Mircea cel Batrân
Campania din Dobrogea
Ţara Româneasca (Ungrovalahia, Terra Transalpina sau Walachia, dupa cum apare în izvoarele istorice ale vremii) se constituie ca stat feudal în secolele XIII - XIV. În urma înfrângerii lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, de catre Basarab I, domnitorul Ţarii Românesti, în batalia de la Posada (9 -12 noiembrie 1330), Ţara Românesca este recunoscut 20520d36u 9; ca fiind un stat de sine statator. Urmasii lui Basarab I au urmarit mentinerea independentei noului stat creat, precum si continuarea actiunii de unificare a formatiunilor teritoriale locuite de români.
Mircea devine domnitor în 1386, dupa 23 septembrie, data aratata în "Cronica anonima bulgara" ca fiind cea a uciderii lui Dan I într-o lupta purtata la sud de Dunare, împotriva lui sisman, tarul bulgar de la Târnovo.
"Eu, Io Mircea mare voievod si domn singur stapânitor a toata tara Ungrovlahiei si al partilor de peste munti, înca si spre partile tataresti si herteg al Amlasului si Fagarasului si domn al Banatului Severinului si de amândoua partile peste toata Podunavia , înca pâna la Marea cea Mare si singur stapânitor al cetatii Dârstor.", citim înporunca adresata Tismanei la 23 noiembrie 1406.
Acest titlu reprezinta o realitate, Mircea stapânind efectiv tinuturile enumerate. Banatul de Severin l-a avut înca de la început, probabil fiind preluat de la predecesorul sau, Dan I. Pentru Ţara Fagarasului, cea dintâi mentiune este cea dintr-un act din 27 decembrie 1391, prin care întareste drepturile unor boieri munteni. Amlasul, la vest de Sibiu, includea satele românesti Cacova, Sibiel, Vale, Saliste, Gales si Amlasul. Ca detinator al acestor feude în Transilvania, voievodul este, potrivit regulilor urmate în toata Europa, vasal al regelui Ungariei. Prin "partile tataresti" sunt desemnate tinuturile din nordul Deltei, exceptând Cetatea Alba si o zona din jurul ei ce se aflau sub autoritatea domnitorilor Moldovei. Acest teritoriu a fost numit mai târziu Basarabia, tocmai din cauza faptului ca era condus de domnitorii munteni, descendenti ai lui Basarab I. Formularea " de amândoua partile peste toata Podunavia , înca pâna la Marea cea Mare si singur stapânitor al cetatii Dârstor" face referire la tinutul actualei provincii Dobrogea.
În jurul anului 1320, factorii interni si externi prielnici, permit aparitia unui stat independent în sudul Dobrogei. În 1350 noul stat, bine consolidat, îl avea drept conducator pe despotul Balica, acesta fiind recunoscut de Bizant. În nordul Dobrogei au loc evenimente ce trebuie recunoscute. Geograful Abulfeda mentioneaza la 1321 ca Isaccea (Isakgi) facea parte din Ţara Vlahilor (Alualak). Basarab I va integra aceasta regiune în hotarele statului sau, fiind însa în conflict permanent cu tatarii (spre exemplu atacurile hanului Uzbek din jurul anului 1335).
În sudul Dobrogei, statul independent al lui Balica evolua, profitând de razboiul civil din Imperiul Bizantin dintre Ioan al V-lea Paleologul si Ioan al VI-lea Cantacuzino. Balica intervine in conflict, trimitând un corp de ostasi condusi de Dobrotici, în ajutorul Anei de Savoia, mama lui Ioan al V-lea Paleologul. Dobrotici se distinge în lupte, obtinând si rangul de strateg. Însa, cei doi pretendenti la tronul imperial se împaca si Ioan Cantacuzino îl someaza pe Dobrotici sa îi predea anumite cetati de pe malul Marii Negre. Dobrotici refuza si intra astfel în conflict cu Bizantul care îl îndeamna pe emirul Baheed din Umur, bey de Aidin (Smirna) sa întreprinda o expeditie navala contra porturilor dobrogene (1341). În cursul acestor lupte dispar Balica si Teodor, fratele lui Dobrotici. În jurul anului 1366 Imperiul Bizantin recunoaste autonomia politica a statului lui Dobrotici, care se învecina cu Ţara Româneasca, condusa la vremea respectiva de Vladislav Vlaicu (1364 - 1377); împreuna cu acesta acorda în 1369 ajutor lui Stracimir,cumnatul si varul lui Vladislav Vlaicu, sa redobândeasca Vidinul restabilind diarhia din Bulgaria (în nord-vest taratul de Vidin, condus de Stracimir pâna în 1396, iar în sud-est, taratul de Târnovo, condus de sisman între 1371 si 1393).
În jurul anului 1370 fiul lui Dobrotici, Ivanco (supranumit si Terter), ocupa Silistra (sau Dârstor, anticul Durostorum) constiituind acolo o formatiune statala. La moartea lui Dobrotici în 1386, Ivanco preia puterea semnând la 27 mai 1387 un tratat prin care reglementa diferendele sale cu genovezii, devenind si vasal al turcilor. Astfel Dobrogea devine tributara Imperiului Otoman, fara a fi însa efectiv ocupata de acesta.
Deoarece sisman si Ivanco refuzasera sa-l ajute pe sultanul Murad I în batalia de la Pločnik din 1387, ei au fost declarati razvratiti, sultanul trimitând în Dobrogea o expeditie de pedepsire. Nesri, unul din vechii cronicari turci, scrie: "Poruncind vizirului sau Ali Pasa, sultanul i-a spus: Trecând marea cu cu 30 000 de ostasi, sa dai foc si sa distrugi si sa devastezi vilaietul lui Susmanos."
În continuare lucrurile devin neclare. Unele surse mentioneaza faptul ca Ivanco a fost omorât, iar Mircea a intervenit pentru a îndeparta pericolul otoman si a uni astfel într-o singura tara pe românii din Dobrogea cu cei din Ţara Româneasca. Altii sustin ca Ivanco a fost cel care a insistat pe lânga Mircea pentru a interveni cu oastea sa în sprijinul sau. În ambele cazuri, Mircea era îndreptatit sa intervina pentru a-i proteja pe românii din Dobrogea. Unele surse mentioneaza ca Mircea era nepotul lui Dobrotici, deoarece Calinichia, mama sa, era fiica acestuia, Dobrogea fiind astfel mostenirea sa.
În orice caz, în momentul în care turcii au ajuns în fata Silistrei au gasit-o "întarita cu toata sârguinta", dupa cum mentioneaza cronicarul Leunclavius. Acesta mai adauga la relatarea expeditiei marelui vizir faptul ca, dupa luarea sistovului, Ali Pasa a pornit cu oastea mai departe catre acele cetati si locuri întarite pe care vlahii transalpini (adica muntenii), trecând Dunarea, le ocupasera în Bulgaria". Otomanii, adauga Leunclavius au ocupat cetatile si garnizoanele au fost duse n prizonierat. Din aceeasi marturie retinem faptul ca oastea româneasca si-a început operatiunile în dreapta Dunarii dupa ce Imperiul Otoman atacase taratul de la Târnovo.
Traditia târzie bulgara, consemnata de Paisie de la Hilandar, în veacul al XVIII-lea, mentioneaza: oastea turca "au batut-o vlahii si toti (turcii) pâna la unul sau doi s-au înecat în Dunare astfel au scapat în acea vreme bulgarii si vlahii de cotropirea turceasca."
Istoricul bulgar Irecek Konstantin mentioneaza ca, în anul 1390, în momentul semnarii tratatului de alianta de la Lublin cu regele Vladislav Jagello al Poloniei, Mircea se semna "terannum Dobrodicii despotus et Trisi dominus".
Preluând
stapânirea Dobrogei, teritoriu revendicat si de sultanul Baiazid I
Ildîrim, Mircea a declansat în mod inevitabil conflictul cu puterea
otomana. Dupa o prima invazie din anul 1392, urmeaza în
1394 o campanie condusa de Baiazid însusi în Ţara
Româneasca, cu scopul de a cuceri
Abia
în 1396, dupa încheierea tratatului de la Brasov cu Sigismund la 7
martie 1395, Mircea revine si îi alunga pe turci si pe Vlad,
îsi reia domnia si se ocupa intens de consolidarea statului
sau pâna la "Marea cea Mare". El procedeaza la consolidarea
si fortificarea cetatilor de la Isaccea si Enisala în nord,
iar în sud Caliacra si Silistra. Pâna în 1402 au loc confruntari
de mai mica anvergura cu turcii, iar o data cu invazia lui Timur
Lenk în Asia Mica, Ţarile Române au parte de liniste. În
urma dezastrului de la
În Imperiul Otoman au loc lupte între pretendentii la domnie, Musa si Soliman. Mircea intervine, sprijinindu-l pe Musa, care îl înfrânge pe Soliman, dar este înfrânt la rândul sau de fratele sau Mahomed I, care ajunge singur stapânitor al Imperiului la 1413. Mircea îl sprijina din nou pe un alt pretendent la putere, Mustafa, fiu nelegitim al lui Baiazid. Acesta este însa învins de Mahomed I, care va organiza o expeditie de pedepsire a lui Mircea.
n anul 1417, ostile otomane ataca în Dobrogea, unde
cuceresc Enisala si Isaccea, apoi în stânga Dunarii, unde cuceresc
cetatile Giurgiu si Turnu. Dupa tratativele purtate, în
care fostii demnitari ai lui Musa, refugiati în Muntenia, au servit drept intermediari, Mircea accepta
sa plateasca tribut sultanului. Trebuie mentionat însa
ca Ţara Româneasca îsi pastreaza autonomia, un
lucru deosebit de important, tinând cont ca tarile vecine (
Mircea
a murit la 31 ianuarie 1418, data de 4 februarie consemnata de cronicile
sârbesti fiind cea a înmormântarii sale la mânastirea Cozia.
Domnitorul Mircea a ramas în constiinta românilor, cât si a
adversarilor sai. Cronicarul Leunclavius mentiona despre el: "
Mircea cel Batrân si domnia sa au constituit o sursa de inspiratie pentru poetii români, dintre acestia remarcându-se Mihai Eminescu cu a sa "Scrisoare a III-a", care l-a ales pe Mircea cu scopul de a exemplifica maretia statului medieval român. O serie de sate, artere principalee, licee de prestigu îi poarta numele lui Mircea cel Batrân, iar monumente comememorative se gasesc pretutindeni, cel mai nou dintre ele apartinându-i sculptorului Ion Jalea si fiind situat în orasul Tulcea. Mircea cel Batrân si-a legat numele si de Marea cea Mare", Academia Marinei Militare numindu-se Mircea cel Batrân iar generatii întregi de marinari si-au facut ucenicia pe nava scoala a Marinei Militare românesti - bricul Mircea.
Vorbind despre Mircea cel Batrân, istoricul P. P. Panaitescu spunea în monografia sa Mircea cel Batrân":
"Asemenea oameni în trecutul nostru se numeau ctitori si precum biserica are parintii ei, care i-au asezat temeliile, si tarile au pe ai lor, fara de care n-ar fi fost temelia tare a începuturilor."
Bibliografie:
Constantin C. Giurescu si Dinu C. Giurescu - Istoria Românilor
Nicolae Constantinescu - Mircea cel Batrân
|
