urma­toarele:

Primele cercetari asupra poeziei lui Homer, asupra familiei sale, a timpului în care a înflorit, se datoreaza lui Theagenes din Rhe­gium, contemporan cu Cambyse, lui Stesimbrotos din Thasos, lui Antimaehos din Colophon, lui Herodot din Halicarnas si lui Dionys din Olinth ¹².

Cambyse a domnit în Persia între 529 si 522, deci Theage­nes ar fi contemporan cu Xenofan si ar fi trait cu trei sferturi de secol înainte de Empedocle.

în acest sfirsit de secol VI, filosofii lansasera deja primele atacuri împotriva lui Homer, Xenofan fiind unul dintre cei care au lovit cel mai tare în poet. Pe de alta parte, tînara stiinta greaca era în plina dezvoltare, ametindu-se cu ipo­tezele explicînd lumea prin combinarea, transformarea si lupta elementelor.

Theagenes, stramosul acelei neîntrerupte descendente de gramaticieni care-si va da cei mai straluciti reprezentanti în epoca alexandrina, si care era un spirit curios si îndraznet, deschis asupra tuturor problemelor originilor si'constitutiei lumii care framîntau epoca sa, a imaginat apropierea dintre filosofie si epopee, care era în acelasi timp o apologie a poe­melor homerice.

La drept vorbind, nici nu era nevoie sa se faca un prea mare efort de imaginatie pentru a atribui, un sens cosmic unora dintre acesti zei-combatanti prinsi în lupta (in Thco-

mahia). Chiar la Homer, Hephaistos este adeseori folosit (prin metonimie, cum spuneau gramaticienii) pentru a de­semna focul: Scamandrul este "fluviul cu vlrtejuri adinei, Poseidon se identifica fara greutate cu marea.

Nu trebuia decît putin spirit sistematic pentru a genera­liza, deoarece chiar în poemele homerice exista o solida baza de plecare ¹³.

Theagenes identifica oare deja cu precizie pe Apollon cu soarele ? Pe Artemis cu luna ? Pe Hera cu aerul ? Vom vedea ca, în orice caz, aceste identificari sînt vechi.

Chiar si distinctia între zeii care reprezinta elementele si cei care încarnau notiuni morale pare sa fi fost facuta de Theagenes. Ca Atena simbolizeaza întelepciunea, curajul cumpanit, fata cu Ares, acest cap înfierbîntat, aceasta sare în ochii oricarui cititor al lui Homer (mai ales cînd abor­deaza Odiseea).

Avem deci un prim reper precis. Înca de la sfîrsitul celui de al saselea secol î.e.n., un gramatician din Rhegium, unul dintre primii care au scris despre Homer, punea bazele acelei exegeze alegorice care s-a prelungit pîna la moartea elenismului.

Apartinuse Theagenes sectei pitagoriciene, asa cum a presupus Armând Delatte? ¹⁴. într-adevar,la Rhegium¹⁵exis­tase o înfloritoare comunitate pitagoriciana; mai mult chiar, "intentia moralizatoare" a interpretarii si încercarile de eti­mologie pe care le presupune îi par lui Delatte a avea o pre­cisa nuanta pitagoriciana. Insa etimologie nu faceau doar ucenicii lui Pitagora, aceasta stiinta fantezista fiind, de pilda, tot atît de mult cultivata de catre ucenicii lui Heraclit. Pa­siunea pentru etimologii nu poate trada, ea singura, apar­tenenta la vreo scoala sau alta. Nu trebuie exagerata nici intentia moralizatoare, ea constînd doar din a spune ca Atena este întelepciunea care doboara nebunia, Ares. Doar primul argument, numele de Rhegium poate constitui o prezumtie. Oricum, noi nu credem ca pitagoricienii au avut vreo contributie la prima exegeza alegorica a lui Homer, cea fizica, deoarece pozitia lor trebuie sa fi fost mai degraba cea a lui Platon, fata de Homer si de alegoristi. Sa ne mai amintim si de coborîrea în Infern a lui Pitagora... ¹⁸. Dar vom avea prilejul sa mai revenim asupra acestei importante probleme.

II. Zeus si Hera pe muntele Ida

In încercarile lor de a explica structura lumii vizibile, filosofii presocratici, dispunînd de patru elemente, le clas -ficasera, în ordinea valorii, dupa densitatea lor punînd pe treapta cea mai de jos pamîntul si apa, pe care greutatea le aduce în centrul sferei cosmice; în virful ierarhiei, eterul sau focul, a carui puritate, usuratate si luminozitate îl îndt-parteaza de piedicile materiei. Acest eter sau foc li s-a parut în acelasi timp destul de subtil si destul de puternic pentru a explica viata si gîndirea: atit viata si gîndirea lumii, cît si cele ale omului, particica a cosmosului.

Celalalt element "pneumatic", aerul, avea un loc si un rol intermediar; el învaluia masa pamînt-apa, învaluit la rîndul sau de eter si furnizînd focului eterului vaporii hra­nitori exhalati de apa. Doar pentru Diogene din Apollonia aerul oferea explicatia psyche-ei si noiw-ului.

Aceasta este, în liniile sale mari, ordinea elementelor (taxis, spuneau anticiij.

Or, Homer vorbise deja de aer si de eter, si punea si el eterul deasupra aerului. Viata si poezia lui Homer citeaza un pasaj care dovedeste acest lucru ¹⁷: Somnul care vrea sa-l adoarma pe Zeus,

"pe-un pin urias s-a suit do îndata, pe cel mai înalt,    din cili

cresc pe Ida si care stapungea vazduhul ureînd înspre cer" (eter) ^ls

Pe de alta parte, eterul este locuinta lui Zeus ¹⁹. Este domeniul sau propriu: la marea împarteala a lumii, "Zeus a primit tariile ceresti, eterul si cu norii ²°" Cît despre Hera, chiar daca nu e pusa în legatura cu aerul atlt de des ca Zeus cu eterul, numele ei se învecineaza, macar odata, într-un mod destul de curios, cu cel al aer-ului: "Hera desfasoara în fata lor o ceata foarte deasa²¹" Este vorba de o ceata foarte deasa, în care zeita îi înva­luie, spre a-i tintui pe loc, pe troienii care fugeau. însa, detasat din context, un astfel de vers parea sa arate ca Hera homerica are aerul drept domeniu, în timp ce regescul sau sot trona în eter.

Transformarea perechii divine în personificari ale eterului si aerului nu însemna oare regasirea gîndirii subiacente a poetului? Dintr-odata, amorurile scabroase ale celor doua

divinitati pe muntele Ida, atît de mult reprosate lui Homer, înceteaza sa mai fie un scandal pentru a deveni o profunda alegorie, în care geniul marelui poet ascunsese dinainte ade­varurile stiintifice descoperite cu atita greutate de catre filosofi.

Dar mai înainte de a aborda acest mit, sa aruncam o privire prin Cratylos-xx\ lui Platon. Vom gasi aici urmele dentificarii Herei cu aerul.

Socrate ii tine lui Hermogenes, în prezenta heraclitea-nului Gratjlos, un adevarat curs de etimologie. Uneori el pare ca se abandoreaza fanteziei propriei sale imaginatii, în realitate însa, asa cum o spune chiar el cu ironie, "aceasta întelepciune s-a abatat asupra lui de la proorocul Euty-phron". Deoarece aceasta manie de a schilodi cuvintele sau de a le lungi, de a le deforma pentru a la face sa semnifice ceea ce doresti, manie care avea sa ajunga la paroxism cu Chrysippos ²², îsi daduse frîu liber cu mult înainte de Pîaton.

Iata cum explica Socrate numele Ilerei:

Hera la rîndul ei e cea iubita²³; dupa cum se spune de fapt ca Zeus îndragostit (erastheis) de ea, a luat-o de soj.ie. Dar se poate si ca legiuitorul celor ceresti²⁴ sa fi dat numele de Hera aerului, printr-o oarecare disimilare, de vreme ce-a asezat la sfîrsit înce­putul de cuvînt²⁵.

Sînt aici doua întepaturi ironice care arata imediat la cine face aluzie Socrate. Cele doua preocupari care ar fi dictat alegerea numelui Herei, interesul pentru fenomenele ceresti si grija de a ascunde adevarul sub un fel de rebus, sînt chiar acelea pe care exegeza alegorica le atribuie lui Homer; aceasta vedea în poet un "filosof" sau un "fizician", termeni care implica un studiu al naturii în general cuprin-zînd deasemeni si fenomenele atmosferice; ea era convinsa ca poetul acoperise intentionat adevarurile naturale sub va­lurile miturilor.

Socrate pare sa aiba toate etimologiile numelor divine de la Euthyphron, acel ghicitor pe care îl auzise perorînd în acea dimineata²⁶. Or, regasim toate aceste etimologii reluate de exegeza alegorica. Euthyphron alegoriza oare si el ? Acest teolog a carui predica o ascultase Socrate ne face sa ne    gîndim la Apollodor care, cîteva secole mai tîrziu,

_avea sa adune in lucrarea sa despre zei o bogata colectie de etimologii. Or, desi Apollodor nu pare sa se fi ocupat in mod special de exegeza alegorica, se inspira din alegoristii care l-au precedat si ofera un bogat material urmasilor sai.

Printre amatorii de etimologii, scoala lui Heraclit pare sa fi avut un loc de seama, asa cvim am mai notat, si întnicît etimologia este una din principalele arme ale exegezei ale­gorice, este probabil ca si heracliteenii au cazut in aceasta din urma manie. Ei par sa se fi interesat si de genealogiile hesiodice tot atît de mult ca si de Homer; ei cautau în nu­mele divine dovezile mitice aîe curgerii universale. în Cra-tylos Socrate reia pentru un moment teza lor: Rhea si Cro-nos sînt doua nume care exprima curgerea. Oceanul si Thetys de la Homer, aduc si ei apa la moara lui Heraclit ²⁷.

Este remarcabil faptul ca stoicii, care vor relua fizica heracliteenilor, vor mosteni si înclinatia lor p?ntru cercetari etimologice, si întrucît, mai mult ca oricine, stoicii legau alegoria de etimologie, ne putem întreba daca exegeza lor alegorica nu este, de fapt, o parte din marea mostenire he-racîitica.

Nu gasim, în Cratylos, nici o etimologie a lui Zeus care sa justifice identificarea sa cu eterul. Socrate explica numele lui Zeus alaturînd cele doua forme ale acuzativului: "cel prin care toate fiintele dobîndesc viata" ²⁸. Etimologia aceasta o regasim aproape peste tot, dar mai ales la Chrysippos ²*. Heraclit retorul, însa, cunoaste si alta etimologie: "Zeus este numit astfel, fie pentru ca da oamenilor viata, fie dupa clocotirea cea aprinsa" ³°.

Nu stim daca Euthyphron, inspiratorul lui Socrate, a avut cunostinta sau nu de aceasta ultima descoperire, este însa sigur cel putin, ca eterul era numit Zeus înainte de epoca lui Platon. Doua versuri ale lui Eschil, citate de Clemens din Alexandria, începeau cu cuvintele: "Zeus este eterul..."³¹. Euripide - desi din partea sa este mult mai putin de mirare - scrie:

Vezi sus eterul nesfirsit, tinînd pamînlul între bratele sale suple? Gindeste-te ca este Zeus, considera-l drept zeu³².

Ne amintim si de rugaciunea lui Socrate catre eter, din Norii lui Aristofan ^M.

Confundarea lui Zeus cu eterul se explica de altfel mult mai bine în cadrul glndirii presocratice, decît cea a Herei cu aerul. Prima a atras-o, fara îndoiala pe cea de a doua si putem chiar sesiza, gratie unor pasaje din Heraclit sau din Pseudo-Plutarh, progresia psihologica pe care a urmat-o ; aproape ar putea fi pusa într-o ecuatie cu o necunoscuta: Zeus/Hera = Eter/x, în care x nu putea reprezenta decît aerul.

Zeus si Ilera sînt frate si sora; eterul si aerul sint doua elemente strîns înrudite; stratul de eter pare sa înconjoare si sa înlantuie stratul de aer: Zeus este sotul Herei³⁴; ete­rul, "substanta calda si arzatoare" ³⁵ dupa cum îl defineste un autor cu cinci sau sase secole dupa Anaxagora, trebuia sa apara celor vechi ca un element masculin, pe cînd aerul este o "substanta umeda"³⁶; iar umiditatea nu este unul din caracterele femeii ?³⁷

Dupa ce si-a curatat trupul cu ambrozie si l-a uns cu uleiul zeiesc si înmiresmat, dupa ce si-a îmbracat cea mai frumoasa rochie si si-a încins mijlocul cu brîul cu ciucuri, augusta Hera, înarmata cu panglica vrajita a Afroditei ce face pe femei irezistibile, urca cu piciorul vîrful muntelui Ida ^s8. De cum o vede, Zeus este cuprins de o dorinta ire­zistibila si staruie sa i se dea:

"Haide mai bine la dragoste aici sa ne dam laolalta" ³⁹.

Hera pare sa sovaie. N-ar fi mai bine sa mearga în ca­mera lor? Daca lucrul s-ar petrece în vazul tuturor vreun zeu ar putea sa-i surprinda si sa raspîndeasca istoria...

Dar nici o grija, Zeus va pogorî un nor de aur care-i va pune la adapost de orice privire indiscreta, chiar si de cele ale patrunzatoarelor raze solare.

si Zeus adoarme pe Gargaros "biruit de somn si de iu­bire, cu sotia în brate" ⁴°.

Cum poti sa ai oare curajul sa prefaci în aburi de aer si de eter niste personaje atît de vii ? si totusi trebuia, tre­buia neaparat salvata ideea pe care si-o faceau oamenii despre perfectiunile divine! Zeii si zeitele nu pot da astfel

de exemple, nu pot avea astfel de mariere... Ascultati in­dignarea constiintelor pioase:

Sa te culci chiar pe munte ca animalele! Sa te fad robul celor mai animalice exigente, dragostea si somnul!⁴¹

Nu, aceasta unire nu este una trupeasca, este vorba de însotiri eterate, aeriene: este unirea eterului cu aerul în spa­tiile ceresti. (Mai tîrziu platonicienii vor face din ea o unire absolut mistica, în lumea imateriala).

Heraclit, în Alegoriile sale, va analiza pe larg scena si va descifra simbolismul fiecarui amanunt al poemului.

Sa o spunem de la început: ceea ce a vrut sa cînte Homer este chiar unirea aerului cu eterul; este destul sa scrutam cu atentie textul pentru a ne da seama ca însusi Homer a insinuat-o. Unde se petrece dar, scena? Pe Gargaros "cel mai înalt pisc al muntelui Ida" ⁴². Or, Somnul venise acolo cu cîteva clipe mai înainte si se suise pe un brad urias care, sa ne amintim, "strapunge vazduhul urcînd spre eter" ^te. Asadar Homer îi însoteste pe Zeus si pe Hera chiar în locul unde se însoteste aerul cu eterul. Nu este o tulburatoare coincidenta? Sau mai degraba o dovada limpede ca Zeus si Hera sînt într-adevar aerul si eterul ?⁴⁴

Insa sub perechea de îndragostiti:

Pe pamîntul slavit creste de îndata o iarba amestecata cu Io tusul cel fragecd, acoperit de roua, cu sofran si zambile - un asternut moale, care-i ocroteste deasupra pamîntului. Amîndoi se astern pe covorul de flori, sub norul de aur, ce picura încet roua lucitoare ⁴⁵.

Aceasta noua alegorie descrie venirea primaverii. Pamîn­tul, dupa goliciunea hibernala, se acopera cu verdeata si flori; în cer ceturile anotimpului rece fac loc norilor usori, auriti de soare ⁴⁶.

Dar pamîntul primeste de la aer germenii fecunditatii; la rîndul sau aerul le primeste de la eter. Acest lucru reiese bine din mit, deoarece poemul ne prezinta înnoirea prima­verii ca o consecinta a unirii lui Zeus cu Hera ⁴⁷.

Mai înainte de a se apropia de Zeus, Hera îsi face o toaleta minutioasa. Dar toate îngrijirile pentru înfrumuse-

tare descrise de Homer, privesc în realitate    aerul atmos­feric si toata natura.

De pe trupul ei sterge orice necuratie, apoi cu ambrozie tot ce l-a întinat si-l unge apoi cu uleiul zeiesc, minunatul ulei, a carui mi­reasma îi place îndeosebi⁴⁸.

Acest ulei e simbolul anotimpului gras si fecund; iar mireasma este parfumul florilor.

Hera îsi piaptana parul - "împletindu-l în cosite care cad frumoase si divine de pe capul nemuritor" ⁴⁹. Aceasta înseamna ca primavara copacii se acopera iarasi de frunzis, verzi plete agatate de crengi.

In sfîrsit, Hera îsi ascunde la sîn panglica "în care sînt cuprinse toate farmecele: iufcirea, dorinta si vorbele de dra­goste ce cuceresc inimile" ⁵°. Este dulceata aerului de pri­mavara ce, asemeni panglicii Afroditei, cheama irezistibil toate fiintele spre dragoste⁵¹.

Plutarh ne semnaleaza o interpretare diferita a îngri­jirilor pentru frumusete ale Herei, interpretare pe care de altfel nu o aproba: "ei vor sa vada în toaleta Herei, îndrep­tata împotriva lui Zeus, si în vrajile panglicii, purificarea aerului atunci cînd acesta se apropie de elementul aprins" ⁵². Cu alte cuvinte, partea cea mai de sus a aervlui, cea care se atinge de focul eterului, este mai pura decît stratu­rile inferioare.

Iata o explicatie mai sobra a toaletei, decît cea data de Heraclit, potrivindu-se mai bine exegezei de ansamblu a mitului, drama jucîndu-se toata între aer si eter.

Heraclit, dimpotriva, alatura doua alegorii: una, cea a nuntii aerului si eterului, alegorie ce se ridica pîna la uni­versul aproape abstract al elementelor; cealalta, cea a ve­nirii primaverii, care ramîne în lumea fenomenelor terestre. Se poate presupune ca sîntem în fata a doua versiuni de origine diferita din care cea mai austera poate fi cea mai veche. întîlnim deasemeni, mai multe explicatii pentru mi­tul lui Thetis si Briareu, una facînd apel la elemente, cealalta la alternanta anotimpurilor ⁵³.

Aerul, mai pur în vecinatatea eterului, nu este deci de calitate uniforma, existînd mai multe varietati, asa cum o indica Timaios care atribuie diferentele lor inegalitatii tri-unghiurilor ⁵⁴. Or, Homer a marcat diversitatea de culoare

si de puritate între diferitele straturi de aer In descrierea carului Herei. Cel putin asta este ceea ce afirma Demo, fe­meie învatata, care se consacrase interpretarii lai Homer ⁵⁵. Hera a luat cumplita hotarîre de a-i ajuta pe argieni. Imediat Hebe îi pregateste carul ale carui roti erau demontate:

In amîndoua partile carului Hebe zvîrle repede, la cele doua capete ale osiei de fier, maretele roti lucrate din arama, ce au fiecare opt spite. Obezile rotilor în aur sînt lucrate, aur nepieritor, iara pe deasupra-s puse cercuri de-arama bine potrivite, frumoase la vedere. La amîndoua rotile, butucii sînt strunjiti din argint si chelna e prinsa în curele de aur si argint, foarte bine întinse Iar jur împrejur, la înaltimea pieptului, se afla doua margin lucrate din arama. De-acolo iese oistea, tot din argint; la ca­patul ei leaga zeita Hebe jugul minunat faurit din aur...⁶⁶

Demo examireaza în amanunt metalele care intra in al­catuirea bogatului vehicol, fiecare din ele avînd un sens precis ⁵⁷.

Bronzul si fierul, materiale grele si dense, din care sînt facute rotile si osia, simbolizeaza stratul de aer învecinat cu pamîntul. Este aerul cel mai dens si contine multe par­ticule de pamînt. Poetul amesteca si putin aur (la obezile rotilor), poate pentru ca acest aer inferior este totusi luminat de soare în timpul zilei. Argintul oistei reprezinta straturile de sus ale aenului. Aurul jugului, în fine, reprezinta stratue cel mai de sus, care se înjuga cu eterul⁵⁸.

Chiar si curelele de aur si de argint au o semnificatie, ele reprezentând radiatia soarelui si respectiv a lunii. Iar cele doua margini - semicirculare - amintesc de cele doua emisfere, de deasupra, si de dedesubtul pamîntului⁵⁹.

Epitetele homerice ale Herei si unele din interventiile sale din Iliada si-au aflat, bineînteles, interpretari care se aplica aerului: ea are brate albe⁶⁰ "pentru ca aerul este trans­parent si devine stralucitor cînd rasare soarele ce îl luminea­za"⁶¹; ea are ochi de junca⁶², "pantru ca datorita aerului se efectueaza viziunea" ⁶³.

Atunci cînd sagetile lui Apolo îi lovesc pe ahei, la în­ceputul Iliadei, iar Ahile, pentru a stîrpi flagelul, ia initia­tiva de a-i convoca pe oameni la adunare, "zeita Hera cea cu albe brate" este aceea care-i trimite-n taina lui Ahile

glndul întelept⁶⁴. si acest lucru este perfect normal: Ahile, expert în medicina (pe care o studiase pe lînga centaurul Chiron), vazuse, cercetlnd aerul, ca era vorba de o epide­mie de ciuma ⁶⁵.

Daca Xanthos, calul lui Ahile, începe deodata sa vor­beasca si îi prezice stapînului sau soarta, este pentru callera i-a daruit pentru citeva clipe glas omenesc. Dar cum poate fi marea protectoare a lui Ahile o cauza de mîbnire pentru el ? "Trebuie sa raspundem ca poetul, care risca aici o in­ventie îndrazneata facînd caii sa vorbeasca, atribuie lucrul unei zeite, mai ales Ilerei, deoarece vocea este aer lovit" ⁶⁶.

III. "Legaturile" Ilerei.

Cînd Zeus se trezi pe muntele Ida alaturi de Hera si cînd vazu deruta troienilor si pe Hector zacînd în nesimtire In cîmpie (Poseidon, complicele Ilerei, daduse un serios aju­tor aheilor, în timp ce fratele sau dormea), întelese îndata înselatoria soatei sale si o ameninta cu o severa pedeapsa... ⁶⁷. El îi aminteste precedenta pedeapsa py care i-o daduse:

Nu tii minte, oare, cum te-am spînzuiat de înaltul cerului, le-gîndu-ti de picioare doua nicovale si mîinile li le-am prins în­tr-un lant de aur, pe care nici o putere nu le-ar fi zdrobit? între cer si pamînt în mijlocul norilor stateai spînauratu⁶⁸.

Acest mit este pretutindeni⁶⁹ explicat ca o alegorie a celor patru elemente. El pare sa le treaca în revista pe toate cu o minunata precizie. Mai întîi, cele doua nicovale sînt cele doua elemente grele, pamîntul si apa. Cei mai multi dintre fizicienii presocratici sustineau ca cele doua elemente erau mentinute în centrul cosmosului, de catre aerul care le înconjura: ori în mit cele doua nicovale, pamîntul si ma­rea, sînt suspendate de picioarele Herei, adica aerul, si mai ales partea de aer aflata cel mai aproape de pamînt.

Cel care o tine suspendata pe Hera în nori este Zeus, adica "aerul cel mai înalt, aprins" ⁷⁰ sau, ceea ce de altfel e acelasi lucru, "eterul, care îmbratiseaza aerul cerului" ⁷¹ (sa ne gîndim la Titanul Ether al lui Empedocle) si tine prizonier universul întreg în cercul pe care îl dezvolta în jurul sau.

Ce reprezinta lantul de aur în care sînt prinse mlinile Horei? Heraclit retorul face observatia ca niciodata prizo­nierii nu erau înlantuiti cu pretiosul metal, dovada ca tex­tul nu trebuie citit în litera sa, ci trebuie vazuta aici o ale­gorie. El crede ca acest lant de aur simbolizeaza zona lumi­noasa unde se ating aerul si eterul - aurul fiind simbolul cel mai obisnuit al focului. Acest lant "nu poate fi zdrobit de nici o putere", deoarece armonia partilor lumii e men­tinuta de legi indestructibile si deoarece universul trece greu la starea contrara ⁷².

Lui Cornutus i se pare ca Homer a utilizat un foarte vechi mit cosmic, din care acest pasaj ar fi doar o ramasita ⁷³.

în orice caz este probabil ca "legaturile Ilerei" au fost explicate alegoric si în acelasi fel chiar de cînd perechea Zeus-Hera a fost identificata cu aerul si eterul, deci înainte de Platon. Se poate chiar spune ca mitul homeric se potri­vea mult mai bine cu conceptia pe care o aveau despre uni­vers unii presocratici, pierzîndu-si din exactitate în momen­tul în care s-a descoperit sfericitatea pamîntului.

Noua nu ne-ar veni în minte sa comparam planeta noas­tra cu o nicovala. Insa aceasta comparatie putea parea destul de potrivita unui contemporan al lui Anaximene si aceasta din doua motive: mai întîi pentru ca nicovala greaca nu avea coarne, forma sa, destul de regulata, fiind cea de trun­chi de piramida, cu fata superioeja usor rotunjita⁷⁴; apoi pentru ca Anaximene atribuia pamîntului o forma trape-zoidala ⁷⁵, foarte apropiata de cea a nicovalei antice. Nico­vala si pamînt se întîlnesc astfel într-un mod neobisnuit, fiecare strabatînd jumatate de drum. ..

Spusesem ca pentru Anaximene aerul era cel care susti­nea în spatiu pamîntul si apa de care acesta este înconjurat⁷⁶: se vede cît de exact raspunde alegoria mitului daca ne pla­sam catre 540 î.e.n. si, într-adevar, nimic nu se opune unei atari vechimi.

IV. împartirea lumii între Zeus, Hades si Poseidon

Zeus a trebuit sa împarla marea mostenire a lumii cu fratii sai.

Aceasta împartire este amintita de însusi Poseidon, atunci cînd Iris, mesagera lui Zeus, vine sa-i porunceasca sa opreas-

ca ajutorul pe care-l da aheilor, dupa scena de pe muntele Ida. Poseidon ia în nume de rau acest ultimatum si-i ras­punde ca el este, totusi, egalul fratelui sau mai mare.

Trei frati ne-am nascut din Cronos si din Rhea: Zeus si cu mine, iar cel de al treilea, Hades, cel care domneste în lumea celor morti. Lumea a fost împartita în trei, fiecare primind partea cuvenita. Sortul mi-a harazit marile înspumate, de-a pururi daruite. Lui Hades i-au fost date umbrele cetoase, iar zeus a primit tariile ceresti, eterul si cu norii. Dar pamîntul întins si marele Olimp le stapînim toti trei ".

Acest pasaj pune una din acele probleme homerice care le placeau grecilor la nebunie, pentru ca ingeniozitatea sau finetea spiritului lor, pasiunea pentru bataliile dialectice ga­seau un teren privilegiat.

Poseidon pare a se contrazice: "Totul, spune el, a fost împartit in trei"; cu toate acestea ramîn parti indivize si comune: pamîntul si Olimpul. Stesimbrotos din Thasos, des­pre care vom mai vorbi, imaginase o solutie foarte eleganta, de o subtilitate care provoaca admiratia ⁷⁸.

Dar "împartirea lumii" nu ofera doar aceasta interesanta dificultate, ci aduce alegoristilor ⁷⁹ o dovada decisiva în ochii lor: pentru Pseudo-Plutarh, mai ales, aceste cîteva versuri sînt cele în care Homer s-a exprimat cel mai limpede asupra elementelor.

"Zeus a primit tariile ceresti, eterul si norii": Zeus este deci focul ⁸⁰ sau eterul; Poseidon mostenitorul marii înspu­mate, este evident apa. Iar Hades este aerul...

Aeeasta ne poate parea mai putin evident si merita unele lamuriri. Hades a primit la împarteala "umbrele cetoase" ⁸¹; expresia, tradusa cuvînt cu cuvînt, înseamna de fapt: "obscu­ritatea facuta aer". Insa Pseudo-Plutarh o interpreteaza ca si cum numele si adjectivul ar fi inversate si traduce "aerul obscur": "aceasta înseamna, explica el, ca nu are lumina proprie, ci ca este luminat de catre soare, luna si celelalte astre" ⁸².

Cît priveste al patrulea element, pamîntul, acesta este numit exact; faptul ca este stapînit în comun de Zeus, Po­seidon si Hades înseamna ca apa, focul si aerul îsi dau întîl-nire aici. "Apa se rotunjeste în chip de sfera împreuna cu

el; focul tîsne.ste la suprafata sa, ca la Etna în Sicilia, si la craterele lui Hefaistos, ca si la Cragos din Lycia si în atî-tea alte locuri; deasemeni aerul îl înconjoara⁸³.

Elementul nou, si oarecum straniu la prima vedere, este ca în aceasta alegorie aerul este reprezentat de catre Hades. Pina acum Hera era cea care detinea ferm acest post, pe care i-l asigurau relatiile sale cu Zeus Eter. Am vazut-o legata de zeiescul ei sot la bine si la rau, la placeri si pedepse.

Pe de alta parte ar fi fost mai nimerit ca Hades, divi­nitate htoniana, sa simbolizeze pamîntul, ea în teologia geo­metrica a lui Philolaos.

Trebuie însa sa retinem ca în acest mit, capital pentru Împartirea elementelor între zei si în care Zeus si Poseidon se vad încredintati cu cîte un element, si de o maniera ire­cuzabila, de catre însusi Homer, Hera nu intervine deloc, iar pamîntul nu are nici un titular. Pamîntul slujeste mai mult de cîmp de batalie] p: ntru Nemuritori. Astfel lui Hades nu-i mai ramîne printre elemente decît un loc vacant: aerul.

In plus trebuie sa acceptam ca un postulat, ca în ale­gorii acelasi zeu poate încarna mai multe elemente, sau ca fiecare element poate avea mai multe "ipostaze" divine. Fiecare mit, de fapt, se explica pentru el însusi, indepen­dent de celelalte. Vom vedea de pilda pe Atena reprezen-tind pamîntul în încercarea Nemuritorilor de a-l detrona pe Zeus si stim doar ca aproape peste tot ea întrupeaza înte­lepciunea, inteligenta.

Ar fi desigur gresit sa deducem ca diferentele de inter­pretare - de pilda aerul identificat ba cu Hera, ba cu Hades - ar presupune origini diferite. Aceste divergente nu par sa-l tulbure de fel pe Heraclit sau pe autorul Vietii si poeziei lui Homer, care nici nu le remarca. La fel trebuie sa se fi lntîmplat cu primii alegoristi care au inaugurat diversele in­terpretari.

Ar fi greu sa nu atribuim exegeza acestei "împartiri a lumii", asa cum ne este oferita de toate izvoarele si asa cum am expus-o aici, tot primei scoli de fizicieni alegoristi. Celui care doreste sa-l descifreze pe Homer, acest mit este unul dintre primele care îi vin în minte.

Singura identificare surprinzatoare este cea a lui Hades cu aerul. si totusi, daca ne gîndim mai bine, se explica per-

fect: evolutia cunostintelor stiintifice este cea care a impus-o; iar ratiunile care sa o justifice, post factum, nu au lipsit.

Poemele homerice situeaza în general Hadesul in adîn-curile pamîntului. în timpul marelui cutremur descris în cîntul XX al Iliadei, regele mortilor se teme ca pamîntul, crapîndu-se, va descoperi "îngrozitorul lacas al coruptiei" ⁸⁴. Sub Hades, Homer închipuie o imensa prapastie, atingînd Tartarul, închisoarea lui Cronos si a Titanilor ⁸⁵. Astfel Ha­des si Tartarul, adesea legati unul de celalalt, sînt tainitele obscure ale pamîntului.

Fizicienii ionieni proclamasera însa, chiar din secolul VI ca pamîntul sta suspendat liber în spatiu⁸⁶: De exemplu pentru Anaximene, pamîntul, chiar daca îsi pastreaza forma plata, este totusi sustinut de catre aerul subiacent ⁸⁷. înca din vremea lui Platon se stia ca pamîntul e rotund, ca soa­rele, urmîndu-si fara încetare cursa circulara, lumineaza anti­pozii cînd ne lasa în întuneric ⁸⁸.

De atunci, negrele salasuri de sub temeliile pamîntului nu mai exista, (cel mult se mai puteau utiliza maruntaiele pamîntului pentru a-i gazdui pe morti, asa cum face Platon în mitul din Phaidon). în locul Hadesului si al Tartarului, se afla doar un strat de aer atmosferic, analog cu cel care ne acopera.

Oare Homer se înselase? Nu, este o axioma a exegezei alegorice ca el nu se însala niciodata... Iar daca sub pa-mînt se afla aer, de ce sa nu admitem ca poemele homerice au dat numele de Hades tocmai acestui aer?

Noua aerul si Hadesul ne pot parea fara legatura. Dar pentru vechii greci nu era chiar asa. Noi concepem aerul ca o realitate impalpabila si transparenta; pentru greci, aer-ul însemna adesea bruma, ceata ⁸⁹, vapori opaci. Comen­tatorii antici, am vazut, se straduie sa ne aminteasca mereu ca aerul, prin el însusi este un lucru obscur: atunci cînd nici o sursa de lumina nu îl atinge, el se prezinta ca o masa te­nebroasa. Or, Hades, pentru greci, este un cuvînt care evoca noaptea si tenebrele: ei îl derivau din a-ides, invizibilul. Apropierea Hades-aer nu este asadar gratuita.

In acelasi timp, identificarea Hadesului cu atmosfera avea si consecinte religioase: sufletele mortilor s-ar fi aflat pri­vate de un loc daca nu erau si ele transportate în atmosfera.

Este ceea ce s-a si facut, însa mai tîrziu se pare. Credinta ca sufletele separate de trupuri stau în aerul sublunar nu apare net decît în timpul lui Plutarh ⁹°. Nu se poate spune daca aceasta credinta este o consecinta a exegezei Hades-aer; se poate afirma însa ca nu este cauza ei ⁹¹.

Exegeza Hades-aer este cu siguranta anterioara lui Pla­ton. Ea este legata de speculatiile fizicii ioniene asupra for­mei sau locului pamîntului în sînul Cosmosului. Ea urca, credem, la primii alegoristi, care merg pe urmele savantilor presocratici si al caror fel de a gîndi îi apropie mai degraba de Anaxagora decît de Platon.

Vom încerca dealtfel sa degajam din umbra care îi în­conjoara cîteva figuri de alegoristi, pentru a arata atît ve­chimea acestei prime scoli de exegeti cît si caracterul ratio­nalist al interpretarilor lor.