Marile Reforme in Rusia in timpul lui Alexandru al II-lea

Marile Reforme in Rusia in timpul lui Alexandru al II-lea

Alexandru al II-lea, devenit tar al Rusiei in 1855 prelua o grea mostenire. Tara era implicata intr-un razboi costisitor impotriva Marilor Puteri europene, iar Crimeea devenise   camp de lupta. Tratatul de la Paris din 30 martie 1856 a pus capat razboiului din Crimeea (1853-1856). Pierderile teritoriale  nu au fost insemnate, insa Imperiul tarist a iesit slabit pe mai multe planuri: politic, economic si mai alesca prestigiu.Razboiul a revelat realitatile ruse, iar intreprinderea unor reforme sociale, economice si politice a devenit obiectivul noului tar.

In prima jumatate a secolului al XIX-lea Rusia se caracteriza prin mai multe trasaturi determinante; suprafata uriasa a statului (in 1850 21 milioane kmp) constituia un  impediment in vederea unei unitati mai mari si a unei reale dezvoltari economice.Totusi, diferentele de clima, de relief, de limba si chiar confesionale nu au impiedicat cristalizarea unui spirit rusesc, patria rusa era o entitate familiara tuturor locuitorilor Imperiului, un stat multinational. O treime din populatia sa nu era slava si nici ortodoxa.

Minoritatile, majoritare in unele provincii  au constientizat in secolul al XIX-lea particularitatile ce-i separau de rusi (rusii mari", "malo-rusii" si  "belarusii"): o limba diferita, eventual si credinte diferite, un trecut istoric propriu. In cresterea nationalismului minoritatilor din imperiu a contribuit decisiv nationalismul rus si politica tarista..

Biserica ortodoxa rusa era din timpul lui Petru cel Mare subordonata Statului. Credinta  foarte vie in randul poporului, superstitile, sectele religioase, increderea in supranatural e 121p1516b rau prezente activ in societatea rusa.

Dupa 1830 si in special dupa 1850, in Imperiul rus a avut loc o accentuata dezvoltare industriala, insa nu se putea inca vorbi de o revolutie industriala. Burghezia, legata mai mult de comert decit de industrie, a crescut numeric. Aparatul administrativ era numeros (4-500000 functionari), dar ineficace. Slabiciunile administratiei erau date de coruptie, birocrata excesiva, clientelism si nepotism.

Serbii reprezentau marea masa a populatiei, dar nu exista o repartizare uniforma a acestora. Cea mai mare densitate a taranilor dependenti se intalnea in bazinul Moscovei, pe Volga superioara, in regiunea Niprului de la Smolensk la Kiev. La polul opus, cu un numar mic de serbi, se situau regiuni ca Siberia, Kuban, Crimeea, Basarabia.

Ideologia imperiala era unitara: "un tar, o credinta, o limba".Tarul ("Cezar") era intermediarul dintre Dumnezeu si supusii sai, sursa vietii, judecatorul suprem, model de virtute, reprezenta ordinea si traditia (Girault si Ferro, p. 12).

In manifestul care anunta sfarsitul razboiului Crimeei, noul tar, Alexandru al II-lea, promitea reforma: "legi egale pentru toti, protectie egala pentru toti"( Riasanovsky, P. 409). Alexandru al II-lea (1818-1881) primise o buna educatie, avand ca profesor pe poetul rus Zhukovski care i-a insuflat idei liberale. Tarul avea experienta in administratie. Problema serbilor nu-i era necunoscuta, in anul 1848 a fost insarcinat de tatal sau, tarul Nicolae I (1825-1855) cu conducerea unui comitet secret care sa studieze chestiunea serbiei in Imperiu.

In anul 1856, intr-un discurs adresat nobilimii moscovite, Alexandru al II-lea considera ca "este mai bine sa abolim serbia de sus, decat sa asteptam ca sa se elibereze ei" (Riasanovsky, p. 414). Tarul dorea ca initiativa sa vina din partea nobililor, insa raspunsul lor a fost unul dezamagitor. Astfel ca, in iarna 1857-1858, la sugestia puterii centrale nobilimea din trei provincii polono-lituaniene(Vilno, Kovno si Grodno) au cerut libertatea constituirii unor noi raporturi intre serbi si proprietari, emanciparea primilor sa se realizeze fara a primi insa pamant. Drept raspuns, tarul a autorizat constituirea in fiecare provincie a unor comitete nobiliare in care sa se discute problema eliberarii din serbie. Inca din ianuarie 1857, pentru pregatirea reformei, se formase din initiativa lui Alexandru al II-lea un comitet secret, transformat in februarie 1858 in Comitetul principal al afacerilor taranesti. (Riasanovsky, p. 410). Activitatea acestui comitet a fost facuta publica.

Motivele necesitatii eliberarii serbilor si implicit a unei schimbari semnificative la toate nivelele societatii ruse erau numeroase si presante. Munca cu serbi nu mai era eficienta intr-o Rusie care se considera tara europeana. Chiar numarul taranilor dependenti, in raport cu celelalte categorii sociale, scazuse: de la un procent de 58% din totalul locuitorilor catre 1860 se ajunsese la 44,5% (Girault si Ferro, p. 32).O alta problema pe care o ridicau serbii era fuga acestora de pe proprietatile stapanilor.

Ridicarile taranesti de la inceputul secolului al XIX-lea pana in 1861 au fost numeroase, producand in cercurile conducatoare nelinisti puternice. Semevski, un cercetator rus, folosind surse oficiale a numarat 550 de ridicari taranesti, iar Ignatovich, un istoric sovietic, a indicat chiar cifra de 1467 revolte taranesti (Girault si Ferro, p. 33). Ambele cifre se refera la perioada 1801-1861. O crestere a numarului rascoalelor si a amplorii acestora s-a inregistrat dupa 1851.

In rindul intelectualitatii exista o miscare favorabila emanciparii serbillor. N. Riasanovski face o paralela cu situatia sclavilor negi din S.U.A, subliniind ca nimeni in Imperiul tarist nu apara institutia serbiei, cum se intimpla peste ocean, dar exista teama de pericolul pe care l-ar implica aceasta schimbare radicala.

Opiniile comitetelor provinciale au ajuns la cele doua comisii de redactare, create in martie 1859. In elaborarea reformei principalele atributii le aveau I. Rostovtsev, presedintele comisiilor, ministrul de interne Lansky si adjunctii sai Soloviev si Miliutin. In anul 1860 Rostovtsev moare, fiind inlocuit cu contele Panin. Dupa ce au adoptat un proiect de reforma comisiile de redactare au fostt dizolvate.

Consiliul de stat convocat in ianuarie 1861 a fost de acord cu deciziile comisiilor de redactare astfel ca la 19 februarie/3 martie 1861 Alexandru al II-lea a promulgat ansamblul de texte administrative cu privire la eliberarea serbilor. Acest act a intrat in vigoare la 5/17 martie 1861 si a fost insotit de 16 legi aplicare, deoarece se dorea  adaptarea pentru fiecare regiune a principiilor generale continute de textul principal. Nobilii au acceptat abolirea serbiei, dar doreau ca aceasta reforma sa le fie cit mai favorabila.

Aceasta reforma a avut in vedere mai multe principii. Pamantul rascumparat de la proprietar apartinea nu individului, ci comunitatii. Se urmarea astfel trecerea de la un sat dependent de nobil la un sat dependent de Stat (Laran, p. 10). Comunitatile taranesti erau responsabile cu rascumpararea pamantului si a impozitului. Serbul eliberat nu platea pentru persoana sa, ci urma sa rascumpere pamantul primit. Prin manifestul de emancipare, teoretic toti serbii de pe domeniile private au devenit oameni liberi, bucurandu-se de drepturi civile: puteau face comert, se puteau casatori, aveau dreptul sa munceasca in industrie si sa faca comert. Insa, timp de doi ani fostii serbi nu aveau dreptul sa se deplaseze in alta regiune fara acordul fostului stapan. Potrivit legii, acesta isi conserva dreptul de protectie pe cel putin doi ani.

Pamantul primit de taranul dependent nu era al lui. Cu putine exceptii (Ucraina) lotul nu a fost dat in mod individual, ci comunitatii (obshchina) condusa de un staroste (primar) ales pe trei ani. Aceasta avea ca atributii impartirea terenului agricol, era responsabila cu plata impozitului. Suprafata data taranului eliberat a variat in functie de regiune, natura solului, vointa stapanului si populatiei satului respectiv.

Una dintre problemele ivite ulterior a constituit-o marimea loturilor acordate. Media a fost de 3-4 deciatine(o deciatina=1,09 ha) in regiunile de cernoziom si pina la 12 deciatine in tinuturile nefertile. O statistica stabilita in 1880 arata ca din cei aproape 40 milioane de serbi care au primit pamint 46% au obtinut 3 deciatine sau mai putin, insuficient pentru a-si intretine familiile (Seton-Watson, p. 43).

Insuficientei pamantului s-au adaugat si alte probleme: puternica crestere demografica de la sfirsitul secolului al XIX-lea (in 1871 populatia Rusiei era de 85 milioane locuitori, zece ani mai tarziu atingea cifra de 100 milioane locuitori) si incapacitatea societatii ruse de a absorbi excedentul uman.

O alta problema majora a actului de emancipare l-a constituit rascumpararea pamantului primit de fostii serbi. Aranjamentul financiar s-a dovedit nerealist .Taranii trebuiau sa plateasca fostilor stapani lotul ce le revenea, dar cum majoritatea nu aveau banii necesari, statul s-a transformat in intermediar intre tarani si nobili. Statul a compensat proprietarii in bonuri de trezorerie, iar taranii trebuiau sa ramburseze Statului banii datorati pentru lotul primit in 49 de anuitati cu o dobinda de 6%. In anul 1905 cand datoriile taranilor catre stat s-au incheiat, suma totala data de serbi pentru rascumpararea pamintului era de aproape 2 miliarde ruble (Riasanovsky,p. 414). 80% dintre tranzactii s-au facut sub forma acestor certificate nominale.Ca alternativa exista dispozitia conform careia serbii puteau lua un sfert din parcela de pamint cuvenita fara sa plateasca nimic. Daca cumpararea nu era efectuata, proprietarul isi conserva drepturile feudale si primea redeventele anterioare in continuare, pe pamintul pe care taranul il muncea.

Serbii au fost prin mai multe moduri defavorizati.Pe langa cele enumerate mai sus o alta modalitate a constat in cea a supraevaluarii pamantului: 870 milioane ruble pentru o valoare reala de 650 milioane ruble (Girault si Ferro, p. 39).

Transferul de pamant in favoarea comunei si nu in proprietatea individuala a taranului a cauzat stagnarea, slabiciunea societatii ruse si suprapopularea satelor. Perpetuarea "obschinei" a facut ca modernizarea si dezvoltarea agriculturii sa fie limitata. Dupa 1861, in majoritarea provinciilor Imperiului s-a produs o agravare a situatiei taranimii. Revoltele erau numeroase. Pentru multe familii de tarani (42% din totalul familiilor ruse a caror principala activitate era agricultura) lotul de pamint era insuficient subzistentei.

Aceasta reforma nu i-a multumit nici pe nobili si nu i-a imbogatit in mod sensibil.

Reforma a esuat privind obiectivul de a crea o clasa economica viabila de proprietari tarani, insa impactul psihologic a fost imens. Totusi, abolirea serbiei a fost o tentativa neindeminatica de adaptare in secolul al XIX-lea, o tardiva manifestare a despotismului luminat (Girault si Ferro, p. 41). Prin actul de emancipare, Rusia avea calea deschisa spre a deveni un stat cu adevarat modern.

Aceasta prima actiune reformatoare, dar si caracterul arhaic al societatii, un aparat administrativ neeficace, o armata rusa ce-si aratase slabiciunile in timpul razboiului din Crimeea impuneau necesitatea unor alte schimbari radicale. Alexandru al II-lea devenit "osvoboditel" (eliberatorul) a mers pe premisa unor reforme generatoare de ameliorari practice, neacceptand insa o modificare radicala.

In ianuarie 1864 a fost legiferat "ukazul" imperial prin care s-a hotarat infiintarea progresiva in provincii (gubernii) si districte (ouezdii) a unor adunari locale:zemstva (la pl., zemstvo la sing.). Aceasta modernizare si democratizare a guvernarii locale a inceput odata cu constituirea comisiei speciale de redactare pentru aceasta lege in anul 1859, comisie condusa de N. Miliutin si apoi de Valouev. "Zemstva" de district si de provincie erau institutii de auto-administrare locala. Nu aveau  atributii judecatoresti administrative sau de mentinere a ordinii, ci se ocupau cu votarea bugetului local si cu rezolvarea unor necesitati si probleme locale in domeniul educatiei, sanatatii, infrastructurii, in probleme economice etc. Fiecare decizie era subordonata guvernatorului care putea in diverse moduri sa perturbe munca adunarilor, dar niciodata nu se putea intampla invers. Pentru aceste adunari existau trei categorii electorale: obstile satesti, orasele si marii proprietari de pamant. Pentru zemstva de district era utilizat sistemul cenzitar. Alegerea pentru zemstva de provincie se facea din randul membrilor celor trei categorii din adunarea de district.

Sistemul zemstvei a avut un rezultat benefic pentru Imperiul tarist, insa si unele puncte slabe. Astfel de adunari au fost create doar in 34 de provincii, fiind ocolite zonele de granita. In plus, arealul pe care il controlau adunarile de district s-a dovedit prea mare pentru o buna functionare a acestora.

Potrivit statisticilor imperiale din anul 1867, o treime din totalul guberniilor aveau zemstve de district, a caror componenta era urmatoarea: nobili 42%, tarani 38%, negustori 10,5%, membrii ai clerului 6,5% (Girault si Ferro, p. 44). In zemstvele de provincie, nobilii erau in proportie de 74%.

In anul 1870 a fost promulgata o alta lege, legata de organizarea administrativa si anume referitoare la administratia urbana. Prin aceasta reforma se aplicau oraselor unele principii si practici ale sistemului zemstvei. Locuitorii impartiti in trei clase alegeau un consiliu municipal ("gorodskaia douma") care la randul sau alegea primarul ("golova"). Votul era cenzitar permitand celor bogati o mai buna reprezentare fata de celelalte clase sociale.

Reforma administratei locale a constituit un pas inainte pentru democratizare, intr-o Rusie birocratica si autocratica. Reforma justitiei a reprezentat unul din actele cele mai importante ale lui Alexandru al II-lea. Legile au fost redactate de o comisie de juristi in anii 1861-1862, apoi aprobate  de tar si de Consiliul imperial si promulgate in noiembrie 1864. Prin reformarea justitiei s-a incercat innoirea unui sistem arhaic, birocratic si corupt. La baza organizarii judecatoresti se afla judecatorul de pace, rezident in canton, ales pe trei ani de zemstva de district. Trebuia sa fie mare proprietar funciar sau de imobile, el judeca delictele minore. In fiecare provincie exista un tribunal, iar la nivelul tarii au fost infiintate zece curti de apel si o curte de casatie. A fost proclamata egalitatea tuturor cetatenilor in fata legii, libertatea de exprimare, sedintele erau publice, independenta puterii judecatoresti, inamovibilitatea judecatorilor. Tribunalele de provincie aveau instante civile si penale. In materie de drept penal a fost introdusa curtea cu jurati. Acuzatii aveau dreptul la serviciul avocatilor. Au fost suprimate pedepsele corporale. Daca in teorie justitia nu se mai afla sub autoritatea puterii executive,in realitate regimul tarist si-a pastreaza caracterul autocratic si posibilitatea de imixtiune in atributiile justitiei.

Imperiului rus infrant in razboiul Crimeei nu i-a luat mult sa-si refaca potentialul militar si sa reia scopurile expansioniste in Asia si sud-estul Europei. Infrangerile suferite dovedisera ca armata rusa avea nevoie de innoire. Prin reforma intreprinsa de Alexandru al II-lea s-a dorit crearea unei armate nationale bine pregatita si inzestrata tehnic. In 1874 a fost reorganizat serviciul militar. Inainte, recrutarea se facea din randul starilor sociale care plateau dari catre stat: tarani, negustori, mestesugari, iar durata serviciului militar era de 25 de ani. Conform noi legi, durata serviciului militar s-a redus la 6 ani pentru armata de uscat si 7 ani pentru marina. Noile legi stipulau ca incorporarea sa se faca prin tragere la sorti fara diferente legate de categoria sociala. Se acordau scutiri pentru absolventii de facultati si pentru cei cu probleme familiale. Micsorarea serviciului militar se acorda pentru absolventii de gimnazii. Au fost infiintate scoli militare. Artizanii acestor schimbari au fost D. Miliutin, ministrul de Razboi si ducele Constantin.

In anii 1863 si 1864 au fost initiate reforme in invatamant. Legea referitoare la functionarea universitatilor din 18 iunie 1863 a constituit un pas inainte din punct de vedere administrativ: universitatilor li se acorda o larga autonomie. Conducerea era asigurata de Consiliul profesorilor, iar puterea de decizie a inspectorilor a fost  redusa. Programele de invatamant au fost uniformizate. Infiintarea si gestionarea materiala a scolilor depindeau de "zemstva". O problema dificila a fost chestiunea laicitatii scolilor, fiind strans legata de alegerea politica. O atentie deosebita a fost acordata  infiintarii de scoli primare publice, gimnazii. Reforma invatamantului a dus la crearea unui corp de functionari mai eficient si mai bine pregatit.

Sub Alexandru al II-lea o atentie deosebita a fost acordata reformelor financiare. Acestea nu au reusit decat in mica parte. Dupa Razboiul din Crimeea, Rusia se gasea intr-o criza financiara si economica. Pentru redresare au fost luate masuri ca infiintarea unei Banci de Stat (1860) care, nu a putut reforma sistemul de percepere a impozitelor si nici sa stabilizeze rubla. Alte incercari au constat in o noua asezare a impozitelor (1863), reorganizarea controlului statului asupra finantelor si trezoreriei (1864).

Marile reforme au permis patrunderea masiva a capitalului strain in Rusia la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. De asemenea,  s-a inregistrat un declin al nobilimii in paralel cu ridicarea unei burghezii si a unui proletariat. Reinnoirea a avut loc fara ca regimul sa fie sensibil modificat, imperiul a ramas o autocratie. Reformele nu au fost insa continuate de alte schimbari aducatoare de nou, liberalism si democratie, ci dimpotriva a  urmat o perioada de  continua reactie  numita in istoriografie contra-reforma. Cronologic aceasta  pare a incepe dupa revolta poloneza din 1863 si mai ales dupa atentatul esuat al lui Karakazov impotriva tarului (1866) durand pana in 1905. Acest  conservatorism si caracterul  autocratic al puterii s-a intins sub trei tari: Alexandru al II-lea, Alexandru al III-lea (1881-1894) si Nicolae al II-lea (1894-1917). Reformele au cauzat la randul lor nemultumiri, atat in randul liberalilor, cat si de partea cealalta a baricadei.

BIBLIOGRAFIE

• R. Girault si M. Ferro, De la Russie a l'U.R.S.S..L'histoire de la Russie a nos jours, Editions Nathan, Paris, 1989.
• M. Laran  si J.-L. Regemonter, Russie-U.R.S.S. (1870-1984), Editions Masson, 1991.
• M. Karpovitch, Imperial Russia  1801-1917, Holt, Reinehart and Winston,1966.
• N. Riasanovsky, A history of Russia, Oxford University Press, 1969 (vezi si eitia in limba romana).
• H. Seton  Watson, The decline of Imperial Russia, Frederick A. Praeger, New  York, 1961.