NAŢIUNE SI ACŢIUNE LA 1821. PROGRAM, OAMENI, FAPTE, URMĂRI IMEDIATE SI DE PERSPECTIVĂ
CONTEXT INTERNAŢIONAL SI CAUZE ROMÂNEsTI.
_ TUDOR VLADIMIRESCU - VIAŢA SI PERSONALITATEA. -TUDORsIETERIA.
PROGRAMUL REVOLUŢIEI OE LA 1821.
Context international si cauze românesti. începutul secolului al XIX-lea s-a desfasurat sub semnul activizarii exceptionale a miscarii pentru libertate sociala, restructurari politice interne si afirmare nationala.
Ideile generoase ale marii revolutii franceze, care propovaduiau dreptatea si egalitatea sociala, precum si dreptul la autodeterminare a popoarelor oprimate, s-au raspândit în întreaga Europa. Terenul pe care se miscau era de mult pregatit într-alume a carei ordine (cea veche, medievala) se destrama progresiv, iar imperiile absolutiste, lovite de forta geniului napoleonian, pareau a fi aproape de prabusire. Dar, înfrângerea de la Waterloo, lungul si sinuosul Congres de la Viena au impus, din nou, popoarelor abia ridicate din letargie, vechile rânduieli, în spatele acestor reglementari se afla forta, acum reunita, a celor mai influente puteri politice ale continentului.
Legitimismul si conservatorismul aveau sa avertizeze natiunile oprimate ca marele ceas al dezrobirii lor nu sosise. Dar, din sudul iberic si pâna în cel italian, din îndepartatele colonii ale Spaniei si Portugaliei, din America.de Sud si pâna în Rusia si, cu deosebire, în tumultoasa Peninsula Balcanica, vointa de libertate, unitate si afirmare nationala se arata din ce în ce mai greu de stavilit.
Erodate de numeroase cauze interne si externe, structurile de putere ale Imperiului Otoman cedasera marilor Imperii crestine, Habsburgic si Rus, vaste teritorii în Europa centrala si de est. Declinul evident al marii împaratii a sultanilor, atâta vreme puternica, se traducea, în anii de la r 24324b12y ascrucea veacurilor
XVIII-lea si al XIX-lea, printr-o exploatare crescânda a teritoriilor si popoarelor
aflate înca sub, stapânirea sa. Speranta de "grabnica eliberare a acestora era
s rans legata de presiunea diplomatica, dar si de actiunea militara a Imperiului
Us. care se erija, deja, în protectorul slavilor din Balcani, asa cum, mai târziu,
erh'Ua asupra sa Pe toî' crestin'' subjugati de Poarta. Unitara în aspiratia ei spre
erare nationala sau autonomie, actiunea politica a popoarelor oprimate din
-estul Europei se arata însa intens particularizata în functie atât de
ezvoltarea lor istorica, cât si de statutul lor politico-juridic foarte diversificat.
p _ .a capatul secolului de domnii fanariote, societatea româneasca, desi
9atita sa progreseze, era permanent împiedicata de institutii si o clasa politica
1Q
dominata de venalitate si coruptie, de risipa neîngradita a resurselor în folosul unui opresor pe cât de lacom, pe atât de imprevizibil în cupiditatea sa, de o stare permanenta de insecuritate si instabilitate. S-a afirmat ca fanariotismul a reprezentat "o structura sociala, politica si de cultura întemeiata pe un sistem de valori din care n-au lipsit .ortodoxismul conservator, traditionalismul anti-occi-dental si legatura de credinta fata de Poarta". între cei care s-au aliniat sub stindardul sau s-au numarat grecii dar si alti balcanici, si, nu în ultimul rând, chiar românii.
"Grecizarea" domniei, a marii proprietati funciare si a Bisericii se vor produce, cu deosebire, dupa 1780. La ea acasa, boierimea autohtona se vede sistematic împiedicata sa se exprime politic. Din nefericire, diminuarea puterii vechii clase politice se petrecea concomitent cu aceea a tarii. Nu ajungea ca Poarta rapise treptat Principatelor dreptul de a promova o politica externa proprie! Dupa jafurile, distrugerile si ocupatiile armatelor austriece si rusesti, cu întregul lor cortegiu de suferinte, parti importante din pamântul stramosesc au devenit moneda de schimb a precautului echilibru de forte între cele trei imperii. Pentru o scurta vreme, Oltenia (1718-1739), pentru mai bine de un secol Bucovina (1775-1918) si Basarabia (1812-1918) - nordul si, respectiv rasaritul Moldovei istorice - au fost desprinse din trupul patriei.
Puternicul conflict de interese între boierimea pamânteana si domnia straina, a carui miza a fost puterea în stat, avea sa explodeze, între altele, în lunga serie de memorii adresate de clasa politica autohtona marilor imperii vecine. Jocul complicat de interese al acestora, concesiile pe care Poarta, mai mereu înfrânta, a fost silita sa le faca Rusiei tariste, precum si lungile perioade în care, în vreme de razboi, administrarea tarii, în absenta domnilor, era încredintata unor Divane boieresti au condus, treptat, la elaborarea unor reglementari care asigurau, teoretic, cadrul unei minime stabilitati economice si politice.
Astfel, tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774) diminua monopolul comercial al Portii si asigura, potential, dezvoltarea fortelor productive, iar hatiseriful din 1802 stabilea durata domniilor precum si obligatiile materiale ale celor doua tari fata de puterea suzerana.
în acelasi timp, adoptarea Codului Calimah (1817), în Moldova, si a Legiuirii Caragea, în Ţara Româneasca (1818), dupa numele penultimilor domni fanarioti, inspirate din Codul civil austriac, din 1811, si Codul napoleonian, înscriau în modernitate legislatia româneasca.
Erau, toate acestea, încercari de a aseza în drepturile ei legea si ordinea, într-o societate puternic perturbata, chiar daca, în fond, avem de-a face fie cu gesturi de bunavointa, interesate, ale unor puteri imperiale, fie cu acte de guvernare ale unor despoti luminati de sorginte fanariota.
Din pacate, treptele inferioare ale scarii sociale continuau sa suporte presiunea excesiva a unor factori de destructurare, cel mai teribil venind din partea Portii, care, prin mentinerea domniilor fanariote, pastra neatinse bazele unui sistem de extorcare fara egal în întreaga noastra istorie.
Sursele acestuia, de regula repede trecatoare, sunt legate de natura însasi a domniei, negociata de Imperiul Otoman cu un numar în crestere de solicitanti-Abia spre 1821 se va ajunge la situatia ca doar patru familii din Fanar sa se
ronstituie în ceea ce s-a numit "un cartel pentru exploatarea Ţarilor Române" împartind, doar între ele, dreptul de a concura pentru cele doua tronuri. Cumpararea lor costa sume enorme; 3 milioane de piastri va da M/ha// sutu, în buna masura împrumutati, ceea ce sporea numarul potential al familiarilor domnului (creditori si rude) - nu mai putin de 820 de persoane la înscaunarea lui Alexandru sutu în 1819.
Cum se obtineau acesti bani? Mai întâi prin venalitatea functiilor. Orice slujba, de la dregatorii divanului pâna la ultimul functionar, îsi are pretul ei. Marele vistiernic ofera pentru locul sau 300 000 piastri, dar câstiga cu 200 000 mai mult; spatarul si aga, o treapta mai jos decât seful finantelor, fac însa o afacere si mai buna; pentru 200 000 piastri câstiga mai bine de dublu. Ispravnicii, reprezentantii domnului în cele 17 judete, dau lui Al. sutu 300.000 piastri; peste cinci luni sunt înlocuiti, succesorii platesc aceeasi suma. Recordul pare a fi detinut de loan Caragea care a vândut 4 762 titluri de boierie, pentru care a obtinut 20 milioane de piastri.
Impozitele indirecte (vamile si ocnele), oieritul, vinaritul si dijmaritul (pe stupi si ramatori), precum si vacaritul (platit de doua ori si chiar trei ori pe an, inclusiv de boieri) intrau, de asemenea, în camara domnului.
Visteria statului se alimenta, în schimb, din bir, un impozit personal achitat de întreaga populatie masculina a tarii, în vârsta de peste 16 ani. Absolut revoltator era nu atât cuantumul total al acestor dari, cât mai cu seama modul cum erau repartizate. Mai mult de jumatate din populatia tarii (boierii, neamurile, clerul, mazilii, precum si scutelnicii si poslusnicii, exceptati pentru ca prestau servicii boierilor) nu intrau în categoria contribuabililor.
Din 1783, unitatea fiscala era ludea care cuprindea, de regula, în medie, 6 familii de birnici solidari, la plata. Dupa unele aprecieri, impozabilii erau egali la numar cu scutitii, ceea ce explica sumele mari de bani aruncate pe capul acestora si cresterea lor constanta. Se stie ca în 1818 erau 18.000 lude care plateau câte 600 de piastri fiecare, ceea ce conduce la suma de 10 800 000 lei, si ca în 74 de ani birul a crescut, în medie, cu 8,78% pe an, deci, în total, cu 638, 72%. Cea mai mare parte a acestor venituri, obtinute frecvent prin mijloace de constrângere, mergea la Constantinopol.
Desi tributul era stabilit la o suma fixa, Ţarile Române erau silite sa satisfaca, practic, toate solicitarile puterii suzerane. în preajma revolutiei condusa de Tudor se acopereau cereri de aproape 6 milioane de lei, pe când haraciul nu reprezinta, între acestea, decât circa 65 000 lei.
Toate comentariile, inclusiv cele din epoca, sunt în sensul ca aceste atât de apasatoare si nedrepte obligatii datorate statului, devenit agent fiscal al opresorului strain, erau mult mai mari decât cele datorate de taranimea clacasa sau de celelalte forte productive în cadrul atât de puternic contestat al vechilor raporturi sociale.
Desi marile reforme de la jumatatea secolului al XVIII-lea au eliberat pe
gram din serbie, relatiile agrare traditionale au perpetuat pâna la Regulamentele
rganice. In ansamblu, boierii au continuat sa exploateze marile mosii prin
Ta ia68 de loturi în folosinta Pentru clacasi, obligatiile acestora, cel putin în
,ara Româneasca si Moldova, ramânând suportabile atâta vreme cât marea
proprietate funciara nu s-a specializat în exportul de cereale. Cele 12 zile de claca, statuate înca din vremea lui Constantin Mavrocordat, au fost mai mereu înlocuite cu un volum de munca reciproc convenabil, prin buna învoiala, de multe ori convertit în bani (în Moldova de la 1 leu la 2 lei; în Ţara Româneasca cresterea a urcat pâna la 1 leu, spre 1818).
O situatie oarecum similara înregistreaza si orasul. Locuitorii sai înfatiseaza, într-o devalmasie deplina, întreaga structura sociala a lumii românesti de la începutul epocii moderne. Se întâlnesc, aici, categorii intens productive precum mestesugarii, negustorii si taranii de la margine, ultimii preocupati mai mult de agricultura, slujbasi de stat, clerici si chiar mari boieri. încatusata de o societate înca patriarhala, burghezia se exprima economic si politic timid. Totusi, la 1811, dintr-un total de 4 180 negustori cu pravalii în Ţara Româneasca,marea majoritate erau români si aveau un volum de afaceri care, desi modest, se arata în sensibila crestere. Dupa Imperiul Otoman, beneficiarul monopolului comercial, Austria este al doilea mare partener, chiar daca autorizatiile se obtineau greu. Produse de lux ajungeau în Principate de la Constantinopol, Viena, Lipsea, din Rusia si chiar din Anglia, prin filiera turceasca.
Dar oprimarea orasului, ai carui locuitori tarani erau tratati de domnie ca simpli birnici, a produs miscari frecvente al caror caracter social se îmbina cu cel antifanariot. Astfel, între pandurii razvratiti la 1814 pentru ca li se suspendasera, pe nedrept, imunitatile, tatarasenii din lasi (1819) sau târgovistenii, a caror mosie a fost abuziv expropiata în folosul sau de ultimul fanariot de la Bucuresti, Al. sutu, exista o strânsa apropiere.
Aceste constatari dovedesc starea de tumult premergatoare marelui eveniment din 1821, în care toate componentele structurii sociale a societatii românesti îsi arata nemultumirea. Boierimea româna, divizata în functie de avere si pozitia în stat, doreste sa-si recapete vechile privilegii, sa fie stapâna la ea acasa iar tara reîntregita sa-i apartina.
Fortele productive din lumea satului si orasului au propriile lor revendicari: pamântul pe nedrept stapânit de boieri sa revina taranilor, iar afacerile, stânjenite de risipa resurselor, sa îmbogateasca investitorii si tara. Solutia, în virtutea careia atâtea aspiratii particulare puteau da o rezultanta, comuna, firesc nationala, era recâstigarea vechii autonomii si, implicit, desfintarea sistemului domniilor fanariote, pricipalul obstacol asezat în calea progresului general de dominatia otomana.
Tudor Vladimirescu - Viata si personalitatea. Chiar daca viata lui Tudor Vladimirescu nu este cunoscuta în toate încheierile ei, suficiente documente îngaduie, totusi, o reconstituire. S-a nascut într-o familie de mosneni, probabil, în jurul anului 1780, în satul gorjan Vladimiri, al carui nume îi va deveni patronimic. Instructia de început a primit-o în satul sau, unde va deprinde scrisul si cititul. Mai târziu, în casa boierului Glogoveanu, va învata "cartea si limba greceasa". împrejurari ulterioare arata a fi cunoscut si germana, desigur, necesara afacerilor sale, care-l duceau mereu peste munti. Indiferent de categoria sociala din care provenea si de nivelul pregatirii sale, Tudor a fost omul unor timpuri în schimbare si întreaga sa viata arata o mare vointa de a-si
u mijloacele de care dispune, un cr l' a strânge o avere si a dobândi o r 7itie de prestigiu.
p pentru aceasta, în scurtul rastimp i vietii sale, de numai 40 de ani, si nu a nutine ori înfruntând umilinta, va -erca sa iasa din conditia sa initiala 'lin practicarea unor profesii si însusirea unor slujbe, care, toate, îl propulsau printre cei direct interesati în transformarea lumii în care traia. Vataf de plai la Closani, dupa 1806 pâna spre 1821 în mai multe rânduri, a cunoscut viata obisnuita a oricarui functionar fanariot, într-o lupta inegala cu hotii si trecatorii clandestini ai frontierei apropiate.
|
t, f |
|
Tudor Vladimirescu |
Soldat si ofiter în armata rusa, comandant de panduri în razboiul ruso-oto-man din 1806-1812, a luptat dincolo de Dunare, la Rahova, Negotin si Cladova, a deprins - autodidact de exceptie - cunostinte militare cu care îsi va uimi apropiatii în 1821. La capatul ostilitatilor era înaintat în grad, obtinea o importanta decoratie si devenea sudit rus, unul din apropiatii consulului Pini la Bucuresti.
în viata civila, fie împreuna cu boierul Costache Glogoveanu, fie pe cont propriu, însotit de câtiva asociati, va intra în lumea afacerilor. stim ca exporta vite, cereale si seu în Ardeal (1808), peste sarat si cereale si ca rotunjise, cum arata diata sa din 1812, din slujbe, militarie si comert, o avere frumoasa pe care era interesat s-o sporeasca.
Biografia sa ar fi incompleta daca am lipsi-o de episodul mal lungii sale sederi la Viena (iunie-decembrie 1814), urmat, la scurta vreme, de cele câteva saptamâni petrecute la Mehadia, în preajma popei Stoica (viitorul cronicar banatean - Nicolae Stoica de Hateg), prilej de a citi istorie româneasca.
Timpul cât s-a aflat în capitala Imperiului Habsburgic a fost folosit,în primul
rând, pentru a clarifica succesiunea sotiei lui C. Glogoveanu, Elenco, decedata
acolo la 7 mai 1814, misiune încununata de succes la capatul mai multor luni de
apriga înfruntare cu justitia austriaca. Daca spiritul sau de dreptate, îndelung
exersat în tara, în lungi si complicate procese, îsi gaseste aici o noua confirmare,
c or Vtedimirescu se arata, în mod egal, interesat de pregatirea marelui
ongres european de dupa prima cadere a lui Napoleon Bonaparte. într-o
eiebra scrisoare, trimisa în tara la 28 iulie 1814, el încheie: "Se suna ca atunci
cur eVa s' pentru locurile acelea, ci mult a fost putin a ramas". Sa fi fost la
rent omul de casa al Glogovenilor cu proiectele de dezmembrare ale
ase ' Otomar1) vehiculate la Congresul european, si sa se fi gândit ca, într-o
menea împrejurare, ar fi trebuit discutata si chestiunea româneasca?
Fara a insista prea mult asupra trasaturilor sale fizice si psihice, mai cu seama ultimele - relativ contradictorii - este cert ca Tudora întruchipat calitatile si limitele unui om al timpului sau, caruia împrejurarile ulterioare aveau s'a-i rezerve un destin de exceptie.
uaor si Eteria. La începutul secolului al XIX-lea, devenise clar ca redobândirea autonomiei tarii era strâns legata de miscarile popoarelor oprimate din Balcani si ca succesul unei asemenea actiuni era conditionat de sprijinul militar al unei mari puteri, evident antiotomane, Rusia tarista. De altfel, evenimentele anului 1821 se îndreptau spre un asemenea deznodamânt si un plan de razboi antiotoman, ce se va dovedi ulterior absolut fantezist - elaborat la Bucuresti, în septembrie 1820 - prevedea ca ridicarea grecilor sa fie precedata de o rascoala a sârbilor si de o alta a bulgarilor.
Sufletul acestei actiuni era societatea secreta Eter/a, (Fratia sau Societatea prietenilor), înfiintata în 1814, la Odessa, de trei negustori greci. Unirea tuturor balcanicilor în lupta împotriva Portii era scopul declarat al organizatiei, imposibil de realizat altfel decât printr-o propaganda eficace în rândul popoarelor oprimate de Semiluna. De la început s-a afirmat ca în spatele întregii actiuni se afla Rusia, cu atât mai mult cu cât principalul sfetnic al tarului era grecul Capodistria (Capo d'lstria). Acesta neputând fi adus în fruntea Eteriei datorita pozitiei sale în conducerea Imperiului Rus, a fost ales, în cele din urma, Alexandru Ipsi/anti, fiul fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti.
El era proclamat Epitrop general la 20 aprilie 1820 si tot ce va întreprinde din acest ceas pare a confirma ajutorul tarului. Initial, planul sau prevedea o rascoala în Pelopones la care însa a trebuit sa renunte când a aflat de efectivele otomane stationate acolo, multumindu-se cu o diversiune la nord de Dunare, în Ţarile Române. Dupa ce la 1 octombrie 1820 Alexandru Ipsilanti era gata sa dea semnalul actiunii conationalilor sai, trei saptamâni mai târziu el se razgâdise si era dispus sa înceapa la nord de Dunare, unde fanariotii, nu neaparat toti eteristi, dispuneau de importante mijloace utile succesului miscarii.
Planul general, acum elaborat, a devenit cunoscut la 19 ianuarie 1821. Tudor Vladimirescu ar fi dat semnalul unei insurectii generale care s-ar fi întins în toata lumea greaca. Milos Obrenovici, capetenia sârbilor, era chemat sa li se alature.
Contextul istoric în care s-au desfasurat evenimentele din 1821 a asezat fata în fata "partida nationala", alcatuita din boieri care doreau sa înlature domniile fanariote, Eteria, interesata într-o miscare generala antiotomana, si Tudor, recunoscut în epoca drept comandant al unei forte armate a tarii, pandurii. Este imposibil de crezut ca între aceste trei forte nu au existat contacte, nu s-au negociat întelegeri, nu a avut loc o coordonare a planurilor de lupta pe pozitii riguros egale.
Fara a face parte din rândurile organizatiei secrete grecesti, Tudora fost partial initiat în actiunea militara pregatita de Eterie. Acordul încheiat de acesta cu capitanii lordache si Farmache prevedea colaborarea "cu scopul de a ne elibera de jugul apasator al barbarilor". Pe de alta parte, întelegerea sa din 18 ianuarie 1821, putin timp dupa moartea suspecta a ultimului domn fanariot, Alexandru sutu, cu trei dintre membrii marcanti ai Comitetului de Obladuire (însarcinat cu guvernarea provizorie a tarii pâna la numirea unui nou domn), toti trei membri ai "partidei nationale", îl însarcina, la cererea lui, "sa ridice norodul la arme".
înca din acest ceas, "îmbracat cu camasa mortii", Tudor îsi asuma derea unei actiuni militare care sa faciliteze trecerea Dunarii de catre raspun eterjste sj sa' atraga sprijinul .Rusiei; dar, în acelasi timp, pentru ca trUPe (jg 0 armata proprie, urma sa afirme si obiectivele specifice ale unei 'S U"ri nationale românesti. Spre a-si acoperi miscarile, pentru a scapa neatinsi r sca . boierii participanti se adresau Portii negând orice participare S evenimentele care se pregateau. '
Prooramui revolutiei de la 1321. Continutul actiunii politice românesti de
1821 este cuprins în programul revolutiei alcatuit din textele cancelariei lui
r /-(proclamatii, documente oficiale sau scrisori personale) si interventiile sale
bale îndeobste pastrate în memoria, uneori infidela, a contemporanilor si
apropiatilor sai.
Proclamatia de la Pades (Tismana, 23 ianuarie 1821) adresata locuitorilor Tarii Românesti "veri de ce neam veti fi" justifica ridicarea la lupta prin dreptul de rezistenta la opresiune" care decurge din principiul suveranitatii poporului. Actiunea este legitimata prin vointa lui Dumnezeu si dorinta prea puternicului împarat" (desigur sultanul) ca supusii lui sa traiasca bine. Tudor chema pe toti cei ce vor "a lucra binele" sa se adauge cu arme, cu furci de fier si cu lanci Adunarii orânduite pentru binele si folosul a toata tara". în conceptia conducatorilor revolutiei, multimile strânse sub stindardul ridicat în Oltenia urmau a constitui o armata, dar si un corp reprezentativ care sa conduca si sa legifereze .în interesul general.
Partea finala a textului cerea taranilor sa "jertfeasca binele si averile cele rau agonisite ale tiranilor boieri" dar sa crute bunurile tuturor celorlalti, inclusiv ale rrjarilor proprietari "fagaduiti" - participanti la marea actiune.
Proclamatia exprima gândirea politica a miscarii nationale la începutul revolutiei, un apel înflacarat pentru o ridicare generala împotriva nedreptatii si asupririi, menit sa atraga atentia asupra starilor de lucruri din Principate.
Prudenta domina însa miscarile razvratitilor. Tendinta spre o rascoala
generala împotriva boierilor este greu stavilita de Tudor, iar eventuala reactie a
puterii suzerane, mereu dornica sa intervina la orice tulburare în tinuturile de la
Dunare, e potolita printr-un arz trimis Portii, din care se desprinde, exclusiv, o
incriminare la adresa boierilor greci si români: "ridicarea noastra nu este pentru
altceva... decât numai asupra boierilor, care ne-au mâncat dreptatile noastre".
ocul politic stabilit la Bucuresti, din care fac parte si textele mai sus amintite,
continua cu schimbul de scrisori dintre Tudor si "Comitetul de Obladuire"numit si
n (3-4 februarie 1821). Conducatorul revolutiei le cere boierilor "sa se faca
noti adevarati, iar nu vrajmasi ai patriei precum ati fost pâna acum". în acelasi
Cln pare sa fi 'ntrat si misiunea atribuita vornicului Nicolae Vacarescu, însar-
Sp _ r sa risipeasca trupa lui Tudor, dar rechemat la Bucuresti imediat ce acesta
se Pregatea de actiune.
celebra JCrisoarea adresata acestuia, la 11 februarie 1821, este formulata afirmati j?'*ie a Patr/e/- Drept replica la acuzatia ca ar fi razvratit tara el face nu tanL ' ar cum nu socotiti dumneavoastra ca Patrie se cheama poporul, iar Ulagtma jefuitorilor?"
a ta foarte cunoscuta apreciere, când a justificat asprimea cu care i-a pe vinovatii jafurilor de la Benesti, Tudor afirma ca "miscarea sa nu
este îndreptata împotriva boierilor", ci împotriva otomanilor, "din porunc împaratului Alexandru". Urma ca rusii sa ne ajute sa redobândim cetatile "<w care ne vor lasa liberi sa ne conducem dupa legile noastre".
Cel mai important document programatic al revolutiei, elaborat probai anterior, dar devenit cunoscut în februarie 1821, este "Cererile norodului romanesc" care, fara a fi supraevaluat, cuprinde totusi principiile de baza ale unei n " ordini sociale.
Astfel, este recunoscuta suveranitatea poporului, singura în masura sa acorde puterea si sa impuna legea. Tot ce nu s-a orânduit prin "alegerea s' vointa a tot norodul" urmeaza a se îndeparta. "Adunarea norodului" reprezinta vointa suverana în stat.
Se cerea desfiintarea privilegiilor boierimii si obligatia domnului numit de Poarta de a respecta vointa tuturor celor pe care-i conduce. Accesul la dregatorii urma sa se întemeieze pe merit: "caftane cu bani sa înceteze cu totul a se mai face". Cum astfel era asezat pe baze noi atât statul, cât si relatia dintre cetateni si putere, urma a se continua cu o larga reforma, extinsa de la justitie la administratie, la domeniul scolar (institutiile didactice sporeau pe seama episcopilor) si la armata (se prevedea instituirea unei ostiri permanente cu 4 000 de panduri si 200 arnauti, cu "leafa usoara", pe socoteala manastirilor"). Fara a desfiinta birul, "Cererile..." faceau, oricum, suportabila fiscalitatea stabilind un impozit fix, în patru rate. Poslusnicii si scutelnicii erau desfiintati: marirea numarului contribuabililor ar fi trebuit - cel putin teoretic - sa diminueze darile individuale. Desfiintarea vamilor interne era considerata o necesitate, caci "tara alta tarapana nu are, numai cu negutatoria traieste".
în sensul cresterii autonomiei merg si acele reglementari care limiteaza la patru numarul dregatorilor greci, însotitori ai domnului, sau"nationalizarea" scaunelor arhieresti, din care sa fie îndepartati grecii. Firesc, spre a nu tulbura unitatea, acum atât de necesara împotriva opresorului strain, revolutia de la 1821 nu a pus, în nici o forma, problema agrara, în sensul ei modern, bine stiut-de împroprietarire a taranilor si desfiintarea definitiva a clacii.
în acelasi timp, Alexandru Ipsilanti trecea Prutul si prezenta, la lasi, o Proclamatie (28 februarie 1821) în care afirma obiectivele revolutiei grecesti, garanta pacea si securitatea Moldovei si, într-o formulare înteleasa repede de toti, anunta ca, în eventualitatea unei interventii otomane, "o forta teribila le va pedepsi îndrazneala" (adica Rusia).
Usurinta cu care epitropul Eteriei a tradat participarea Imperiului Rus in evenimentele de la nord de Dunare si din Balcani a atras, aproape imediat, atât dezavuarea actiunii conduse de Alexandru Ipsilanti, cât si a aceleia care îl avea m frunte pe Tudor, mai întâi prin ambasadorul Stroganof la Constantinopol apoi de tar însusi, aflat la un Congres al Sfintei Aliante, la Laybach (Liubliana, Slovenia).
Refuzul declarat al Rusiei de a urma Eter/a în planurile ei aventuriste va modifica întelegerile anterioare. în deplasarea de la lasi spre Bucuresti, împreuna cu cei 2 000 de ostasi recrutati în Moldova, Al. Ipsilanti primejduia si actiunea româneasca.
La vestea ca aliatii sai coborâra spre Dunare, Tudor paraseste tabara de la Ţântareni si se îndreapta, la rândul sau, spre capitala Ţarii Tomânesti aban-
Juramântul lui Tudor Vladimirescu în fata boierilor care sustineau cauza nationala.
donata de boierii în panica, disperati de gestul Rusiei, de excesele trupei lui Al. Ipsilanti, de mânia vindicativa a "Adunariinorodului".
Spre a preîntâmpina ocuparea capitalei de catre eteristi, Tudor ajunge, la 16 martie, în preajma Bucurestilor, de unde adreseaza o Proclamatie (din Bolintin) locuitorilor orasului spre a le anunta intentiile sale. Va ramâne la margine de unde va astepta trimisii Portii spre a cerceta "jalnica stare" a tarii spre a face dreptate si orânduiala buna. Poporul s-a ridicat pentru "dreptatile folositoare la toata obstea" stricate în ultima vreme. Se remarca grija cu care sunt menajate susceptibilitatile Imperiului Otoman si o anumita indecizie în ce priveste directia ulterioara a miscarii.
A doua Proclamatie, datata 20 martie 1821, este comunicata de la Cotro-ceni, unde se afla tabara sa. Din nou, conducatorul revolutiei insista asupra cauzelor care au determinat ridicarea sub arme: "pierderea privilegiilor" noastre §! jafurile nesuferite. Mai mult ca oricând se cere unirea, "lucrarea tuturora rnpreuna dupa destoinicie'spre a câstiga din nou dreptatile pierdute". Caracterul p onuntat social exprimat în Proclamatia de la Pades si în "Cereri..." lasa loc, aic|. unitatii nationale.
câsti f'ne' acordul cu
"boierii patrioti" (23 martie), în virtutea caruia
Tudor
rjoaija dreptul d8 a exercita "vremelnica
stapânire", întareste concluzia ante-
Politic"- atea act'un" întreprinse
de Tudor era recunoscuta si de clasa
revolut' Pe teme' nati nal, toate fortele interesate în realizarea programului ?e" se uneau în fata unei situatii imprevizibile.
a obiectivele Eteriei faceau iminent un atac otoman, tran-' ca în atâtea rânduri, pamântul tarii într-un spatiu al jafului si al pustiirii,
Tudor va transa, în discutiile cu Alexandru Ipsilanti, problema raporturilor rjjm cele doua miscari. Dupa unele surse, Tudorar fi întrebat doar unde este spjiJ6
Rusiei. Raspunsul
echivoc al epitropului l-ar fi înfuriat, rostind cuvinte de câjn!J'
pentru ca a fost înselat. Dupa altele, el
s-ar fi exprimat clar: "Scopul d
neavoastra este contrar celui urmarit de
mine", invitându-l sa treaca Dunar
spre a evita o nenorocire. a>
în acelasi timp, insistentele tratative cu otomanii erau menite sa întârz invazia, cel putin pâna când, retras în zona fortificata a Olteniei, i-ar fi puy rezista cu sanse de succes.
înca învaluita în mister si supusa unor interpretari contradictorii, revoluti de la 1821 releva complexitatea unei lumi în schimbare, a carei reasezare comporta un proces îndelungat sub beneficiul unor conditii favorizante determinate de jocul de interese al Marilor Puteri.
Supus unei morti de martir, Tudor este - asemeni marilor figuri legendare ale istoriei noastre - jertfa primordiala pe care acele timpuri au asezat-o |a temelia noii societati.
A. OŢETEA despre personalitatea lui T. Vladimirescu.
"lata însusirile pe care Tudor le putea pune în
serviciul misiunii ce avea sa-i fie încredintat
un spirit natural, care-l ridica mult peste gradul sau
de cultura, o adânca cunoastere a oamenilor si o
experienta bogata în afaceri militare, o
vointa dârza si o ambitie puternica... care nu-l
putea face sâ
uite interesul de a izbuti cu orice pret si de a cuceri pentru
sine si pentru clasa careia îi apartinea
puterea suprema". *
La întoarcerea de la Viena, Tudor Vladimirescu semnaleaza, într-o scrisoare, pagubele ce i-au fost pricinuite de tulburarile din Oltenia.
"Hotomanii de la Ada-Kaleh au prapadit lumea de pe la noi si de la mine si de la dumneavoastra au luat toate bucatele si tot ce au gasit. Apoi din nechivernisirea stapânitonlor tari noastre vezi câta prapadenie ni se pricinuieste!... O stapânire cu asa tara mare în mâna si un lucru de nimic n-au putut opri, ci ne lasara de ne prapadiram si ne stinseram de tot!"
TEMĂ:
Prezentati
personalitatea lui Tudor Vladimirescu în contextul tendintelor de
restructurare
în sens modern, a societatii românesti
Care au fost raporturile dintre Tudor si Eterie?
Comentati principalele
prevederi ale documentelor programatice ale revolutiei de la 1821s
stabiliti semnificatia lor.
|
