NEORANDUIELI IN BISERICA ANGLIA

NEORÂNDUIELI ÎN BISERICĂ ANGLIA

I. Dupa invazii, biserica romana civilizase Anglia. Ea insuflase celor puternici un strop de moderatie si celor bogati un pic de mila. Apoi puterea si bogatia au corupt-o si pe ea. Sfintii trebuisera s-o refor­meze de câteva ori si s-o readuca la virtutile ctito­rilor ei. Fiecare reforma fusese urmata de o noua prabusire. Calugarii din Cîteaux, ca si acei din Cluny, fratii cersetori, ca si calugarii, au cazut pra­da tentatiilor secolului. În acel sfârsit al secolului al XIV-lea, când 535j919f o lume întreaga, care avusese ma­retia ei, termina prin a se descompune, biserica parea unul dintre cele mai bolnave organe ale cor­pului social. Ea mai dadu nastere în Anglia câtorva oameni mari, dar care erau mai curând administra­tori decât preoti. Un episcop, proprietar a treizeci sau patruzeci de domenii, stia sa controleze de mi­nune socotelile administratorilor sai, sa slujeasca pe rege, fie în fruntea cancelariei, fie a vistieriei; nu se mai ocupa de loc de sufletele oamenilor. Marele poet englez al acelei epoci, Langland, critic cu atât mai înversunat al bisericii cu cât era un catolic fer­vent, se plânge de toti episcopii in partibus care furnicau atunci prin Anglia, prelati care poarta nu­mele de Ninive sau Babylon, n-au fost niciodata prin diocezele lor si se îmbogatesc târnosind altarele sau ascultând spovedaniile care ar fi trebuit sa fie facute preotului parohiei.

Printre cei mai buni clerici, câteva constiinte nelinistite gândeau ca bise­rica se îndeparta de doctrina crestinismului, ca da­toria unui preot era sa ia drept pilda saracia evan­ghelica si ca, daca trebuia sa se dea Cezarului ce-i al Cezarului, nu era un motiv sa se uite ca Dum­nezeu este deasupra Cezarului. "În fond se ciocneau doua conceptii despre biserica: aceea a lui Grigore al VII-lea si aceea a sfântului Francisc din Assisi, a bisericii evanghelice si a clerului cezarian".

II. În Anglia, cu cât episcopii si calugarii se îm­bogateau, cu atât preotii parohiilor erau si mai ne­voiasi. În principiu preotii trebuiau sa traiasca din zeciuiala si sa scoata din ea pomenile si cheltuielile de întretinere ale bisericii. Dar seniorii care dispu­neau de o parohie îsi facusera obiceiul de a "redis­tribui" veniturile, adica de a le atribui unui episcop sau unei abatii. Vicarul nu mai primea în acest caz decât niste sume infime. Dupa marea ciuma deveni imposibil sa se gaseasca preoti pentru parohiile cele mai sarace. Un statut analog cu cel al lucratorilor interzicea, pentru a evita concurenta, sa li se pla­teasca mai mult de sase livre pe an; statutul n-a fost respectat si încasau pâna la douasprezece livre, dar saracia lor tot mare era. Astfel ca multi dintre ei erau ignoranti, mai preocupati sa vâneze un iepure pe câmpul vecin decât sa-i educe pe enoriasi. Unii închiriau prezbiteriul unui fermier si nici nu locuiau în parohie. Slabele lor beneficii ocazionale erau acaparate de ordinele calugarilor cersetori, ai caror "frati" alergau prin tara si se însarcinau sa spuna liturghia în manastiri. Trebuie citit nemilosul portret facut de Chaucer calugarului care umbla din sat în sat, intra în fiecare casa, cunoaste fiecare gos­podina din drumul sau, cere faina, brânza, carne de vaca "sau orice altceva; n-avem dreptul sa alegem", apoi noteaza cu grija pe o tablita de ivoriu numele binefacatoarelor, ca sa se roage pentru ele, si, îndata ce iese din sat, sterge râzând toate numele. si nu numai "fratele" facea astfel concurenta preotului, dar se mai vedeau circulând prin satele Angliei "ier­tatorii" care veneau din Roma, purtatori ai unor scrisori pecetluite cu sigiliul pontifical, scrisori care le dadeau dreptul sa ierte pacatele si sa acorde in­dulgente acelora care le cumparau relicve. Chaucer, caruia falsa religie îi stârneste mereu verva, ni-l arata pe "iertator" predicând pe tema: "Radix ma­lorum cupiditas... Radacina tuturor relelor este la­comia", si vânzând apoi satenilor dreptul de a saruta o cutiuta oarecare de cristal, în care se afla un os si niste zdrente.

III. Acelasi amestec de cupiditate si religie îi in­digneaza pe Chaucer si Langland când descriu curtile de judecata ecleziastice. Un arhidiacon avea atunci dreptul sa citeze înaintea curtii sale orice persoana din dioceza vinovata de un delict moral, în special de adulter. Se pot imagina abuzurile unei atari puteri. Uneori tribunalul ecleziastic era atât de ve­nal încât cei mai mari pacatosi din dioceza nu aveau decât sa plateasca un abonament anual ca sa fie lasati în pace; se întâmpla uneori ca arhidiaconul sa fie om cinstit, dar ca aprodul sau, summoner, prea bine informat asupra viciilor compatriotilor sai, sa exercite asupra credinciosilor un adevarat santaj, amenintându-i cu citarea în fata curtii daca nu i se cumpara tacerea. La început curtile condamnau pe vinovati la penitenta sau la pelerinaje. "Pocainta era sfânta pentru penitenti si pelerinajul a fost o mare forta sociala". Pe drumul spre Canterbury se întâlneau cavalerul, negustorul, tesatorul, calugarita, medicul, se întretineau frateste si, stând de vorba unii cu altii, cizelau în acelasi timp limba si sufletul englez. De asemenea, pelerinajele facura cunoscute multor englezi tarile straine. În opera lui Chaucer târgoveata din Bath a fost la Ierusalim, la Roma, la Santiago de Compostella si la Colonia si are mii de istorisiri de facut cu privire la calatoriile ei. Dar putin câte putin a intrat în obicei rascumpararea penitentelor si a pelerinajelor cu amenzi banesti. Scepticul Chaucer, piosul Langland si teologul Wyclif condamna de comun acord aceasta scanda­loasa vânzare de iertari a pacatelor. Monarhia însasi se arata ostila tribunalelor ecleziastice, suspectate totdeauna de cârdasie cu Roma. Eduard al III-lea editeaza în 1353 celebrul statut Praemunire, care asimileaza cu tradarea fapta unui supus englez care solicita sau accepta o jurisdictie straina. (Denumirea legii vine de la formula somatiei: "Praemunire facias... Pune-i în vedere cutaruia...").

IV. Wyclif (aproximativ 1320-1384), spirit în­draznet, reformat multa vreme înainte de Reforma, magistru al husitilor din Boemia si puritan înainte de a fi existat cuvântul, apartinuse la începutul ca­rierei sale "bisericii cezariene". Fusese în serviciul coroanei, trimis ca ambasador la Bruges, apoi de­venise la Oxford unul din teologii cei mai celebri ai universitatii. Izbit de imoralitatea de pe vremea sa, ajunse la concluzia ca, pentru a-i reda bisericii virtutile, trebuia despuiata de bunuri si readusa la saracia primitiva. Apoi deveni si mai îndraznet în gândurile sale. În cartea sa: De domino divino, el arata ca Dumnezeu este suveranul universului si da puterea sa ca feud unor sefi lumesti. El deleaga astfel puterea sa unor fiinte imperfecte, papi sau regi; tuturor acestora crestinul trebuie sa le dea ascultare. "Pe pamânt Dumnezeu trebuie sa asculte de diavol". Dar fiecare crestin detine de la Dum­nezeu putin din dominium-ul sau. El trebuie sa se adreseze direct tribunalului lui Dumnezeu daca re­prezentantii lui Dumnezeu pe pamânt nu-i fac drep­tate. Omul poate fi salvat nu prin ceremonii, in­dulgente si cainta, ci prin meritele sale, adica prin faptele sale. Wyclif cita adeseori un text al sfântu­lui Augustin: "Ori de câte ori un cântec ma farmeca mai mult prin viersul lui decât prin ceea ce se cânta, recunosc ca faptuiesc o grava greseala". Predica i se parea a fi partea esentiala a oricarui serviciu divin. Printr-o predica serioasa (si nu distractiva, cum erau predicile "fratilor"), credinciosii pot fi adusi la cainta si la o viata crestineasca.

V. Wyclif nu fusese înainte decât un profesor ceva mai îndraznet, tolerat de biserica, întrucât era sus­tinut de ducele de Lancaster si de Universitatea din Oxford. El deveni, fara doar si poate, un eretic când nega transsubstantierea, adica dogma prezentei reale în cuminecatura. Acestei doctrine, el îi opunea aceea a consubstantierei, adica a prezentei simultane a pâinii materiale si a trupului lui Hristos. Însemna o profanare a miracolului slujbei religioase si papa nu putea tolera aceasta doctrina fara a periclita tot edificiul bisericii. Wyclif, condamnat fiind, repudie autoritatea pontificala si, în ultimii sai ani, propo­vaduia ca Biblia este singurul izvor al adevarurilor crestine. Pentru a o raspândi puse sa fie tradusa în engleza (caci nu existau decât traduceri latine si franceze, neîntelese de oamenii de jos). Apoi îsi forma discipoli, care trebuiau sa traiasca în aceeasi saracie în care au trait primii frati ai sfântului Francisc. "Preotii saraci ai lui Wyclif au fost la în­ceput oameni cu universitate, hotarâti sa-si dea viata pentru salvarea bisericii; dar apoi traiul aspru li se paru prea chinuitor unor tineri bogati si culti­vati. Wyclif nu le dadea voie sa aiba vreun ban asupra lor; nici nu puteau lua cu ei un sac - cum faceau fratii - în care sa-si puna darurile; nu aveau voie sa primeasca decât hrana, si numai atunci când îi simteau nevoia. Îmbracati în rase lungi de lâna bruta, în picioarele goale, umblau din sat în sat, predicând neobositi doctrina lui Wyclif. Curând dis­cipolii fura recrutati dintre saraci. E usor de imaginat ce rasunet aveau la tara tinerii acestia înfocati care predicau saracia si egalitatea. Venise o vreme când taranii începusera sa discute prin cârciumi des­pre cartile sfinte. În aceasta Biblie care le-a fost deodata revelata, ei gaseau imaginea unei gradini ancestrale si paradisiace în care nu existasera nici nobili, nici vilani. "Când Adam sapa, când Eva torcea, unde se afla atunci nobilul?" Dupa ciuma neagra, samânta aceasta cadea pe pamânt roditor.

VI. Nimic nu îngaduie sa masori mai bine deose­birea dintre asprimea bisericii fata de eretici, începând din secolul al XV-lea, si relativa sa indulgenta, pe vremea când mai era sigura de puterea sa, decât acest fapt: Wyclif, desi condamnat pentru erezie în 1382, ramase pâna la moartea sa, care avu loc doi ani mai târziu, rector la Lutterworth si nu fu tul­burat deloc. Arhiepiscopului Courtenay i-a fost des­tul de greu sa împiedice pe adeptii lui Wyclif sa con­tinue a preda la Oxford. Mândra de traditiile sale de libertate, puternica datorita sprijinului studenti­lor, universitatea a rezistat. Conducatorii ei se con­siderau mai curând profesori decât ecleziastici. "Ea n-a fost, ca în secolul urmator, un instrument folosit de biserica pentru a impune spiritului national doc­trina sa, nici, ca sub Stuarti, un corp de functionari în slujba coroanei. Secularii si calugarii se sfâsiau între ei, si secularii, adeptii lui Wyclif, erau mai puternici. Ca ca cedeze, a fost nevoie ca însusi regele sa-i dea aceasta sarcina cancelarului si sa ameninte universitatea ca-i retrage privilegiile. Atunci adeptii lui Wyclif facura act de supunere si Oxford înceta pentru multa vreme sa mai fie un centru al gândirii libere.

VII. În tara, "preotii saraci", pe care catolicii drept-credinciosi i-au supranumit lollarzi, sau guralivi, fura pentru Wyclif discipoli mai credinciosi decât profesorii din Oxford. Nu numai poporul, dar si multi cavaleri, indignati de bogatia bisericii, îi pri­meau cu bunavointa si-i proteguiau împotriva epis­copilor. Acestia obtinura cu multa greutate ajutorul sheriff-ilor si al justitiei civile împotriva ereziei. Când regele fagadui sprijinul sau, Camera Comune­lor protesta la început. Ea ceda când în clasele diri­guitoare se infiltra parerea ca lollarzii deveneau un pericol social si amenintau atât bogatia cât si cre­dinta. În 1401 fu votat statutul: De Heretico comburendo, care confirma dreptul bisericii de a da pe eretici pe mâna calailor sa-i arda pe rug. Atunci începura persecutiile; victimele erau mai ales oa­meni saraci, croitori, tabacari, a caror crima consta când din negarea împartasaniei, când din convocarea unor prieteni în timpul noptii pentru a le citi o versiune engleza a evangheliei, când din refuzul de a da ascultare poruncilor bisericii care nu se aflau în acea carte. Se întrevad, printre aceste marturii, o viata spirituala pasionata, discutii secrete cu pri­vire la misterele credintei purtate între negustori, sotiile si servitorii lor, adeseori lollardismul îngâmfat al unui gentilom. În fata amenintarii cu tortura, multi retractau. Altii ramâneau de neclintit; în 1410 s-a putut participa la o scena extraordinara. Un ne­norocit de mestesugar, condamnat la ardere pe rug, gasi în piata Smithfield (locul obisnuit al acestor executii) nu numai vreascurile, ci si pe mostenitorul tronului. Tânarul print Henric (viitorul Henric al V-lea) discuta vreme îndelungata si foarte serios cu croitorul Badby, fagaduindu-i viata si bani daca abjura. Dar în zadar. De doua ori fura aprinse vreascurile, dupa care printul lasa victima în voia soartei. Se manifesta de pe atunci spiritul judecato­rilor Ioanei d'Arc: dorinta sincera de a salva ereti­cul de el însusi, o fermitate nemiloasa fata de erezie.