MITURI COSMOGONICE. SCUTUL. HEFAISTOS. ARES SI AFRODITA
Exegeza fizica, cea care vedea în zeii lui Homer elemente sau forte ale naturii, nu a fost inventia stoicilor, si nici macar apanajul lor: ei au deturnat pentru un timp acest mare curent m favoarea lor, colorîndu-l momentan cu ideile lor. însa exegeza fizica, nascuta cu mult înainte de interventia lor, îsi va relua cursul sau linistit dupa disparitia celor trei corifei ai stoicismului.
Am expus într-un capitol precedent miturile cele mai simple, cele care au permis alegoristilor sa identifice cele patru elemente cu unii zei homerici. în acest capitol vom examina unele mituri mai complexe, care, dupa opinia alegoristilor, traduc gîndirea lui Homer asupra organizarii si ciclurilor lumii.
Atribuirea unei origini sau a unei date acestor fragmente de exegeza, nu este un lucru usor. în orice caz, sîntem siguri ca trebuie sa cautam initiativa mult dincolo de stoici. Prezentarea pe care am facut-o pozitiilor lui Zenon sau Chry-sippos în domeniul alegoric, ne va permite sa indicam cu mult mai multa siguranta pasajele de influenta stoica din textele pe care le vom analiza.
I. Heîaistos si scutul lui Ahile
Focul lui Heraclit, neobositul agent al tuturor schimburilor, al tuturor transformarilor care fac si desfac universul, era un principiu imanent lumii.
Nu mult dupa aceea, Anaxagora schita prima idee a unei forte inteligente care ordona cosmosul din afara, fara a se confunda cu el 1.
îmbinarea acestor doua notiuni esentiale, combinarea focului cu inteligenta pentru a explica organizarea lumii, repre-
zenta o tentatie la care ducea cu usurinta analogia operelor omenesti.
Lucratorul care în atelierul sau supune materia visurilor spiritului, gratie minunatului instrument al focului nu avea oare în lumea divina vreun grandios model ?
Homer îl cunoaste bine pe acest fierar ceresc, pe "demiurgul" care lucreaza în palatul Nemuritorilor: este He-faistos cel schiop. Focul este apanajul sau, unealta sa primordiala: unealta si lucratorul sînt chiar confundati, deoarece Homer numeste adeseori Hefaistos flacara.
Grecii au simtit rolul capital al focului, auxiliar al inteligentei. Este esenta însasi a mitului lui Prometeu. Furînd "floarea lui Hefaistos" 2, ascunzînd scînteia sacra în tulpina nartexului pentru a o aduce bietilor muritori, Prometeu le-a facut aproape egale cu zeii pe acele .,fiinte de o zi" 3. Salvatorul oamenilor a deschis în fata lor drumul infinit al progresului si civilizatiei, încredintîndu-le acest foc orbitor, maestru al tuturor artelor, izvor al întregii creatii 4.
Focul pamîntesc înmoaie metalele si îngaduie faurirea capodoperelor; focul ceresc are altfel de putere: el lucreaza la scara cosmica, creînd universul.
Ntr-l "creaza" în sensul crestin al termenului, adica din neant5: o astfel de idee nu a venit niciodata ginditorilor greci. Pentru ei materia exista dintotdeauna, iar demiurgul divin se multumeste sa o transforme, sau mai exact sa-i dea o forma, deoarece materia la origine nu este decît un haos inform. Lucrarea demiurgului este o lucrare de organizare, de punere la loc (diakosmesis): el aduce ordine si frumusete (Kosmos) si da universului chipul lui prezent 626v218g .
In cîntul XVII[ al Modei, Itoplopoia, Hefaistos faureste, ya rugamintea lui Thetis, un scut pentru Ahile.
J ' Zeul faurarilor se pune pe treaba si gîndesle potrivit cu mîinile J sale. Tacere. Scutul lui Ahile se împodobeste cu gînduri. Reveria homerica se înalta; lumea este creata din nou, asa cum este, asa cum a fost', asa cum va fi. Aici e ceva mai mare decît Biblia: caci zeul separat nu putea crea lumea decît o data. Ce face Mnsa zeul faurar?
"Bl face mai întîi cerul si pamîntul: soarele, luna în culmea stralucirii sale si Pleiadele si Hyadele, si Ursa care priveste spre Orion..." 6.
în acelasi fel întelesesera si cei vechi: scutul lui Ahile, care poarta în reliefurile sale imaginea lumii, nu era simplul instrument de lupta pe care îl împingeai în fata în învalmaseala, ci grandioasa alegorie a creatiei, iar fiecare punct _are valoare de simbol.
Fiecare punct... E pacat, fara îndoiala, deoarece alegoria îsi pierde savoarea si devine artificiu atunci cînd, asa cum sublimasem mai sus, o analiza prea minutioasa cauta sa atribuie un sens precis celor mai marunte detalii, sa stabileasca o prea perfecta concordanta între termeni. Este tocmai ce au f acut comentatorii homerici... si va trebui sa-i urmarim in detaliile exegezei lor.
Tema alegorica a scutului, dezvoltata, dupa toate aparentele, foarte de timpuriu, cu siguranta reluata de stoici, ne este cunoscuta prin intermediul lui Heraclit retorul, care o considera o bucata aleasa: el vedea în ea o dovada majora a dublului plan al poemelor homerice.
Vorbind despre fabricarea armelor, scria el, Homer a îmbratisat într-o grandioasa viziune cosmogonica întreaga geneza a universului. Care sînt primele origini ale acestui univers, cine eslc Demiurgul, cum s-au separat din masa diversele parti, toate acestea ni le spune Homer si le arata limpede atunci cînd faureste, odata cu scutul lui Ahile, o imagine a lumii sferice7.
Heraclit noteaza mai întîi ca Hefaistos lucreaza noaptea. Este o prima indicatie ca este vorba de cosmogonie, caci la origini înaintea actualei rînduieli si separari a elementelor, domnea haosul si noaptea 8.
Dar ilustrul schiop al lui Homer locuia împreuna cu ceilalti Nemuritori în Olimp, într-o locuinta "nepieritoare si înstelata" 9. Iar atelierul sau se afla alaturi de locuinta. .. Heraclit însa se refera (sau mai degraba izvoarele sale se refera, caci nici aici, nici în alta parte, el nu pare sa fi scos ceya din capul sau) fara sa ne previna, la timpul cînd Hefaistos, azvîrlit de catre mama sa si adunat de catre Thetis si Eurynome în sînul Oceanului, lucra la forja într-o
"pestera adînca", în care a stat timp de noua ani, înconjurat de valurile zgomotoase l0.
Cînd veni ceasul ca materia, bloc inform si obscur, sa fie organizata, aceasta sarcina îi reveni lui Hefaistos. Hefaistos, cu alte cuvinte esenta calda sau focul. Iar Heraclit retorul face aici apel la marele sau omonim, fizicianul din Efes, care spunea: "Toate se preschimba în foc" u. Asadar primii alegoristi au interpretat hoplopoia referindu-se la fizica hera-cliteana, în care focul este privit ca agentul tuturor transformarilor din natura. Stoicii, mostenitori ai fizicii lui Heraclit, au gasit în mostenirea lor si sistemul alegoriilor homerice gata constituit.
Materialele folosite de Hefaistos pentru faurirea armurii lui Ahile trebuiau sa simbolizeze cele patru elemente de care s-a slujit demiurgul, dupa separarea lor din masa primitiva, pentru a cladi universul. Or, schiopul întrebuinteaza atru metale:
Azvîrle în foc arama rigida, argintul, cositorul si aurul pretios 13.
ul si argintul sînt, fireste, cele doua elemente nobile ale universului, eterul si aerul; arama si cositorul, mai grele si mai putin pretioase, sînt apa si pamîntul 13. înarmat cu ciocanul sau solid si cu clestele, Hefaistos începe prin faurirea scutului. Iar scutul este lumea însasi: lumea, despre care Homer stie ca e sferica 14 si careia a vrut sa-i traseze conturul dînd scutului lui Ahile forma circulara.
Daca arma destinata fiului lui Thetis ar fi fost o arma ca oricare alta, artistul ar fi decorat-o pur si simplu cu scene de lupta. Dar pentru ca Homer vrea s-o încarce cu un simbolism cosmic, el îl va pune pe artistul divin sa înscrie în orbita sa întreaga lume vizibila:
El a faurit pamîntul, cerul si cu marea, neobositul soare, luna cea rotunda 15.
Sa-l lasam pe Heraclit sa comenteze aceste versuri impresionante :
Destinul care prezideaza la nasterea lumii ciocaneste mai întîi partea fundamentala, pamîntul. Apoi, pe deasupra, pune un fel de acoperis divin, cerul; iar în sinuozitatile oferite de relieful sau varsa marea. si îndata, cu soarele si luna, el lumineaza elementele separate din stravechiul haos ie.
Retorul lasa aici sa se întrevada parerile autorului din care s-a inspirat. Doua trasaturi par a indica o mîna stoica: atribuirea "genezei" lumii destinului (eimanncne) si providentei (pronoia) numite cîteva rînduri mai sus; pamîntul considerat ca element fundamental, cel cu care zeul a început constructia lumii. Asa cum aratau doxografii, pentru a raspunde la întrebarea: "Care a fost primul element cu care a început zeul sa cladeasca lumea?" fizicienii Porticului spuneau: "Pamîntul, centrul sferei cosmice: începutul, principiul unei sfere, este centrul sau" 17.
Aceasta apartenenta stoica merita sa fie subliniata, deoarece amprenta spacific stoica este destul de rara la Heraclit. Ceea ce ofera el cel mai adesea este o doctrina comuna, fara nuante si specializari. însa daca sursa imediata este stoica, aceasta nu înseamna ca stoicii ar fi primii exegeti ai Scutului.
Dupa pamînt, cer, mare si astrele "cu care se încoroneaza cerul", artistul divin împodobeste scutul lui Ahile cu doua medalioane. El închipuie doua orase. într-unui se vad nunti si serbari, cîntece de himeneu, cortegii de mirese, scene de judecata, în jurul Batrînilor, în piata cea mare. Celalalt este un oras asediat: ambuscade, batalii, sînge, cadavre... si doi animatori, Lupta si Tumultul.
Alegorii stravezii ale pacii si razboiului. Acestea trebuiesc însa privite la scara cosmica si mai trebuie sa ne amintim de Empedocle, pentru care universul este cârmuit de doua forte contrarii, Philia si Neikos, iubirea si ura, prietenia si discordia 18: iubirea care tinda sa adune partile diferitelor elemente, ura care vrea sa Ie separe. Pentru Heraclit nu exista nici o îndoiala ca Empedocle luase de la Homer "teza siciliana" a celor doua forte antagoniste.19
La scut, continua Heraclit, a pus cinci placi, fara îndoiala cu scopul unic de a indica diferitele zone ale universului20.
Problema celor cinci placi este de mare importanta, în cîntul XVIII 21, Homer spuna simplu ca scutul cuprinde cinci; însa în cîntul XX da noi precizari: "doua de arama, doua de cositor în interior, una de aur" 22.
Cele doua placi de bronz, explica Heraclit-'3, simbolizeaza cele doua zone, arctica si antarctica, aflate la cele
<
doua extremitati, de nord si de sud ale universului: bronzul te face sa te gîndesti la temperatura glaciala a polilor, este un metal care îti da fiori... Un razboinic din lliada, caruia o lance i-a strapuns ceafa si i-a taiat radacina limbii, iesin-du-i între maxilare, se prabuseste în tarina strîngînd dintii asupra "bronzului rece" 2i.
Cositorul, corp solid pe care focul îl transforma cu usurinta în lichid, stare de mijloc între cald si rece, reprezinta de minune cele doua zone intermediare facute dintr-un "fericit amestec" 25 al temperaturilor contrare din zonele vecine.
Zona torida sau arsa, în centru este, placa de aur care o desemneaza: aurul este simbolul obisnuit al focului 26.
Pentru autorul nostru nu exista nici o îndoiala ca placa de aur se afla la mijloc. Cu toate acestea ne aflam aici în fata unei probleme homerice dintre cele mai agitate. Iata care sînt datele.
Ar trebui sa presupunem în mod normal ca placa de aur le acopera pe celelalte patru, pentru ca artistul a folosit aurul mai mult din ratiuni de estetica decît de soliditate. Metalul cel mai pretios si mai frumos trebuie sa se afle pe placa aparenta.
Or, pasajul din cîntul XX este în contradictie directa cu acest deziderat. Cînd Ahile îl întîlneste în lupta p e Eneas acesta împunge scutul Peleidului cu puternica sa sulita..., si ce se petrece atunci ?
Sulita strabatu doua placi, dar mai ramîneau trei, deoarece schiopul pusese cinci, doua de bronz, doua de cositor înauntru, una do aur: aceasta din urma a oprit sulita de frasin.27
Aurul pare a fi bine ascuns în centru, este placa din mijloc pentru autorul acestui pasaj.
Partizanii aurului exterior faceau minuni de ingenio" zitate pentru a-si acorda punctul de vedere cu litera textului. Unii presupuneau ca vîrful sulitei strapunsese aurul si patrunsese în stratul al doilea, dar partea evazata a vîrfului fusese oprita de catre aur. Altii gîndeau ca sulita nu sparsese scutul ci doar îl strivise: primele doua straturi se îndoisera sub soc si formasera o adîncitura însa oricum se putea spune ca arma lui Eneas fusese "oprita" A- *-
de aur.
Simtind slabiciunea unor atari explicatii, altii - si aceasta este solutia pe care o adopta Porphirius - admiteau evidenta: placa de aur se afla în centru, însa ei încercau sa justifice anomalia \mei astfel de ascunderi a aurului prin ratiuni foarte putin convingatoare: Hefaistos pusese aurul în centrul scutului din cauza supletei si elasticitatii acestui metal28.
Bunul simt al lui Aristarh transa dificultatea cam în felul în care o facuse Alexandru cu nodul gordian: el expulza pur si simplu aceste patru versuri, dupa parerea sa interpolate. Ele erau în flagranta contradictie cu ceea ce spune Ilomer despre armele faurite de Hefaistos, care erau arme "invulnerabile" 29.
însa aurul în centru30 convenea de minune alegoristilor: nu reprezenta el zona torida din inima universului ? si, în fata dificultatilor pe care le aveau adversarii lor pentru a-si justifica teza aurului exterior, ei triumfau si subliniau partinirea si orbirea voluntara a celorlalti în fata evidentei literei.
Nu regasim oare ecoul acestor reprosuri în capitolul XXV al Poeticii lui Aristotel ? Iata traducerea noastra a acestui dificil pasaj pe care trebuie sa-l citim si sa-l întelegem tinînd cont de toate aceste date. Este vorba de critica poetilor si de exemplul particular de care ne ocupam:
Cînd un cuvînt pare a oferi o contradictie, trebuie examinat cîte sensuri poate avea în context: exemplu: de catre aceasta din urma a fost oprita sulita de bronz (de frasin, spune textul homeric, dar aceasta are putina importanta^. în cîle feluri se poate ca sulita sa fie oprita de catre placa de aur?
Asa cum se presupune de preferinta (lancea gasind aurul) drept în fata (sa), sau cum spune Glaucon: unii presupun în mod ilogic un lucru si dupa ce au condamnat esafodeaza rationamente si blameaza (pe poet) ca si cum ar fi zis ceea ce ei îi atribuie, daca este contrar celor ce îsi imagineaza31.
Glaucon, asa cum am mentionat mai sus32, este citat în Ion în tovarasia a doi alegoristi notorii. Aristotel - daca am înteles bine gîndirea sa atît de eliptica - opune în textul din Poetica opinia lui Glaucon celei "care vine cel mai usor în minte", anume ca aurul se ofera "direct" si
de îndata lanciei, ca se afla în partea atacantului. In consecinta Glaucon trebuia sa considere ca placa de aur se afla în centru, opinie perfect normala pentru un alegorist si nu îi era greu sa-i puna la punct pe cei care plecau de la idei preconcepute, desi textul era de o claritate fulguranta, pe cei care siluiau cuvintele pentru a-si justifica prejudecatile si-i cautau pricina poetului pentru obscuritatea sa 33. / Alegoria celor cinci placi presupune desigur ca fiind cu-/noscuta împartirea lumii în cinci zone. Or, aceasta împartire, *- dupa parerea doxografilor, era deja predata de catre primii pitagoreici si chiar de catre Tliales 34. în orice caz, se poate afirma ca este foarte veche35.
Cit despre exegeza alegorica, aceasta îsi face aparitia foarte devreme: Theagenes din Rhegium este aproape contemporan cu Pisistrate. si întrucît tema Scutului trebuie sa fi fost exploatata foarte de timpuriu - era un subiect atît de usor! - ne putem întreba daca cele patru versuri ale cîntului XX, atît de potrivite pentru alegorie si pe care Aristarh avea toate motivele sa le creada interpolate, nu fusesera într-adevar introduse acolo psntru a face textul sa exprime în clar ceea ce se credea ca se poate citi în filigran. Ar fi cel putin o explicatie satisfacatoare pentru aceasta glosa aparent baroca si lipsita de ratiune.
Din dezvoltarile lui Heraclit am putut vedea aparind doua puncte de doctrina stoica.
Se pare ca intermediarul dintre Portic si autorul Alegoriilor homerice a fost vestitul gramatic al scolii din Pergam, Crates din Mallos30, stabilit la Roma catre anul 156 î.e.n. Crates scosese una sau poate mai multe editii din Homer37, scrisese comentarii intitulate Homerika si o carte asupra lliadei si Odiseei38. Crates sustinea îndeosebi ca Oceanul lui Homer era marea cea mare si nu un fluviu, asa cum voia Aristarh; el îi atribuia lui Homer cunostinte stiintifice întinse si totdeauna fara gres. Heraclit retorul preia fara nici o îndoiala de la Crates - pe care dealtfel îl si numeste o data - toata seria de dovezi aratînd ca Homer cunostea sfericitatea pamîntului39 ca si cea a lumii în general. Forma rotunda a scutului lui Ahile facea parte din acest arsenal de dovezi. Crates dezvoltase deci alegoria scutului.
Iata înca o confirmare a acestui fapt: Crates si scoala sa aplicau aceeasi exegeza alegorica scutului lui Agamemnon. Aflam acest lucru din comentariul lui Eustathius la Iliada.i0
Scutul lui Agamemnon este ca si scutul lui Ahile, o copie a lumii41. Numeroasele motive artistice care îl ornamenteaza 42 vorbesc despre bogatia aspectelor lumii, de varietatea anotimpurilor; ele evoca sferele planetelor si a stelelor fixe. Scutul lui Agamemnon era destul de mare pentru a acoperi în întregime trupul omului43, tot asa cum lumea cuprinde în sine pe toti muritorii. Zece cercuri de bronz împodobesc marginea: ele simbolizeaza cercurile astronomice: arctic si antarctic, al Cancerului si Capricornului, al ecuatorului, ale echinoxiilor si solstitiilor, galaxia, zodiacul si orizontul. Cele douazeci de ornamente în relief de cositor, din centrul scutului, înfatiseaza astrele. De altminteri chiar Homer confirma acest simbolism cosmic declarînd ca Agamemnon este în toate asemanator cu Zeus Olimpianul, cu alte cuvinte cu lumea însasi (pentru stoici Zeus era egal cu lumea).
Este evident ca aceasta exegeza o imita pe cea a scutului lui Ahile, dar este mai laborioasa si penibila si artificiul se simte mult mai puternic. Cea dintîi este animata de acel suflu cosmic ce strabate cîntul XVIII al lliadei, pe cita vreme cea de-a doua este de o raceala scolastica.
Pîna si scriitorii crestini au fost izbiti de strania rezonanta a versurilor hoplopoia-ei: "A facut pamîntul si cerul si marea si toate astrele". Clemens din Alexandria face în doua rînduri aluzie la ele. într-un capitol al Stromatelor în care cauta sa dovedeasca dependenta filosofilor greci de cartile sfinte ale evreilor, el declara ca Homer cunostea scrierile lui Moise si ca povestea creatiei din Geneza a inspirat vestitele versuri homerice 44. în Pedagogul, enumerînd multiplele activitati ale logos-vlui, Clemens numeste printre ele creatia, neputîndu-se împiedica sa reia celebra tirada: "A facut pamîntul, cerul si marea..."45. Pentru filosoful crestin aceste versuri se arata a fi un fel de verset biblic, într-atît de obisnuita era gîndirea pagîna sa simta în acesti hexametri un fundal cosmogonic.
II. Heîaistos azvîrlit din cer
Pentru Ilomer, Hefaistos, zeul l'aurar, este un porsonaj de comedie, zugravit cu mult realism: monstru gîfîitor si schiop, cu picioare slabe, cu gîtul puternic, cu piept paros... Cînd Thetis vine sa-l viziteze, îsi rînduieste repede uneltele, îmbraca o tunica, apuca un toiag gros si, sustinut de doua servitoare-roboti, se apropie de zeita 48. Iar cînd se agita printre Nemuritori pentru a le turna nectarul în cupe, zeii pornesc în "lungi hohote de rîs" vazîndu-l schiopatînd prin sala 47.
Vrînd într-o zi sa-si apsre mama de mînia lui Zeus a < patit-o rau: Zeus l-a apucat de un picior si l-a azvîrlit în . vid din pragul cerului. El însusi povesteste:
Am cazut Limp de o zi si tocmai în amurg m-am prabusit la Lemnos. De-abia mai zvîcnea inima in mine. Pe pamînt sintienii de-ndata m-au primit48.
în cîntul XVIII, el da o alta versiune a caderii:
Slavita si temuta zeita e în casa, ea, ce m-a izbavit cînd cazusem departe, chinuit de dureri, din pricina mamei cu chip-de-catea, care ma ascundea fiindca eram schiop 49.
Desigur ca nici zborul planat prin spatiu, nici infirmitatea zeului schiop nu au scapat solicitudinilor alegoristilor, acestia încercând, cu mai mult sau mai putin succes, sa lege aventurile zeului faurarilor de notiunile lor de cosmogonie.
Ei au imaginat o explicatie a schiopatatului sau, care îi parea destul de glumeata lui Plutarh, dar care, desigur, nu era tot asa si în mintea inventatorilor ei, care nu paraseau niciodata tonul grav chiar daca lui llomer zîmbetul nu-i era strain. Asadar, Hefaistos este focul terestru, focul din lumea de jos, opus focului eterului, astrelor si soarelui. Se stie ca în conceptiile lui Platon si Aristotel, focul eterului avea o miscare circulara, pe cînd focul terestru urca si coboara. Acest foc, se stie, nu se poate sustine fara sa fie alimentat cu bucati de lemn: iata de ce Hefaistos-ul lui Homer are nevoie de un toiag.50
Aceasta explicatie este oferita de Cornutus si de He-raclit, care nu vad aici nici un fel de gluma 5l.
Amîndoi dau explicatii rationaliste episodului .az\îr'irii din cer a lui Hefaistos.
Dupa parerea lui Heraclit este vorba ajei de transpunerea mitica a unui obicei primitiv de obtinere a focului. Acestia asezau, la amiaza, instrumente de bronz potrivite scopului, cu fata catre soare si captau astfel seînteile ceresti. Caderea lui Hefaistos la Lemnos este o indicatie de pret: Lemnos fiind un loc vulcanic, în care "flacarile tîsnesc singure din focul iesit din pamînt", era firesc sa fie considerat ca primul in care cazuse focul venit din cer52.
Dupa parerea lui Cornutus, Hefaistos, focul terestru, amestecat cu aer, care asemenea unui schiop, îsi face cu greu drum prin materia pa care o consuma, care urca si coboara în flacari inegale, fusese cules de primii oameni dupa caderea unui traznet. Hefaistos azvîrlit de Zeus din înaltul cerului nu este altceva decit focul traznetului53.
Crates din Mallos dadea acestui episod o explicatie fantastica. Vrînd într-o buna zi sa masoare universul, Zeus azvîrli doua mari faclii cu aceeasi viteza. Pe una o arunca din înaltul cerului, din locul pe care poetul îl numeste pragul Olimpului, iar pe cealalta de la rasarit catre apus. Amîndoua ajunsera împreuna la tinta, lucru pa care îl explica Homer: "si la asfintit, Hefaistos cazu la Lemnos" 54.
Aflam totusi, într-o scolie la Iliada, o interpretare a mitului azvîrlirii lui Hefaistos, care pare a fi într-un mai deplin acord cu ansamblul exegezei fizice a lui Homer. Aceasta interpretare se refera la caderea lui Hefaistos mentionata în cîntul XVIII, cadere în Ocean, spre deosebire de caderea pe pamînt din cîntul I. Interpretarea face apel la teoriile fizicienilor asupra transformarii elementelor: panta descendenta, cum o numea Heraclit din Efes, conduce de la foc la aer, de la aer la apa. Schimbarea, mediata, a focului în apa este simbolizata de catre caderea lui Hefaistos în Ocean 55.
Asa cum am vazut56, p3ntru Zenon Stoicul, Hefaistos nu este focul terestru opus celui eteric; distinctia pe care o face este mai subtila: Hefaistos este focul "artist", atît cel care prezideaza la elaborarea lumii (care este de asemeni sufletul, sub aspectul sau cel mai general, si poate fi numit Zeus atunci) cît si focul vital care prezideaza la functiile noastre interne - digestia, de pilda, - si atunci se confunda cu sufletul omenesc. Zenon opune acest foc "construc-
tor", plamada ascunsa în natura si în om, focului mai material si vizibil, cu efecte distructive. Acest Hefaistos putea foarte bine juca rolul demiurgului faurind universul, cit si pe cel al "suflului înflacarat" alergînd prin lume si cazînd din cer pe pamînt sau în mare.
III. Iubirea lui Ares cu Afrodita
Nici în Odiseea Hefaistos nu are un rol mai stralucit decit în Iliada. Usuratica Afrodita, sotia sa, îl pune într-o pozitie suparatoare fata de ceilalti zei, înselîndu-l cu Ares.
Iubirea adultera dintre Ares si Afrodita este unul din marile scandaluri ale epopeii homerice. Cu cit este însa mai atacat un mit, cu atît mai viguros este aparat: pentru acesta, apologetica alegoristilor n-a fost niciodata lipsita de explicatii.
Cel mai adesea, Ares si Afrodita sînt considerati ca simbolurile a doua patimi rele, doua boli ale sufletului relevate ca atare de exegeza morala.57
Dar ei sînt considerati de asemeni ca principii cosmogonice, sau ca forte fizice 58.
Istoria este bine cunoscuta, ea este cîntata de aedul Demodocos, în prezenta lui Ulise, la feaci.
El cînta iubirea lui Ares cu AfrodiU sa încoronata, prima lor întîlnire secreta la Hefaistos, si toate darurile lui Ares si patul pîngarit al stapînului Hefaistos si pe soarele mergînd sa povesteasca barbatului ca îi vazuse în plina desfasurare a dragostei".
Hefaistos fabrica din lanturi care nu se fring o capcana invizibila pentru a-i prinde si imobiliza pe vinovati în pat. El se preface ca pleaca la Lemnos, se întoarce fara sa previna pe nimeni, constata flagrantul delict si cheama pe toti zeii ca martori ai nefericirii sale (zeitele ramîn, din pudoare, acasa): La rugamintea lui Poseidon el consimte sa-i elibereze pe cei doi, însa dupa promisiunea formala de reparatii si despagubiri pecuniare.
Aceasta "fabula nelegiuita", din care sicofantii lui Homer "fac o întreaga drama" 60, acuzîndu-l pe poet ca introduce desfrîul în cor si ca atribuie zeilor viciile oamenilor (astfel
de zei nu pot avea calificarea sa-i judece si sa-i pedepseasca pe oameni!) aceasta istorie i'eaciana trebuie interpretata în lumina fizicii lui Empedocle01.
Homer îl numeste ps Ares discordia, iar pe Afrodita iubirea62. Simbolismul lor este acelasi ca si al pacii si razboiului pe scutul lui Ahile.
Unirea lui Ares cu Afrodita este acordul celor doua principii introduse în univers de filosofia "siciliana". Separate la origine, iata-le acordîndu-se si iubindu-se, dupa vechea lor dusmanie. Din aceasta unire se va naste pentru lume o armonie perfecta si fara contraste. Zeii, martori ai scenei, au dreptate sa rîda si sa se bucure, deoarece acest acord pune capat disensiunilor dragostei si urei, izvor de distrugere si ruina, pentru a inaugura domnia ordinii si a pacii63.
In Viata si poezia lui Homer a lui Pseudo-Plutarh aflam o versiune mai completa, dar ceva mai confuza. Afrodita si Ares, principiile dragostei si discordiei, sînt cînd uniti, cînd despartiti: Hefaistos, "esenta calda" îi înlantuie împreuna; Poseidon "esenta rece si umeda", îi elibereaza si îi separa. Aceste doua "esente" opuse sînt într-adevar cele care fie aduna, fie despart elementele universului84.
Ideea este limpede, cu toate ca alegoristul are unele greutati pentru a o face sa îmbratiseze toate sinuozitatile acestui mit cu numeroase personaje. Universul trece alternativ prin perioade de organizare, în care diversele sale componente, apa, pamîntul, soarele, astrele sînt separate din marele tot si fiecare îsi ocupa locul sau; si perioade de confuzie, în care focul înghite totul (incendiul cosmic), numai daca nu triumfa apa înecînd universul într-un adevarat potop (cataclism) 65. Unirea si separarea lui Ares si Afroditei simbolizeaza aceste doua stari ale lumii, iar rolul focului si apei sînt jucate aici de Hefaistos si Poseidon.
Nu trebuie sa exageram cu apropierile facute între Homer si Empedocle de exegeza lui Heraclit si a lui Pseudo-Plutarh. La Empedocle nu este nicidecum vorba de a uni Iubirea si Discordia, ci de faptul ca ele înving rînd pe rînd. O lupta furioasa le-a opus de la origine: cramponata în centrul sphairos-ului - sfera fara margini în care se amesteca cele patru elemente - Discordia (Ura) a trebuit sa cedeze putin
cîte putin în fata Dragostei. Afrodita, zeita Dragostei, se instaleaza în centrul vîrtejului, alungind tot mai departe pe vrajmasa sa, organizînd cosmosul în inima sferei. Ura a fost expulzata în regiunile exterioare lumii propiu-zise 60. Asadar la Empedocle elementele sînt cele care se ordoneaza sub impulsul Afroditei si nu Afrodita însasi care se uneste cu opusul sau °7.
Se pare deci ca la baza alegoriei sta o oarecare contaminare a gîndirii lui Empedocle cu cea a lui Heraclit din Efes. In conceptia lui Heraclit, lumea traieste din opozitia contrariilor, semanînd cu un arc în care tensiunea corzii si cea a armaturii se neutralizeaza, se echilibreaza, realizînd un fel de armonie dinamica68. Aceasta lupta a contrariilor este numita în alta parte de Heraclit Polemos sau Razboi, tatal si regele tuturor lucrurilor69. Tot el mai spune ca Homer gresea sustinând ca discordia trebuie sa dispara din cer si de pe pamînt: armonia n-ar exista fara opozitia dintre sunetele grave si ascutite, nici vietuitoarele fara opozitia sexelor 7°.
La Empedocle armonia este triumful Afroditei, al dragostei; la Heraclit este domnia razboiului, a lui Ares; pentru exegetii homerici ea este unirea celor doua principii, fructul dragostei lor.
Se stie ca în legenda tebana, din unirea lui Ares cu Afrodita se nastea o fiica numita Harmonia, care va deveni sotia lui Cadmos (despre care Homer nu vorbeste, desi Heraclit retorul tine seama de el în alegoria sa) n. Oare poetul care imaginase aceasta filiatie si daduse acest nume curios fiicei celor doi amanti din Odiseea se lasa în voia fanteziilor imaginatiei sale sau avea deja în cap vreo idee "filosofica" ? Era constient, sau avea cunostinta de existenta unui fel de fundal cosmic al acestui mit al adulterului ? în orice caz aceasta armonie între numele fiicei si sensul atribuit ulterior unirii dintre parintii ei, este foarte curioasa daca este doar efectul întimplarii.
în orice caz un lucru este sigur, anume ca înca din vremea lui Empedocle si Heraclit din Efes, Afrodita si Ares iesisera
din cercul minunat al legendelor pentru a-si împrumuta numele unor concepte, unor abstractiuni: filosofia si le însusise deja. Comentatorii lui Homer aveau cale libera: ei nu aveau altceva de facut decît sa transpuna acesti zei-idei în fabula homerica. Iar discipolii lui Heraclit trebuie sa se fi aplecat cu pasiune asupra acestei adaptari, trecuta apoi din mîna în mîna si potrivita de la o generatie la alta, ipotezele cosmogonice ale momentului.
|