MODERNIZAREA ECONOMICĂ, SOCIALĂ sI POLITICĂ A ROMÂNIEI ÎN PERIOADA 1848 - 1914
Aceasta este o perioada de acumulari si de transformari calitative în plan economic-social, de adânci prefaceri politico-institutionale si de achizitii hotarâtoare în viata nationala. Esenta acestor prefaceri sta sub semnul modernizarii societatii românesti, al formarii civilizatiei române moderne.
Cele mai importante evenimente istorice care marcheaza aceasta perioada sunt :
Înca din perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859 - 1866), sistemul politic functiona pe temeiul separarii puterilor în stat. Epoca ulterioara este aproape în întregime acoperita de domnia regelui Carol I (1866 - 1914). România a functionat în aceasta perioada ca o monarhie constitutionala.
Societatea româneasca se caracteriza printr-o puternica ruptura între minoritatea bogata si populatia satelor si comunitatilor rurale. Ponderea principala în viata politica o detinea mosierimea din rândul careia proveneau majoritatea deputatilor, senatorilor, functionarilor superiori, membrilor cabinetelor ministeriale. Partidele politice care dominau viata politica a tarii erau partidul liberal (1875) si partidul conservator (1880).
Prefaceri agrare si evolutia productiei agricole
Anul 1848 a propulsat problema agrara în prim-planul transformarilor sociale în toate teritoriile locuite de români, iar crearea statului national modern român (1859) a repus la ordinea zilei cu o noua acuitate înfaptuirea reformei agrare. Astfel, în 1864 a fost promulgata Legea Rurala de catre primul ministru, Mihail Kogalniceanu.
Prin reforma au fost eliberate în Ţara Româneasca si Moldova peste 500.000 de familii taranesti si au fost împropietarite cu terenuri provenite din posesiunile statului. Aceleasi principii directoare au avut si reformele agrare din Transilvania, Bucovina si Basarabia.
Reformele agrare au deschis calea patrunderii si consolidarii relatiilor capitaliste în agricultura Semnul distinctiv al acestui tip de gospodarie este caracterul ei lucrativ, posibilitatea de a produce peste necesitatile de consum. Ca randament, forme de organizare a productiei si rentabilitate sistemul agrar românesc se mentine însa la un nivel scazut fata de standardele europene.
În aceasta perioada devin caracteristice agriculturii trei procese:
Transformarea marii proprietati funciare într-o gospodarie de tip capitalist se îngreuna în mod obligatoriu dupa emanciparea sociala a împroprietaririi taranimii. Transformarea spre o forma de exploatare si organizare capitalista de tip ferma s-a desfasurat treptat, lent. Lipsa de capital, ca si lipsa de vointa de modernizare capitalista din partea majoritatii marilor proprietari, lipsa unui disponibil de forta de munca libera, care sa fie angajata ca muncitori salariati, precum si faptul ca majoritatea inventarului agricol apartinea taranimii, s-au constituit în tot atîti factori care au determinat aceasta trecere treptata. Ca urmare, în relatiile agrare se întîlnesc doua sisteme: cele semi-feudale si cele pur capitaliste. Pîna la începutul secolului al XX-lea, sistemul de relatii semi-feudale a fost dominant, desi relatiile capitaliste de titularizare a fortei de munca salariate au fost si ele prezente. Permanentizarea sistemului de relatii semi-feudale are ca o baza obiectiva insuficienta pamîntului primit de tarani prin reformele agrare. Ca urmare, s-a mentinut dependenta economica între mica si marea proprietate. Trebuie subliniat ca aceasta dependenta era, într-un fel, reciproca. Pe de o parte, taranii aveau nevoie de pamînt suplimentar, iar pe de alta parte mosierii aveau nevoie de forta de munca si inventarul agricol taranesti.
În acest fel se încheie o relatie mosier-taran, care se face pe baza unui contract, cunoscut sub numele de învoieli agricole. Este o relatie burgheza, desigur, dar prin ea taranul se angaja sa puna în valoare mosia cu propriul sau inventar agricol. Ori, tocmai acesta este elementul care, amintind de renta feudala în munca (claca) face ca sa avem de a face cu o relatie semi-feudala. Ţaranul obtinea în arenda sa sau în dijma un lot suplimentar de pamînt, pe care se obliga sa-l plateasca fie în bani, fie în produse, fie în munca. Avem de a face cu un sistem de dijma, care concentreaza relatiile semi-feudale. În aceasta perioada tendinta a fost permanent o crestere a dijmei. Astfel, dijma în bani a crescut, ajungînd la 50-60 lei pe ha, uneori chiar si mai mult, la începutul sec. al XX-lea. Dijma în produse reprezenta 50% din recolta suprafetei arendate, iar dijma în munca, forma cea mai grava de exploatare, consta în obligatia de a munci un lot echivalent ca suprafata cu cel arendat. În ambele aceste ultime cazuri se aplicau si obligatii suplimentare (transporturi, munci gratuite, daruri etc. facute mosierului). S-a estimat ca valoarea acestor suprasarcini se ridica pîna la 75% din recolta.
Muncitorul agricol avea o situatie mai "buna" decît a taranului care lua pamînt în dijma, mai ales taranii saraci. Munca salariata însa mai mult un caracter sezonier, nepermanent. În unele zone (Transilvania si Bucovina) utilizarea muncii salariate a fost destul de raspîndita.
Tot în aceasta perioada capata proportii impresionante fenomenul marii arendasii. Între 50 si 75% din totalul pamîntului mosieresc era astfel arendat unor mari arendasi. Pentru asigurarea unui profit cît mai mare de monopol, se formeaza asociatii de arendasi, trusturi de arendasi, care au ajuns sa detina suprafete impresionante. Cel mai cunoscut este cel al lui Fischer, cu 250.000 ha arendate în Moldova.
Dupa înfrîngerea rascoalelor taranesti, guvernele au fost obligate sa adopte masuri menite a linisti pe tarani. Astfel, între 1907 si 1912 s-a adoptat o legislatie agrara vizînd acest scop. Chiar în decembrie 1907 s-a adoptat legea învoielilor agricole, prin care a fost desfiintata dijma în munca, legea stabilind si un nivel minimal al salariului agricol si unul maximal al arenzii. Dar în practica nici una dintre prevederi nu a functionat în favoarea taranimii.
În anul urmator (1908) se adopta o lege împotriva trusturilor de arendasi, fixîndu-li-se o suprafata maxima de 4.000 ha, dar mentinîndu-se contractele deja existente. Tot în acest an se înfiinteaza o institutie speciala, Casa Rurala, menita a sprijini cumpararile de pamînt de catre tarani, dar si aceasta, în practica, nu a dat rezultatele scontate, favorizînd mai ales taranimea înstarita.
c) accentuarea caracterului comercial al agriculturii
Dezvoltarea caracterului comercial al agriculturii începuta înca din primele decenii ale sec. al XIX-lea, capata acum caracterul unei trasaturi distincte. Cresterea productiei agricole, bazata mai ales pe cresterea suprafetelor cultivate, reprezinta un indicator esential al acestei evolutii. Se înregistreaza chiar o crestere mai rapida a suprafetelor cultivate cu plante industriale, decît a celor cu cereale, dar fara sa modifice caracterul cerealier, ramas net dominant (porumbul si grîul dadeau 76,5% din productia agricola). Cresterea suprafetelor cultivate cu plante industriale a fost determinata de dezvoltarea unui sector industrial de prelucrare (industria alimentara etc.). Caracterul predominant comercial al agriculturii este deplin ilustrat si de constructia de silozuri (1888) care deserveau mai ales exportul de cereale. Toate acestea, ca si specializarea pe regiuni agricole, arata clar ca productia agricola era diferit orientata spre piata interna si externa.
Progresele cele mai însemnate s-au realizat în cultura grâului, practicata prin excelenta pe marea proprietate ; în schimb la porumb sporurile sunt foarte mici. Aceasta este o situatie inversa fata de tarile central-vest europene sau S.U.A.
Principalul bazin agrar al tarii a devenit Câmpia Româna, care dadea 60% din productia de grâu si aproape 40% din cea de porumb.
Conditia zootehniei ramâne precara, având loc nu numai o severa scadere relativa a septelului, dar si o depreciere calitativa, ceea ce a facut sa scada pretul animalelor pe piata externa mult sub media pretului practicat în unele tari europene. si în Transilvania avutia animaliera a provinciei a înregistrat un relativ declin, fara sa aiba o curba descendenta atât de pronuntata ca în Muntenia si Moldova.
Caracteristicile de baza ale dezvoltarii industriei
Perioada 1848 - 1914 a constituit, din punctul de vedere al dezvoltarii economico-sociale, o perioada de modernizare si, în acest context, de anumita dezvoltare industriala, desi, agricultura va continua sa domine viata economica a tarii atât sub raportul populatiei ocupate, cât si al produsului intern si al posibilitatilor de export.
Formarea si dezvoltarea capitalului industrial în aceasta perioada s-a produs pe caile cele mai variate :
Politica liberului schimb
În România ea s-a concretizat prin încheierea unei prime conventii comerciale cu Austro-Ungaria în 1875 si pusa în aplicare în anul urmator pentru o perioada 1876 - 1886. Ceea ce a fost grav în cazul României a fost influenta nefasta a conventiei asupra sectorului industrial. Conform principiilor acestei conventii, patrunderea nestingherita a produselor industriale austro-ungare pe piata româneasca a determinat o îngustare a acesteia, constituindu-se într-un factor de blocare a demarajului industrial. Întreprinderi industriale create au mari dificultati în activitatea lor, iar unele dintre ele îsi închid chiar portile. În aceste conditii se produce o reactie deosebita a burgheziei industriale, aflata înca la începuturile formarii sale. Congresul de la Iasi din 1884 a cerut clar renuntarea la liberul schimb, ca fiind o politica nefavorabila intereselor românesti. În aceste conditii, conventia nu mai este reînnoita, încheindu-se astfel etapa liberului schimb.
Politica protectionista
Anul 1886 este nu numai anul nereînnoirii conventiei comerciale româno-austro-ungare, cât si al adoptarii unei politici economice protectioniste. Protectionismul era opus liberului schimb, apararea pietei interne de patrunderea marfurilor straine, constituia o conditie indispensabila prin care se putea trece la crearea unei industrii proprii.
Chiar în anul 1886, guvernul român adopta primul tarif general protectionist (modificat în 1891 si 1893). El apara ramurile industriale (usoara, alimentara) care îsi aveau baza de materii prime în tara. Acesta avut o importanta deosebita. În primul rînd, a asigurat o aparare mai consecventa si completa a pietii interne, în al doilea rând a asigurat o baza mai echitabila, mai favorabila a intereselor românesti, în încheierea unor conventii comerciale cu diferite state. De asemenea, nu este lipsit de importanta si de faptul ca taxele vamale s-au constituit într-o suma de venituri pentru bugetul statului.
Dupa 1900, se simte nevoia datorita diversificarii structurii industriale unei noi reglementari a regimului vamal care sa creeze un cadru si mai favorabil dezvoltarii industriei. Ca urmare, în 1904 este adoptat un nou tarif general (pus în aplicare dupa 1906), cunoscut sub numele de tariful Costinescu. De aceasta data, nivelul protectiei vamale este mai ridicat (10 -25% ad valoare).
La adapostul acestei masuri menite a crea o bariera vamala eficienta, au fost adoptate o serie de masuri de politica industriala menite a stimula înfiintarea de întreprinderi industriale.
O data cu largirea treptata a pietei, cu acumularea de capitaluri, si mai ales dupa unirea principatelor si reforma agrara din 1864, s-au înfiintat si ateliere capitaliste de talie mare, întemeiate pe munca manuala salariata si divizunea interna a muncii - manufacturi. Ramurile care s-au dezvoltat mai mult în aceasta perioada au fost cele care se bazau pe materii prime agricole. La sfârsitul secolului al XIX-lea numarul manufacturilor înregistrate din Oltenia, Muntenia, Moldova, Dobrogea era de circa 280.
Aceasta este o perioada în care s-a dezvoltat mult industria de fabrica, fiind înfiintate aproximativ 15 fabrici pe an în industria alimentara, de prelucrare a lemnului, textila, a hârtiei, a prelucrarii petrolului si prelucrarii unor metale.
O data cu dezvoltarea masinismului, dimensiunile unor întreprinderi au necesitat centralizarea de capitaluri sub forma societatilor pe actiuni ; astfel în perioada 1867 - 1872 au fost întemeiate 34 de societati pe actiuni.
La sfârsitul secolului XIX a crescut într-o masura însemnata numarul întreprinderilor care se bucurau de avantajele legilor de încurajare a industriei. Numerosi dintre întemeietorii acestor întreprinderi au fost negustori. Mult mai puternice decât cele ale capitalurilor interne au fost investitiile industriale ale capitalului strain.
Cresterea neîntrerupta, cu toate limitele, discrepantele si contradictiile sale, a procesului de formare a capitalului industrial, în conditiile trecerii la masinism si mai ales pe baza politicii protectioniste, a dus, în toate regiunile tarii la o conturare tot mai mare a burgheziei industriale, ca parte componenta a burgheziei în general. Acest fapt si-a gasit expresia în sporirea rolului social si politic al acestei componente a burgheziei, ca si afirmarea ei prin impunerea unei politici protectioniste ce avea sa o serveasca si, de asemenea, în crearea unor organisme speciale de promovare a intereselor proprii. În acest din urma caz este vorba în primul rând de crearea camerelor de comert si industrie. În virtutea unei dezvoltari mai rapide acestea au aparut mai întâi în Transilvania si Banat.
Actiunea de modernizare a transporturilor si comunicatiilor
O data cu dezvoltarea agriculturii comerciale si a industriei, transporturile si comunicatiile atât interne, cât si externe ale tarii au început sa cunoasca o amplificare si o perfectionare continua, iar legaturile dintre regiuni s-au intensificat.
Caile ferate s-au extins rapid, fiind construite o parte prin concesiuni date capitalului strain, o parte date capitalului autohton, si multe cu capital de stat. În partea de sud a tarii, prima linie ferata a fost construita între Cernavoda si Constanta si a intrat în functiune în 1860.
În total, la 1900, pe întinsul regiunilor românesti reteaua de cale ferata avea cu mult peste 7000 km, iar în 1914 depasise 8500 km.
În general, constructia cailor ferate s-a facut cu capital strain, dar aceasta este o caracteristica absolut generala în toate tarile lumii, inclusiv în cele dezvoltate. În 1889 statul român a rascumparat si preluat aproape întreaga retea de cai ferate, puse sub administratia Directiei Generale CFR. S-au facut eforturi sustinute, prin crearea unei scoli speciale, de creare a unui personal calificat, ceferistii devenind un component esential al proletariatului modern român.
Paralel cu dezvoltarea transporturilor terestre, a început si dezvoltarea navigatiei. În 1856, Congresul de la Paris, a proclamat libertatea de navigatie pe Dunare, neutralitatea Marii Negre si a înfiintat Comisia Europeana a Dunarii, pentru usurarea si stimularea navigatiei pe acest fluviu. Dupa 1887 s-a ridicat problema crearii unei flote fluviale si a uneia maritime românesti. În aceeasi perioada au fost luate masuri pentru reorganizarea si modernizarea porturilor dunarene Braila, Galati, Giurgiu, Turnu-Severin, Calafat. În acest domeniu se înfiinteaza doua societati: Navigatia Fluviala si Serviciul Maritim Român, în ultimul deceniu al sec. al XIX-lea.
De asemenea, s-a produs si o modernizare a transporturilor rutiere, pietruindu-se 41.276 km sosele (1901), desi acest sector al transportului a ramas cel mai deficitar sub aspectul modernizarii.
Tot în aceasta perioada, s-au facut primii pasi spre nasterea transportului aerian, reprezentat de Traian Vuia, Henri Coanda, Aurel Vlaicu care a construit primul avion în 1910 în România, avion care a cunoscut în urmatorii ani mai multe modele experimentale.
Dupa 1878 au început sa se dezvolte serviciile de posta si telegraf, au fost reorganizate si modernizate postele, a crescut numarul oficiilor postale si de telegraf.
Comertul interior si exterior. Bursele de marfuri. Procesul de formare a pietei nationale
Strîns legata de dezvoltarea si modernizarea transporturilor a fost dezvoltarea si modernizarea comertului intern. Perioada dintre 1848 si primul razboi mondial a constituit o crestere însemnata a pietei interne si comertului interior, a legaturilor economice dintre diferite regiuni si zone, cât si a raporturilor comerciale externe.
Se înregistreaza un fenomen de aparitie si dezvoltare a unor noi forme de comert, atît în cadrul comertului cu ridicata, cît si în cadrul comertului cu amanuntul. În cadrul comertului cu ridicata se dezvolta comertul bazat pe mostre. Desi a fost mai mult legat de comertul exterior, prin organizarea de expozitii nationale comerciale (1865 - Iasi, 1873 - Bucuresti, 1904), s-a stimulat activitatea de comert în general. O alta forma noua este reprezentata de comertul de bursa, bursele fiind înfiintate la Galati, Braila, Constanta (1881), fiind burse cerealiere. Pe aceste baze noi se diversifica si extind instrumentele de schimb specific capitaliste (cambia, cecul, mandatul etc.), dezvoltându-se în acest mod forma tipica de comert capitalist, si anume comertul pe credit. Reclama comerciala se generalizeaza inclusiv prin organe de presa cu continut specific, iar societatile anonime ca forma de organizare a activitatii comerciale au capatat o extindere tot mai mare. În preajma Primului Razboi Mondial au functionat 60 de societati anonime comerciale, dar cele mai multe au fost create dupa 1910.
Un loc important în schimburile comerciale interne l-au ocupat legaturile economice dintre România si Transilvania. Un rol important l-a jucat, în acest sens, jonctiunea cailor ferate. Se produsese de fapt o anumita diviziune sociala a muncii în teritoriile de la est si sud de Carpati, cu o predominanta agrara si Transilvania cu un sector de prelucrare mai accentuat. Multe ramuri industriale din Transilvania au depins atît de baza de materii prime din România veche cît si de piata acesteia de desfacere. Multe întreprinderi transilvanene îsi orientasera chiar structura productiei în functie de specificul pietei din România veche.
În Ţara Româneasca si Moldova activitatea comerciala se desfasura sub forma comertului periodic în târguri anuale si saptamânale, sub forma ambulanta sau sub forma comertului stabil din orase. Expresie a extinderii productiei de marfuri si a importului, numarul negustorilor a crescut mult iar posibilitatile de câstig ale negustorilor mari si mijlocii erau însemnate. Datorita rolului lor de centre regionale de schimb, numeroase asezari precum Târgu-Jiu, Pitesti, Câmpulung, Buzau, Râmnicu-Sarat au devenit orase importante.
Pe masura dezvoltarii comertului, a avut loc si în acest domeniu un proces de concentrare si centralizare a capitalului. O pârghie a centralizarii capitalului comercial a fost instituirea societatilor pe actiuni.
În Transilvania si Banat comertul interior a marcat, de asemenea, o crestere iar bâlciurile anuale si saptamânale aveau loc în mai toate localitatile importante.
Pe ansamblu, trebuie spus însa ca desi progresase mult si acumulase multe averi, burghezia comerciala din toate provinciile era înca mult sub nivelul de dezvoltare al celei din vestul european.
Intrarea tot mai puternica a României pe fagasul capitalismului a determinat o continua crestere a comertului exterior, astfel ca din 1863 pâna în 1896 acesta a sporit cu peste 200%. O trasatura specifica a constat în cresterea importului într-un ritm mai rapid decît a exportului si, respectiv, de 4,4 ori.
Exportul. Nivelul maxim al exportului românesc, ca dealtfel al întregului comert exterior, este atins în 1911. Din acest punct de vedere, România s-a aflat pe locul 12 în Europa, depasind multe tari, precum Bulgaria, Grecia, Norvegia etc. În schimb, ca valoare a exportului pe cap de locuitor, a ocupat locul 9 în Europa, depasind chiar state mari ca Spania, Rusia, Italia etc. În exportul României predominau produsele cerealele (aproximativ 70 - 80%), lemnul, petrolul, legumele.
Importul atinge si el o valoare maxima tot în anul 1911, însa a avut fluctuatii mai frecvente decît exportul, mai ales ca tendintele de crestere si scadere ale importurilor au avut durate mai lungi. Avînd în vedere valoarea importului pe cap de locuitor, România a ocupat aceeasi pozitie (locul 9), depasind Austro-Ungaria, Rusia etc. Din punct de vedere al structurii s-a înregistrat o predominare a masinilor, utilajelor si echipamentelor industriale, precum si a materiilor prime si semifabricatelor solicitate de domeniul industrial. De asemenea, pîna la sfîrsitul secolului al XIX-lea, circa 50% din import a reprezentat textilele. Dupa 1900 însa, aceste marfuri au fost importate într-o proportie tot mai mica, ajungînd la 16,07%. Oricum, si în preajma Primului Razboi Mondial, masinile si utilajele, materiile prime, produsele textile (semifabricatele) au reprezentat circa 48% din total importuri.
Principalii parteneri comerciali ai României au fost: Austro-Ungaria, Germania, Anglia, Franta. La începutul secolului al XX-lea, însa, pe primul loc ca valoare a schimburilor comerciale s-a aflat Belgia. În 1911, aceasta valoare a reprezentat 292 milioane lei, dintre care aproape 200 milioane au reprezentat cereale. Belgia a realizat, de fapt, cu cerealele românesti un puternic reexport în celelalte tari occidentale. Balanta româno-belgiana a fost însa net în favoarea României: 292 milioane lei exportul românesc în Belgia, contra 28 milioane importul din Belgia. Pe ansamblul schimburilor comerciale însa locul principal l-a detinut Germania.
În Transilvania si Banat, comertul exterior a avut de înfruntat o situatie complicata. Transilvania era înglobata în uniunea vamala austriaca, prin aceasta cautându-se, pe de o parte, sa se rupa relatiile economice cu Ţara Româneasca si Moldova, iar pe de alta parte sa asigure industriei austriece o piata de desfacere si o sursa ieftina de aprovizionare cu produse miniere, agricole si lemn.
Circulatia monetara, creditul si bancile. Finantele publice
În Ţara Româneasca existau, în aceasta perioada, 70-80 de feluri de monede, provenind din cele mai variate tari, în timp ce leul imaginar, continua a servi drept moneda de calcul. Neavând însa o existenta reala, situatia acestuia era complicata în sensul ca de multe ori apareau confuzii iar cursul leului putea fi manevrat usor în functie de diferite interese.
Încercari de a pune capat haosului monetar au fost facute de domnitorul Ghica, de A.I. Cuza, dar problema monedei nationale a fost rezolvata dupa detronarea lui Cuza în aprilie 1867, când a fost promulgata legea pentru înfiintarea unui nou sistem monetar si pentru fabricarea monedelor nationale. Potrivit ei, moneda nationala urma sa se numeasca « leu », pentru a tine seama de obisnuinta populatiei.
Pe acest fundal s-a înfiintat în 1880, în baza legii depuse de Ion C. Bratianu ca ministru de finate, Banca Nationala a României - institutul de emisiune al tarii. B.N.R. a fost înfiintata ca institutie mixta - de stat si particulara - sub forma unei societati pe actiuni. La 1 ianuarie 1901, statul s-a retras din calitatea de actionar la B.N.R., iar în felul acesta a devenit banca integral particulara pâna la primul razboi mondial.
Avînd principiile de organizare specifice tuturor bancilor centrale, create în secolul al XIX-lea, BNR a fost o banca mixta, în care statul a avut o participare de 1/3 din capitalul social initial, restul fiind reprezentat de capitalul particular. Înfiintata din initiativa burgheziei industriale, reprezentata de PNL, capitalul particular a apartinut acestei categorii de burghezii românesti, astfel ca BNR s-a aflat sub controlul membrilor de frunte ai PNL, special în jurul familiei Bratianu.
Atributiile BNR au fost diverse, dar cea mai importanta a fost monopolul emisiunii monetare. În primii ani de la functionare s-a înregistrat o crestere accentuata a masei de bancnote puse în circulatie, însa spre sfîrsitul deceniului noua BNR va lua unele masuri menite a întari bazele circulatiei monetare. În 1892 rezervele de acoperire monetara au fost marite de la 30% (1880) la 40%, din care 30% au fost devize asupra pietelor Londrei si Berlinului.
Pe lînga acest rol deosebit ca banca de emisiune, BNR a jucat si rolul de banca centrala comerciala, putând prin intermediul operatiunilor de scontare si reescontare (singura banca ce avea acest drept, sa controleze în fapt întregul sistem de credit românesc).
Activitatea BNR s-a dovedit foarte rapid rentabila aducatoare de beneficii pentru actionari: dividendele primite de acestia au crescut permanent, iar cursul actiunilor BNR au crescut de asemenea de aproape 5 ori.
Înca din primul an de functionare B.N.R. si-a creat agentii în mai multe orase ale tarii si a dat un impuls înfiintarii de banci comerciale si banci speciale.
Înfiintarea BNR a avut o importanta deosebita pentru dezvoltarea capitalista a tarii, a economiei. În jurul sau s-a creat un sistem bancar destul de extins din care nu a lipsit nici unul din tipurile de banci înregistrate pe plan mondial: bancile comerciale, bancile de ipoteca, societati de asigurare, banci populare etc. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere si activitatea bancilor care au functionat cu capital strain, multe din ele formîndu-se în jurul vechilor case de banca sau ca filiale a unor banci internationale.
În Transilvania situatia a fost în ansamblu asemanatoare, dar au aparut unele diferente, în sensul ca bancile cele mai puternice au apartinut capitalului austriac, german si maghiar, în timp ce bancile românesti, au avut o forta mai slaba, fiind mai mult de tipul bancilor populare: "Albina" - Sibiu, "Furnica" - Fagaras, "Timisana" - Timisoara, "Victoria" - Arad etc.
Înfiintarea BNR a permis emisiunea sistematica a bancnotelor si cresterea volumului acestora în circulatie. Monedele din aur, emise în 1883, încep sa dispara treptat din circulatie, ramînînd doar cele de valoare mica. Prima aurului (agio) fata de argint a crescut ajungînd în 1886 la 34,5% (raportul initial aur-argint în cadrul bimetalismului fusese 1:15,5). Cantitatea de argint a crescut si prin dreptul de circulatie al monedelor uniunii monetare latine, la care România aderase din 1868, care au fost tot din argint. În aceste conditii, necesitatea renuntarii la bimetalism este resimtita tot mai acut în România, desi relativ tîrziu (Germania renuntase din 1873), dar nu atît de tîrziu ca în SUA (1900).
În 1890 Guvernul român a adoptat legea de trecere la sistemul monometalist aur, lege care va fi pusa în aplicare în 1892. Leul îsi pastrez numai valoarea în aur (322,6 miligrame aur fin). Deoarece rezerva de acoperire, marita la 40%, a fost formata în majoritate din devize, s-a trecut de fapt la sistemul etalon aur-devize, caracteristic tuturor statelor.
Între bancile aflate pe teritoriul românesc existau legaturi de colaborare.
În ceea ce priveste creditul public, se practicau trei modalitati :
Scopul acestor împrumuturi era : palta despagubirilor legate de emanciparea robilor si de aplicarea legilor rurale ; acoperirea unor deficite bugetare ; construirea de cai ferate ; acoperirea unor împrumuturi contractate anterior.
Examinarea datoriei publice scoate în evidenta cresterea ei puternica în cursul celei de a doua jumatati a secolului al XIX-lea, cât si faptul ca cea mai mare parte din ea era catre strainatate. Povara datoriei publice a dus la cresterea fiscalitatii care cadea cel mai greu pe tarani.
Patrunderea capitalului strain. Consecinte
Patrunderea capital strain în economia româneasca a fost favorizata atât de particularitatile situatiei financiare a tarii, cît si, mai ales, particularitatile si slabele rezultate ale acumularii primitive de capital.
În conditiile unor rezultate nesemnificative ale acumularii interne si a unei slabe initiative a capitalului particular, în România statul nu s-a putut transforma într-un "înlocuitor", al acestuia, datorita tocmai situatiei dificile pe plan financiar. Sistemul financiar s-a bazat mult timp numai pe categoriile si clasele sociale cu adevarat productive: în primul rînd taranimea, meseriasii, comerciantii. Existenta unui puternic capital camataresc nu a modificat situatia, caci dupa cum arata cu justete K. Marx, capitalul camataresc "nu schimba modul de productie, ci se aseaza pe acesta ca un parazit si-l duce într-o stare jalnica". În fine, nici sistemul bancar nu a putut juca un rol, tocmai pentru ca el se limita la aceleasi forme camataresti de credit, forme mai moderne de institutii de credit neavînd forta economica necesara.
În acelasi timp însa necesitatile impuse de modernizarea capitalista solicitau mari sume de bani. S-a estimat ca numai pentru a construi o retea minima de cai ferate, a înfiinta o banca de emisiune si o institutie de credit, ar fi fost necesara suma de 1 miliard de lei.
În acest context era evident ca solutia care se impunea era aceea a capitalului din afara. Trebuie sa subliniem de la început, o astfel de solutie a fost adoptata de toate tarile, cu exceptia celor trei state exportatoare de capital la aceasta data: Anglia, Franta si Germania, mai tîrziu. Nu faptul în sine al utilizarii capitalului strain reprezinta un element negativ ci modul cum este utilizat, conditiile în care capitalul strain patrunde si actioneaza. În majoritatea cazurilor utilizarea capitalului strain a dus la o accentuare a dependentei economice si uneori politice fata de tarile exportatoare de capital.
Patrunderea capitalului strain în România nu a fost de la început un aspect de la sine înteles. Obtinerea unui profit cît mai mare reprezinta obiectivul principal al capitalului strain, dar obtinerea acestui profit trebuie sa fie asigurata. Ca urmare, prezenta capitalului strain a fost destul de firava pîna la sfîrsitul deceniului noua, fiind concretizata mai ales în marfuri, sau în prezenta diferitilor capitalisti de origine straina, însa în mod individual, nesistematic.
Stabilizarea si consolidarea sistemului politic burghez în România, a creat un cadru mai favorabil pentru patrunderea capitalului strain, care începe sa nu mai considere ca o investitie în România era, dupa expresia bancherului francez Rotschild, "o aventura", ci o posibilitate tot mai evidenta de mari profituri.
Ca urmare, patrunderea capitalului strain s-a realizat tot mai activ si sistematic pe calea investitiilor directe. El a fost prezent în majoritatea ramurilor industriale, dar prezenta cea mai semnificativa, a avut-o în industria petrolului. În momentul în care, prin descoperirea motorului cu explozie interna, resursele petroliere ale tarii au devenit obiectul invaziei capitalului strain. Patrunderea sa a fost favorizata si de legea minelor din 1895.
Capitalul german a avut pozitia cheie în industria petrolului românesc. Cea mai importanta societate petroliera "Steaua româna" care dadea o productie reprezentînd 29,22% din productia de petrol a României în 1914, a fost cu capital german. Pe a doua pozitie s-a aflat capitalul anglo-olandez care creeaza societatea "Astra româna" de fapt o filiala a marelui trust petrolier "Royal Dutch Shell". În fine, si capitalul american se face prezent prin crearea societatii "Româno-Americana", fiind o filiala a trustului Standard Oil. De asemeni, au existat numeroase societati cu capital franco-belgian, italian, austro-ungar etc. Capitalul românesc a fost prezent în industria petrolului pe pozitia a treia, dar întreprinderile românesti erau mici, cu o pondere slaba atît în productie cît si în rafinare.
Pentru a sustine aceste investitii, capitalul strain a înfiintat si o serie de banci. Realizarea lor a fost favorizata si intermediata de vechile case de banca, ele însele apartinînd unor straini, desi împamînteniti mai de mult timp în tara. De exemplu, cea mai cunoscuta banca cu capital strain, Marmorosh Blank, s-a format prin intermediul casei de banca Iacob Marmorosh, fiind principalul pivot al capitalului strain în sistemul bancar, avînd mari interese în industria româneasca (fabricile Letea Bacau, Chitila, Steaua Româna etc.). Aceasta banca a inaugurat procesul participarii capitalului bancar în industrie.
O alta banca cu un rol important în industria româneasca si legata de capitalul strain (german) a fost Banca generala a României. Un alt element component al exportului de capital au fost împrumuturile de stat. Primul împrumut extern a fost realizat în anul 1864 la o banca londoneza (Stern Brothers) în valoare de 916.000 lire sterline, destinat înzestrarii armatei, finantarii reformei agrare si a altor cheltuieli ale statului.
Perioada de la 1848 pâna la primul razboi mondial a constituit un important progres economic. Totusi, comparativ cu tarile din vestul Europei, societatea româneasca avea o economie slab dezvoltata, predomninant agrara, cu o industrie insuficienta si un sistem bancar abia închegat, dependenta într-un înalt grad de capitalul strain.
|
