Marile imperii (regate) ca centre de civilizatie si de putere
Istoria vechiului Orient Apro 252e43c piat si a prelungirilor sale in India si China este influentata hotarator de marile imperii (regate) care sunt in acelasi timp centre de cultura si de putere. Cresterea si descresterea lor permite o recunoastere emblematica a efectelor anumitor mecanisme istorice valabile si pentru alte perioade si regiuni, precum si in alte conditii culturale sau politice, mergand in esenta pana in prezent. De aceea, ni se pare important sa schitam sintetic, la ncepurul istoriei vechiului Orient Apro 252e43c piat, cateva mecanisme istorice, pentru ca e'e ne yor usura intelegerea proceselor istorice ulterioare.
|
urnitele |
La inceput, atentia trebuie concentrata asupra caracterului dialectic al urilor imperiale: pe de-o parte ele distrugeau sau oprimau libertatea altor P°are- Pe de alta, ele obtineau prin constrangere, prin expansiunea lor, alipirea 'etatilor pana atunci mai putin dezvoltate la civilizatii modeme la momentul i;~ V> ec* ~ Prin cucerire sau indirect prin difuzie culturala dincolo de
puterii imperiale, prin comert sau legaturi politico-dinastice.
Astfel, marile centre culturale si de putere au adus in mod constant cucerirea imperiala si «progresul» civilizator. Dialectica consecintelor lor istorice nu poate fi anulata si nu poate fi pur si simplu negata prin luari de pozitie partinice ulterioare in favoarea uneia sau alteia dintre parti (chiar daca numai la nivel verbal).
Centrele de cultura timpurii au aparut de asemenea dintr-o combinatie a unor evolutii care, incepand cu neoliticul au devenit mereu mai complexe si mai diferentiate, combinatie de natura sa le intensifice reciproc: surplusurile agricole au facut posibila o populare mai densa, diviziunea muncii, specializarea crescanda de la locuinte personale la catune, sate si orase si o mai rigida organizare a societatii prin intermediul unei noi clase conducatoare, cea preoteasca-monarhica (teocratic), in mod corespunzator, structurile sociale au devenit din ce in ce mai complexe si mai diferentiate, au cuprins mereu mai multi oameni in unitati politice tot mai mari clan, trib, tinut/regalitate urbana, imparatie, imperiu. Puncte de plecare au fost marile regiuni din jurul fluviilor in lumea veche, Nil si Eufrat/Tigru in Orientul Apropiat si, deplasat in timp, ca o evolutie ulterioara de sine statatoare, Indusul si Huang-he.
Culturile superioare potamice (din grec.: «potamos»=rau) s-au desfasurat pe atunci pe cursurile inferioare ale marilor fluvii, cu legatura directa la mare.
Regalitatea regionala si cea oraseneasca au format temelia primelor imperii de mare anvergura mai timpurii (Egipt, China) sau mai tarzii (Mesopotamia, India), constituite prin concentrarea datorata cuceririlor externe. Deja primele imperii indica configuratia interna a structurilor de putere de mai tarziu, deoarece ele corespundeau cel mai bine organizarii puterii: nucleul intern, «national», il constituiau cei ce tineau de acelasi popor, lor adaugandu-li-se eventual alte popoare, anexate timpuriu populatiei imperiului si contopite mai mult sau mai putin cu aceasta. Acestora li se adauga teritoriile anexate, care deveneau direct provincii administrate si exploatate fara drepturi politice.
Catre periferie urmau popoarele vasale sau statele-clientelare, care sunt numai slab integrate imperiului, cel mai adesea caracterizate de o exercitare a puterii din ce in ce mai scazuta si o sporire a autonomiei interne. Ele mai cunosteau doar formal dominatia (suveranitatea) centrului de putere, erau obligate la recunoasterea sau confirmarea unei schimbari de suveran, la serviciul militar in caz de razboi si la plata unui tribut.
Marile imperii au fost distruse cel mai adesea intr-un mod invers celui in care s-au constituit dinspre periferie: statele clientelare sau vasale s-au razvratit sau s-au sprijinit pe alte centre de putere, teritorii autonome sau anexate s-au rasculat, iar in cele mai multe cazuri acestora li s-a adaugat cucerirea din afara.
Pe langa cazul marilor imperii clasice cu o birocratie centrala constituita in majoritate din populatie taraneasca, si, prin aceasta, relativ putin mobila - au aparut doua variante ce s-au evidentiat printr-o mobilitate si o flexibilitate extraordinare, una pe uscat si alta pe apa. Ambele s-au completat in actiunea lor istorica si au adus la stadiul de imperii regiuni continentale aflate intr-o permanenta tensiune istorica: pe uscat, popoarele nomade cuceritoare au preluat puterea marilor imperii si au construit, la marginea sau in afara centrelor de civilizatie, in periferia barbara sau semibarbara, hegemonii bazate pe tribut, cel mai adesea lipsite de o birocratie centrala. Calul si/sau camila le-au conferit o mobilitate deosebit de mare pe uscat.
Exercitarea hegemoniei se limita cel mai adesea la perceperea (periodica sau neregulata) a tributului, conceput ca livrare de marfuri, inclusiv de barbati tineri, care erau vanduti ca sclavi in centrele de civilizatie. Marimea tributului era cel mai adesea nereglata, si deci, arbitrara. Pedepsele pentru intarzierea platii tributului erau talharirea, devastarea si uciderea populatiei, respectiv deportarea sau vinderea in sclavie. Nomazii turco-mongoli (de la huni pana la mongoli/tatari) sunt exemple clasice; insa si vikingii suedezi in Rusia tarzie au inceput printr-o dominatie bazata pe tribut asupra slavilor estici si a triburilor fmice. Caracterul arbitrar, samavolnic al birurilor nereglementate in cadrul unei dominatii bazate pe tribut a fost specific pentru intinse teritorii din Africa, pana la constituirea unui prim stat fiscal modern spre sfarsitul secolului al XIX-lea, chiar daca acest stadiu a fost atins prin dominatie externa, reprezentata de colonialismul european ce a produs resentimente.
Contrapartea civilizatorie la dominatia barbara sau semibarbara, bazata pe tribut si manifestata pe uscat, este dominatia maritima comerciala (thalassocratia, de la grec. «thalassa»= mare) a Cretei minoice si miceniene, a Feniciei. Cartaginei, Atenei, Venetiei, Portugaliei, Olandei, Angliei, SUA. Thalassocratia este, sa zicem, cea mai eleganta si mai civilizata forma de dominatie, in care comertul si banii substituie in parte forta razboinica.
Motivele fundamentale pentru constituirea marilor imperii au fost stapanirea centrelor de cultura productive, eliminarea rivalilor prin dominare, respingerea Pe cat se putea neintreaipta a nomazilor din stepe/deserturi prin fortificatii si tehnologie militara superioara (W.H. McNeill), respingerea marilor imperii rivale m ultima instanta, organizarea comertului intercontinental. Astfel, in logica oricarui nou centru de putere, chiar daca mare sau mic, sta expansiunea, concentrarea unitatilor mai mici in centre de putere tot mai mari. in consecinta, in ecniul Orient Apropiat s-au constituit imperii tot mai mari, unificate in ultima mstanta dinspre est de catre persi i.Hr.) si dinspre vest de catre ^acedoneni/greci sub Alexandrii i.Hr.). Astfel de superimperii au fost 51 pc termen lung instabile, chiar daca ideea de a le construi a persistat, cum
exemplul Imperiului otoman. Dimpotriva, in China si in Iran s-au pastrat structurile marilor imperii, pe un fundament mai solid (China) sau mai putin solid (Iran), dupa intreruperi mai scurte (China) sau mai indelungate (Iran).
Istoriei universale ii apartin in acelasi timp marile imperii, culturile superioare, religiile universale si comertul international; ele se conditioneaza si se consolideaza reciproc in efectele lor, oferind cele mai numeroase informatii despre trecut.
Toate centrele de putere au parcurs cicluri ale evolutiei statale uniune si constituire, concentrare a puterii insotita de expansiune prin cucerire, scindare a puterii insotita de conflicte interne (feudalizare, anarhie feudala, razboaie civile, certuri pentru succesiune la tron, revolte) care, la randul lor, au provocat interventia altor centre de putere. Pe de alta parte, expansiunea unui centru cultural a putut conduce la slabirea centrelor de putere imperiale, prin fugari (refugiati) care erau implicati in luptele interne pentru putere, de ex. in perioada «statelor combatante» in China 1 i.Hr.).
Centrele culturilor superioare imperiale aveau cel mai adesea trei feluri de granite: impotriva nomazilor crescatori de animale (indeosebi catre nord); impotriva «barbarilor» de odinioara, care fusesera cuceriti, supusi, civilizati si reprimati; granitele cu alte mari imperii rivale (cu exceptia Chinei si Indiei). China isi avea principala directie de expansiune si spatiu de colonizare inspre sud si vest si secundar catre nord, impotriva «barbarilor nordici» turco-mongoli; India era orientata in special pe uscat spre India sudica (Deccan), iar pe mare in Asia de sud-est; Roma in toate directiile.
in Vechiul Egipt, ciclul evolutiv descris mai sus a fost egal institutionalizat in succesiunea Regatului Vechi, Mijlociu si Nou, despartite de «perioade intermediare», in China veche, in cadrul «ciclului dinastic», instalarii violente a unei dinastii ii urmau consolidarea, expansiunea, stagnarea, regresul, in final criza interna, revolte si victoria unei noi dinastii cu innoirea «mandatului ceresc». De aceea era tipica restaurarea unui imperiu ruinat, adesea pe un fundament (geografic, social sau etnic) schimbat. Din vechiul Orient Apropiat provin numeroase imperii (regate) restaurate mereu diferit sau continuu revendicate pana in Epoca moderna: regatul lui Sargon, regatul celei de-a IlI-a dinastii din Ur, statul gutilor, regatul babilonian al lui Hammurabi, regatul vechi si mediu al asirienilor, vechiul si noul regat hitit, noul regat al asirienilor, noul regat babilonian, Imperiul mezilor/persilor, Imperiul lui Alexandru, statele diadohilor, Imperiul roman, Roma apuseana, Imperiul carolingian, imperiile medievale «Sfantul Imperiu roman de natiune germana», Imperiul (Reich) imparatilor germani Al Treilea Reich. Dinspre Roma rasariteana vin alte legaturi prin Bizant si Califat, de la Noul imperiu persan al sasanizilor, la selgiucizi si otomani/ turci, respectiv la Rusia tarista.
Pe de alta parte, structurile imperiale s-au divizat adesea dupa cadere in state succesoare postimperiale (de ex. statele hititilor in Siria nordica), ce pot constitui insa si fundamentul construirii unor noi natiuni, cum s-a intamplat incepand cu Evul Mediu pe baza Imperiului roman sau, si mai clar, in statele succesoare postcoloniale din America si Africa dupa decolonizarea imperiilor coloniale europene.
Orice expansiune are ca premisa, printre altele, unitatea interna. Ea are ca efect orientarea conflictelor interne spre exterior. Expansiunea urmeaza cel mai adesea calea minimei rezistente, pentru a umple vidurile de putere societati inca fragmentate aflate la nivel tribal, triburi aflate social inca in «starea originara», sau structuri de putere rivale, ce traverseaza tocmai faza conflictelor interne si, de aceea, nepregatite pentru a actiona in afara. Mai devreme sau mai tarziu expansiunea se incheie, puterile sunt suprasolicitate, victoriile se preschimba in infrangeri care provoaca acum conflicte interne. Centrele de putere se prabusesc din nou, brusc sau intr-o agonie prelungita, devenind (redevenind) viduri de putere ce se vor umple cu o noua putere, provenita din exterior sau, inca o data, din interior.
Cele mai vechi centre de putere au exercitat acest mecanism in numeroase variante, vechiul Orient Apropiat de-a lungul a peste de ani. Ulterior el a decazut sub noi valuri de cuceritori, atingand statutul de vid de putere, cel mai tarziu odata cu cucerirea de catre mongoli (l Noul centru de putere greco-macedonean care, sub Alexandru, a explodat catre est ca o supernova, a predat curand puterea politica Romei (romanilor) pastrand insa, asa cum devenise obisnuit de la sumerieni si akkadieni, suprematia culturala. O data cu reorientarea Imperiului roman de rasarit spre Bizant, grecii au capatat din nou partial si puterea politica, pana la invazia arabilor, a selgiucizilor si a otomanilor.
Dupa transferarea capitalei imperiului la Constantinopol Italia a redevenit un vid de putere, pana la formarea Regatului italian modern (1859/ De asemenea, Imperiul «roman» medieval germanic a alunecat spre un vid de putere dupa luptele pentru tron dintre Hohenstaufeni si Welfi(1198-1215). Nu altfel li s-a intamplat arabilor curand dupa ce Islamul a castigat forta, dupa mutarea capitalei califarului de la Medina la Damasc sau mongolilor dupa mutarea capitalei imperiului de la Karakorum la Pekin sub Kublai Han Arabii si mongolii au trait pe atunci dilema clasica a popoarelor nomade aflate in centrul turilor superioare sedentare, dilema dintre conservarea fundamentelor no-
e Si preluarea structurilor administrative traditionale: sedentarizarea si
area birocratiei gasite la sosire au fost primii pasi catre asimilarea culturala cuceritorilor de catre cuceriti.
Toate centrele culturale si de putere au avut zonele lor de slabiciune, prin care au patruns barbarii (nomazii), precum si teritoriile de expansiune pentru cuceriri imperiale, colonizare si extindere a civilizatiei. Adesea, zonele de decadere si expansiune au coincis. Pentru vechea Mésopotamie orientala, acestea au fost zonele principale de patrundere din sud (desertul arabic) si din est (muntele Zagros); pentru vechiul Egipt desertul, in totalitatea sa si, ocazional nordul (hicsosii, popoarele marii). Pentru India veche, pana la venirea europenilor pe mare, nord-vestul (Muntii Hindukus prin Pasul Khaiber) si nordul, de la arieni (aprox. i.Hr.)panalamoghuli(1526), au constituit zonele de decadere. China a trebuit sa se confrunte constant cu nomazii in nord, mai intai cu indo-europenii (toharii=Yueh-chi; probabil deja populatii care utilizau care de lupta, care au putut fonda dinastia Shang i.Hr.), iar mai apoi cu turco-mongolii, de la huni (Hiung-nu) pana la manciurieni Cele mai importante teritorii de expansiune, colonizare si civilizatie au fost: nordul, in general, pentru vechea Mésopotamie, sudul (Nubia) pentru vechiul Egipt, cu o linie de expansiune secundara catre nord (Palestina/Siria/Fenicia); pentru India, sudul (Deccan), iar de aici mai tarziu o parte a Asiei de sud-est prin «indianizare»=«hinduizare».
China s-a extins in principal spre sud, in primul rand peste Jangtse-kiang, iar mai tarziu spre vest, inspre Asia central-estica, abatandu-se spre Pamir, iar in ultimul rand si spre nord (Manciuria).
|
