Marca postala (Emilian Cioc)

Marca postala (Emilian Cioc)

Despre teritoriu. Invitatia de a vorbi despre teritoriu a venit pe cīt de ademenitoare pe atīt de descumpanitoare. si aceasta cu atīt mai mult cu cīt un astfel de subiect presupune a intra īn alt teritoriu. Ce ar putea spune filosofia despre teritoriu? Ea se va fi obisnuit sa vorbeasca mai degraba īn termeni de loc sau spatiu, de localizare sau spatializare si mai putin īn termeni de teritoriu sau teritorializare. Īnsa tocmai din aceasta neobisnuinta a izvorīt interesul de a vedea cum influenteaza teritoriul discursurile amintite, cum le resitueaza. Fara a-l reduce la spatiu sau la loc, vom īncerca sa abordam teritoriul, oarecum oblic, pornind de la marca. Īn ce fel ne poate orienta marca īntr-un exercitiu de gīndire asupra teritoriului? Īntīi de toate, cea care ne aduce o legitimare este limba curenta: pentru ea relatia dintre teritoriu si marca este o evidenta, expresiile nascute de aici fiind de cele mai mute ori sinonime pentru un gest de apropriere sau de trasare. Regia contributiei noastre va sta asadar īntr-o analiza a sensului plural al marcii si, īn acela 939y248j si timp, īntr-o serie de posibile justificari ale titlului liber ales.

Limba curenta nu este īnsa singura care ne vorbeste despre teritoriu si marca. Ca de fiecare data, aproape, filosofii repeta acelasi lucru si, repetīndu-l, īl fac diferit.

"Teritoriul nu e prim īn raport cu marca de natura calitativa, dimpotriva marca este cea care face teritoriul. "[1]

Provenienta teritoriului este asadar marca. Mai mult, citim aici, teritoriul este, īntr-un fel, daca nu secund fata de marca, cel putin nu o preceda īn nici un fel (decīt poate īn reprezentarea curenta a limbii). Daca punem altfel accentul, aceasta propozitie ne spune ca marca este teritorializanta. Daca asa stau lucrurile, teritoriul este un efect de teritorializare, īnsa cu greu am putea vorbi totusi despre marca īn termeni de cauza. Ne sta īnca o data īn fata efortul de a gīndi producerea si efectuarea altfel decīt īn ordinea unei cauzalitati simple.

Īn ordine lingvistica, daca nu semantica, provenienta "teritoriului" este "pamīntul". Īn limba romāna aceasta provenienta nu se manifesta cu aceeasi evidenta ca īn alte limbi, precum bunaoara franceza. Ceea ce poate fi o sansa, aceea de a nu lasa raportul sa se consume īn evidenta de prima instanta, dar si un risc, acela al unor noi aventuri etimologice. Caci adevarul "teritoriului" nu este nicidecum ascuns īn "pamīnt" si, din acest motiv, arheologia nu este oportuna īn contextul de fata. Īi vom prefera atunci, mai modest, o geografie, care, pentru noi aici, traduce tocmai marcarea sau grafia pamīntului. Cel putin īn aceasta acceptie, teritoriul pare a fi obiectul privilegiat al geografiei. Raportul īntre marca si teritoriu este asadar esential īn masura īn care marca este originea teritoriului, provenienta naturii sale de fiinta. Teritoriul īncepe sa fie si īncepe sa fie interesant pentru gīndire doar luat īn aceasta relatie de provenienta pe care o are cu marca. Faptul ca exercitiul de fata asupra teritoriului este geografic, nu reprezinta nici un adagiu retoric cu iz de interdisciplinaritate si nici un simplu rezumat ocazional al geofilosofiei deleuziene.

Ceea ce astfel se formuleaza este un raport īntre marca si pamīnt. Care poate fi aici semnificatia pamīntului? Am putea risca afirmatia potrivit careia pamīntul este aici īntr-o anume proximitate cu khōra platoniciana. "Am vazut totusi - spune Deleuze - ca pamīntul nu īnceteaza sa opereze o miscare de deteritorializare pe loc prin care depaseste orice teritoriu: el e deteritorializant si deteritorializat. "[2] Pamīntul este deopotriva īn diferenta fata de miscare si de repaos. Receptacul elementar al tuturor elementelor, pamīntul nu este substratul teritoriilor si nici un teritoriu al tuturor teritoriilor, tot asa cum, din chiar aceste motive, difera de o materie prima care ar putea fi mobilizata īn vederea exploatarii si/sau prelucrarii. Daca pamīntul depaseste teritoriul, orice teritoriu, acest fapt nu trebuie īnteles īn sensul resorbirii, ci īntr-un anumit sens de ilimitare. Sau de exces. Posibilitatile unei dialectici vulgare, daca putem spune astfel, sīnt de departe excedate ele īnsele. Faptul ca pamīntul depaseste teritoriul īnseamna ca nici un teritoriu actual nu epuizeaza virtualitatea pamīntului. Pentru a relua distinctia deleuziana, pamīntul nu trebuie īnteles ca potentialitate, ci mai degraba ca virtualitate, nu ca rezervor de teritorii reale dar īnca neactualizate, ci mai degraba ca receptivitate si rezistenta incalculabile. De aceea, īn deteritorializarea pe care o opereaza pamīntul, nu trebuie sa banuim vreo amenintare telurica. Īntr-un prim sens, asadar, teritoriul numeste o configuratie, un echilibru dinamic al unor distante sau forte - deopotriva de atractie si de respingere.

Acest echilibru dinamic este īmbinarea a doua forte, a doua miscari indiscernabile: deteritorializarea (miscarea de la teritoriu la pamīnt) si reteritorializarea (miscarea de la pamīnt la teritoriu). Īntr-un fel, teritoriul este chiar rezultanta aceasta forte indiscernabile, suprapunerea si disjunctia lor īn permanenta sterse si subliniate. "Miscarile de deteritorializare nu sīnt separabile de teritoriile care se deschid catre un altundeva, iar procesele de reteritorializare nu sīnt separabile de pamīntul care reda teritorii. "[3] Altfel spus, de-marcarea - stergerea marcii - si re-marcarea - trasarea unei noi marci - trec cu necesitate prin virtualitate a pamīntului. Marca este aici chiasmul acestei duble deveniri constitutive de teritorii.

A venit momentul sa analizam mai īndeaproape sensul plural īn care marca este provenienta teritoriului. Īntr-o prima acceptie, marca īnseamna imprimare, īnsemnare, semn (de recunoastere, de avertizare, de prevenire), adjudecare, apropriere, amprenta. Īn acceptia oarecum arhaica, marca desemneaza o provincie de granita, un tinut la marginea tarii. Īn ambele sensuri, raportul dintre marca si teritoriu se īnscrie de la bun īnceput, fara a fi nevoie de vreun artificiu discursiv suplimentar. Desi opereaza īn registre de semnificatie si īn registre istorice diferite, cele doua arii semantice se articuleaza īn jurul dimensiunii grafice a marcii. Astfel, īn prima acceptie, marca dobīndeste o semnificatie tipografica, pe cīnd īn a doua pare a avea o semnificatie geografica.

Marca postala este ocurenta īn care se īmbina, chiar daca nu evident, cele doua acceptii mentionate. Marca postala trimite la o problema de frontiera, de spatiu de provenienta si de spatiu de destinatie, de securitate a propriului si de angajare a alteritatii, de delimitare si trecere. Deopotriva tipografica si geografica, marca postala este un fel de cartografie abstracta sau simbolica, grafie a marcii ca frontiera, analogon mobil al unui tinut.

Gīndita īntr-o maniera grafica, marca teritorializanta intra īntr-un sistem de trimiteri īn care regasim gesturi precum gravarea, incizia, sciziunea, trasarea, trasarea-deschizatoare (Aufriss[4] . Marca pe care o imprimam astfel releva de tensiunea si disputa deschiderii pornind de la trasare, de mentinerea deschisului ca di-ferenta, ca distanta. Ce īnseamna faptul ca pamīntul este marcat, ca primeste o marca? Īn ce fel este de gīndit aceasta receptivitate a pamīntului? Sa fie vorba despre spatiul maleabil, manipulabil indefinit, sa fie vorba despre materia signata? Este plasticitatea materiei? Īnsa, asa cum am vazut, receptivitatea pamīntului este īn acelasi timp o eschiva sau chiar o rezistenta, manifestate prin depasirea oricarui teritoriu marcat. Deteritorializarea este asadar o rezistenta la orice tip de apropriere, fie ea politica, geopolitica sau tehno-stiintifica. Complexitatea problemei vine īnsa din faptul ca, asa cum vom mai avea prilejul sa mentionam, teritoriul este īn sine un efect de tehnica. Imprimarea marcii ne revela aspectul legat de tehnica tipografica; marcarea teritoriului este prin urmare o īntreprindere tipografica. Adica de scriere, de descriere, de publicare.

Teritoriul, pentru a reveni la tema generala a volumului de fata, este "īn sine" scris si descris. Raportul teritoriului cu scrierea nu trebuie sa treaca asadar prin vreo metafora mediana, ci īl regasim de la bun īnceput, de la īnceputul teritoriului īn aceasta incizie, incrustare care e īn primul rīnd scrierea. Cīt despre descriere, as spune doar atīt: ea nu e o scriere secunda, nu e oglinda reprezentativa īn care teritoriul s-ar bucura de īnfatisarea de peisaj. As nota, mai degraba, de-scriere. Īn acelasi timp scrierea īn-scrie si ex-scrie, trasīnd un interior si un exterior. Daca īntelegem prin scriere o marca, vom putea spune ca scrierea este deopotriva provenienta teritoriului. Descrierea lui este o deteritorializare, deopotriva de-limitare si ne-limitare a teritoriului. Ne-limitarea nu īnseamna aici expansiune, cucerire, īnglobare ci deschidere, atingere, promisiunea unui alt... teritoriu. Scrierea este chiasmul interiorului si exteriorului, articularea consistentei interne si a celei externe. Scrierea ca incizie deschizatoare teritorializeaza si deteritorializeaza, deschide teritoriul īnspre altceva sau altundeva - inclusiv spre alte teritorii.

Ceea ce ne trimite din nou la semnificatia marcii pe care am numit-o geografica. Ţara de frontiera, marca angajeaza o dimensiune a trecerii si a experientei ca trecere riscata, fiind o periferie īnsarcinata sa ocroteasca interiorul, balanta īntre pericol si aparare, īntre pace, negot si razboi, prag si poarta. Marca este asadar inseparabila de tema comunitatii, a īntīlnirii, a separatiei si a participarii, fiind eveniment de trecere, de pas. Pasul īnsusi este un teritoriu de granita, pasaj privilegiat īntre doua teritorii. Marca este spatiul care destineaza, care livreaza alteritatii, este locul distantei si al trimiterii, spatiu de provenienta si ocrotire, asa īncīt interiorul sau centrul teritoriului nu sīnt decīt efectele acestei margini. Astfel, teritoriul este mereu excentric; chiar īnainte de a fi exotic el este excentric.

Pe līnga aceasta excentricitate a temei teritoriului, va trebui sa remarcam de asemenea o anumita trasatura extrema. Vorbind despre marca drept un tinut de frontiera, vorbim prin aceasta despre un extrem, despre extremitatea teritoriului a carei īnchidere o marcheaza. si mai abstract, frontiera este linia care de-marcheaza, linia care determina sau termina spatiul pe care īl cuprinde. Dar aceasta extremitate (peras, terma) nu numeste doar īnchiderea, ci īnscrie īn acelasi timp trecerea dincolo, tinutul de dincolo. De la bun īnceput avem īnscrisa ideea unei vecinatati, īn sens topologic, politic, geopolitic. Pasul, spuneam, constituie o zona si un gest deosebit de interesante īn acest context. Īntreaga chestiune a teritoriului pare a se desfasura īn preajma pasului, a trecerii.

Zona liminara, frontaliera, marca traseaza doua zone de consistenta: una interna si alta externa sau, mai bine spus, una de partea interioara si cealalta de partea exterioara a frontierei. Īn termenii lui Deleuze, prima se numeste endo-consistenta, fiind generata de sintaxa interna sau intra-īmbinarea elementelor care se regasesc īn delimitarea marcii; exo-consistenta este generata de sintaxa externa sau inter-īmbinarea teritoriilor. Radicalizīnd, as spune ca prima este un efect al celei din urma si aceasta pentru ca nu exista o interioritate constituanta a teritoriului, ci ea se constituie pornind de la marca si de la atingerea cu teritoriile vecine. Astfel, teritoriul releva o lege a vecinatatii, interne sau externe, consistenta sa revenind īn cele din urma la acest efect de vecinatate. Marca, frontiera acestei vecinatati, este īn acelasi timp locul conexiunii, al īmbinarii, ceea ce presupune ca ea sa nu mai fie un alt teritoriu, ci o membrana intermediara. Pas. Tocmai īn acest sens ea pro-duce teritoriul ca dimensiune īn care au loc functiunile si masurile, nefiind īnsa la rīndul sau functie sau masura. Īn acest sens teritoriul este un efect de teritorializare.

Pentru a da seama de specificitatea temei noastre spunem: teritoriul con-sista. Producerea sa este o insistenta comunitate de elemente si de alte teritorii. De aceea, nu este potrivit sa vorbim īn cazul teritoriului de existenta, ci de consistenta, īnteleasa īn sensul conexiunii sau al sintaxei. Teritoriul nu este astfel semantic, neavīnd un sens sau un adevar al sau, fara ca acest fapt sa se constituie īntr-o privatie sau īntr-o deficienta de fiinta. Consistenta este modul de fiintare al teritoriului. Daca mai trebui repetat, aceasta consistenta este de natura sintactica, provenind din chiasm, din īmbinarile multiple ca producere. Teritoriul este o multiplicitate de dis-tante si doar īn felul acesta el con-sista[5].

Īn cursul analizei de pīna acum am vorbit despre pas ca unul dintre gesturile cele mai relevante atunci cīnd este vorba despre teritorii. Pentru a completa aceasta analiza sa ne fie permis sa recurgem la o expresie pe care limba engleza a consacrat-o īn concizia ei: no trespassing. Simptomatica atīt prin repetitia cīt si prin semnificatia ei, aceasta inscriptie este una din cele mai cunoscute formule de pancarte care marcheaza teritorii. Chiar daca nu e efectiv afisata la margine, orice teritoriu avertizeaza īn acest sens. Īn acelasi timp, no trespassing mentioneaza faptul ca īntre teritoriu si proprietate exista un raport pe care nu īl putem ignora fara a priva analiza de unul din punctele sale cele mai importante dar si cele mai delicate.

No trespassing semnaleaza, pe de o parte, distanta ca si conditie necesara pentru existenta plurala a teritoriului. Propriul teritoriu īnseamna, īn primul rīnd, a avea si a pastra distanta. Spatiu de distante, la distanta de tendintele de transgresare sau integrare, teritoriul are o vocatie individualizanta, cel putin īn masura īn care diferentiaza. "Teritoriul este īn primul rīnd distanta critica īntre doua fiinte apartinīnd aceleiasi specii: īnseamna a-si marca distantele. "[6] Restrictia de trecere presupune o negociere frontaliera, o venire si imperativ o primire, un acord. Aceasta este distanta critica sau discriminatorie, mai īntīi de toate īn sensul selectarii, al deciziei. Marca da asadar loc unei etici sau unei tehnici a frontierei, a distantei si a apropierii, a discretului, fara promiscuitate. Nu exista membrii fara membrana.

Pe de alta parte, no trespassing indica o exacerbare a propriului, retinerea si expulzarea oricarui corp strain. Īn acest caz, restrictia devine de-a dreptul o interdictie de trecere, īn asa fel īncīt calcarea unui teritoriu poate fi luata drept īncalcare, iar tranzitarea lui drept transgresiune.

Raportul dintre teritoriu si propriu se arata cu atīt mai problematic cu cīt marca este susceptibila īn ea īnsasi de a īnscrie o dimensiune a proprierii. Īn acest sens, marca teritorializanta tinde la o sinonimie aproape totala cu aproprierea, producerea unui teritoriu devenind aproprierea unui pamīnt. Teritoriul marcat se īnfatiseaza astfel ca pamīnt propriu, spatiu apropriat. Īnsa, asa cum am vazut, nu exista marcare teritoriala fara ca teritoriul astfel marcat sa nu sufere deteritorializarea pamīntului.

Īn acelasi timp, īnsa, exista riscul de a gīndi acest raport īntre propriu si marca īntr-o perspectiva pur antropomorfica, īn care marcarea este considerata ca una din puterile subiectului uman, de care poate dispune sau nu, īn functie de proiectul de semnificatie pe care īl desfasoara. Semnatura este ocurenta paradigmatica a acestei īnscrieri a propriului, dovedindu-se a fi ea īnsasi o marca teritorializanta. Nuantele multiple si delicate ale acestei chestiuni ne īndeamna la o prudenta sporita, ceea ce īnseamna ca nu trebuie sa ne grabim sa demonizam nici semnatura si poate nici propriul. Īn semnatura putem citi īn acelasi timp grafia deschisa a teritoriului - inclusiv a unui spatiu de responsabilitate -, desenarea unui domeniu, o incizie stilistica, daca e sa ne gīndim ca stilul este mai īntīi un stilet. Astfel īnteleasa, semnatura este mai putin gestul unui subiect clasic al metafizicii moderne; aici, semnatura nu este atīt reprezentarea grafica a totalitatii constituite a subiectului, ci, mai degraba, despicarea identitatii acestuia, teritoriul deschis īn care subiectul are loc.

Marcarea ca operatie de apropriere nu se reduce la un simplu gest de adjudecare, fiindca ea genereaza si regenereaza indefinit practici atīt de partea interioara cīt si de partea exterioara a frontierei pe care o traseaza. Ornamentul este o asemenea practica teritoriala sau care concentreaza stilul practicarii teritoriului. Daca īntelegem asadar prin ornament nu o simpla decorare ci stilul ca practica a teritoriului, sīntem astfel īndrituiti sa vorbim despre o etica a ornamentului. Stilul devine aici constructor de ethos, ceea ce face din retorica teritoriala o constructie de patrie.

Īn dimensiunea ornamentala a marcii regasim influenta unei legi a propriului, dat fiind faptul ca intentiile prime ale acestui tip de marcare sīnt recunoasterea si familiarul. Ornamentul, constructia de tip ornamental releva de imprimarea propriului de tipul semnaturii, avīnd functiunea unui striaj al orientarii. Pe de alta parte, ornarea este tehnica de departe cea mai curenta de a re-marca teritoriul, deopotriva īn sensul unei deschideri si afirmari reiterate si īn acela al unei sublinieri, al unei accentuari a specificului. Dispozitia care se expliciteaza īn ornament este ramīnerea, care, de cele mai multe ori trimite la intentia de stapīnire a spatiului. Experienta spatiului sau a teritoriului nu se poate desfasura īnsa fara o consecutiva dezarticulare a privilegiului propriului, daca este adevarat ca teritoriul este īn acelasi timp deteritorializat de venirea strainului si, īnca si mai primitiv, de ospitalitatea īnsasi. Ceea ce nu īnseamna o privilegiere a impropriului; dar, daca ospitalitatea este una din trasaturile esentiale ale spatiului, atunci propriul, cel putin īn dimensiunea sa exclusivista, devine problematic.

Ospitalitatea nu poate fi conceputa fara o trimitere la asteptare, ca deschidere īn vederea venirii, ca primire a celui care soseste. Nu numai evenimentul venirii este deteritorializant ci, mai profund, asteptarea īnsasi deteritorializeaza oarecum pe loc teritoriul. Acela care soseste nu trece un prag deja constituit, ci acest prag īsi gaseste doar īn venire propria sa posibilitate.

Īn ordinea marcilor teritorializante se mai cuvine sa amintim monumentul care rezuma delicata tema a memoriei si a identitatii, a memoriei īn dimensiunea sa identitara. De cele mai multe ori, monumentul este īnchinat marcarii īnsesi a teritoriului, adica evenimentului fondator. Īn registrul teritoriului, evenimentul fondator este tocmai evenimentul marcant. Rezumīnd, monumentul este memoria marcii, constructie a consistentei interne, īntelese de aceasta data īn termeni de identitate. Monumentul este memorialul, marca secunda, re-prezentativa a marcii teritorializante. Constructia de tip monumental, īn sens de memorial, este o astfel de amenajare a locului ca arhiva, ca spatiu al memoriei comunitare. Ceea ce, la rīndul sau, face din monument un loc politic privilegiat - spatiu al comemorarii, al memoriei comunitatii, strīnsa īntr-un loc consacrat, īntr-un loc marcat de un eveniment fondator. Ceea ce prezinta aici un interes deosebit este diferenta īntre monumentul memoriei sedentare si ornamentul nomadului. Politica spatiului constituit, identificat, a memoriei fondatoare, nu poate fi decīt o politica a autohtoniei, a locului propriu īn lume, īn societate. Politica spatiului care pleaca de la diferenta si originea non-originara a spatierii este una care lasa un alt sens miscarii decīt acela al dezradacinarii, al alienarii spatiale si deci naturale. Altfel spus, exista o politica a naturalizarii, a reducerii exterioritatii, a diferentei, care e politica locului natural. Strierea, marcarea apropriatoare, cartografierea releva de o astfel de politica. Dimpotriva, spatiul nomad, neted asuma exterioritatea, iar interiorul devine o functie a acestei exterioritati, fara ca raportul sa fie simplu.

Īncercarea de a gīndi provenienta teritoriului īn grafia marcii, de a o gīndi asadar īntr-un orizont tipografic si/sau geografic, ne-a dat posibilitatea de a ne raporta la teritoriu altfel decīt prin categoriile instinctului biologic sau ale naturalitatii. Faptul ca viata si cu atīt mai mult existenta īsi decupeaza un teritoriu e mai putin o problema biologica cīt ontologica. Existenta īnseamna īn ea īnsasi areal, loc deschis, teritoriu marcat, deschis-īnchis. Nu am putea īncheia acest excurs despre grafia (scrierea si descrierea) teritoriilor fara atinge dimensiunea artistica a marcii.

"Teritoriul ar fi efectul artei. Artistul, primul om care stabileste un hotar sau face o marca. Proprietatea, de grup sau individuala, decurge din acestea, chiar daca īn vederea razboiului si a oprimarii. Proprietatea e mai īntīi artistica, pentru ca arta e mai īntīi afis, pancarta. "[7]

Faptul ca teritoriul este un efect si mai mult efectul unei arte nu ne trebuie sa ne trimita cu necesitate atīt la o abordare estetica, cīt la una tehnica. Artistul īnsusi este un umanoid deteritorializat, īnstrainat de functiunile biologice, īncercīnd sa aiba o alta experienta cu lumea. Gestul artistic este mai īntīi de toate o interventie tehnica asupra naturalului sau biologicului.

Daca proprietatea este īn primul rīnd artistica, atunci temeiul sau nu este un principiu natural, ci provine el īnsusi dintr-o interventie, īn acceptia pe care termenul o ia īn artele contemporane. Teritoriul este astfel o noutate, o creatie pornind de la datul mediului, efect al unei produceri. Spre deziluzia propovaduitorilor īnradacinarii autentice, patria este o constructie si nu o destinatie providentiala. Ea e efectul unei interventii si, prin urmare, artefact. Mediul natural poate cu usurinta devia īn supranatural, deviere care, pe līnga pretentia unei legitimari verticale, implica o īntreaga serie de pretentii politic periculoase ale naturalitatii locului.

Natalul este īn-afara[8]. Patria nu este interioritatea sau centralitatea teritoriului, fiind un efect de distanta. Faptul ca patria este īn afara, nu īnseamna ca ea este un teritoriu la distanta, un teritoriu inefabil, ci, mai degraba, ca patria si teritoriul sīnt pur si simplu eterogene. Risc sa spun ca teritoriul e construit pentru ca patria este īn afara (pierduta, uitata), efectuīndu-se īn maniera complexa īn aceasta constructie teritoriala.

Arta ca provenienta a teritoriului ne indica, spuneam, faptul ca acesta e de natura tehnica, adica e produs, efect al unei interventii. Īn aceasta perspectiva, teritoriul īsi vede destabilizata pretentia unei naturalitati sau a unei supranaturalitati. Īn sensul īn care este produsul unei marci care īmbina elemente din interior si care sustine īn acelasi timp o sintaxa externa, teritoriul este spatiul unei practici de sine sau a comunitatii.

Afisul si pancarta - ca interventii artistice primitive - sīnt la rīndul lor sintactice si nu semantice. Afisul - scriere a teritoriului - nu este o cunoastere, ci o aducere la cunostinta, fiind astfel un gest destinat eventualului public; el prezinta, informeaza, consumīndu-se īn īntregime īn acest gest ostensiv. Afisul ca gest artistic, nu mai reprezinta aici nimic, nu mai scoate nimic din ascundere, nu e decīt acest fapt de a indica sau de a remarca prezenta unui teritoriu cu exigenta sa de afirmare si de distanta.

Afisul este oarecum un timbru loco, o expediere pe loc, al carui destinatar vine sa-l ridice. Afisul nu paraseste spatiul expeditorului, fiind astfel mai degraba o īntīmpinare decīt o adresare. Pe de alta parte, marca postala este o adresare, fiind un afis trimis, destinat. Timbrul este descrierea adresata a teritoriului, scrisoare de īnstiintare fara continut semantic, pura trimitere, sintagma pura. Timbrul nu transporta un adevar al locului, nu poarta de la un port la altul adevarul unui loc. Asa cum locul nu survine decīt īn dislocare, tot asa portul nu se stabileste decīt pornind de la acest trans-. Timbrul, ca si afisul, deschide, īnchide, apropie si īndeparteaza.