MITURI COSMOGONICE. THETIS SI BRIAREU. PROTEU

MITURI COSMOGONICE. THETIS sI BRIAREU. PROTEU

Mitul lui Hefaistos faurind scutul punea accentul pe rolul jucat de focul creator în organizarea lumii; Ares si Afrodita reprezentau fortele de atractie si de respingere care sînt legea universului. Mitul lui Thetis si al lui Briareu veniti în ajutorul lui Zeus evoca echilibrul, destul de precar, al lumii orga­nizate si amenintate la fiecare mare perioada.

I. Thetis si Briareu în ajutorul lui Zeus

In Iliada exista o divinitate care joaca într-adevar rolul Providentei pentru cei aflati în necazuri: este Thetis, Oceanida, care îl ajuta pe Zeus amenintat de o adevarata conjuratie a apropiatilor sai, care îl adaposteste si îl salveaza pe Dio-nysos urmarit de Lycurg, care îl primeste în Ocean pe He­faistos cel schiop, respins de catre "cateaua&quo 828m1220i t; de mama-sa.. . Destinul va fi ingrat cu inima sa larga, dîndu-i ca sot un muritor sortit sa îmbatrîneasca, Peleu si un fiu a carui moarte prematura va trebui sa-i compenseze faima, Ahile.

Acest fiu îi provoaca multe necazuri. El o obliga sa se prezinte de doua ori ca solicitanta pe lînga zeii care-i erau obligati: pe lînga Hefaistos pentru a-i cere o noua armura; pe lînga Zeus, pentru ca sa razbune afrontul suferit de Ahile prin rapirea lui Briseis de catre nerusinatul de Agamemnon.

Nu-i va fi greu sa obtina acest serviciu de la Zeus în schim­bul vechiului serviciu pe care i-l facuse, caci acest serviciu fusese de mare însemnatate!

Adesea, în palatul parintelui meu, aminteste Ahile, te-am auzit vorbind despre isprava ta. Dintre Nemuritori, doar tu ai stiut sa-l feresti de napasta pe fiul lui Cronos, pe-cel-învaluit-în-norii-ce-nusii. Era pe vremea cfnd zeii Olimpului au vrut sa-l înlantuie pe Cronidul Zeus: Hera, Poseidon si Pallas Athena! Iar tu l-ai

izbavit trimitîndu-i, de-ndata, pe culmile Olimpului pe Aigaiou, numit de zei Briareos, faplura minunata cu o suta de brafe, ce-si întrece parintele prin puterea sa. Aigaion sosind, se asezase - mîndru si bucuros de slava ce-i era data - alaturi de Cronid. Preafericitii zei se cutremurara, nemaicutezînd a-l înlantui ..

Acest episod este deosebit de important pentru economia lliadei, deoarece din recunostinta pentru Thetis, Zeus va favoriza razbunarea lui Ahile, asigurînd victoria trecatoare a troienilor. Dar episodul este de asemeni extrem de jenant pentru un spirit pios, mai jenant chiar si decît marea batalie a zeilor din cîntul XX, pentru ca de data aceasta Zeus însusi este atacat si chiar de catre cei care îi sînt cei mai apropiati: fratele sau Poseidon, sora si sotia sa Hera si Atena careia îi era tata si mama².

Unii citeau Phoibos Apolo în loc de Pallas Atena, însa abia daca micsorau scandalul. Altii imaginasera o inversare do versuri care ar fi putut salva situatia:

Dintre Nemuritori doar tu ai stiut sa-l feresti de napasla (vere

împreuna cu Hera, Poseidon si Pallas Atena (vers 400)

era pe vremea cînd zeii Olimpului au vrut sa-l înlantuie pe Cronidul Zeus (vers 399)

Dar la începutul pasajului se aflau cuvintele "doar tu", care amilau orice verosimilitate acestei încercari de a-i trece pe asaltatori în tabara lui Zeus³.

De aceea alegoria trebuie sa fi venit de timpuriu in aju­torul acestui text scabros, care jignea de doua ori divinitatea: caci zeii revoltati pacatuiau atît împotriva legilor ordinii si pacii cerurilor, cît si împotriva datoriei de întelegere familiala.

Mitul a primit mai multe explicatii destul de diferite daca le privim de aproape, desi la prima vedere ele par a fi foarte apropiate.

Una dintre aceste explicatii reduce povestea lui Thetis si a lui Briareos la un fenomen meteorologic: pericolul ce îl ameninta pe Zeus este frigul iernii; sosirea lui Briareos care conjura pericolul reprezinta revenirea soarelui de primavara. "■'■'■    .

Mitul aduce în scena pe Zeus, po de-o parte, pe Hera, Poseidon si Atena de alta parte. Trei dintre aceste divi­nitati - Zeus, Hera, Poseidon - reprezentau în mod tra­ditional focul, aerul si apa. Atena trebuia deci, vrînd-nevrînd, sa reprezinte al patrulea element, pamîntul. Nu conteaza faptul ca ea era, aproape peste tot, considerata drept perso­nificarea întelepciunii. Principiul implicit care sta la baza interpretarii alegorice este ca fiecare mit trebuie interpretat pentru el însusi: în "împartirea lumii", aerul se numeste Hades, pe cita vreme este numit Hera în mitul Herei cu cele doua nicovale. Nu trebuie oare lasata o oarecare libertate exegetilor? Altminteri exegeza ar fi imposibila!

Atena este deci pamîntul, deoarece este vorba, cu sigu­ranta, de cele Patru elemente, iar pamîntul ramînea singurul loc vacant pentru zeita cu scut.

Unul dintre aceste patru elemente, focul, este amenintat. Deci caldura lumii este în scadere, lucru ce se produce în fiecare iarna, atunci cînd soarele se îndeparteaza catre re­giunile meridionale. Apa, aerul, pamîntul se racesc si par a fi întelese între ele pentru a expulza din lume principiul care o încalzeste, Zeus, "caldura fara amestec".

Aceasta conjuratie a celor trei elemente este cu atît mai strînsa cu cit, ca efect al frigului hibernal, ele manifesta tendinta de a se metamorfoza unele în altele. în special aerul se umezeste, transformîndu-se în nori desi si în ploaie; apa devine gheata, zapada, grindina, trecînd astfel în stare solida, devenind "pamînt", dupa cum spuneau presocraticii ⁴.

Daca soarele ar continua sa se îndeparteze de noi, orice viata ar disparea de pe pamînt, - viata, al carui principiu este caldura, întrupata de Zeus. Thetis sare în ajutorul zeului aducîndu-l pe Briareos cel cu o suta de brate. Briareos desemneaza soarele, astrul cel mai stralucitor; radacina numelui sau contine ideea de forta, cele o suta de brate îi simbolizeaza puterea, actiunea sa este prezenta pretutindeni, deoarece "hraneste, face sa încolteasca si sa creasca toate

lucrurile".

Briareos era "mai puternic decît tatal sau", spune textul homeric: Briareos este însa acelasi cu Apollo, numele obis­nuit al soarelui; tatal lui Apollo este Zeus; iar în aceasta circumstanta fiul nu se arata superior tatalui sau, caruia îi restabileste suveranitatea sovaitoare? Iar zeita care rea-

duce soarele era Thetis, marea Natura, al carei nume însusi însemna, pentru cei vechi "dispunere" sau rînduiala a lumii. Aceasta exegeza transpune deci drama în domeniul meteorologiei; Cornutus si Heraclit retorul dau o alta exe­geza, care transforma episodul în poveste cosmogonica. Cei doi difera însa destul ds mult: pentru autorul Theologiei, mitul descrie un stadiu al lumii anterior organizarii sale; pentru autorul Alegoriilor homerice, el descrie o amenintare asupra universului deja organizat.

Dupa cit se pare, mitul lui Briareos se situa în ochii lui Gornutus chiar la originile universului, cînd elementele îsi cautau înca echilibrul: focul si aerul, apa si pamîntul urmau sa-si ia fiecare locul si rolul determinat în sfera cos­mica, pentru a realiza acea diakosmesis sau rînduire a lumii atlt de bine zugravita pe scutul lui Ahile. Focul, agentul acestei jinduiri, simbolizat aici de Zeus, iar în mitul Scu­tului de catre Hefaistos, trebuie sa domine turbulenta dife­ritelor elemente. Fiecare dintre acestea are tendinta de a-si largi domeniul, de a-l confisca în folosul sau pe cel al veci­nului. Daca focul inteligent care prezideaza la organizarea universului le-ar lasa în voia lor, elementul foc ar înghiti totul, iar întregul univers n-ar mai fi decît un urias rug; sau elementul apa ar invada totul si ar îneca lumea; sau aerul ar umple întregul    spatiu ⁵.

Cele trei divinitati razvratite simbolizeaza deci focul, apa si aerul. Apa si aerul se refera la Poseidon si Hera, iar focul lasa sa se înteleaga ca autorul acestei alegorii era dintre cei care citeau Phoibos Apollon în loc de Pallas Athena ⁶.

Thetis, continua Cornutus, cea care a rînduit cum tre­buie toate lucrurile, opune acestor divinitati pe Briareos cel cu o suta de mîini, gratie carora au fost distribuiti peste tot în mod egal aburii pamîntului: ca si cum mîini nume­roase asigurau aceasta împartire în toate cantitatile cerute. Briareos nu înseamna oare cel care îsi ia hrana din toate partile lumii ?⁷

Desi autorul nostru pluteste putin în vag, se poate crede ca Thetis se identifica cu Providenta stoicilor si ca Briareos era soarele, caci soarele e cel care extrage aburii din mare.

Ideea este foarte veche, doxografii o atribuie deja lui Thales din Milet,⁸ iar stoicii explicau miscarea soarelui prin nevoia acestuia de a-si aspira hrana rînd pe rînd deasupra marii si pamântului ⁹. Regulator al universului, soarele redistribuie aceste exhalatii în diversele zone ale sferei cosmice.

Heraclit presupunea în exegeza sa ca aventura mitica era o amenintare la adresa lumii deja organizate. Lumea stoicilor se prabusea periodic în foc sau apa si aceasta era si conceptia pitagoricianului Philolaos ^l0; apoi ea renaste cu o organizare identica. Tentativa de revolta a celor trei divi­nitati este de pus în legatura cu aceasta periodica moarte a universului: catastrofa însa nu a avut loc, Providenta lui Zeus, Thetis "mentinînd cu forta elementele la locul lor", sprijinita de "vigoarea si de mîinile nenumarate ale puterii sale". Briareos este deci pentru Heraclit doar un aspect al Proniei divine, forta sa de neînvins ^u.

Hera, Poseidon, Atena sînt identificate de catre Heraclit cu aerul, apa si pamîntul ¹²: el nu enumera deci focul printre revoltati, desi vorbeste si el, ca si Cornutus, de incendiu si inundatii posibile. El pare sa împrumute unele date din alegoria meteorologica.

în mitul lui Briareos, Atena este identificata cu pamîniul dintr-un motiv foarte simplu: ea ocupa locul vacant. Stoicii au încercat probabil sa justifice aceasta atribuire. Unii dintre ei ¹³ considerau pamîntul drept hegemonieonul lumii, gîndind ca aceasta mica sfera aflata în centrul celei mari era sediul gindirii divine imanente lumii. Aceasta gîndire se întrupeaza în Atena, nascuta din capul lui Zeus. Se putea deci extinde numele Atenei la pamînt. Totusi, în mitul lui Thetis si Bria­reos, Atena nu reprezenta decît elementul pamînt si nu gindirea organizatoare a lui Zeus si ar fi asadar absurd ca aceasta sa fie în revolta centra ei însasi ¹⁴.

Iata, în sfîrsit o ultima exegeza a mitului, care se poate sa fi avut curs la pitagoricieni sau la orfici, deoarece ea se întemeiaza pe identificarea lui Zeus cu soarele, dupa cum spune Pherekyde din Syros. De data aceasta Briareos este iarna, iar numeroasele sale brate sînt nenumaratele moduri în care umedul se raspîndeste iarna. Iar gigantul lupta cind împotriva lui Zeus-soare, ca în Gigantomahia.

cind devine ajutorul sau, deoarece substanta umeda se poate alia cu cea calda ¹⁵.

Grecii au vazut în general sub aparenta mitului lui Briareos ajulîndu-l pe Zeus, o drama a caldului si a frigului. Unii dintre ei s-au oprit la fenomene sau la aparente: cal­dura verii, frigul iernii. Altii au dat personajelor un sens mai filosofic. Thetis, care joaca într-adevar un rol providential in drama, este întîi de toate imaginea naturii si a interven­tiilor sale întelepte. Stoicii au mers mai de parte "acomodînd" si în cazul acesta alegoria cu propria lor doctrina si identi-i'icînd pe Thetis cu Providenta ai carei mari teoreticieni au fost (desi notiunea de Providenta era deja foarte neta la Platon sau Xenofon) ^le.

Acest mit cu diversele sale interpretari, imposibil de redus la un izvor unic ¹⁷, ne ofera un exemplu destul de frapant al evolutiei suferite de întreaga exegeza alegorica: figurile dramei homerice, trecînd din mîna în mîna si din scoala în scoala au primit amprente succesive. Cînd filosofii sînt cei care se ocupa, ei introduc în mit o doctrina strînsa, pre­cisa, foarte elaborata. Alteori simplii comentatori încearca sa rivalizeze cu filosofii sau încearca sa le arate ca Homer era mai tare ca ei... Pentru exegeza miturilor rezulta versiuni diferite. Cel mai adesea ne-a parvenit doar una; pentru Thetis si Briareos am avut norocul sa se pastreze mai multe.

II. Proteu si Idothea

Un ultim mit cosmogonic este istoria lui Proteu. In ea se poate observa trecerea de la materia informa si primitiva la formele organizate si armonioase ale cosmosului.

Aceasta poveste magica, venita probabil din vechiul Egipt ¹⁸, se leaga, în Odiseea, de aventurile lui Menelaos întoreîndu-se de la Troia.

în insula Pharos, unde este retinut de lipsa viaturilor, Menelaos se întreaba disperat pe care dintre zei a ofensat si trebuie sa-l îmbuneze. si ce cale sa urmeze pentru a reveni în tara sa? Idothea, o nimfa marina, îl scoate din încurca-

tura. Bl va trebui sa-l surprinda si sa-l lege pe batrînul Proteu, tatal nimfei. Dupa mai multe metamorfoze, acest profet al marilor îi va spune tot, ceea ce doreste sa stie. Cînd iesi din apa împreuna cu focile sale si se duse sa doarma în fundul pesterilor sale in mijlocul straniei turme, magicianul era deja pîndit de Menslaos si de tovarasii sai, ascunsi sub pieile de foca date de catre Idothea. si pentru ca aceste piei proaspat jupuite miroseau îngrozitor, ea le dadu un puternic întaritor: ambrozia. Cum se culca ba­trînul, cei patru oameni se repezira la el si-l tinura cu putere. Dar batrînul nu uita nimic din siretlicurile artei sale. El se pre­schimba mai întîi în leu cu coama; apoi deveni dragon, pantera si porc urias; se prefacu în apa curgatoare si într-un mare ar­bore cu multe frunze ¹⁹.

în tot timpul acestor renghiuri vrajitoresti, Menelaos si oamenii sai nu-l slabira din strînsoare pe ma­gician, în cele din urma acesta îsi relua forma primitiva si se hotarî sa profetizeze.

Tot Heraclit retorul este cel care a pastrat exegeza cea mai detaliata a mitului.

Mai întîi Heraclit se preocupa de scoaterea în evidenta a tuturor neverosimilitatilor povestii, pentru a arata cît mai limpede imposibilitatea întelegerii în sens literal, lata un batrîn, într-un fel amfibiu.. . Nenorocitul doarme în compania focilor. . . Fiica sa îl tradeaza pentru un strain. .. El se metamorfozeaza dupa voie, luînd cele mai bizare chipuri... Ce este aceasta poveste fantasmagorica ? ²°"Doar daca un hierofant cu sufletul inspirat nu va vrea sa ne ex­plice misterele ceresti ale lui Homer"...²¹

Hierofantul este însusi Heraclit care ne va initia, ne va spune ce a citit în vreun tratat stoic, mai mult sau mai putin colorat de orfism sau pitagorism. Tonul pe care îl adopta aici este de altfel destul de surprinzator: nicaieri în alta parte el nu întrebuinteaza un vocabular filosofic atît de specializat, o limba atît de anevoioasa. De aceea este destul de greu de a reda în notiuni clare aceasta gîndire cam confuza.

Ceea ce expune poetul în mitul lui Proteu sînt "îndepar­tatele origini ale universului, radacinile rînduielii actuale":

A fost odinioara un timp în care nu exista decît o masa informa

si mîloasa ²², care nu-si primise trasaturile distinctive si nici nu

ajunsese la aspectul sau definitiv. Lumea nu avea înca acest centru solid si bine asezat care este parnîntul, vatra universului; cerul nu se rotea în jurul pamîntului, cu miscarea sa vesnica si imua­bila. Totul nu era decît pustiu fara soare si tacere obscura; nu exista nimic altceva decît imobilitatea amorfa a unei materii confuze ²³.

Acest bloc inform al materiei primitive poarta numele de Proteu. Iar cele trei epitete aplicate de Homer acestei ciudate divinitati²⁴, trebuie sa exprime calitatile (daca se poate spune) acestei materii: ea este antica si venerabila ca si batrinul Proteu; este un agregat de elemente diferite, si acesta este sensul ce trebuie dat lui halios'^2b; ea este în sfîrsit izvorul tuturor fiintelor si prin urmare al oricarui adevar, de aceea Proteu este cel care nu Insala ²⁶.

Dar iata ca demiurgul divin începe sa modeleze aceasta materie, sa-i dea ordine si frumusete, pentru ca numele de cosmos sa-si capete întreaga semnificatie. Cele patru ele­mente, "radacinile si germenii tuturor lucrurilor" (deja Era-pedocle le numea "radacini") sînt la început separate; cerul se îndeparteaza de mare, marea de uscat. Fiecare element îsi ocupa locul propriu, "rangul" sau, si capata o forma particulara. Metamorfozele lui Proteu sînt imaginea apa­ritiei celor patru elemente distincte. El se preschimba mai întîi în leu, iar leul, care arunca foc si para, este simbolul eterului; apoi se preschimba în dragon: acest animal, consi­derat ca tîsnind din pamînt, simbolizeaza pamîntul²⁷; se transforma apoi în arbore cu multe frunze: arborele semni­fica aerul. De ce ? "El creste în toate sensurile si primeste fara încetare impulsurile pamîntului pentru a se înalta spre cer" ²⁸. Ultimul element, apa, este numit clar, pentru a da un fel de confirmare exegezei simbolurilor precedente ²⁹_

Dupa împartirea lumii în cele patru elemente, demiurgul modeleaza toate fiintele, amestecînd cu întelepciune ³° parti din cale patru elemente. Iar materia primitiva ia miile de forme sau înfatisari pe care le vedem în univers³¹.

Aceste transformari ale lui Proteu sînt vegheate de catre nimfa Idothea. Niniele ei este de o admirabila transparenta: este zeita formei. Ar fi putut oare Homer sa numeasca mai clar Providenta, sub actiunea careia materia bruta se îm­parte, se rînduieste si capata cu adevarat forma? Chiar

si numele insulei pe care se desfasoara actiunea mitului, Pharos, are o valoare simbolica: nici o alta'scena nu ar fi fost mai potrivita pentru nasterea universului ca aceasta insula a Fecunditatii³².

Mentionarea, în exegeza lui Heraclit, a Providentei, ne face imediat sa ne gîndim la stoici, care aproape o monopo­lizasera. si nu este îndoielnic ca filosofii Porticului s-au inte­resat de mitul capital al lui Proteu ³³. Totusi versiunea trans­misa de Heraclit este eclectica. Pe alocuri are o coloratura ce aminteste de orfism. Descrierea materiei primitive se apropie de cea pe care o putem citi în Omiliile clementine : "A fost un timp în care nu era nimic în afara de haos si un amestec confuz de elemente îngramadite fara nici o or­dine..."³⁴, în cosmogonia orfica, desigur, cel care orga­nizeaza materia si joaca rolul demiurgului, atribuit de Hera­clit Providentei divine, este Phanes, fiinta nascuta din oul gigantic³⁵.

Eustathius ne face cunoscuta, fara prea mare convingere, o exegeza destul de apropiata de cea amintita, si totusi diferita, a mitului lui Proteu:

Unii transforma aceasta poveste despre Proteu într-o alegorie a materiei primitive, alegorie savanta desigur, dar care nu se potriveste deloc cu subiectul în discutie³⁶. Ei spun ca Proteu este materia primitiva, receptacolul formelor; care nu este, în act, nici una din aceste forme, dar este (toate formele) în potenta. Sînt desigur elementele care simbolizeaza focul (leului?), apa, dragonul care îndrageste pamîntul, si arborele cu multe frunze, care spinteca aerul. si nu numai elementele, ci si animalele; si toate celelalte lucruri care sînt în lume.

Pîna aici sînt putine diferente fata de Heraclit, cu deo­sebirea ca Heraclit nu întrebuinteaza nominal pantera si porcul - doua din metamorfozele lui Proteu - pe cîn'd Eustathius se slujeste de ele pentru a reprezenta stadiul creatiei animalelor, dupa aparitia si separarea elementelor.

Acest Proteu, continua Eustathius, este relevat de Idothea, cum se spune foarte judicios, prin aducerea sa de la potenta la act: Idothea, adica miscarea, care îl face sa se îndrepte catre forma si sa se miste³⁷.

Idothea, Providenta divina care ajuta materia sa-si îmbrace forma, la Heraclit retorul, devine la Eustathius un concept aristotelic: trecerea de la potenta la act, ideea pura a miscarii. Am fi ispititi sa credem ca Eustathius rezuma aici o interpretare a mitului lui Proteu anterioara celei a lui Heraclit, interpretare mai sobra, al carei autor profesa hylemorfismul peripatetician. Vom regasi aceasta interpretare mai tîrziu, acomodata stoicismului³⁸.

Dar Proteu nu ne-a dezvaluit toata taina sa. El ne re­zerva o surpriza... prin intermediul lui Saxtus Empiricus.

Vrînd sa-i atace pe filosofi în chestiunea zeilor, Sextus reduce opiniile fizicienilor la doua principii, unul activ si altul pasiv. De la Homer pîna la stoici, trecînd prin Hesiod, Anaxagora, Parmenide, Empsdocle, toate explicatiile naturii revin în cele din urma la una singura: o pasta proteiforma, framîntata de o mina divina pantru a o face sa capete toate aparentele. Capul sirului, initiatorul, afirma Sextus, este Homer'cu alegoria lui Proteu si a Idotheei: "El numeste Proteu cauza cea mai veche, cauza prima; iar Idothea, substanta care este transformata, care primeste (diversele) forme ³⁹.

Scepticul nostru inverseaza rolurile: Proteu devine cauza activa, Idothea materia pasiva!

Trebuie sa credem ca Sextus, din cauza unei considerari suparficiale, a facut o confuzie? Nimic nu este mai putin sigur. Unii exegeti puteau foarte bine sa fi privit lucrurile astfel. în teologia aritmetica, de pilda, Proteu este unul din numele monadei (monada este primul numar, iar Proteu înseamna primul). Or, monada este considerata a fi cînd ma­teria (si ei i se potrivesc atunci denumirile de Haos sau Hades), cînd demiurgul, si atunci este denumit Prometheu ⁴°.

Nu ne îndoim, asadar, ca a existat o exegeza a mitului care îl socotea pe Proteu drept cauza prima, activa, si pe Idothea, fiica zeului, drept cea care "alearga de la o forma la alta", materia.

în definitiv rolurile celor doi pot fi schimbate intre ele. Ceea ce dorim însa sa retinem din pasajul lui Sextus este

viguroasa sinteza a "fizicii" grecesti: universul explicat prin-tr-un dublu principiu, dualism care reprezenta ultimul cuvînt al fizicienilor ca Anaxagora, Empedocle, Parmenide. Anaxagora introduce nous-\il în mijlocul marelui amestec material al "homeomerilor" ; Empedocle desparte sau apropie elementele cu ajutorul unui principiu moral, dragostea sau ura; Parmenide se slujeste de foc ca demiurg, de pamînt ca material. Aristotel va spune "materie si forma" sau "po­tenta si act", pitagoreicii vor spune monada si diada, prima generatoare a tuturor numerelor care explica universul, cealalta nelimitata si indefinita ca însasi materia ⁴¹.

Sa fi fost acesta ultimul cuvînt al întelepciunii gre­cesti ? Dupa parerea comentatorilor lui Homer filosofii nu fac decît sa redescopere ceea ce Orbul a ascuns în drama lui Proteu: Proteu, sau istoria materiei eterne si primitive, îmbracînd, sub presiunea zeului, haina pestrita a diverselor elemente.