MITURI COSMOGONICE. SCUTUL. HEFAISTOS. ARES SI AFRODITA

MITURI COSMOGONICE. SCUTUL. HEFAISTOS. ARES SI AFRODITA

Exegeza fizica, cea care vedea īn zeii lui Homer elemente sau forte ale naturii, nu a fost inventia stoicilor, si nici macar apanajul lor: ei au deturnat pentru un timp acest mare curent m favoarea lor, colorīndu-l momentan cu ideile lor. īnsa exegeza fizica, nascuta cu mult īnainte de interventia lor, īsi va relua cursul sau linistit dupa disparitia celor trei corifei ai stoicismului.

Am expus īntr-un capitol precedent miturile cele mai simple, cele care au permis alegoristilor sa identifice cele patru elemente cu unii zei homerici. īn acest capitol vom examina unele mituri mai complexe, care, dupa opinia alego­ristilor, traduc gīndirea lui Homer asupra organizarii si ciclurilor lumii.

Atribuirea unei origini sau a unei date acestor fragmente de exegeza, nu este un lucru usor. īn orice caz, sīntem siguri ca trebuie sa cautam initiativa mult dincolo de stoici. Pre­zentarea pe care am facut-o pozitiilor lui Zenon sau Chry-sippos īn domeniul alegoric, ne va permite sa indicam cu mult mai multa siguranta pasajele de influenta stoica din textele pe care le vom analiza.

I. Heīaistos si scutul lui Ahile

Focul lui Heraclit, neobositul agent al tuturor schim­burilor, al tuturor transformarilor care fac si desfac universul, era un principiu imanent lumii.

Nu mult dupa aceea, Anaxagora schita prima idee a unei forte inteligente care ordona cosmosul din afara, fara a se confunda cu el ¹.

īmbinarea acestor doua notiuni esentiale, combinarea fo­cului cu inteligenta pentru a explica organizarea lumii, repre-

zenta o tentatie la care ducea cu usurinta analogia operelor omenesti.

Lucratorul care īn atelierul sau supune materia visurilor spiritului, gratie minunatului instrument al focului nu avea oare īn lumea divina vreun grandios model ?

Homer īl cunoaste bine pe acest fierar ceresc, pe "de­miurgul" care lucreaza īn palatul Nemuritorilor: este He-faistos cel schiop. Focul este apanajul sau, unealta sa pri­mordiala: unealta si lucratorul sīnt chiar confundati, deoa­rece    Homer numeste adeseori Hefaistos flacara.

Grecii au simtit rolul capital al focului, auxiliar al inte­ligentei. Este esenta īnsasi a mitului lui Prometeu. Furīnd "floarea lui Hefaistos" ², ascunzīnd scīnteia sacra īn tul­pina nartexului pentru a o aduce bietilor muritori, Prometeu le-a facut aproape egale cu zeii pe acele .,fiinte de o zi" ³. Salvatorul oamenilor a deschis īn fata lor drumul infinit al progresului si civilizatiei, īncredintīndu-le acest foc or­bitor, maestru al tuturor artelor, izvor al īntregii creatii ⁴.

Focul pamīntesc īnmoaie metalele si īngaduie faurirea capodoperelor; focul ceresc are altfel de putere: el lucreaza la scara cosmica, creīnd universul.

Ntr-l "creaza" īn sensul crestin al termenului, adica din neant⁵: o astfel de idee nu a venit niciodata ginditorilor greci. Pentru ei materia exista dintotdeauna, iar demiurgul divin se multumeste sa o transforme, sau mai exact sa-i dea o forma, deoarece materia la origine nu este decīt un haos inform. Lucrarea demiurgului este o lucrare de organizare, de punere la loc (diakosmesis): el aduce ordine si fru­musete (Kosmos) si da universului chipul lui prezent 626v218g .

In cīntul XVII[ al Modei, Itoplopoia, Hefaistos faureste, ya rugamintea lui Thetis, un scut pentru Ahile.

^J ' Zeul faurarilor se pune pe treaba si gīndesle potrivit cu mīinile J sale. Tacere. Scutul lui Ahile se īmpodobeste cu gīnduri. Reveria homerica se īnalta; lumea este creata din nou, asa cum este, asa cum a fost', asa cum va fi. Aici e ceva mai mare decīt Bi­blia: caci zeul separat nu putea crea lumea decīt o data. Ce face Mnsa zeul faurar?

"Bl face mai īntīi cerul si pamīntul: soarele, luna īn culmea stra­lucirii sale si Pleiadele si Hyadele, si Ursa care priveste spre Orion..." ⁶.

īn acelasi fel īntelesesera si cei vechi: scutul lui Ahile, care poarta īn reliefurile sale imaginea lumii, nu era simplul instrument de lupta pe care īl īmpingeai īn fata īn īnval­maseala, ci grandioasa alegorie a creatiei, iar fiecare punct _are valoare de simbol.

Fiecare punct... E pacat, fara īndoiala, deoarece ale­goria īsi pierde savoarea si devine artificiu atunci cīnd, asa cum sublimasem mai sus, o analiza prea minutioasa cauta sa atribuie un sens precis celor mai marunte detalii, sa stabileasca o prea perfecta concordanta īntre termeni. Este tocmai ce au f acut comentatorii homerici... si va trebui sa-i urmarim in detaliile exegezei lor.

Tema alegorica a scutului, dezvoltata, dupa toate apa­rentele, foarte de timpuriu, cu siguranta reluata de stoici, ne este cunoscuta prin intermediul lui Heraclit retorul, care o considera o bucata aleasa: el vedea īn ea o dovada majora a dublului plan al poemelor homerice.

Vorbind despre fabricarea armelor, scria el, Homer a īmbratisat īntr-o grandioasa viziune cosmogonica īntreaga geneza a uni­versului. Care sīnt primele origini ale acestui univers, cine eslc Demiurgul, cum s-au separat din masa diversele parti, toate acestea ni le spune Homer si le arata limpede atunci cīnd fau­reste, odata cu scutul lui Ahile, o imagine a lumii sferice⁷.

Heraclit noteaza mai īntīi ca Hefaistos lucreaza noaptea. Este o prima indicatie ca este vorba de cosmogonie, caci la origini īnaintea actualei rīnduieli si separari a elementelor, domnea haosul si noaptea ⁸.

Dar ilustrul schiop al lui Homer locuia īmpreuna cu cei­lalti Nemuritori īn Olimp, īntr-o locuinta "nepieritoare si īnstelata" ⁹. Iar atelierul sau se afla alaturi de locuinta. .. Heraclit īnsa se refera (sau mai degraba izvoarele sale se refera, caci nici aici, nici īn alta parte, el nu pare sa fi scos ceya din capul sau) fara sa ne previna, la timpul cīnd He­faistos, azvīrlit de catre mama sa si adunat de catre Thetis si Eurynome īn sīnul Oceanului, lucra la forja īntr-o

"pestera adīnca", īn care a stat timp de noua ani, īnconjurat de valurile zgomotoase ^l0.

Cīnd veni ceasul ca materia, bloc inform si obscur, sa fie organizata, aceasta sarcina īi reveni lui Hefaistos. Hefaistos, cu alte cuvinte esenta calda sau focul. Iar Heraclit retorul face aici apel la marele sau omonim, fizicianul din Efes, care spunea: "Toate se preschimba īn foc" ^u. Asadar primii alegoristi au interpretat hoplopoia referindu-se la fizica hera-cliteana, īn care focul este privit ca agentul tuturor trans­formarilor din natura. Stoicii, mostenitori ai fizicii lui He­raclit, au gasit īn mostenirea lor si sistemul alegoriilor ho­merice gata constituit.

Materialele folosite de Hefaistos pentru faurirea armurii lui Ahile trebuiau sa simbolizeze cele patru elemente de care s-a slujit demiurgul, dupa separarea lor din masa primi­tiva, pentru a cladi universul. Or, schiopul īntrebuinteaza atru metale:

Azvīrle īn foc arama rigida, argintul, cositorul si aurul pretios ¹³.

ul si argintul sīnt, fireste, cele doua elemente nobile ale universului, eterul si aerul; arama si cositorul, mai grele si mai putin pretioase, sīnt apa si pamīntul ¹³. īnarmat cu ciocanul sau solid si cu clestele, Hefaistos īncepe prin faurirea scutului. Iar scutul este lumea īnsasi: lumea, despre care Homer stie ca e sferica ¹⁴ si careia a vrut sa-i traseze conturul dīnd scutului lui Ahile forma circulara.

Daca arma destinata fiului lui Thetis ar fi fost o arma ca oricare alta, artistul ar fi decorat-o pur si simplu cu scene de lupta. Dar pentru ca Homer vrea s-o īncarce cu un sim­bolism cosmic, el īl va pune pe artistul divin sa īnscrie īn orbita sa īntreaga lume vizibila:

El a faurit pamīntul, cerul si cu marea, neobositul soare, luna cea rotunda ¹⁵.

Sa-l lasam pe Heraclit sa comenteze aceste versuri impre­sionante :

Destinul care prezideaza la nasterea lumii ciocaneste mai īntīi partea fundamentala, pamīntul. Apoi, pe deasupra, pune un fel de acoperis divin, cerul; iar īn sinuozitatile oferite de relieful sau varsa marea. si īndata, cu soarele si luna, el lumineaza ele­mentele separate din stravechiul haos ^ie.

Retorul lasa aici sa se īntrevada parerile autorului din care s-a inspirat. Doua trasaturi par a indica o mīna stoica: atribuirea "genezei" lumii destinului (eimanncne) si pro­videntei (pronoia) numite cīteva rīnduri mai sus; pamīntul considerat ca element fundamental, cel cu care zeul a īnceput constructia lumii. Asa cum aratau doxografii, pentru a ras­punde la īntrebarea: "Care a fost primul element cu care a īnceput zeul sa cladeasca lumea?" fizicienii Porticului spuneau: "Pamīntul, centrul sferei cosmice: īnceputul, prin­cipiul unei sfere, este centrul sau" ¹⁷.

Aceasta apartenenta stoica merita sa fie subliniata, deoa­rece amprenta spacific stoica este destul de rara la Heraclit. Ceea ce ofera el cel mai adesea este o doctrina comuna, fara nuante si specializari. īnsa daca sursa imediata este stoica, aceasta nu īnseamna ca stoicii ar fi primii exegeti ai Scutului.

Dupa pamīnt, cer, mare si astrele "cu care se īncoro­neaza cerul", artistul divin īmpodobeste scutul lui Ahile cu doua medalioane. El īnchipuie doua orase. īntr-unui se vad nunti si serbari, cīntece de himeneu, cortegii de mirese, scene de judecata, īn jurul Batrīnilor, īn piata cea mare. Celalalt este un oras asediat: ambuscade, batalii, sīnge, cadavre... si doi animatori, Lupta si Tumultul.

Alegorii stravezii ale pacii si razboiului. Acestea trebuiesc īnsa privite la scara cosmica si mai trebuie sa ne amintim de Empedocle, pentru care universul este cārmuit de doua forte contrarii, Philia si Neikos, iubirea si ura, prietenia si discordia ¹⁸: iubirea care tinda sa adune partile diferi­telor elemente, ura care vrea sa Ie separe. Pentru Heraclit nu exista nici o īndoiala ca Empedocle luase de la Homer "teza siciliana" a celor doua forte antagoniste.¹⁹

La scut, continua Heraclit, a pus cinci placi, fara īndoiala cu scopul unic de a indica diferitele zone ale universului²⁰.

Problema celor cinci placi este de mare importanta, īn cīntul XVIII ²¹, Homer spuna simplu ca scutul cuprinde cinci; īnsa īn cīntul XX da noi precizari: "doua de arama, doua de cositor īn interior, una de aur" ²².

Cele doua placi de bronz, explica Heraclit-'³, simboli­zeaza cele doua zone, arctica si antarctica, aflate la cele

<

doua extremitati, de nord si de sud ale universului: bronzul te face sa te gīndesti la temperatura glaciala a polilor, este un metal care īti da fiori... Un razboinic din lliada, caruia o lance i-a strapuns ceafa si i-a taiat radacina limbii, iesin-du-i īntre maxilare, se prabuseste īn tarina strīngīnd dintii asupra "bronzului rece" ²ⁱ.

Cositorul, corp solid pe care focul īl transforma cu usu­rinta īn lichid, stare de mijloc īntre cald si rece, reprezinta de minune cele doua zone intermediare facute dintr-un "fericit amestec" ²⁵ al temperaturilor contrare din zonele vecine.

Zona torida sau arsa, īn centru este, placa de aur care o desemneaza: aurul este simbolul obisnuit al focului ²⁶.

Pentru autorul nostru nu exista nici o īndoiala ca placa de aur se afla la mijloc. Cu toate acestea ne aflam aici īn fata unei probleme homerice dintre cele mai agitate. Iata care sīnt datele.

Ar trebui sa presupunem īn mod normal ca placa de aur le acopera pe celelalte patru, pentru ca artistul a folosit aurul mai mult din ratiuni de estetica decīt de soliditate. Metalul cel mai pretios si mai frumos trebuie sa se afle pe placa aparenta.

Or, pasajul din cīntul XX este īn contradictie directa cu acest deziderat. Cīnd Ahile īl īntīlneste īn lupta p e Eneas acesta īmpunge scutul Peleidului cu puternica sa sulita..., si ce se petrece atunci ?

Sulita strabatu doua placi, dar mai ramīneau trei, deoarece schiopul pusese cinci, doua de bronz, doua de cositor īnauntru, una do aur: aceasta din urma a oprit sulita de frasin.²⁷

Aurul pare a fi bine ascuns īn centru, este placa din mijloc pentru autorul acestui pasaj.

Partizanii aurului exterior faceau minuni de ingenio" zitate pentru a-si acorda punctul de vedere cu litera textului. Unii presupuneau ca vīrful sulitei strapunsese aurul si pa­trunsese īn stratul al doilea, dar partea evazata a vīrfului fusese oprita de catre aur. Altii gīndeau ca sulita nu sparsese scutul ci doar īl strivise: primele doua straturi se īndoisera sub soc si formasera o adīncitura īnsa oricum se putea spune ca arma lui Eneas fusese "oprita" ^A- *-

de aur.

Simtind slabiciunea unor atari explicatii, altii - si aceasta este solutia pe care o adopta Porphirius - admiteau evi­denta: placa de aur se afla īn centru, īnsa ei īncercau sa jus­tifice anomalia \mei astfel de ascunderi a aurului prin ra­tiuni foarte putin convingatoare: Hefaistos pusese aurul īn centrul scutului din cauza supletei si elasticitatii acestui metal²⁸.

Bunul simt al lui Aristarh transa dificultatea cam īn felul īn care o facuse Alexandru cu nodul gordian: el ex­pulza pur si simplu aceste patru versuri, dupa parerea sa interpolate. Ele erau īn flagranta contradictie cu ceea ce spune Ilomer despre armele faurite de Hefaistos, care erau arme "invulnerabile" ²⁹.

īnsa aurul īn centru³⁰ convenea de minune alegoristilor: nu reprezenta el zona torida din inima universului ? si, īn fata dificultatilor pe care le aveau adversarii lor pentru a-si justifica teza aurului exterior, ei triumfau si subliniau partinirea si orbirea voluntara a celorlalti īn fata evidentei literei.

Nu regasim oare ecoul acestor reprosuri īn capitolul XXV al Poeticii lui Aristotel ? Iata traducerea noastra a acestui dificil pasaj pe care trebuie sa-l citim si sa-l īntelegem tinīnd cont de toate aceste date. Este vorba de critica poetilor si de exemplul particular de care ne ocupam:

Cīnd un cuvīnt pare a oferi o contradictie, trebuie examinat cīte sensuri poate avea īn context: exemplu: de catre aceasta din urma a fost oprita sulita de bronz (de frasin, spune textul homeric, dar aceasta are putina importanta^. īn cīle feluri se poate ca sulita sa fie oprita de catre placa de aur?

Asa cum se presupune de preferinta (lancea gasind aurul) drept īn fata (sa), sau cum spune Glaucon: unii presupun īn mod ilogic un lucru si dupa ce au condamnat esafodeaza rationamente si blameaza (pe poet) ca si cum ar fi zis ceea ce ei īi atribuie, daca este contrar celor ce īsi imagineaza³¹.

Glaucon, asa cum am mentionat mai sus³², este citat īn Ion īn tovarasia a doi alegoristi notorii. Aristotel - daca am īnteles bine gīndirea sa atīt de eliptica - opune īn textul din Poetica opinia lui Glaucon celei "care vine cel mai usor īn minte", anume ca aurul se ofera "direct" si

de īndata lanciei, ca se afla īn partea atacantului. In conse­cinta Glaucon trebuia sa considere ca placa de aur se afla īn centru, opinie perfect normala pentru un alegorist si nu īi era greu sa-i puna la punct pe cei care plecau de la idei preconcepute, desi textul era de o claritate fulguranta, pe cei care siluiau cuvintele pentru a-si justifica preju­decatile si-i cautau pricina poetului pentru obscuritatea sa ³³. / Alegoria celor cinci placi presupune desigur ca fiind cu-/noscuta īmpartirea lumii īn cinci zone. Or, aceasta īmpartire, *- dupa parerea doxografilor, era deja predata de catre primii pitagoreici si chiar de catre Tliales ³⁴. īn orice caz, se poate afirma ca este foarte veche³⁵.

Cit despre exegeza alegorica, aceasta īsi face aparitia foarte devreme: Theagenes din Rhegium este aproape con­temporan cu Pisistrate. si īntrucīt tema Scutului trebuie sa fi fost exploatata foarte de timpuriu - era un subiect atīt de usor! - ne putem īntreba daca cele patru versuri ale cīntului XX, atīt de potrivite pentru alegorie si pe care Aristarh avea toate motivele sa le creada interpolate, nu fusesera īntr-adevar introduse acolo psntru a face textul sa exprime īn clar ceea ce se credea ca se poate citi īn filigran. Ar fi cel putin o explicatie satisfacatoare pentru aceasta glosa aparent baroca si lipsita de ratiune.

Din dezvoltarile lui Heraclit am putut vedea aparind doua puncte de doctrina stoica.

Se pare ca intermediarul dintre Portic si autorul Ale­goriilor homerice a fost vestitul gramatic al scolii din Pergam, Crates din Mallos³⁰, stabilit la Roma catre anul 156 ī.e.n. Crates scosese una sau poate mai multe editii din Homer³⁷, scrisese comentarii intitulate Homerika si o carte asupra lliadei si Odiseei³⁸. Crates sustinea īndeosebi ca Oceanul lui Homer era marea cea mare si nu un fluviu, asa cum voia Aristarh; el īi atribuia lui Homer cunostinte stiintifice īntinse si totdeauna fara gres. Heraclit retorul preia fara nici o īndoiala de la Crates - pe care dealtfel īl si numeste o data - toata seria de dovezi aratīnd ca Homer cunostea sfericitatea pamīntului³⁹ ca si cea a lumii īn general. Forma rotunda a scutului lui Ahile facea parte din acest arsenal de dovezi. Crates dezvoltase deci alegoria scutului.

Iata īnca o confirmare a acestui fapt: Crates si scoala sa aplicau aceeasi exegeza alegorica scutului lui Agamemnon. Aflam acest lucru din comentariul lui Eustathius la Iliada.ⁱ⁰

Scutul lui Agamemnon este ca si scutul lui Ahile, o copie a lumii⁴¹. Numeroasele motive artistice care īl ornamen­teaza ⁴² vorbesc despre bogatia aspectelor lumii, de varie­tatea anotimpurilor; ele evoca sferele planetelor si a ste­lelor fixe. Scutul lui Agamemnon era destul de mare pentru a acoperi īn īntregime trupul omului⁴³, tot asa cum lumea cuprinde īn sine pe toti muritorii. Zece cercuri de bronz īmpodobesc marginea: ele simbolizeaza cercurile astro­nomice: arctic si antarctic, al Cancerului si Capricornului, al ecuatorului, ale echinoxiilor si solstitiilor, galaxia, zodiacul si orizontul. Cele douazeci de ornamente īn relief de cositor, din centrul scutului, īnfatiseaza astrele. De altminteri chiar Homer confirma acest simbolism cosmic declarīnd ca Aga­memnon este īn toate asemanator cu Zeus Olimpianul, cu alte cuvinte cu lumea īnsasi (pentru stoici Zeus era egal cu lumea).

Este evident ca aceasta exegeza o imita pe cea a scutului lui Ahile, dar este mai laborioasa si penibila si artificiul se simte mult mai puternic. Cea dintīi este animata de acel suflu cosmic ce strabate cīntul XVIII al lliadei, pe cita vreme cea de-a doua este de o raceala scolastica.

Pīna si scriitorii crestini au fost izbiti de strania rezo­nanta a versurilor hoplopoia-ei: "A facut pamīntul si cerul si marea si toate astrele". Clemens din Alexandria face īn doua rīnduri aluzie la ele. īntr-un capitol al Stromatelor īn care cauta sa dovedeasca dependenta filosofilor greci de cartile sfinte ale evreilor, el declara ca Homer cunostea scrierile lui Moise si ca povestea creatiei din Geneza a inspirat vestitele versuri homerice ⁴⁴. īn Pedagogul, enumerīnd mul­tiplele activitati ale logos-vlui, Clemens numeste printre ele creatia, neputīndu-se īmpiedica sa reia celebra tirada: "A facut pamīntul, cerul si marea..."⁴⁵. Pentru filosoful crestin aceste versuri se arata a fi un fel de verset biblic, īntr-atīt de obisnuita era gīndirea pagīna sa simta īn acesti hexametri un fundal cosmogonic.

II. Heīaistos azvīrlit din cer

Pentru Ilomer, Hefaistos, zeul l'aurar, este un porsonaj de comedie, zugravit cu mult realism: monstru gīfīitor si schiop, cu picioare slabe, cu gītul puternic, cu piept paros... Cīnd Thetis vine sa-l viziteze, īsi rīnduieste repede uneltele, īmbraca o tunica, apuca un toiag gros si, sustinut de doua servitoare-roboti, se apropie de zeita ⁴⁸. Iar cīnd se agita printre Nemuritori pentru a le turna nectarul īn cupe, zeii pornesc īn "lungi hohote de rīs" vazīndu-l schiopatīnd prin sala ⁴⁷.

Vrīnd īntr-o zi sa-si apsre mama de mīnia lui Zeus a < patit-o rau: Zeus l-a apucat de un picior si l-a azvīrlit īn . vid din pragul cerului. El īnsusi povesteste:

Am cazut Limp de o zi si tocmai īn amurg m-am prabusit la Lemnos. De-abia mai zvīcnea inima in mine. Pe pamīnt sintienii de-ndata m-au primit⁴⁸.

īn cīntul XVIII, el da o alta versiune a caderii:

Slavita si temuta zeita e īn casa, ea, ce m-a izbavit cīnd cazusem departe, chinuit de dureri, din pricina mamei cu chip-de-catea, care ma ascundea fiindca eram schiop ⁴⁹.

Desigur ca nici zborul planat prin spatiu, nici infirmitatea zeului schiop nu au scapat solicitudinilor alegoristilor, acestia īncercānd, cu mai mult sau mai putin succes, sa lege aven­turile zeului faurarilor de notiunile lor de cosmogonie.

Ei au imaginat o explicatie a schiopatatului sau, care īi parea destul de glumeata lui Plutarh, dar care, desigur, nu era tot asa si īn mintea inventatorilor ei, care nu paraseau niciodata tonul grav chiar daca lui llomer zīmbetul nu-i era strain. Asadar, Hefaistos este focul terestru, focul din lumea de jos, opus focului eterului, astrelor si soarelui. Se stie ca īn conceptiile lui Platon si Aristotel, focul eterului avea o miscare circulara, pe cīnd focul terestru urca si coboara. Acest foc, se stie, nu se poate sustine fara sa fie alimentat cu bucati de lemn: iata de ce Hefaistos-ul lui Homer are nevoie de un toiag.⁵⁰

Aceasta explicatie este oferita de Cornutus si de He-raclit, care nu vad aici nici un fel de gluma ^5l.

Amīndoi dau explicatii rationaliste episodului .az\īr'irii din cer a lui Hefaistos.

Dupa parerea lui Heraclit este vorba ajei de transpunerea mitica a unui obicei primitiv de obtinere a focului. Acestia asezau, la amiaza, instrumente de bronz potrivite scopului, cu fata catre soare si captau astfel seīnteile ceresti. Caderea lui Hefaistos la Lemnos este o indicatie de pret: Lemnos fiind un loc vulcanic, īn care "flacarile tīsnesc singure din focul iesit din pamīnt", era firesc sa fie considerat ca primul in care cazuse focul venit din cer⁵².

Dupa parerea lui Cornutus, Hefaistos, focul terestru, amestecat cu aer, care asemenea unui schiop, īsi face cu greu drum prin materia pa care o consuma, care urca si coboara īn flacari inegale, fusese cules de primii oameni dupa caderea unui traznet. Hefaistos azvīrlit de Zeus din īnaltul cerului nu este altceva decit focul traznetului⁵³.

Crates din Mallos dadea acestui episod o explicatie fan­tastica. Vrīnd īntr-o buna zi sa masoare universul, Zeus azvīrli doua mari faclii cu aceeasi viteza. Pe una o arunca din īnaltul cerului, din locul pe care poetul īl numeste pragul Olimpului, iar pe cealalta de la rasarit catre apus. Amīndoua ajunsera īmpreuna la tinta, lucru pa care īl explica Homer: "si la asfintit, Hefaistos cazu la Lemnos" ⁵⁴.

Aflam totusi, īntr-o scolie la Iliada, o interpretare a mitului azvīrlirii lui Hefaistos, care pare a fi īntr-un mai deplin acord cu ansamblul exegezei fizice a lui Homer. Aceasta interpretare se refera la caderea lui Hefaistos mentionata īn cīntul XVIII, cadere īn Ocean, spre deosebire de caderea pe pamīnt din cīntul I. Interpretarea face apel la teoriile fizicienilor asupra transformarii elementelor: panta des­cendenta, cum o numea Heraclit din Efes, conduce de la foc la aer, de la aer la apa. Schimbarea, mediata, a focului īn apa este simbolizata de catre caderea lui Hefaistos īn Ocean ⁵⁵.

Asa cum am vazut⁵⁶, p3ntru Zenon Stoicul, Hefaistos nu este focul terestru opus celui eteric; distinctia pe care o face este mai subtila: Hefaistos este focul "artist", atīt cel care prezideaza la elaborarea lumii (care este de asemeni sufletul, sub aspectul sau cel mai general, si poate fi numit Zeus atunci) cīt si focul vital care prezideaza la functiile noastre interne - digestia, de pilda, - si atunci se con­funda cu sufletul omenesc. Zenon opune acest foc "construc-

tor", plamada ascunsa īn natura si īn om, focului mai material si vizibil, cu efecte distructive. Acest Hefaistos putea foarte bine juca rolul demiurgului faurind universul, cit si pe cel al "suflului īnflacarat" alergīnd prin lume si cazīnd din cer pe pamīnt sau īn mare.

III. Iubirea lui Ares cu Afrodita

Nici īn Odiseea Hefaistos nu are un rol mai stralucit decit īn Iliada. Usuratica Afrodita, sotia sa, īl pune īntr-o pozitie suparatoare fata de ceilalti zei, īnselīndu-l cu Ares.

Iubirea adultera dintre Ares si Afrodita este unul din marile scandaluri ale epopeii homerice. Cu cit este īnsa mai atacat un mit, cu atīt mai viguros este aparat: pentru acesta, apologetica alegoristilor n-a fost niciodata lipsita de ex­plicatii.

Cel mai adesea, Ares si Afrodita sīnt considerati ca sim­bolurile a doua patimi rele, doua boli ale sufletului relevate ca atare de exegeza morala.⁵⁷

Dar ei sīnt considerati de asemeni ca principii cosmo­gonice, sau ca forte fizice ⁵⁸.

Istoria este bine cunoscuta, ea este cīntata de aedul Demodocos, īn prezenta lui Ulise, la feaci.

El cīnta iubirea lui Ares cu AfrodiU sa īncoronata, prima lor īntīlnire secreta la Hefaistos, si toate darurile lui Ares si patul pīngarit al stapīnului Hefaistos si pe soarele mergīnd sa poves­teasca barbatului ca īi vazuse īn plina desfasurare a dragostei".

Hefaistos fabrica din lanturi care nu se fring o capcana invizibila pentru a-i prinde si imobiliza pe vinovati īn pat. El se preface ca pleaca la Lemnos, se īntoarce fara sa previna pe nimeni, constata flagrantul delict si cheama pe toti zeii ca martori ai nefericirii sale (zeitele ramīn, din pudoare, acasa): La rugamintea lui Poseidon el consimte sa-i elibereze pe cei doi, īnsa dupa promisiunea formala de reparatii si despagubiri pecuniare.

Aceasta "fabula nelegiuita", din care sicofantii lui Homer "fac o īntreaga drama" ⁶⁰, acuzīndu-l pe poet ca introduce desfrīul īn cor si ca atribuie zeilor viciile oamenilor (astfel

de zei nu pot avea calificarea sa-i judece si sa-i pedepseasca pe oameni!) aceasta istorie i'eaciana trebuie interpretata īn lumina fizicii lui Empedocle⁰¹.

Homer īl numeste ps Ares discordia, iar pe Afrodita iubirea⁶². Simbolismul lor este acelasi ca si al pacii si raz­boiului pe scutul lui Ahile.

Unirea lui Ares cu Afrodita este acordul celor doua prin­cipii introduse īn univers de filosofia "siciliana". Separate la origine, iata-le acordīndu-se si iubindu-se, dupa vechea lor dusmanie. Din aceasta unire se va naste pentru lume o armonie perfecta si fara contraste. Zeii, martori ai scenei, au dreptate sa rīda si sa se bucure, deoarece acest acord pune capat disensiunilor dragostei si urei, izvor de distru­gere si ruina, pentru a inaugura domnia ordinii si a pacii⁶³.

In Viata si poezia lui Homer a lui Pseudo-Plutarh aflam o versiune mai completa, dar ceva mai confuza. Afrodita si Ares, principiile dragostei si discordiei, sīnt cīnd uniti, cīnd despartiti: Hefaistos, "esenta calda" īi īnlantuie īm­preuna; Poseidon "esenta rece si umeda", īi elibereaza si īi separa. Aceste doua "esente" opuse sīnt īntr-adevar cele care fie aduna, fie despart elementele universului⁸⁴.

Ideea este limpede, cu toate ca alegoristul are unele greutati pentru a o face sa īmbratiseze toate sinuozitatile acestui mit cu numeroase personaje. Universul trece alter­nativ prin perioade de organizare, īn care diversele sale com­ponente, apa, pamīntul, soarele, astrele sīnt separate din marele tot si fiecare īsi ocupa locul sau; si perioade de con­fuzie, īn care focul īnghite totul (incendiul cosmic), numai daca nu triumfa apa īnecīnd universul īntr-un adevarat potop (cataclism) ⁶⁵. Unirea si separarea lui Ares si Afroditei simbolizeaza aceste doua stari ale lumii, iar rolul focului si apei sīnt jucate aici de Hefaistos si Poseidon.

Nu trebuie sa exageram cu apropierile facute īntre Homer si Empedocle de exegeza lui Heraclit si a lui Pseudo-Plutarh. La Empedocle nu este nicidecum vorba de a uni Iubirea si Discordia, ci de faptul ca ele īnving rīnd pe rīnd. O lupta furioasa le-a opus de la origine: cramponata īn centrul sphairos-ului - sfera fara margini īn care se amesteca cele patru elemente - Discordia (Ura) a trebuit sa cedeze putin

cīte putin īn fata Dragostei. Afrodita, zeita Dragostei, se instaleaza īn centrul vīrtejului, alungind tot mai departe pe vrajmasa sa, organizīnd cosmosul īn inima sferei. Ura a fost expulzata īn regiunile exterioare lumii propiu-zise ⁶⁰. Asadar la Empedocle elementele sīnt cele care se ordo­neaza sub impulsul Afroditei si nu Afrodita īnsasi care se uneste cu opusul sau °⁷.

Se pare deci ca la baza alegoriei sta o oarecare contaminare a gīndirii lui Empedocle cu cea a lui Heraclit din Efes. In conceptia lui Heraclit, lumea traieste din opozitia contra­riilor, semanīnd cu un arc īn care tensiunea corzii si cea a armaturii se neutralizeaza, se echilibreaza, realizīnd un fel de armonie dinamica⁶⁸. Aceasta lupta a contrariilor este numita īn alta parte de Heraclit Polemos sau Razboi, tatal si regele tuturor lucrurilor⁶⁹. Tot el mai spune ca Homer gresea sustinānd ca discordia trebuie sa dispara din cer si de pe pamīnt: armonia n-ar exista fara opozitia dintre sunetele grave si ascutite, nici vietuitoarele fara opozitia sexelor ⁷°.

La Empedocle armonia este triumful Afroditei, al dra­gostei; la Heraclit este domnia razboiului, a lui Ares; pentru exegetii homerici ea este unirea celor doua principii, fructul dragostei lor.

Se stie ca īn legenda tebana, din unirea lui Ares cu Afro­dita se nastea o fiica numita Harmonia, care va deveni sotia lui Cadmos (despre care Homer nu vorbeste, desi Heraclit retorul tine seama de el īn alegoria sa) ⁿ. Oare poetul care imaginase aceasta filiatie si daduse acest nume curios fiicei celor doi amanti din Odiseea se lasa īn voia fanteziilor imaginatiei sale sau avea deja īn cap vreo idee "filosofica" ? Era constient, sau avea cunostinta de existenta unui fel de fundal cosmic al acestui mit al adulterului ? īn orice caz aceasta armonie īntre numele fiicei si sensul atribuit ulterior unirii dintre parintii ei, este foarte curioasa daca este doar efectul īntimplarii.

īn orice caz un lucru este sigur, anume ca īnca din vremea lui Empedocle si Heraclit din Efes, Afrodita si Ares iesisera

din cercul minunat al legendelor pentru a-si īmprumuta numele unor concepte, unor abstractiuni: filosofia si le īnsusise deja. Comentatorii lui Homer aveau cale libera: ei nu aveau altceva de facut decīt sa transpuna acesti zei-idei īn fabula homerica. Iar discipolii lui Heraclit trebuie sa se fi aplecat cu pasiune asupra acestei adaptari, trecuta apoi din mīna īn mīna si potrivita de la o generatie la alta, ipo­tezele cosmogonice ale momentului.