MITURILE LUI HOMER, OGLINDA A LUMII INVIZIBILE

MITURILE LUI HOMER, OGLINDĂ A LUMII INVIZIBILE

Sagetile lui Zoii, sulitele filosofilor s-au înversunat za­darnic împotriva lui Homer: ele n-au atins decit o aparenta, sensul literar al poemelor sale. Sensul adînc le scapa, tot asa cum scapa Eneas de ahei, cînd acestia urmaresc fan­tasma fabricata de mama sa.

Poezia homerica este ca un ocean. Suprafata seînteie-toare a apelor ascunde o lume misterioasa.

Profanul va privi iubirea lui Ares cu Afrodita drept o poveste usoara si nerespectuoasa: cei care citesc printre rînduri stiu ca aceasta este istoria însasi a universului, unde se conjuga si se echilibreaza etern fortele de atractie si de respingere, dragostea si razboiul, Afrodita si Ares.

Transformarile lui Proteu par o poveste de magie: cu toate acestea Proteu nu este altceva decît materia primor­diala, care primeste diverse forme si amprente.

Monstrii fabulosi cu care se bate Ulise nu sînt inventii gratuite: ei reprezinta pasiunile umane, împotriva c 232k103c 59;rora înteleptul trebuie sa lupte toata viata.

Iliada si Odiseea capata înfatisarea de carti esoterice al caror sens profund nu este inteligibil decît pentru initiati.

Aceasta transmutatie a poeziei homerice s-ar explica greu doar prin nevoi apologetice. Adevaratele origini trebuie cautate în alta parte. Vom descoperi aceste origini, de ordin psihologic, prin analiza cîtorva trasaturi esentiale ale spiri­tului grec: predilectia pentru mit, enigma, mister, pentru tot ce îngaduie o trecere de la vizibil la invizibil.

I. Mitul si cele doua planuri ale sale

Notiunea greaca de mit include deja ideea unui plan secund. Mitul este o fictiune, însa o fictiune care ilustreaza un adevar *, caci cuvîntul este rareori luat în sensul de simpla

poveste ². Cel mai adesea, în întrebuintarea greaca, si mai ales dupa Platon, implica o valoare de relatie: în spatele povestii materiale se ascunde o lectie morala sau un principiu metafizic.

Mitul este uneori singurul mijloc, în ochii lui Platon, de a ajunge la adevar sau de a se apropia de el. Unele notiuni se lasa cu greu patrunse de catre rationamentul pur: astfel ar fi natura sufletului; ne vom multumi sa spunem cu ce seamana: un echipaj înaripat, compus dintr-un car si un vizitiu, tras de doi cai, unul negru, altul alb.³

Platon restrînge însa foarte mult numarul miturilor va­labile. Doar filosoful, spune el, este în masura sa alcatuiasca mituri autentice: pentru a putea traduce exact o istorie în imagini, trebuie mai întîi sa cunosti realitatea pe care ur­meaza sa o exprime aceasta istorie. Nici sofistii si nici poetii nu sînt capabili, deoarece ignora aceasta realitate: ei nu pot pune în spatele imaginii gîndirea care sa o hraneasca.

Platon accepta totusi miturile traditionale, însa numai pe acelea al caror continut fabulos este prin el însusi moral: un mit trebuie respins, daca pune zei în scena fara sa tina seama de respectul datorat divinitatii.⁴

Aceasta ostracizare va parea arbitrara apologetilor lui Homer: adevarata valoare a unui mit consta în adevarul pe care îl exprima, nu în imaginea care îl exprima. Fabulatia importa prea putin, nu ea este adevarata. Unirea lui Ze'us cu Hera pe muntele Ida nu are nimic socant: litera mitului poate fi socanta, dar litera nu conteaza: ceea ce trebuie retinut este doar realitatea fizica sau metafizica pe care o închide mitul: unirea aerului cu eterul, unirea monadei cu dyâda, sau unirea sacra a puterilor paterne si materne la scara divina.

Miturile lui Homer sînt deci perfect valabile: este de ajuns sa dizolvam continutul fabulos pentru a nu pastra decît semnificatia profunda⁴ **, si sa admitem, împotriva lui Platon, ca Homer avea o stiinta perfecta si clara a adeva­rurilor pe care le transcrisese în mod obscur în mituri.

Platon concepea mitul ca pe un instrument de pedagogie: aceasta limba colorata este într-adevar la îndemîna copiilor si se adreseaza copilului ascuns în fiecare din noi⁵. Un mijloc foarte simplu de a-i face pe cetatenii Republicii sa înteleaga diferentele de valoare între indivizi si temeiul ierarhiei mes-

tesuearilor, pazitorilor, sefilor, este acela de a le povesti ca sufletele sînt unele de aur, altele de argint, altele de fier⁶. Copiii vor crede fara sa cerceteze mai departe; inteligentele simple de asemenea. Iar cei a caror gîndire este destul de pura vor sti sa extraga diamantul din zgura, ideea din ima­gine. Aceasta explica de ce Platon cere pentru mit o formu­lare care sa nu socheze morala, dorindu-l "mincinos într-un fel frumos": mitul trebuie sa poata fi acceptat în sens literal de catre inteligentele copilaresti si populare, incapabile de a-i extrage continutul⁷.

Cu toate ca recunosc interesul acestor mituri didactice sau pedagogice ⁸, din care Platon a dat cele mai frumoase modele, neoplatonicii pun mult mai mare pret pe miturile lui Homer. Proclos ne va da explicatia acestei preferinte.

Miturile platonice reprezinta efortul inteligentei umane de a pune doctrina la îndemîna inteligentelor simple. Ele au meritul de a fi mai limpezi, mai transparente, mai putin socante la prima vedere decît miturile lui Homer. Ele sînt mai pe masura sufletelor înca novice pe calea perfectiunii *.

Cele ale lui Homer sînt însa de alta esenta. Mai direct inspirate ^l0, emanînd chiar de la divinitate, ele se adreseaza sufletelor deja ajunse la un înalt nivel de cultura, oferindu-le cel mai sigur mijloc de apropiere de Necunoscut. Ele îngaduie o adevarata viziune¹¹ a misterelor divine. Ele sînt ca o oglinda în care putem contempla adevarurile supranaturale.¹²

Aceasta oglinda reflecta, este adevarat, o imagine care are nevoie sa fie corectata. Dupa Plotin ¹³, mitul este o drama care se joaca în lumea materiei si care vrea sa fie reflexul realitatilor inefabile ale lumii spirituale. Spiritualul însa, nu se poate reflecta în materie decît suferind profunde degradari: Vesnicia nu se poate manifesta, cum spunea minunat Proclos, decît prin vicisitudinile timpului, Indivi zibilul decît prin diviziune, Imuabilul decît prin schimbare. Pentru a ne ridica de la acest univers al senzatiei la universul Ideilor, trebuie sa operam o conversiune totala: trebuie sa traducem "materie" prin "spirit", "timp" prin "eternitate", "diviziune" prin "continuitate" ¹⁴. Fara încetare trebuie sa apelam la notiunea contrara ¹⁵. Iata de ce, din clipa în care se situeaza la nivelul senzatiei, mitul, ca si natura însasi, nu poate da decît o imagine rasturnata a realitatilor veri­tabile ^la. Iata de ce nu este îngaduita oricui contemplarea

Ideilor: privirea lor nu'este permisa decît sufletelor purificate prin filosofie si capabile de a opera restabilirea necesara. Mitul însa ofera acelor suflete viziuni cu atît mai sublime cu cit pare mai grosolan: caci daca drama se joaca la cel mai de jos nivel al scarii existentiale, ea îngaduie, în virtutea principiului contrariilor, ridicarea la cele mai înalte culmi ale gîndirii ¹⁷.

Miturile iui Homer care au suscitat cele mai aprige obiectii din pricina aparentei lor imoralitati sînt tocmai cele din care platonicienii vor extrage simbolurile cele mai pure.

Aceste mituri homerice, de origine divina, au prin urmare o virtute divina: ele au în ele însele un fel de eficacitate supranaturala ¹⁸. Ele actioneaza asupra sufletului, trezin-du-i dorinta, dîndu-i o putere de gîndire cu totul aparte: sufletul primeste o izbitura care îl face capabil sa le apro­fundeze continutul secret. El este împins în sus cu putere si este în stare sa atinga, multumita lor, scopul suprem al întregii vieti omenesti: unirea cu divinitatea ¹⁹.

Aceasta putere inerenta miturilor are efecte analoge cu cele pe care le produce contemplarea misterelor. S-ar putea chiar spune ca miturile homerice sînt o adevarata nitiere ²° în secretele lumii de dincolo.

II. Mituri si mistere: valuri asupra adevarului

Apropierea între miturile homerice si mistere a fost facuta de catre cei vechi înca înainte de Produs. O gasim deja schitata în Alegoriile homerice ale lui Heraclit, carte scrisa cam prin epoca împaratului Augustus. Heraclit îl numeste pe Homer "marele hierofant al cerului si al zeilor, cel cam a deschis sufletelor oamenilor cararile ceresti care pîna atunci le erau inaccesibile si închise" ²¹. Aceasta denu­mire de "hierofant" este dintre cele mai semnificative: în ceremoniile de initiere, mai presus de multimea care contempla, mai presus de preotii care împlinesc riturile orgiilor, "doar hierofantul este cel care cunoaste ratiunea celor ce se întîmpla si o explica cui doreste" ²². Heraclit mai vorbeste înca, si în alta parte, în legatura cu mitul lui Proteu, despre di­vinele mistere pe care ni le releva Homer ²³.

Miturile si misterele sînt considerate, cel putin pe vremea neoplatonicilor, ca doua cai paralele care-l conduc pe om catre divin sau, daca pornim de la celalalt capat al lantului, ca doua mijloace complementare întrebuintate de catre divi­nitate pentru a se releva sufletelor credincioase. Miturile aduc aceasta revelatie învaluita în dramele legendare, mis­terele o prezinta sub forma tablourilor vii. Mitul homeric al Herei si al lui Zeus unindu-se pe muntele Ida, hierogamiile sau nuntile sacre reprezentate în mistere ofera credinciosilor aceeasi doctrina: mitul într-o povestire inspirata, misterul într-o drama liturgica.

între cele doua forme ale revelatiei exista - în ciuda unor diferente esentiale - o asemanare capitala: adevarul nu este accesibil decît unui mic numar de initiati²⁴, celor care sînt capabili sa-l ghiceasca prin valurile cu care-l înva­luie atît mitul cît si misterul²⁵.

Ca Homer a ascuns cu buna stiinta mesajul pe care îl aduce oamenilor din partea zeilor sub arcanele miturilor sale, iata o idee frecvent exprimata de catre autorii greci înca din vremea lui Plutarh: explicatiile pe care le dau acestei voite obscuritati sînt de ordin religios, psihologic si estetic totodata.

In al doilea dialog deja citat Despre Providenta²⁶, Philon explica contradictorului sau Alexandru, ca Homer, departe de a blasfemia pe zei, contine sub forma alegorica, toate secretele naturii: secrete ce nu trebuie revelate celor "al caror cap nu a primit ungerea". Philon va da doar cîteva exemple lui Alexandru, în masura în care Legea nu opreste "expunerea misterelor celor care nu sînt apti sa le primeasca"²⁷.

Homer nu a redat în limbaj clar cunostintele asupra naturii sau divinitatii²⁸, ci într-un limbaj cifrat, sub forma enigmelor si a miturilor ²⁹ si a facut aceasta pentru a rezerva mesajul celor care sînt demni si puri³⁰, pentru ca ignorantii sa nu poata dispretui ceea ce nu înteleg³¹. Sallustius, prie­tenul împaratului Iulian, reia aceeasi idee în tratatul sau Despre zei si despre lume^Z2. "Sa vrei sa-i înveti pe toti ade­varul asupra zeilor, înseamna sa dai smintitilor prilej de dispret, întrucît nu sînt capabili sa se instruiasca".

Adevarul este dealtfel un lucru atît de greu de cucerit, cere eforturi si lupte atît de mari îneît nu este îngaduit sa-l azvîrli celor al caror suflet nu a fost purificat?³.

Mitul este deci un val care ascunde adevarul profanilor deoarece divinitatea însasi doreste secretul.

III. Mitul, ca si oracolele, oîera o enigma fecunda

Miturile sînt obscure si dintr-un al doilea motiv, pozitiv de asta data: pentru a incita la cercetare spiritele curioase si filosofice, sufletele avide de a cunoaste lucrurile ceresti.

Orice revelatie divina are un caracter enigmatic. Este binecunoscuta obscuritatea oracolelor³³**, ambiguitatea celor ale lui Apollon Loxias (ace?t nume nu înseamna oare întortocheat., piezis?) fiind o tema curenta în antichitate. Plutarh ne ofera numeroase exemple ³⁴. Aceasta ambiguitate nu este o trasatura de viclenie la zeu, asa cum pare sa creada Herodot: sînt, asa cum explica platonicianul Ammonios în tratatul Despre E de la Delphi³⁵, "tot atîtea întrebari sugerate oamenilor înzestrati cu minimum de ratiune si bun simt, servindu-le ca momeala si incitîndu-i la reflectie". Un exemplu de ambiguitate este raspunsul oracolului lui Apollon care fagaduia Greciei pacea atunci cînd va dubla altarul sau de la Delos. Delienii necunoscatori ai subtilitatilor geome­triei, au dublat cu naivitate fiecare fata a cubului... Ade­varatul sens al oracolului, dupa cum le-a explicat Platon, era cu totul altul: zeul îi invita pe greci sa renunte la luptele intestine pentru a se deda cercetarilor nobile si dezinteresate: problemelor matematice si cultului tuturor disciplinelor Muzelor³⁶.

Homer propune astfel de enigme, foarte fecunde pentru cei care vor sa-si dea osteneala sa le patrunda misterul³⁷.

Clemens din Alexandria, excelentul ecou al gîndirii gre­cesti, dupa ce însira pe Orfeu, Linos, Musaios, Hesiod (a-desea reuniti de catre neoplatonici, care îi considera izvoarele lor mistice), compara revelatiile lor sub forma alegorica³⁸ cu celelalte forme obscure ale limbajului divin: visele si pre­vestirile. Toate aceste manifestari ceresti sînt obscure, "nu pentru ca divinitatea ar fi geloasa de stiinta sa - nu ne putem îngadui sa-i atribuim pasiunile noastre - ci pentru ca inteligenta noastra, cautînd sa-i patrunda enigmele, sa se avînte în descoperirea adevarului" ³⁹.

Daca egiptenii, spune el ceva mai departe, asezau sfincsi în fata templelor, o faceau pentru a însemna caracterul enigmatic si obscur al tuturor problemelor referitoare

la zei⁴⁰.

Scandalul miturilor, tresarirea de revolta a sufletului In fata adulterelor, rapirilor, violentelor comise de Zeus Împotriva tatalui sau Cronos, nu este o intentie admirabila a Cerului, se întreba Sallustius "astfel ca datorita acestei aparente ciudatenii sufletul sa priveasca deîndata aceste povestiri ca pe niste valuri, adevarul ca pe un lucru inefabil?''⁴¹

IV. Penumbra mitului face adevarul mai frumos

Valurile cu care mitul acopera adevarul au de altfel scopul de a-l face mai frumos si mai ispititor. Aceasta este o idee scumpa lui Maxim din Tyr, acest vulgarizator talentat, atît de gustat de catre eruditii Renasterii. în discursul intitulat Cine s-a exprimat mai bine asupra zeilor, poetii sau filosofii ?⁴² Maxim pleaca de la postulatul ca si unii si altii predau aceeasi doctrina despre zei, filosofii în mod deschis, poetii sub forma de imagini. Sufletul stramosilor nostri, simplitatea si candoarea sa copilareasca, "cerea într-o oarecare masura o filosofie în versuri"⁴³: o muzica dulce care "îl guverna si îl dirija cu ajutorul fictiunilor". Insa omenirea ajunge la "vîrsta barbatiei: incredulitatea si malitia se strecoara în suflete. Lumea începe sa cerceteze miturile, sa dezbrace filosofia de valuri, sa-i smulga toate podoabele. Aceleasi notiuni încep sa se exprime în vulgara proza⁴⁴.

Maxim prefera enigmele lui Homer limbajului direct al filosofilor. El compara vesmîntul poetic al mitului cu podoabele de aur si de argint si cu peplosul cu care erau acoperite statuile în Misterii, pentru a face mai impuna­toare apropierea divinitatii "Caci sufletul omului este fara rusine: nu face prea mare caz de ce are la îndemîna, dar ad­mira ceea ce este departe" ⁴⁵.

Pe cit este filosofia de rebarbativa, pe atît este poezia de atragatoare: vechii poeti au facut ca medicii care "înveleau doctoriile amare cu o hrana îmbietoare pentru a ascunde gustul neplacut al remediului binefacator"; ei au învaluit austerele lectii de morala, gravele date ale f ilosofiei în minu-

nate povesti si le-a împodobit cu farmecul versurilor si a muzicii⁴⁶. Poezia este scutul de aur al lui Ahile, filosofi a scutul de piele al lui Aiax: utilitatea este aceeasi, însa pla­cerea nu mai este identica.

Maxim a revenit asupra acestei chestiuni în alt discurs în care se întreaba: Exista o filosof ie a lui Homer P^, sauj mai exact: Exista o doctrina, o scoala homerica? asa cumi exista o scoala platonica sau stoica.

El compara din nou întelepciunea si stiinta celor vechi cu cea a modernilor: cei vechi stiau tot atîtea despre lucrurile divine si omenesti, însa pentru a atinge sufletele si a le in­strui fara efort îsi prezentau lectiile sub forme atragatoare: ceremonii de initiere ⁴⁸, mituri, "muzica", mantica. Maxim face aici aluzie la miturile lui Homer si Hesiod, la misterele si imnurile orfice, la culegerile de oracole mai mult sau mai i putin chaldeene: platonicienii, însetati de misticism, sorb din toate aceste izvoare si le privesc cu acelasi respect. Modernii, continua Maxim, au smuls toate valurile: "au facut sa apara biata filosofie despuiata, rusinata, prostituata, oferita oricui" ⁴⁹.

Acestea sînt regretele retorului sirian pentru acel ev mediu al Greciei, cînd orice gîndire se acoperea cast cu simboluri.

Percepem aceleasi rezonante la Clemens din Alexandria: dupa parerea sa adevarul apare mai august si mai grandios exprimat prin mituri si simboluri, asemanator cu fructele ce le vedem reflectate în apa, asemanatoare cu formele ce capata mai multa gratie si farmec cînd se lasa ghicite sub tunica cu pliuri diafane: o iluminare prea puternica scoate în evidenta defectele.⁵⁰ Nici lumina prea puternica, nici obscuritate, ci o dulce penumbra: acesta este idealul es­tetic cautat în mit de catre neoplatonicieni.⁵¹

Clemens atrage atentia ca mitul mai ofera si avantaje de ordin practic: el este un mijloc excelent de a retine o învatatura, deoarece imaginea concreta, mult mai frapanta, se întipareste mai bine în memorie, fixîndu-si totodata si simbolismul.

In jurul unui mit se poate concentra un întreg ansamblu doctrinar care astfel poate fi expus mult mai concis⁵². Putem ilustra fraza lui Clemens cu exemplul lui Porphirios: Pestera nimfelor este un adevarat rezumat al credintelor

epocii asupra soartei sufletelor; fiecarui detaliu descriptiv al Pesterii din Ithaca îi corespunde un capitol al eshatologiei neoplatonicienilor.

Minunat instrument de gîndire în ochii celor vechi, atit pentru descoperirea adevarului cît si pentru expunerea lui, mitul este o punte aruncata între spirit si materie. între­buintat de Platon ca mijloc de cunoastere sau de învatatura, ridicat de neoplatonici pîna în planul mistic, notiunea însasi de mit serveste drept punct de plecare pentru interpretarea alegorica a lui Homer; sprijinindu-se - din ce în ce mai constient - pe aceasta notiune, comentatorii scot din lliada sau din Odiseea întreaga stiinta, morala, filosofie.

lliada sau Odiseea sînt pentru ei un vast ansamblu mitic, cu doua fete: în exterior se desfasoara, fantasmagoric, o aventura divina sau umana; interiorul însa ascunde drama destinului nostru, forma universului sau chipul real al divi­nitatii. Cele doua poeme amintesc de Silenii artei grecesti cu care Alcibiade îl compara pe Socrate în Banchetul : credem ca avem în fata ochilor doar figuri hilare sau schimo­nosite, figuri burlesti; deschizîndu-le însa gasim o pretioasa ladita si statueta unui zeu.

Examinînd cuvintele pe care le întrebuintau cei vechi pentru a trece de la sensul literal si aparent la sensul profund si real, vom vedea mai bine cum interpretarea lor se bazeaza mereu pe aceasta notiune a celor doua planuri, unul vizibil, celalalt ascuns, care este însasi definitia mitului. Vom vedea de asemenea precizîndu-se interferentele deja subliniate între mit si celelalte aspecte caracteristice ale culturii grecesti: oracole, enigme, mistere.