ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

istorie

ALTE DOCUMENTE

Montauk si Reteaua

Comunismul

Regimuri totalitare

INTERTEXTUALITATEA, PARODIA sI DISCURSURILE ISTORIEI

ROMÂNIA MODERNĂ SI PROBLEMA NAŢIONALĂ ÎN TERITORIILE ROMÂNEsTI AFLATE SUB STĂPÂNIREA STRĂINA (1848-1867)

O sama de cuvinte de Ion Neculce

Thot

Reteaua morfogenetica

Bizantul. Imperiul Bizantin

Inceputul razboiului; atacarea Poloniei

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Secolul al XlV-lea nu a fost numai o perioada fecunda în înfaptuiri filozofice si teologice de mare clasa, ci a si chemat înapoi beletristica dintr-un exil care dura de la sfîrsitul veacului al Xll-lea, reinstaurînd astfel traditia medievala a culturii patristice si pregatind reforma intelectuala care avea sa ocupe urmatoarele doua secole. Aceasta miscare, care a luat nastere în Italia, s-a propagat rapid în toate centrele intelectuale ale Occidentului, poate mai putin propagîndu-se pe sine cît favorizînd trezirea unor aspiratii foarte vechi, refulate o vreme de triumful culturii dialectice din veacul al XHI-lea, dar deloc disparute, ci gata, dimpotriva, sa se trezeasca.

I. - ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN ITALIA

întoarcerea la cultul literelor în Italia este inseparabil legata de persoana si opera lui Petrarca, despre care Erasm va spune ca a fost reflorescentis elo-quentiae princeps apud Italos¹. Din 1312 pîna în 1316, într-o modesta scoala de gramatica din Carpentras, un copil italian de curind intrat aici la vîrsta de opt ani învata gramatica latina sub îndrumarea unui profesor simplu si sarac, Convenevole da Prato. Acesta e un bun gramatician, dar nu un artist. stia sa-si ascuta cutitul, va 16316h713q spune despre el Petrarca, dar nu stia sa-1 foloseasca. Pe scurt, un profesor de gramatica latina cum s-ar fi gasit o suta altii, dar cu un elev despre care lui Convenevole îi placea sa spuna ca nu a mai vazut altul ca el. Aici, în aceasta clasa de gramatica latina asemanatoare cu toate clasele de gramatica latina ale Evului Mediu, s-a produs fenomenul Petrarca: "înca din copilarie (ab ipsa pueritia), la o vîrsta cînd toti ceilalti se mai chi-nuie cu Prosperus si Esop, eu ma îndeletniceam cu scrierile lui Cicero, fie dintr-o aplecare fireasca, fie pentru ca eram încurajat de tatal meu, care avea o mare veneratie pentru acest scriitor. La acea vîrsta, nu puteam întelege nimic din el (nihil intelligere poteram); singurul lucru care ma atragea era un fel de mîngîiere a cuvintelor (verborum dulcedo quaedam), felul în care sunau (sonoritas), astfel ca orice altceva as fi citit sau auzit mi se parea grosolan

cel dintii în elocinta reînflorita la cei din Italia (/fa lat.).

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

si tipator." Daca exista ceva absolut personal în cazul lui Petrarca, este aceasta dragoste precoce si acest entuziasm aproape instantaneu pentru muzica lexicala a lui Cicero. Inutil sa speculam aici despre cine stie ce descoperire a Antichitatii care sa-1 fi îndepartat de barbaria gotica. Acestea, si multe altele, vor veni sa se alature mai tîrziu, dar germenele petrarchismului e altundeva. La vîrsta la care ne spune chiar el ca nu poate înca sa înteleaga sensul textului, tînarul Petrarca îi savureaza muzica, pe care nu va mai înceta niciodata s-o iubeasca. Cicero va ramîne pentru el maestrul de neimitat al elo-cintei: fuit enim coelestis viri illius eloquentia imitabilis nulii². "Nu citisem înca operele parintilor, va spune într-o scrisoare de la batrînete, caci eram orbit de greseala si plin de trufia tineretii. Nimic nu-mi placea, în afara de Cicero, mai ales dupa ce citisem Institutio oratoria a lui Quintilian, acolo unde spune - acesta e întelesul frazei, desi nu am cartea la îndemîna si numi amintesc termenii - ca ne putem prezice numai bine daca-1 îndragim mult pe Cicero." De fapt, principalele elemente ale operei sale literare sînt cele ale unui scriitor latin. Editia din 1554 cuprinde 1 375 de pagini de lucrari latinesti, astazi rareori citite, inclusiv douasprezece Egloge si un poem epic în noua cînturi (Africa), fata de 76 de pagini de nemuritoare poezie în limba vulgara, al carei pret nu ne putem închipui ca nu-1 cunostea, dar pe care conta mai putin decît pe Africa pentru a-si imortaliza numele. Acesta e faptul de la care trebuie sa plecam pentru a-1 întelege pe omul care restituie Occidentului beletristica uitata: Petrarca este un muzician; acest artist a fost cucerit de Elocinta romana datorita urechii sale infinit de delicate si a devenit astfel discipolul ei. Asta a fost el mai întîi, si se pare ca din 1312 pîna în 1333 nu a fost nimic altceva. Tot programul sau de viata se exprima atunci în acest titlu foarte clasic al uneia din scrisorile sale de tinerete: Eloquentiam animique aequitatem caeteris rebus anteponendavr?.

O a doua trasatura a lui Petrarca începe sa apara cînd ajunge la vîrsta de 29 de ani. Daca este exact, asa cum o afirma chiar el, ca a vazut-o pe Laura pentru prima data la 6 aprilie 1327, la vîrsta de 23 de ani, înseamna ca o iubea deja de sase ani, cu acea iubire pe care nu va înceta s-o cînte niciodata. Iubire despre care stim sigur ca era fara speranta de rasplata, nu pentru ca Petrarca nu ar fi încercat s-o obtina, ci pentru ca i-a fost refuzata cu neîndu-plecare. Poetul a cautat aiurea ceea ce îi refuza Laura si a cazut într-un desfrîu de care a suferit, împotriva caruia a luptat fara odihna si pe care în cele din urma 1-a îndreptat. Lupta a fost lunga, caci a durat saptesprezece ani, dar Petrarca nu a mai dus-o singur din ziua în care unul dintre prieteni i-a daruit un exemplar din Confesiunile Sfîntului Augustin. Petrarca le-a citit, le-a îndragit si, influentat de Augustin, si-a vindecat în cele din urma boala. Aceasta întîlnire dintre Petrarca si Augustin pare sa dateze din 1333.

caci elocinta acelui barbat celest nu a putut fi imitata de nimeni (Ib. lat.).

Elocinta si linistea sufleteasca ce trebuie puse mai presus de celelalte lucruri (Ib. lat.).

ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN ITALIA

Influenta lui Augustin asupra lui Petrarca a fost complexa. Mai întîi, lectura Confesiunilor a facut pentru el ceea ce facusera si pentru Augustin Predicile lui Ambrozie: 1-a obisnuit cu latina neslefuita a Scripturilor. Desigur ca gustul sau pentru Cicero continua sa fie ranit, dar, asa cum muzica operei lui Cicero îl facuse cîndva sa-i guste sensul, sensul Scripturilor 1-a obisnuit de data aceasta sa le tolereze disonantele: ochii mei cel putin, va spune el mai tîrziu, voiau sa citeasca ceea ce urechile îmi refuzau înca sa asculte. în epistola Posteritati suae, Petrarca afirma despre Confesiuni ca au fost pentru el poarta de intrare în toata literatura sacra. Dar daca i-a fost cam greu sa tolereze latina Scripturilor, acest purist n-a simtit decît bucurie citind-o pe cea a lui Augustin. Frumusetea stilului acestui Parinte i-a schimbat sufletul si 1-a întors la Dumnezeu. Ce-i de mirare? Elocinta Confesiunilor nu putea face mai putin pentru convertirea lui Petrarca decît facuse Hortensius al lui Cicero pentru convertirea lui Augustin. Remarca este chiar a lui Petrarca, care ne trimite aici la Cartea a IlI-a a Confesiunilor. De fapt, Augustin devine pentru el un prieten; îl lua cu el la drum, îl avea înca la îndemîna în 1336, în ziua acelei ascensiuni pe muntele Ventoux (Ventosus), relatata de una din scrisorile sale cele mai celebre, care marcheaza o etapa hotarîtoare catre vindecarea sa morala. sapte ani de stradanii îl mai desparteau înca de tinta, dar nimic nu-1 mai putea împiedica de acum înainte s-o atinga.

Aceasta pentru ca Augustin este exact calauza de care avea nevoie Petrarca: scria latineste mai bine decît Petrarca, Petrarca nu putea decît sa-1 respecte: era un sfînt, Petrarca putea deci sa-si încredinteze sufletul în grija lui; acest sfint suferise de acelasi desfrîu ca si Petrarca, îl putea deci întelege pe Petrarca; se vindecase, putea deci sa-1 vindece. Citind Confesiunile, Petrarca avea impresia ca-si citeste propria poveste (legere arbitrar, non alienam, sed propriae meae peregrinationis historiam⁴), de aceea convertirea sa finala a facut parca din el un al doilea Augustin: transformatus sum in alterum Au-gustinum⁵. Trebuie sa cîntarim aceste formule ale lui Petrarca însusi, pentru a întelege intimitatea simbiozei spirituale care-1 leaga de acum înainte pe latinistul din secolul al XlV-lea de episcopul Hipponei. Prin elocinta lui Augustin redevine Petrarca crestin.

Aceste armonii fundamentale se îmbogateau, de altfel, cu una mai subtila, dar ale carei repercusiuni asupra istoriei culturii occidentale sînt inestimabile: Augustin a fost întotdeauna pentru Petrarca sfîntul care nu-1 tradase niciodata pe Cicero. Puteai deci sa fii crestin, si sa fii pîna la sfintenia cea mai înalta, fara sa te crezi nevoit sa-i parasesti pe clasici. Cîta consolare! Cum prietenul sau Giovanni Colona ridea de el cînd pretindea ca-1 iubeste pe Augustin, el, care nu putea sa se desparta de Cicero sau Vergiliu, Petrarca a avut aceasta

mi se pare ca citesc nu o poveste straina, ci povestea propriei mele peregrinari (Ib. lat.).

m-am transformat într-un alt Augustin (Ib. lat.).

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Întoarcerea literelor în italia

excelenta riposta: "De ce sa-i las, cînd vad ca Augustin însusi ramîne cu ei?" (Quid autem înde divellerer, ubi ipsum Augustinum inhaerentem video). Umanistii din veacul al XVI-lea, Erasm, de pilda, si-1 vor revendica mai curînd pe Ieronim, si e cumva de mirare ca Petrarca i 1-a preferat pe Augustin. Dar Ieronim i-a renegat pe antici, iar Petrarca nu i-a iertat-o niciodata în întregime. Augustin însa nu a comis niciodata aceasta crima împotriva literelor. Nu a visat niciodata, ca Ieronim, ca e tîrît în fata judecatii lui Dumnezeu si pedepsit pentru prea marea sa iubire fata de antici. Augustin stie ce-i datoreaza lui Cicero si o recunoaste cu gratitudine, asa cum îsi recunoaste public datoria fata de Platon si discipolii acestuia. Cîta smerenie în maretia acestui om! Dar si cîta maretie în aceasta smerenie! Din ziua cînd s-a convins prin acest exemplu ca un crestin poate sa-i iubeasca pe Platon, Cicero si Vergiliu, Petrarca si-a gasit echilibrul, prin aceasta secolul al XTV-lea regasindu-si cultura latina a Parintilor si revenind, în persoana lui Petrarca, la doctrina chris-tiana⁶ a Sfintului Augustin.

în ce are ea esential, aceasta poveste este aventura cu totul personala a unui om care-si cauta calea si o gaseste, fara sa-i pese de cele pe care le urmau contemporanii, oricît de diferite ar fi fost ele. Petrarca nu a început prin a cunoaste scolastica, suferind si reactionînd împotriva ariditatii ei; el s-a format în afara ei, exact ca si cum ea n-ar fi existat niciodata. O ameninta însa prin simplul fapt ca era Petrarca. Sa reîntîlnesti în veacul al XTV-lea cultura preconizata în secolul al Xll-lea de Ioan de Salisbury însemna sa întorci spatele culturii scolastice din veacul al Xll-lea, si, pe masura ce de-a lungul anilor gloria literara a lui Petrarca se amplifica, era tot mai greu ca lucrul sa nu se afle. între acest vir doctissimus sed et eloquentissimus¹ care si-1 declara ca precursor pe Augustin si vili doctissimi*, dar nu eloquentissi-mP, care umpleau scolile, alegerea se impunea, doar în virtutea fortei exemplului si fara ca Petrarca sa trebuiasca sa duca o batalie pentru întoarcerea anticilor.

Nu a facut-o, de altfel, niciodata. Nici una din scrierile lui Petrarca nu are ca obiect confruntarea dogmatica a celor doua tipuri de cultura si eliminarea uneia în favoarea celeilalte, dar el avea opinia lui bine formata si nu sovaia s-o exprime. Nici o obiectie împotriva Dialecticii propriu-zise, arta excelenta în sine, pretuita de antici si, de altfel, una din acele arte liberale pe care Cicero le recomanda ca trepte de urcat pentru atingerea piscurilor filozofiei. Dialectica trezeste intelectul, arata calea care duce la adevar, ne învata sa evitam sofismele si, chiar daca nu ar folosi la nimic altceva, tot ar aduce iuteala si finete în modul de a discuta. Sa strabatem deci dialectica fara sa ne oprim la ea si sa nu uitam scopul calatoriei în distractiile de pe drum. Cei care comit

învatatura crestina (Ib. lat.).

barbat foarte învatat, dar si foarte bun orator (Ib. lat.).

barbati foarte învatati (Ib. lat.).

foarte buni oratori (Ib. lat.).

aceasta greseala sînt acei copii batrîni condamnati de Seneca. Nimic mai rusinos decît un batrin care învata sa citeasca, spune acest filozof; sa adaugam: nimic mai urît decît un dialectician batrîn. De altfel, acestia si-1 revendica pe nedrept ca precursor pe Aristotel, caci se multumesc sa vorbeasca în timp ce Aristotel, dupa ce vorbea, scria. Dar cea mai mare greseala a dialecticienilor e ca sînt prea multi. Erau o armata în Marea Britanie, si iata-i ca au debarcat în Sicilia. Nici Caribda, si nici Scila n-au putut sa-i opreasca. Sa fie oare un blestem al insulelor? Sicilia avea.ciclopi si tirani, si iat-o acum napadita de dialecticieni, nu numai ignoranti, dar si nebuni, care tîsnesc aidoma furnicilor negre din cine stie ce trunchi putrezit si prapadesc ogoarele adevaratei cunoasteri. în fata acestei armate de venetici, inima de italian a lui Petrarca se revolta, caci acesti saxoni pun în pericol însasi cultura latina, dar vom vedea ca faptul îl îngrijoreaza si în inima sa de crestin.

Petrarca a înteles foarte bine si a denuntat în repetate rînduri pericolul care decurge, pentru credinta crestina, din aceasta cultura pur dialectica, mai ales din clipa în care se abandona studierea Parintilor. într-o scrisoare de ba-trînete adresata lui Boccaccio, se plîngea ca unii clerici îi numesc pe Ambrozie, Augustin si Ieronim oameni mai bogati în cuvinte decît în cunoastere (mutiiloquos magis quam multiscios appellant). Augustin, spuneau ei, a vazut multe, dar a stiut putin. Altii mergeau si mai departe; dar nimic nu poate înlocui aici marturia adusa chiar de Petrarca. Batrinul poet tocmai a facut imprudenta sa citeasca Biblia în discutie, la care interlocutorul îi raspunde: "Pastreaza-i pentru dumneata pe Doctorii dumitale de nimic, pentru dumneata si Biserica! Eu stiu bine pe cine sa urmez si stiu în cine ma încred (scio cui credidi). Vorbesti ca Apostolul, i-am zis, crede atunci ca el! - Apostolul dumitale, raspunse el, nu era bun decît sa împrastie vorbe, si era un smintit." si cum Petrarca îl felicita cu ironie ca-i sînt cunoscute ocarile îndreptate cînd-va asupra lui Pavel de adversarii lui, "aceasta fiinta puturoasa se porni pe rîs: Iar dumneata, zise, fii asadar bun crestin, dar eu nu cred nimic din toate astea. Pavel si Augustin ai dumitale si toti ceilalti pe care atîta îi lauzi n-au fost decît niste palavragii. As vrea sa fii în stare sa-1 citesti pe Averroes, ca sa întelegi cu cît de mult e mai presus de toti panglicarii dumitale." La care Petrarca, indignat, îl dadu afara, nu fara regretul ca nici inchizitia, nici închisoarea nu mai puteau sa împiedice asemenea oameni sa-1 huleasca pe Cristos.

în De suiipsius et multorum aliorum ignorantia, Petrarca povesteste cu multe amanunte o disputa asemanatoare, pe care a avut-o cu trei oameni care nu credeau decît în Aristotel si-1 dispretuiau pe Cristos, ca un analfabet ce era. Petrarca, în schimb, îl admira pe Cicero pentru elocinta, dar numai Cristos îi e dascal în materie de religie. Iar Cicero, mare orator în operele sale de început, nu s-a aratat oare mare filozof în ultimele, si un filozof aflat destul de aproape de crestinism încît sa-1 îndrepte pe Augustin pe calea care duce la Biserica? Caci în cele din urma este un fapt, si o afirma chiar Augustin, ca Biserica îsi datoreaza marele sfînt care a fost Augustin si lui Hortensius. si de ce sa ne miram? Cicero stia bine ca adevarata filozofie nu-i o dialectica

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

verbala, ci iubirea de întelepciune, si, de îndata ce aflam ca adevarata întelepciune este religia, orice îndemn al lui Cicero de a cauta întelepciunea îndeamna totodata si la cautarea religiei: "Filozofia nu vesteste întelepciunea", scrie Petrarca în De remediis utriusque fortunae, ci iubirea de întelepciune; cine o doreste, o obtine asadar iubind-o. Acesta nu-i lucru obositor sau anevoios, în ciuda parerii unora. Daca iubirea îti va fi adevarata, si adevarata întelepciunea pe care o iubesti, vei fi un adevarat filozof. Dar numai sufletele purificate si evlavioase pot întelege si iubi aceasta întelepciune adevarata. Acesta e si întelesul dictonului: întelepciunea e evlavie. Dispretuind sau necunoscînd aceasta vorba, filozofii nostri sînt nevoiti, asa cum am spus-o si pentru teologi, sa se margineasca la o simpla dialectica verbala si goala."

La rîndul lui, Petrarca nu procedeaza aici ca un dialectician, ci ca un orator. Sa ne amintim totusi ca succesul operelor sale a fost imens si sa ne întrebam ce teme puneau sau repuneau în circulatie. Vom gasi în ele fondul comun de idei pe care carturarii italieni aveau sa-1 exploateze pe saturate pe parcursul urmatoarelor doua secole: reinstaurarea cu drepturi depline a culturii Parintilor, adica a studiilor clasice, carora Biserica le datoreaza pe Augustin, Ambrozie, Ieronim si atîtia altii; reasezarea dialecticii la locul ei, printre artele liberale; precautia ca parasirea Parintilor sa nu lase cîmp liber averroismului si necredintei care decurge din el; avertizarea teologilor ca reducerea stiintei lor la dialectica înseamna ruinarea ei ca întelepciune; reamintirea, la nevoie, ca, daca vor o filozofie, Augustin nu le-o recomanda pe a lui Aristotel, ci pe a lui Platon: si, de altfel, cine s-a gîndit vreodata sa-i refuze locul întîi, nisi insanum et clamosum scholasticorum vulgus¹⁰? Cînd îl vom asculta pe Platon vorbind despre Dumnezeu si nemurirea sufletului, nu-1 vom auzi quasi philosophum loquentem, sed apostolum¹¹. Sa ne abatem de la o teologie care nu vorbeste numai fara elocinta, neglectis principibus eloquii¹², dar si ca sa nu spuna nimic, si sa-i încredintam religiei, simplei evlavii, grija de a ne duce la întelepciune: Pietas est sapientia¹³. Repetate de Petrarca de o suta de ori, si cu talentu-i cunoscut, aceste idei nu aveau cum sa nu se raspîndeasca pretutindeni unde teologiile noi mai întîmpinau o oarecare rezistenta, si sa pregateasca revolta care urma curînd sa izbucneasca. Totul era deja pregatit pentru ea; nimic nu lipsea, nici chiar programul. Ca Petrarca însusi nu a considerat necesar sa imagineze unul, nimic mai firesc, caci acest program exista deja: nu trebuia decît sa fie reluat. întrebat ce trebuie sa stie un teolog, în afara de Scriptura, ca sa predea teologia, Petrarca trimitea pur si simplu la Cartea a Ii-a din De doctrina christiana a Sfîntului Augustin.

Cu exceptia indignarii amuzate a lui Petrarca la vederea dialecticienilor anglo-saxoni care invadau Sicilia, toate aceste teme erau rapid universaliza-

daca nu multimea nebuna si galagioasa a [filozofilor] scolastici (Ib. lat.).

ca pe un filozof care vorbeste, ci ca pe un apostol (Ib. lat.).

fiind neglijate principiile elocintei (Ib. lat.).

pietatea este întelepciunea (Ib. lat.).

ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN ITALIA

bile în Europa cultivata a veacului al XlV-lea si, într-adevar, nu exista una pe care ea sa n-o fi acceptat. Printr-un alt aspect însa, revolta lui se prezenta ca esentialmente locala si ca revendicarea de catre un italian a drepturilor unei culturi prin excelenta italiene împotriva unui tip de cultura pe care Italia nu putea s-o accepte nicidecum. Cînd spune ego vir italicus¹⁴, Petrarca stie exact care-i sînt compatriotii si cine sînt strainii. Linia despartitoare care-i separa pe unii de ceilalti îsi are originea, dupa parerea lui, foarte departe în trecut, iar sentimentul ca se afla în tabara buna îi da drepturi pe care întelege sa le foloseasca. Cînd viziteaza Roma, are constiinta ca se bucura de ea mai mult decît Seneca, pentru ca Seneca nu era decît spaniol, pe cînd el, Petrarca, e italian. Din studiile de drept începute la Bologna, de altfel fara entuziasm, Petrarca pare sa nu fi retinut decît cele doua texte care-i permiteau tocmai sa-i aseze pe neitalieni pe singurul loc care li se cuvine. Un prim text din Salvianus (Digeste I, 4, 32 pr.) declara ca alte popoare trebuie sa urmeze legea Romei, si nu Roma s-o urmeze pe a altor popoare. La care Iustinian remarca (Codul lui Iustinian I, 17) ca, prin Roma, "nu trebuie s-o întelegem numai pe cea veche, ci si Roma noastra regala, care prin harul Domnului a fost întemeiata sub auspicii mai bune". Al doilea text, luat din prefata la Codul lui Iustinian, afirma ca armata si legea, care i-au pus cîndva pe romani în fruntea celorlalte popoare, îi vor mentine acolo, cu ajutorul lui Dumnezeu, în veci. De o parte, spune Petrarca neîncetat, italienii; de cealalta, barbarii. Spaniolii sînt deci barbari, si de asemenea si mai ales francezii.

Scrisoarea în care Petrarca îl felicita pe Urban V ca a adus înapoi papalitatea din Franta la Roma începe foarte firesc prin cuvântul Psalmistului: In exitu Israel de /Egypto, domus Iacob de populo barbaro¹⁵. Sa dam ultimului termen sensul lui propriu; el nu e aici o figura de stil, si aproape deloc jignire: e un fapt. Lui Ioan din Hisdinum, care se revolta, Petrarca îi arata ca n-are cum sa schimbe situatia. Ca francezii îsi gasesc toate calitatile de pe lume, asa cum le sta în obicei, poate fi, e drept, adevarat, dar, adevarat sau fals, aceasta nu schimba nimic: caeterum opinentur ut libet, barbari tamen sunt¹⁶. Toti istoricii sau geografii sînt de acord în aceasta privinta. Chiar daca acceptam ca francezii sînt cei mai îmblînziti dintre barbari (Barbarorum om-nium mitiores), ei ramîn totusi barbari, caci nu sînt italieni.

Aceasta tema istorica nu dateaza de la Petrarca. înca din secolul al Xl-lea, în Liber de vita christiana, italianul Bonizo folosise nestingherit cuvîntul bar-barus¹¹ de fiecare data cînd voia sa se refere la caracterul necivilizat al celorlalte popoare în afara de italieni. La începutul Cartii a Vil-a a acestei opere, Bonizo îi blestema pe toti cei care voiau sa se sustraga jugului imperial al Romei si deplîngea ca Orasul, supus barbarilor, renunta la uzul propriilor legi:

sînt italic (Ib. lat.).

La iesirea din Egipt a lui Israel, neamul lui Iacov de la un popor barbar (Ib. lat.).

sa creada, de altfel, cum le place, sînt totusi barbari (Ib. lat.).

barbar (Ib. lat.).

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Barbaris tamen Roma servit et suis non utitur legibus¹⁹. Aceasta opozitie juridica si politica s-a extins la Petrarca în domeniul cunoasterii si, sub aceasta noua forma, a exercitat o influenta de durata asupra istoriei culturii occidentale, din veacul al XlV-lea pîna în cel de al XVI-lea. Sau barbar, sau italian: acestea erau pentru el singurele doua tipuri de cultura între care se putea pendula atunci. Argumentul cel mai puternic împotriva acestei întrebuintari a termenului "barbar" era, desigur, Universitatea din Paris, care reprezenta consecinta istorica si suprema înflorire a unei traditii intelectuale de mai multe ori seculare. Cu toate astea, obiecteaza Petrarca, cu ce se pot lauda francezii? Singurul lor mare învatat crestin este Hilarius din Poitiers; nici Ambrozie, nici Augustin, nici Ciprian nu erau francezi; Hugo din Saint-Victor era saxon. E adevarat ca si el era deci barbar, dar nu s-a pretins ca toti barbarii sînt francezi, ci s-a spus doar ca toti francezii sînt barbari, ceea ce e cu totul altceva. Prea bine, se va spune, oamenii de carte nu sînt francezi, dar stu-dium¹⁹ ca atare este, caci se afla la Paris. Fie, accepta la rîndul lui Petrarca, sa admitem ca cine a studiat la Paris e francez. Regretabil, dar asa este. Dupa toate acestea, ramîne însa faptul ca aproape toti acesti francezi sînt straini. Din ce tara vin Petrus Lombardus, Toma d'Aquino si iEgidius din Roma? A existat vreodata francez care sa scrie o carte ca Etica lui Aristotel? Un italian poate, cel putin, sa se laude ca un alt italian a scris De legibus, Academicorum libri si acel Hortensius, din care Augustin spune ca a profitat atît de mult, ceea ce nu spune niciodata despre o carte a lui Aristotel. Cînd Roma îl avea pe Varro, Franta nu-si avea decît druizii, si tot ce mai are acum se reduce la zarva din strada Fouarre (fragosus straminum vicus²⁰). Pe scurt, singura stiinta valabila e stiinta italiana.

Asistam aici la conturarea pozitiei personale a lui Petrarca. Acest nationalism al culturii deschide o era si vesteste sfîrsitul universalismului medieval, care nu era decît cel al Bisericii catolice însesi. Dante se mai afla înca pe celalalt versant, el, care refuza, în De vulgari eloquentia, sa tradeze adevarul însusi din dragoste de patrie si sa sustina împotriva bunului-simt ca în Paradisul pamîntesc Adam vorbea florentina: lumea ne este patrie, proclama el cu mîndrie, asa cum e marea pentru pesti, chiar daca am baut apa din Arno înainte sa ne iasa dinti. Exact opusa acestui nos autem cui mundus est patria velut piscibus aequor este împartirea petrarchista a lumii în italieni si barbari, cu toate consecintele pe care le presupune. Iar prima, poate cea mai importanta, este condamnarea fara apel a interludiului barbar pe care-1 constituie, în opinia lui, toata istoria acelui studium²¹ din Paris, de la înfiintarea sa de catre barbarul Alcuin si pîna la barbarii sau italienii barbarizati care continua sa predea aici în secolul al XlV-lea. Petrarca pune pur si simplu în paranteze

Totusi Roma e supusa barbarilor si nu se foloseste de legile ei (Ib. lat.).

v. nota 76 de la p. 430.

strada zgomotoasa acoperita cu paie (Ib. lat.).

v. nota 76 de la p. 430.

ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN ITALIA

aceasta imensa stradanie intelectuala de-acum de sase ori seculara, ca sa încheie definitiv istoria unei greseli care a durat prea mult. Aceasta curatare sumara o data înfaptuita, se elibereaza din nou calea adevaratei stiinte. Ea merge din Italia în Italia, prin Italia, caci aceasta e calea regala care, dispre-tuind ocolisul falsei culturi a barbarilor, duce de la Cicero la Petrarca, trecînd prin maestrii elocintei crestine, Ciprian, Ambrozie, Ieronim, Augustin.

A sperat oare Petrarca în sinea lui ca vor relua multi împreuna cu el aceasta cale? N-am putea spune. Fara îndoiala ca a- oscilat între speranta si descurajare, într-o fraza celebra din Res memorandae (I, 2, art. Plinius Secun-dus), prea adesea comentata în afara contextului, Petrarca s-a reprezentat pe sine "asezat la hotarul dintre doua popoare si privind deopotriva înapoi si înainte". Popoarele pe care Hermes bifrons²² le descopera deodata, stînd la hotarele lor, au primit multe nume. Se spune ca în ziua aceea, într-un acces de subita clarviziune, Petrarca s-a vazut pe sine între poporul Evului Mediu si cel a Renasterii, la limita dintre un trecut mort si un viitor viu. Dar el se gîndea la alte popoare. înapoia lui, ilustrii autori ai Antichitatii si generatiile fericite pe care le-au coplesit cu darul operei lor, apoi cele a caror intolerabila neglijenta a lasat sa piara pretioasele codices²* elaborate pentru ele cu pretul atîtor veghi: dupa ce ca erau sterili, acesti oameni nu au fost nici macar în stare sa pastreze o mostenire atît de pretioasa, ca s-o transmita posteritatii; înaintea lui, poporul celor care nu vor mai avea nimic de citit daca în cele din urma, asa cum e de temut, toate capodoperele trecutului vor sfîrsi prin a se pierde. între cele doua popoare sta Petrarca, la hotarul dintre cei care mai stiu ceva si imensul popor al celor care nu vor mai sti curînd nimic. Si, ut auguror, res eunt²⁴, scrie Petrarca. Caci lucrurile merg prost. De la Cicero la Parinti, si chiar pîna la Boethius, curge fluviul maiestuos al culturii antice mostenite de la Roma. Deodata, în secolul al IX-lea, apare imperiul franc al lui Carol cel Mare. Acesti inculti, care vorbesc de translatio studii²⁵ ca si cum stiinta latina ar fi parasit brusc Roma ca sa emigreze la Paris, scriu într-o limba pe care o numesc latina, dar nu e decît un jargon barbar si pe care nici Cicero, nici Parintii nu ar întelege-o; totul se pierde aici, elocinta si, o data cu ea, întelepciunea, de care e de nedespartit acest studiu, cel mai nobil si cel mai sfînt dintre toate, sau care, cel putin, asa ar trebui sa fie, daca înfumurarea noastra corupatoare nu ar fi preschimbat teologia în dialectica (pm-nium nobilissimum ac sacratissimum studium... nisi illud vanitos nostra cor-rumpens iam de theologia dialecticam effecisset). în lupta pe care a dus-o fara odihna împotriva acestor corupatori ai culturii romane, probabil ca Petrarca a sperat întoarcerea Parintilor si a elocintei latine, dar, în ziua cînd s-a vazut asezat la granita dintre doua popoare, cînd privea înainte nu vedea poporul Renasterii, ci pe cel al barbarilor.

Hermes cu doua chipuri (Ib. lat.).

codice (Ib. lat.).

Daca lucrurile merg dupa cum prezic eu (Ib. lat.).

mutarea centrului de studii (Ib. lat.).

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Indiferent cum stau lucrurile în ce priveste diversele umori ale lui Petrarca, si chiar daca am admite ca a sperat în triumful ideilor sale, distinctia radicala pe care o face între elocinta italiana si barbaria dialecticienilor din Paris îsi pastreaza sensul întreg, si se stie destul de bine ce soarta a avut. Tema istorica bine cunoscuta a "barbariei Evului Mediu" aici îsi are originea. Istoria a adoptat în cele din urma punctul de vedere al unui italian din veacul al XlV-lea despre cultura occidentala a celor cinci secole anterioare. Sumus enim non Graeci, non barbari, sed hali et latini²⁶,, declara Petrarca si nu se va contesta, desigur, ca avea dreptul s-o spuna. Dar ce vor fi mai tîrziu Erasm, Grocyn si Bude, daca nu tot atîtia barbari? Ei vor fi deci nevoiti sa modifice sensul termenului. Cînd ideile lui Petrarca îsi vor gasi adepti în afara Italiei, antiteza dintre barbar si italian va trebui neaparat sa se largeasca. Nu originea, ci, de data aceasta, cultura va fi cea care va desparti cele doua grupuri. De o parte, adeptii barbariei scolastice, ridiculizata de Petrarca; de cealalta parte, toti prietenii elocintei latine si ai literelor în sfirsit regasite. Asa au devenit "scolastica" si "barbarie" termeni sinonimi. Istoriei culturii nu-i mai ramînea decît sa desavîrseasca aceasta actiune, identificînd "scolastica" si "Ev Mediu", ca si cum, de la Alcuin la Petrarca, scolile nu ar fi fost populate decît de dialecticieni potrivnici literelor. Petrarca se batea pentru o cauza, si e lesne de înteles ca a folosit în apararea ei argumente masive; dar istoria are alte sarcini: ar fi poate timpul sa se obisnuiasca, în aceasta privinta, cu cîteva distinctii.

Ca Petrarca le-a prezis un viitor bun sau nu, ideile sale calauzitoare aveau timpul de partea lor si au gasit de îndata în Italia partizani hotarîti. Lupta pe care a început-o el nu a continuat, totusi, pe acelasi teren. Revolta Italiei împotriva barbarilor nu putea nicicum sa se eternizeze, de vreme ce barbarii primeau cu atîta bunavointa cultura traditionala a Romei. Anatemizata de Petrarca, Universitatea din Paris îl avea ca rector pe unul dintre compatriotii si prietenii lui, Roberto de' Bardi, si-1 invita sa vina la Paris ca sa-si primeasca aici cununa poetilor. în Italia, lupta pornita de Petrarca se prelungea pe un teren limitrof, dar distinct de cel anterior, si pe care-1 atinsese, de altfel, si el. Literele fusesera înfrînte de dialectica în Franta; în Italia, se loveau de ostilitatea calugarilor, care atacau în special poezia clasica, în numele unor principii pur religioase. Vergiliu, Horatiu, Ovidiu reprezentau pentru ei exact acest pagînism pe care voia sa-1 aboleasca crestinismul, atitudine cu doua sute de ani în urma fata de cea a lui Bernardus din Chartres, dar care-i punea totusi lui Petrarca si contemporanilor sai o problema actuala. Din fericire, povestea era, si atunci, foarte veche. Scrisoarea Sfintului Ieronim catre Mag-nus arata o pozitie de necucerit, iar aparatorii poeziei i-au recunoscut repede avantajele, grabindu-se s-o ocupe.

înca de la începutul secolului al XlV-lea, Albertino Mussato (t 1329) porneste o apriga controversa cu dominicanul Giovannino da Mantova, care-i

caci nu sîntem nici greci, nici barbari, ci italici si latini (lb. lat.).

ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN ITALIA

acuza pe poetii clasici deoarece contrazic teologia crestina, la care Mussato raspunde ca poezia clasica nu este decît o alta forma a filozofiei sau, si mai exact, forma primitiva a cunoasterii teologice propuse pentru prima data oamenilor sub valul alegoriei. Acesta e terenul pe care se va da, în Italia, batalia cea mai înversunata dintre prietenii Literelor si teologi. Dupa Mussato, Petrarca apara aceeasi pozitie într-una din scrisorile sale (Rerumfamiliarium X, 4), în care sustine ca teologia nu e decît o poezie care-1 are ca obiect pe Dumnezeu (parum abest quin dicam theologiam poeticam esse de Deo²¹). Sfînta Scriptura nu este ea o carte plina de poeme în care sfintii autori au folosit toti metrii posibili? Moise, Iov, Solomon, Ieremia sînt poeti, si, mai mult decît ei, David, pe care l-am numi pe buna dreptate Poetul Crestin. Dupa Petrarca, Boccaccio (1313-1375) reia la rîndul lui si dezvolta îndelung aceeasi tema, în Cartea a XlV-a din De genealogiis deorum gentilium. în aceasta parte a operei lui, care a fost scrisa dupa 1366, Boccaccio compara Scriptura cu poezia, nu numai pentru ca foloseste imagini, metafore si parabole, care sînt modalitati de exprimare poetica, ci si pentru ca-si ascunde neîncetat sensul adînc sub sensul literal al textului. Deci este, si ea, o "fictiune poetica". "Ipocritii calugari" care condamna poezia clasica spunînd ca e contrara religiei nu înteleg ca si poezia este o stiinta, o cunoastere, un adevar. Nascuta o data cu Moise, ea a fost neîncetat practicata de Isus Cristos în Evanghelia lui. E adevarat ca poetii clasici au mintit deseori; dar fara sa vrea si fara s-o stie. E vina lor ca nu au primit revelatia lui Cristos?

Aceeasi tema este reluata pîna la saturatie în Corespondenta unui prieten si admirator al lui Boccaccio si Petrarca, Cancelarul Florentei Coluccio Salutati (1330-1406). Cu o prima ocazie, în 1378, trebuie sa-1 apere pe Vergiliu împotriva prietenului sau Zonarini, din Bologna, care-i facea mincinosi pe Vergiliu si pe toti poetii antici. Daca refuzam sa-1 citim pe Vergiliu pentru ca era pagîn, de ce-1 citim pe Aristotel? De altfel, e lucru cert ca Parintii fusesera crescuti în spiritul clasicilor. Cicero este izvorul elocintei lor, si o recunosc: Lege Augustinum De Doctrina Christiana, ubi rhetoricam attingere videtur; certe Ciceronicam traditionem apud tantum virum invenies repeti-tam²*. în 1397, seful de factiune Carlo Malatesta ocupa Mantova si pune sa se arunce în rîul Mincio o statuie pe care i-o ridicasera lui Vergiliu compatriotii lui. Pietro Paolo Vergerio scrie o scrisoare de protest împotriva acestui act de vandalism, iar Salutati este, la rîndul lui, revoltat: acest soldat dusman al literelor îi are împotriva lui pe toti Parintii Bisericii, Ieronim, Ambrozie, Augustin, Grigore, Bernard din Clairvaux. Cum sa citesti Cetatea lui Dumnezeu, mai cu seama primele Carti în care abunda citatele din Vergiliu, daca nu-i mai întelegi poetii? De altfel, este foarte adevarat ca lumea nu-i mai întelege. Multi teologi de renume sînt nevoiti sa puna sa li se traduca aceste

putin lipseste sa nu spun ca teologia este o opera poetica despre Dumnezeu (lb. lat.).

Citeste despre învatatura Crestina a lui Augustin, unde pare ca atinge probleme de retorica; vei gasi desigur reluata traditia ciceroniana la un barbat atît de important (lb. lat.).

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

texte de catre tineri care învata gramatica si carora ar trebui sa le fie profesori, în sfîrsit, daca se condamna poezia, se condamna tot Vechiul Testament, caci, desi metaforele poetilor ascund în ele minciuni, în timp ce metaforele Bibliei ascund în ele adevarul, toate aceste carti folosesc în aceeasi masura metaforele si sînt, deopotriva, opere de poeti. Trebuie deci sa renuntam la Scriptura, daca vrem sa interzicem poezia.

Se pare ca sefii de factiuni italieni din secolul al XlV-lea au fost intransigenti în aceasta privinta, caci, dupa ce a protestat împotriva violentei lui Malatesta, Salutati a trebuit sa apere poetii împotriva altui soldat, Giovanni din Samminiato. E adevarat ca, între timp, Giovanni se calugarise. într-o scrisoare din 15 septembrie 1393, Salutati a trebuit chiar sa calmeze unele remus-cari pe care le încerca Giovanni în singuratatea sa monastica. El se întreba daca nu împinsese uneori rechizitiile militare, pe cînd mai conducea bandele armate în Lombardia, pîna la un punct învecinat cu jaful. Acest rau e de cînd lumea, iar Salutati a facut tot ce i-a stat în putinta ca sa aline constiinta prietenului sau. Fara îndoiala ca doar ca sa-i multumeasca îl avertizeaza Giovanni, cîtiva ani mai tîrziu, de pericolul la care-si expunea sufletul frecventînd poetii clasici. La care Salutati raspunde, înca o data, ca nimic nu e mai aproape de cuvîntul lui Dumnezeu decît poezia: Nullum enim dicendi genus maius habet cum divinis ebquiis et ipsa divinitate commercium quam eloquentiam poetarum²⁹. Daca acest raspuns al lui Salutati merita o atentie speciala e pentru ca foloseste respingerea cea mai ingenioasa cu putinta a argumentului clasic al dusmanilor literelor: îl chemati în sprijinul vostru pe Ieronim, dar stiti bine ca a fost flagelat în fata tribunalului lui Dumnezeu pentru ca-i citise prea mult pe poeti. E adevarat, recunoaste Salutati, dar ce dovedeste asta? Dumnezeu nu voia ca Ieronim sa citeasca poetii pentru ca voia sa-1 vada petre-cîndu-si tot timpul cu traducerea Bibliei : a pus deci sa-1 biciuiasca pentru a-1 chema la ordine; dar Dumnezeu voia ca Augustin sa construiasca acea Cetate a lui Dumnezeu, din care atîtea pietre sînt preluate din autorii clasici: de aceea, am vazut ca niciodata nu i-a interzis lui Augustin sa-i citeasca. Redus pentru cîtava vreme la tacere, Giovanni revine la atac în 1406, într-o scrisoare catre un tînar prieten al lui Salutati si al poetilor, Angelo Corbinelli, dar Salutati riposteaza personal, la 26 martie al aceluiasi an, printr-o lunga scrisoare, adevarata Aparare a poeziei, în care se simte efortul, destul de rar la acesti prieteni ai elocintei, sa demonstreze, nu sa convinga. Salutati foloseste din plin autoritatea lui Augustin (De civitate Dei XVin, 14) ca sa stabileasca faptul ca primii poeti au fost teologi, si raspunsul dat de Ieronim lui Magnus (Epist. 70; P.L, voi. XXII, col. 664-668). în acest text, veritabil arsenal de argumente deschis prietenilor poetilor, Ieronim îsi afirma hotarîrea de a face din întelepciunea acestei lumi captiva lui Cristos, propter eloquii venustatem et membrorum pulchritudinem³⁰, exact formula care fusese deja

Ca nici o modalitate de a vorbi nu are mai multa legatura cu cuvîntul dumnezeiesc si cu însasi divinitatea decît elocinta poetilor (lb. lat).

datorita farmecului elocintei si frumusetilor elementelor ei (lb. lat.).

ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN ITALIA

reluata de Abaelard. Sa notam, de altfel, sosirea unei noi întarituri, prin tratatul Sfîntului Vasile despre cum trebuie folositi autorii profani, tradus în latina de Leonardo Bruni Aretino, între 1398 si 1404.

Vedem ca batalia s-a mutat oarecum pe alt teren. Dialectica si teologia scolastica nu ocupa în Italia un asemenea loc încît sa puna în pericol studiul Literelor. Spiritul care ameninta literele este mai degraba cel al lui Petrus Damiani si Savonarola, îndreptat în primul rînd împotriva fermecatoarei frumuseti a poetilor pagîni. La rîndul lui, Salutati întelege foarte bine ca cele doua aspecte ale problemei sînt legate si asigura ca, personal, nu a facut nimic pentru apararea si preamarirea poeziei decît sa-i atribuie tot ceea ce spunea Cicero despre elocinta în De oratore I, 4, 20 si I, 16, 70. Nimic mai legitim, caci, asa cum a spus chiar Cicero însusi, finitimus est oratori poeta³¹, poetul nefiind decît un orator ceva mai strict în privinta ritmului si ceva mai liber în alegerea cuvintelor. De fapt, Salutati îl admira pe Petrarca pentru aceasta calitate: Iudicavi semper eum hominem ebquentissimum et virum doctissi-mum³². Ca si pentru Petrarca, elocinta ramîne pentru Salutati forma cea mai nobila a stiintei umane, dar, spre deosebire de Petrarca, Salutati nici nu ignora, nici nu dispretuieste eforturile facute de secolele anterioare ca s-o pastreze. Dragostea de patrie nu degenereaza la el în nationalism. Salutati stie ca eru-ditio³³ a supravietuit pîna în vremea lui Bernard din Clairvaux si Petrus din Blois, atît pentru femei, cît si pentru barbati (Epistolario I, 4); de atunci, aceasta eruditie s-a pierdut aproape în întregime, dar prea de curînd ca sa nu poata fi restaurata. Salutati cunoaste si lauda poemele lui Hildebert din La-vardin (I, 8); se intereseaza de o copie a Corespondentei dintre Heloîse si Abaelard si pare s-o fi obtinut (I, 20). Fara îndoiala ca Yves din Chartres, Bernard din Clairvaux, Hildebert din Lavardin, Petrus din Blois, Petrus Abaelard, Ioan din Salisbury nu se compara cu anticii, si nici macar cu Parintii (jnon decet tamen ipsos priscis vel mediis dictatoribus comparare³*): dupa epoca Parintilor, elocinta a degenerat vadit, iar medii dictatores³⁵ sînt înca si mai departe de antici prin stil, decît în timp (I, 9); dar elocinta italiana compenseaza decaderea elocintei latine. Exista Boccaccio, exista Petrarca si, mai ales, exista Dante, acest mare poet cu care nu se poate masura în stiinta sau în geniu nimeni altul, nu numai dintre moderni, dar nici dintre antici.

în Italia sfîrsitul de veac al XlV-lea, opozitia teologica fata de beletristica se exprima clar în Lucula noctis a dominicanului Giovanni Dominici. Autorul este un predicator renumit, si chiar profesor de teologie, dar care se multumeste sa comenteze, la Florenta, Vechiul Testament si Epistolele Sfintului

poetul este cel mai apropiat de orator (lb. lat.).

l-am considerat totdeauna omul cu cel mai mare talent de orator si barbatul cel mai întelept (lb. lat.).

"eruditie (lb. lat).

nu se cuvine totusi sa-i compare pe acestia cu scriitorii vechi sau cu cei din perioada de mijise (/fe lat.).

scriitori din perioada de mijloc (medie) (lb. lat.).

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Pavel. A scris Lucula noctis într-o pura latina scolastica, sub forma unei ample Quaestio disputata^, în care primele douasprezece capitole stabilesc obiectiile, capitolele treisprezece-saptesprezece solutia, iar capitolele optspre-zece-patruzeci si doi raspunsurile la obiectii. Nimic mai limpede sau mai simplu decît pozitia lui. Este cea a unui calugar care nu cunoaste alta problema decît mîntuirea; tot ce nu e necesar mîntuirii o îngradeste, or, x nu e necesar mîntuirii; asadar, x i se opune. într-adevar, orice fiinta tinde catre scopul sau ultim si catre fericire, dar majoritatea oamenilor gresesc drumul, pe cînd crestinul merge drept la ele, prin mila. Astfel, viata crestina este desavîrsita: vita Christianorum est vita perfecta; tot ce se introduce în ea din afara nu poate decît sa-i distruga perfectiunea, si, cum asta fac scrierile pagîne, trebuie sa ne interzicem sa le citim. Nimic nu-1 revolta mai mult pe Dominici decît sa vada copii si tineri care citesc "Cicero si Vergiliu, Homer, Aristotel si Seneca, le cer hrana, si se întorc cu mîinile goale". Sa nu ne miram ca sînt citati aici de-a valma poeti si filozofi. Dominici nu cunoaste decît doua categorii, crestin sau pagîn: Iam hic dico philosophiam, seu saeculares litteras voco, quas Ethnici sive saeculares twmines ut communiter invenisse credun-tur³⁷. Opozitia sa globala fata de pagînism atinge nu numai oratorii si poetii, ci si teologia scolastica. în ce-1 priveste, propria sa prima philosophia?*, pe care o numeste linistit philosophia catholica³⁹, este luata pur si simplu din Biblie. Fara îndoiala ca De doctrina christiana a Sfintului Augustin cere sa se scrie cartile necesare explicarii Sfintelor Litere, dar tocmai între timp ele au fost scrise, si nu mai ramîne decît sa le citim. îi avem la dispozitie pe Boethius, Isidor, Richard din Saint-Victor, Albert cel Mare, Toma d'Aquino, Bartolomeu Englezul si imensul Speculum al lui Vincentius din Beauvais. De ce sa avem nevoie de altceva? Sa-i citim deci, dar nu fara sa fi citit înainte Biblia si amintindu-ne versul cunoscut: latet anguis in herba⁴⁰. Astfel, Dominici nu-1 citeaza pe Vergiliu decît ca sa ne avertizeze ca în iarba Sfintului Toma vegheaza sarpele. Se vede ca a fost un om simplu, care visa o lume în care credinta sa domneasca, în sfîrsit, în toate sufletele si sa nu mai fie astfel nevoie nici de poezie, nici de elocinta; ar fi de ajuns atunci sa pastram cîteva parti din artele liberale, putînd linistiti sa distrugem restul: reliqua om-nis philosophia esset delenda⁴¹.

Ostilitatea lui Dominici împotriva literelor si a stiintei era deci, esential-mente si funciar, monastica. Trebuie sa ne fixam în memorie aceasta trasatura, caci o întîlnim la multi altii în afara de Dominici, daca vrem sa întelegem una din ratiunile profunde si fara îndoiala cea mai solida dintre toate:

disertatie (lb. lat.).

Vorbesc aici despre filozofie sau ma refer la literatura profana pe care paginii sau oamenii profani sînt încredintati ca le-au descoperit împreuna (lb. lat.).

filozofie prima (lb. lat).

filozofia catolica (lb. lat.).

sarpele se ascunde în iarba (lb. lat.).

tot restul filozofiei ar trebui distrus (lb. lat.).

Întoarcerea literelor în italia

ostilitatea literatilor din secolul al XTV-lea fata de calugari. E adevarat ca unii teologi medievali, identificînd viata crestina cu viata monastica înteleasa în forma ei cea mai stricta, si-au împins opozitia fata de cultura seculara pîna în punctul în care devenea limpede ca aceasta avea s-o ucida pe cealalta. Erasm si Rabelais au fost adesea cruzi în izbînda lor, dar nu putem nega ca existenta însasi a studiilor pe care le îndrageau era miza bataliei pe care tocmai o cîstigasera. Cu toate acestea, cînd îi raspundea lui Dominici, Salutati, aflat în pragul batrînetii, nu a parasit nici o clipa tonul de fermitate respectuoasa si trista pe care-1 adoptase în aceste controverse. Nu uita ca Dominici e preot si calugar si, personal, detesta tot atît de mult ca si adversarul sau erorile lui Platon, Aristotel si ale veninosului Averroes. "Nimic nu-mi place, spune el, în afara doar de Isus Cristos, si Isus Cristos rastignit pentru mîntuirea celor care cred." Cu toate acestea, exista Parintii, iar daca credinta în Scriptura se poate lipsi de stiinta, interpretarea Scripturii cere o stiinta foarte bogata. "stiu, adauga el, ca pîna si numele de poezie e atît de detestat de calugari, încît li se pare nelegiuit, si chiar un sacrilegiu", dar îsi aminteste de Cîntarea lui Moise, de Psalmii lui David si de Cîntarea Cîntarilor; îi revin în memorie cuvintele lui Cristos însusi: "si... Isus le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Ma plîngeti pe Mine, ci pe voi plîngeti-va si pe copiii vostri. Caci iata, vin zilele în care vor zice: Fericite sînt cele sterpe si pîntecele care n-au nascut si sînii care n-au alaptat! Atunci vor începe sa spuna muntilor: Cadeti peste noi; si dealurilor: Acoperiti-ne. Caci daca fac acestea cu lemnul verde, cu cel uscat ce va fi?" (Luca 23, 28-31). Poezia Domnului nostru Isus Cristos, cea a lui Dumnezeu însusi, iata refugiul în care îsi adaposteste certitudinea Salutati batrîn. Nici o clipa nu renunta sa-1 numeasca pe Dominici vene-rabilis mi foannes⁴². Fara îndoiala ca nu i-ar placea sa vorbim altfel despre adversarul sau, dar stie ca el are dreptate.

Petrarca murise în 1374; Salutati moare în 1406, dar, la aceasta data, victoria finala a literelor era deja sigura, iar aparatorii lor sînt nenumarati. Ca sa ne convingem, e de ajuns sa citim Ilparadiso degli Alberti. Indiferent cine 1-a scris, Giovanni da Prato sau altcineva, mediul florentin de la 1380 la 1400 pe care-1 descrie este foarte populat de scriitori si artisti care traiesc în lumina Antichitatii. îl regasim aici pe Salutati, iubit si venerat de toti, stilist si gîndi-tor ale carui tratate De saeculo et religione, De foto et fortuna dovedesc ca acest literat putea tine piept oricui într-o discutie teologica. Organistul orb Francesco degli Organi, altfel spus Francesco Landini (1325-1397), este autor al unui ciudat poem latinesc, publicat de Wesselofsky, în care îl vedem pe Ockham aparîndu-se energic împotriva nestiutorilor care-1 atacau în numele lui Cicero si Seneca, de parca Seneca si Cicero s-ar fi gîndit vreodata sa vorbeasca de rau dialectica, stapîna a tuturor artelor! Nu doar muzician, ci si teoretician al muzicii, Landini reprezinta aici cultura artelor liberale. în

Respectatul meu Ioannes (lb. lat.).

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

comparatie cu el, teologul Luigi Marsili (t 1394), caruia Petrarca îi ceruse, în zadar de altfel, sa scrie o respingere împotriva acelui cîine turbat, Averroes. Marsili este un mare vorba-lunga, capabil sa predice sau sa vorbeasca ore întregi în biserica Santo Spirito din Florenta sau acasa la prieteni, citind textual din Cicero, Vergiliu, Seneca si multi altii. I s-a reprosat, în proza si versuri, ca a predat teologia unor auditorii feminine. Autor al unui tratat despre Mizeria conditiei umane, acest Marsili era si el calugar augustin foarte credincios, dar pe care cultura sa literara îl facea nesuferit calugarilor din aceeasi mînastire. A trebuit sa intervina Signoria din Florenta, la 4 septembrie 1388, amenintînd ca se va ocupa chiar ea de aceasta problema daca nu aveau sa înceteze persecutiile zilnice la care era supus Marsili. Aceeasi situatie se va repeta neîncetat, în alte mînastiri, pîna la sfîrsitul veacului al XVI-lea, si multe suparari se vor naste din aceste neîntelegeri. înca o data, ne gîndim la Rabelais, la Erasm si la atîtia alti calugari pentru care atmosfera monastica va ajunge curînd de nerespirat, si întelegem acum de ce.

m jurul lui Salutati batrîn apar deja tinerii, a caror opera va ilustra începuturile secolului al XV-lea. Pe primul loc, cel care a crescut sub supravegherea lui Salutati, pe care-1 va numi patrem suum⁴³ si praeceptorem suum⁴⁴, Leo-nardo Bruni d'Arezzo (L. Bruni Aretino, 1369-1444). Daca stie greaca, daca a aprofundat autorii latini, poeti, oratori si istorici, Colacii est opus/*⁵. Elev la greaca al lui Chrysoloras, se perfectioneaza singur în aceasta limba si traduce opusculul Sfîntului Vasile Catre tineri, despre felul în care sa foloseasca scrierile grecesti. încheiata înainte de 1403, traducerea îi era dedicata lui Salutati. Ratiunea acestei alegeri e lesne de ghicit, dar Bruni a explicat-o chiar el în Dedicatia operei sale. Fiindca, din toate scrierile lui Vasile, aceasta era cea care putea sa sprijine cel mai mult cauza a ceea ce se numea, între initiati, nostra studia⁴⁶ si, adauga el, "am facut-o cu atît mai bucuros cu cît doream, prin autoritatea unui om atît de mare, sa împiedic lenea si perversitatea celor care acuza studiul stiintelor umane (studia humanitatis), si socot ca ele trebuie sa ne îngrozeasca". Pe scurt, Vasile este Augustinul grecilor. Bruni a tradus apoi numeroase opere grecesti, în special viata lui Marc Antoniu de Plutarh, facînd în prefata o interesanta comparatie între limba latina si cea greaca: Phaidon, Criton, Gorgias, o parte de Phaidros si Scrisorile lui Platon; în sfîrsit, Etica Nicomahica si Politica lui Aristotel, despre care stia ca sînt deja traduse, dar voia sa le retraduca într-o latina mai buna decît cea a lui Guilelmus din Moerbeke. Atacul pe care-1 îndreapta, în Prefata la traducerea Eticii, împotriva traducatorului dominican din secolul al XlII-lea, îl angajeaza într-o interesanta discutie cu episcopul de Burgos Alonso din Cartagena (Al-phonsus a Sancta Maria, t 1456), care a luat apararea vechii traduceri, si a

tatal sau (Ib. lat.).

preceptorul sau (Ib. lat.)

este opera lui Colucius (Ib. lat.).

studiile nostre {Ib. lat.).

ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN ITALIA

facut-o, de altfel, foarte inteligent (pe la 1430). Alonso nu stia greaca, dar îl cunostea si-1 întelegea pe Aristotel mult mai bine decît Bruni, care stia. Mai citim si azi cu interes capitolele în care arata ca termenii alesi de Bruni, desi mai latinesti decît barbarele elenisme ale lui Moerbeke pe care le înlocuiesc, sînt insuficienti sau chiar inexacti din punct de vedere filozofic. Fiind vorba de o opera filozofica, acesta era, într-adevar, nodul problemei. Bruni a facut mare haz, îh replica sa, de omul care voia sa-1 învete greaca fara s-o cunoasca, si trebuie sa recunoastem ca era în avantaj, dar nu atît de deplin pe cît credea. Dintre scrierile personale ale lui Leonardo Bruni, una din cele mai instructive este De studiis et litteris, scris între 1422 si 1429 pentru Battista Mala-testa, nora a aceluiasi Malatesta care, la Mantova, aruncase în rîul Mincio statuia lui Vergiliu. Definind pentru ea adevarata cunoastere, Bruni precizeaza ca nu se refera la eruditia vulgara si tulbure a profesorilor de teologie (Eruditionem autem intelligo non vulgarem istam et perturbatam, quali utuntur ii, qui nune theologiam profitentut⁴¹), ci la acea cunoastere legitima si libera care îmbina talentul literar cu stiinta lucrurilor (sed legitimam illam et inge-nuam, quae litterarum peritiam cum rerum scientia coniungif). Modelele la care se gîndeste sînt în primul rînd Lactantiu, Augustin si Ieronim, summis profecto theologis ac perfectis in litteratura vira⁴⁸. Chiar între aceste modele, exista unul pe care Bruni îl prefera celorlalti, si anume foarte ciceronianul Lactantiu, vir omnium Christianorum proculdubio eloquentissimus⁴⁹. Dintre profani, mai întîi Cicero, apoi Vergiliu, decus ac deliciae litterarum nostra-rum⁵⁰, apoi Titus Livius si Sallustiu, iar apoi ceilalti, fiecare cu rangul lui. Acest program de studii destinat unei femei cultivate omite filozofii propriu-zisi, caci poetii cuprind toata întelepciunea. Cînd citim, în Vergiliu: Principio coelum ac terras camposque liquentes...⁵¹, observa Bruni, quem philoso-phum non contemnimus?⁵² Prevazînd neînduplecata opozitie a batrînului Malatesta, aflat înca pe baricade si care, "de vreme ce a sustinut o data ca poetii nu trebuie cititi, va continua în eroare pîna la moarte", Bruni îsi da silinta sa arate ce exemple frumoase poate sa gaseasca o femeie în scriitorii Antichitatii. Penelopa si Alcesta nu sînt oare modele de urmat? E adevarat ca Venus si Dafne sînt exemple mai putin recomandabile, dar, la urma urmei, nici Biblia nu contine numai exemple bune. Ce sa spunem despre Samson si Dalila, despre fiicele lui Lot, despre regele David si despre Solomon cu liota sa de concubine? Cu toate acestea, citim Biblia, de ce n-am citi Eneidal în povestea lui Enea si a Didonei, nu admiram subiectul, ci geniul poetului. si

însa ma refer nu la aceasta eruditie vulgara si tulbure de care se folosesc cei care profeseaza acum teologia (Ib. lat.).

barbati foarte însemnati, desigur teologi si desavîrsiti în ce priveste literatura (Ib. lat.).

barbatul fara îndoiala cel mai bun orator dintre toti crestinii (Ib. lat.).

podoaba si incintarea literaturii noastre (Ib. lat.).

La început cerul si pamîntul si apele... {Ib. lat.).

ceiîlozofi nu dispretuiesti? {Ib. lat.)

Întoarcerea beletristicii si bilantul evului mediu

poetii au ceva bun, faptul ca stim ca istorisirile lor sînt povesti fara importanta; nimic mai usor decît sa nii ne ocupam de ele; dar, în Biblie, istorisirile, chiar si cele scandaloase, sînt adevarate: deci trebuie sa le acordam atentie. Sa lasam de-o parte plebea poetilor, adica pe satirici si comici, dar pe Ver-giliu, pe Seneca, pe Statius cine nu i-a citit nu va fi întreg nec summum speret cui haec pars desit⁵³. Am intrat, desigur, într-o lume noua, dar mai degraba printr-o evolutie continua decît printr-o revolutie. Petrarca readusese literele latine sub patronajul lui Augustin, Bruni, la rîndul lui, introduce literele grecesti sub patronajul lui Vasile. Prima înflorire a elenismului nu a impus deci miscarii inaugurate de Petrarca o deviere, ci a largit-o. Bruni nu a vrut nici macar ca Aristotel sa sufere de modul defectuos în care îl întrebuintau filozofii si teologii. în Vita Aristotelis, îl apara patimas împotriva lor, nu numai ca autor de excelente scrieri despre Retorica si Poetica, dar si ca stilist. E adevarat ca Dialogurile atît de laudate de Cicero s-au pierdut, dar Etica Nicomahica, si chiar Metafizica sînt modele de stil filozofic. Cititi-1 în traducerea lui Boethius: e desavîrsit. Daca îl adaugam pe Platon, obtinem acea scientia rerum⁵⁴ pe care Parintii, si mai ales Lactantiu, au îmbinat-o atît de fericit cu elocinta. Desi au fost novatori, Petrarca, Salutati si Bruni s-au considerat traditionalisti. Cînd Salutati aflat în pragul batrînetii îl lauda pe tînarul Bruni ca nu a cazut în "ineptiile modernilor" {non enim modernorum ineptiis lubricas), nu trebuie sa ne înselam asupra sensului acestui termen: "modernii" sînt scolasticii, filozofii sau teologii.

înca de la sfirsitul secolului al XlV-lea, asistam deci la constituirea în Italia a unui grup de literati care declara ca se trag dintr-o cultura cu totul diferita de cea a scolilor pariziene. Petrarca însusi era cleric, si întîlnim multi calugari printre acesti prieteni ai literelor, dar nici Boccaccio, nici Salutati, nici Bruni nu apartin Bisericii. Nici unul din cei pe care i-am întîlnit nu pare sa fi nutrit vreo intentie potrivnica religiei crestine: Salutati era un om foarte credincios, Bruni mai putin, desigur, si chiar daca ne-am gîndi ca ar fi existat printre ei adevarati pagîni, pe care prudenta îi îndemna la tacere, cu siguranta ca miscarea ca atare nu e marcata de ei. Putem vorbi aici despre grup într-un sens foarte larg. Satui de teologia dialectica din scoli sau pur si simplu straini de influenta ei, toti acestia au în comun ideea de cultura esentialmente literara si filozofica, întemeiata pe studierea oratorilor, a poetilor si a gînditorilor Antichitatii, fara a-1 exclude pe Aristotel, dar adaugîndu-i-1 pe Platon. Toti au sentimentul viu al frumusetii artei scrisului si, cu toate ca mai pastreaza o mare libertate în utilizarea regulilor, cauta sa se apropie de modelele clasice. Arta lor este în esenta o arta de imitatie. Ca sa i se sublinieze locul unic în acest grup, lui Petrarca i se spune ca-1 egaleaza în elocinta pe Cicero si în perfectiune pe Vergiliu, lucru cam exagerat si pe care nu-1 cred întru totul nici el, cel caruia i se spune, nici cei care o spun, dar care marcheaza regula

si sa nu spere sa fie desavîisit cel caruia-i lipseste aceasta parte din cultura (Ib. lat).

cunoasterea lucrurilor (Ib. lat.).

ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN fTALÎA

cu care se masoara totul într-o lume în care se spune nostra studia⁵⁵. Unanim în ce priveste excelenta clasicilor, grupul este profund divizat de cearta dintre Antici si Moderni. Caci nu trebuie sa uitam ca, în Italia, avîntul studiilor clasice a dat literaturii în limba vulgara o lovitura fatala, dupa cum s-au temut unii. Alaturi de clasicismul persoanelor cultivate, care, asemenea lui Boccaccio si Salutati, nu socotesc ca admiratia fata de Vergiliu obliga la dispret fata de Dante si Petrarca, apare clasicismul eruditilor, si curînd al pedantilor, pentru care ce nu e scris în latina sau în greaca nu merita nici sa fie scris, nici citit. în Invectiva împotriva anumitor calomniatori ai lui Dante, ai lui messire Francesco Petrarca si ai lui messire Giovanni Boccaccio, Francesco Rinuc-cini (1350-1407) protesteaza împotriva celor care numesc De viris illustribus al lui Petrarca "mîncare de post" si spun ca Dante e bun pentru cizmari. Se plînge, mai ales, ca unii gramaticieni folosesc, la rîndul lor, gramatica pentru a elimina toate celelalte arte liberale, cu riscul de a pierde ce e mai bun chiar în gramatica. Acesti palavragii îsi petrec vremea cautînd cîti diftongi aveau anticii si de ce nu are italianul decît doi; ai zice ca singurele Carti ale lui Titus Livius care-i intereseaza sînt cele care s-au pierdut. Excelent subiect de discutie literara, de altfel, asa încît îl vedem pe Niccolo Niccoli sustinînd pe rînd, în Dialogi ad Petrum Histrum de Leonardo Bruni, cele doua teze contrare. Cum toti îi iubesc pe clasici, le colectioneaza operele, mai întîi Petrarca, apoi Boccaccio, asteptînd vremea, de-acum apropiata, a expeditiilor lui Pog-gio Bracciolini (1380-1459) în bibliotecile din Elvetia, Germania, Franta si chiar Anglia. Este perioada "descoperirii clasicilor", dar bineînteles ca acesti descoperitori nu au descoperit decît manuscrisele copiate si pastrate în bibliotecile Evului Mediu, pierzîndu-le pe unele si adesea corectîndu-le pe altele dupa canoanele propriei lor latine clasice, care nu era întru totul cea a anticilor. De altfel, numele lui Poggio Bracciolini ne avertizeaza ca unii umanisti din veacul al XV-lea vor sta mai putin aproape de altar decît au facut-o înaintasii. Salutati i-a vazut aparînd: Nimis defertis et ceditis vetustati⁵⁶, scria el despre Poggio si despre prietenul sau Giovanni d'Arezzo. La care adauga: cît despre mine, dintre evanghelisti îl prefer pe Ioan; dintre apostoli, îl prefer pe Pavel, însa dintre Doctorii Bisericii îl prefer pe Augustin. Iar voi, dragi prieteni, exista oare vreun pagîn pe care sa-1 preferati lui Augustin? Vreun filozof, orator sau poet? Cît despre mine, îl asez pe Augustin mult mai presus de Platon, Aristotel, Cicero, Vergiliu si Varro. si nu numai Augustin, nu numai Petrarca, ci cel mai neînsemnat crestin e mai presus de acesti mari oameni. Ca sa stii ca lumea nu e vesnica, ca Dumnezeu este atotputernic si liber, ca sufletul nu moare o data cu corpul si ca placerea nu este scopul ultim al vietii, e de ajuns sa fii crestin. Aceasta e, cu cîteva nuante în soliditatea convingerilor, certitudinea fundamentala a literatilor din secolul al XTV-lea, cea pe care si Boccaccio, dupa ce a pierdut-o, în cele din urma a regasit-o.

v. nota 46 de la p. 678.

vjnndepartati prea mult si cedati în fata celor vechi (Ib. lat.).

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Dar cînd Salutati îl întreba pe tînarul Poggio, pe care-1 iubea ca pe un fiu: "Vezi unde te duce încapatînarea pe tine, care negi adevarul celor ce nu se pot dovedi?", aceasta întrebare îngrijorata vesteste clipa cînd multi nu vor mai pastra decît cultura clasica, fara teologia Parintilor. Doctrina enim magna ex parte ad profanos translata est, unde, ut plurimum, iniquitatis evasit et lasciviae instrumentum⁵¹, va constata melancolic Marsilio Ficino. Tratatul sau Theologia platonica va mentine în Florenta din vremea familiei Medici idealul Florentei lui Salutati, dar în conditii noi. Confruntata, pentru prima oara de la Parinti încoace, cu o cultura pagîna nascuta din pamîntul Italiei, cultura crestina medievala va fi aici în defensiva. începuse deja o noua faza din istoria ei.

Bibliografie

ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN ITALIA - Gius. Toffanin, Storia dell' Umanesimo dai XIII al XVI secolo, Napoli, 1933. - Nat. Sapegno, // trecento, Vallardi, Milano, 1934.

PETRARCA - Francisci Petrarchae Opera omnia, Basel, 1581. - L.M. Capelli, De sui ipsius etmultorum aliorum ignorantia, H. Champion, Paris, 1906; traducerea franceza a acestei scrieri (Sur ma propre ignorance et celle de beaucoup d'autres), de Juliette Bertrand, F. Alean, Paris, 1929. - P. de Nolhac, Petrarque et l'humanisme, 2 voi., ed. a Il-a, Leroux, Paris, 1907. - H. Cochin. Leftere de Petrarque et le livre du Repos des religieux, H. Champion, Paris, 1903. - J.H. RoBiNSONsi H.W. Rolfe, Petrarch, the First Modem Scholar and Man of Letters, New York, ed. a Ii-a, 1914.

- E. Tatham, Francesco Petrarca, the First Modem Man of Letters, 2 voi., Londra,

BOCCACCIO - Genealogie Iohannis Boccacii, Paris, 1511.

SALUTAŢI - F. Novati, Epistolario di Coluccio Salutati, 5 voi., Roma, 1891-1911.

- Alfred von Martin, Mittelalterliche Welt- und Lebensanschauung im Spiegel des Schriften Coluccio Salutatis, R. Oldenbourg, Miinchen, 1913.

DOMINICI - Remi Coulon, Johannis Dominici, Cardinalis Sancti Sixti, Lucula Noctis, Picard, Paris, 1908 (introducerea este un pretios rezumat al întregii dispute).

GRUPUL FLORENTIN - Giovanni da Prato, // Paradiso degli Alberti, ed. Alessandro Wesselofsky, 3 voi., în 4 tomuri, Bologna, 1867. - Leonardo Ellingwood, The Works of Francesco Landini, în Publications of the Medieval Academy of America, nr. 36.

LEONARDO BRUNI - Leonardi Arretini Epistolarum libri VIU, ed. Laurentius Mehus, Florenta, 1741. - Franz Beck, Studieri zju Lionardo Bruni, Berlin si Leipzig, 1912.

Hans Baron, Leonardo Bruni Aretino: humanistisch-philosophische Schriften mit einer Chronologie seiner Werke und Briefe, G. Teubner, Leipzig, 1928. - Alex. Birkenmajer, Der Streit des Alonso von Cartagena mit Leonardo Bruni Aretino, în Vermischte Untersuchungen zur Geschichte der mittelalterlichen Philosophie, Miinster i. Westf., 1922, pp. 129-210.

Caci învatatura în mare parte a fost trecuta la profani, de unde, aproape întotdeauna, a devenit un instrument al nedreptatii si al destrabalarii (Ib. lat).

ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN FRANŢA

n. - ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN FRANŢA

Legata de Italia de persoana si opera lui Petrarca, miscarea care avea sa permita revenirea literelor din lungul lor exil s-a nascut în Franta în circumstante destul de diferite, care au determinat, de altfel, un spirit si el mult diferit. Una din fortele care au lucrat cel mai eficace în favoarea ei a fost opozitia hotarita a unui sir neîntrerupt de teologi fata de noile metode si chiar fata de spiritul teologiei scolastice. Or, acesti teologi au avut de partea lor papi. Ca sa nu amintim decît un exemplu, scrisoarea adresata la 21 decembrie 1247 de Eudes din Châteauroux, legat al papei Innocentiu IV, profesorilor si studentilor Universitatii din Paris îi punea în garda împotriva celor pe care-i mînca urechea sa auda mereu si tot mai mult nu adevarul, ci lucruri noi. La cine se referea? La cei care trateaza stiinta logicii ca teologi, iar teologia ca logicieni: logici theologice et theologi philosophice in suis disputationibus... procedentes⁵*. A-i îndeparta pe profesorii parizieni de aceste metode însemna, în mod necesar, a-i aduce la divortul celor doua discipline, care s-a produs, asa cum am vazut, în secolul al XlV-lea si, printr-un efect invers inevitabil, a reinstaura teologia Parintilor în deplinatatea drepturilor ei. Cum sa revii la Parinti fara sa revii la cultura Parintilor? în Italia, Petrarca mersese de la Cicero la Augustin; în Franta, Augustin avea sa-1 aduca înapoi pe Cicero.

Cînd se adresau Universitatii din Paris în acesti termeni, papii nu vorbeau aici în desert. înca din 1244, pe cînd era cancelar al Universitatii, acelasi Eudes din Châteauroux declara: "Multi nu pun pret pe cuvintele teologiei si ale Parintilor, dar le considera excelente pe cele ale paginilor, vînzîndu-se astfel fiilor grecilor, adica filozofilor." Profesorul dominican Ioannes din Saint-Gilles (f dupa 1258) îi blama cu asprime pe cei care, "abordînd teologia, abia pot sa se desparta de stiinta lor, asa cum se vede la unii care nu pot sa renunte la Aristotel si înlocuiesc aurul cu tinicheaua, adica prin întrebari si opinii filozofice. Unii au învatat bine limba spiritului, adica teologia, dar comit în ea barbarisme, strieînd-o cu filozofia. Cine a învatat metafizica va vorbi întotdeauna în teologie despre puncte si linii". Sa ne mai amintim si de "dobitoacele nesimtitoare" de care se plîngea Albert cel Mare, si vom admite justetea concluziei lui P. Mandonnet despre modul în care a fost primita în general teologia scolastica: "Astfel, oamenii din mînastiri si, în general, teologii s-au opus vehement si de-abia au dezarmat în cursul secolului. Numai mediul special al scolilor de Arte liberale, mai ales la Paris, si scoala filozo-fico-teologica întemeiata de Albert cel Mare si Toma d'Aquino, adica mediile culturii rationale intensive, au luat o atitudine net favorabila, însa cu restrictii importante la cei din urma, si chiar la majoritatea celorlalti."

logicieni... care procedeaza în dezbaterile lor în mod teologic si teologi [care procedeaza] în mod filozofic (Ib. lat.).

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII 51 BILANŢUL bVULUl MfcDIU

ÎNTOARCEREA LITERELOR IN FRANŢA

Atît de vehementa în momentul în care noile teologii triumfau la Paris, aceasta opozitie nu avea sa dezarmeze în veacul al XlV-lea. Prietenul lui Tauler, Venturinus din Bergamo, îi scria unuia dintre dominicanii mînastirii din Strassburg: "pîinea si vinul sînt teologia; Ordinul tau, care o nesocoteste, se îndeletniceste fara folos cu filozofia, o piatra." Astfel gîndea si olandezul Gerrit Groot (Gerardus Magnus, 1340-1384), cînd îsi amintea de Universitatea din Paris, unde îi audiase pe Buridan si Oresmus si-si luase gradul de magistru în arte. Groot era un partizan hotarît al celor vechi (Antiqui), împotriva doctorilor novi et moderni⁵⁹. Unui tînar care-1 întreba daca e bine sa mearga sa studieze la Paris, Groot îi raspundea ca risca sa-si piarda acolo credinta si bunele deprinderi, si pentru ce? Sa ne închipuim ca Titus Livius, Cicero, Seneca sau Pliniu viziteaza Universitatea; ar întelege ei macar latina care se vorbeste aici? Parisul era strivit de filozofie, ereziile se raspîndeau de aici în tot restul lumii, iar boala îi înaintase atît de mult, încît vindecarea nu se mai putea astepta de la o reforma venita dinauntru, ci numai din afara. Din fermitatea spirituala a lui Groot, se poate vedea care era spiritul ce-1 însufletea: pastrarea credintei Bisericii lui Cristos, credinta în Sfînta Scriptura asa cum a fost ea interpretata de Parinti, viata în neprihanire si saracie, potrivit Evangheliei, neirosirea timpului cu geometria, aritmetica, retorica, dialectica, gramatica, poezia sau astrologia; pe scurt, ocolirea tuturor stiintelor, în afara de morala, la care, de altfel, cei mai întelepti dintre antici, Socrate si Platon, redusesera filozofia. si, de asemenea, neînvatarea nici unei stiinte lucrative, cum sînt medicina, dreptul civil sau dreptul canonic; sa nu învatam niciodata ca sa capatam un grad în teologie (item nunquam studetis ad capiendum gradum in theologia); radacina învataturii noastre sa fie mai întîi Evanghelia lui Cristos, care sa ne fie si oglinda vietii, quia ibi est vita Christi⁶⁰; apoi Vietile Parintilor din Pustie, Epistolele lui Pavel, celelalte Epistole canonice si Faptele Apostolilor; apoi cartile de pietate, ca Solilocviile Sfîntului Augustin si diversele tratate ale Sfîntului Bernard sau ale scolii sale; în sfîrsit, Vechiul Testament, iar cartile sale istorice numai dupa cartile sapientiale. Pe scurt, un caz tipic de reductione omnium ad vitam monasticam⁶¹, iar, daca acest program nu favoriza studiile clasice, distrugea cu totul cultura scolastica, constituind cauza exilului amîndurora si principalul obstacol în calea întoarcerii lor.

Datoram aceste informatii lucrarii Vita Gerardi Magni de Thomas a Kem-pis (1380-1471), care a fost atît de profund influentat de Groot si a carui viata a fost legata timp de aproape sase ani de acei Frati ai Vietii în comun, carora tînarul Erasm avea mai tîrziu sa le fie elev. Ca Thomas este sau nu autorul Imitarii lui Isus Cristos, acesta e spiritul care-1 însufleteste si stim cu totii ce spune cartea aceasta despre dialectica: Et quid curae nobis de gene-

noi si moderni (,1b. lat.).

pentru ca acolo este viata lui Cristos (Ib. lat.).

de reducere a tuturor lucrurilor la viata monahala (Ib. lat.).

ribus et speciebus? Cui aeternum Verbum loquitur, a multis opinionibus ex-peditur⁶². De pretutindeni, caci am putea înmulti marturiile, vin dovezi ca ostilitatea spiritualistilor împotriva teologiei scolastice nu a dezarmat în secolul al XlV-lea, ceea ce a înlesnit, cu siguranta, întoarcerea elocintei.

Cînd se cauta care au fost, la Paris, originile a ceea ce se numeste umanism, sau chiar ale preumanismului, prin acesti termeni se întelege, în general, o miscare asemanatoare cu cea din Italia, pe care am studiat-o mai înainte. A pune astfel problema înseamna, pur si simplu, a ne întreba în ce moment a început influenta lui Petrarca si a discipolilor lui sa-si faca simtita prezenta în Franta. Este atunci firesc s-o rezolvam datînd începutul acestei influente o data cu a doua calatorie a lui Petrarca la Paris, în 1361. Pe de alta parte, se admite ca Petrarca a gasit deja, cînd a sosit la Paris, cîtiva prieteni ai anticilor, în orice caz, este lucru sigur, dintr-o scrisoare a lui Petrarca însusi, ca traia aici bine cunoscut de toti Petrus Bersuire (1290 aproximativ-1362) despre care vorbeste cu stima. Or, Petrus Bersuire avea sa moara în anul urmator; la acea data, lasa deja în urma lui o întreaga opera. E adevarat, relatiile dintre Bersuire si Petrarca erau mult mai vechi. într-una din scrisorile sale, vorbind despre cei care faceau uneori drumul de la Avignon la Vaucluse ca sa-1 viziteze în singuratatea sa, Petrarca îl numeste pe unul dintre ei, Petrus din Poitiers, zis Berchorius, vir insignis pietate et litteris⁶². Dar de vreme ce a pretuit înca de pe atunci eruditia lui Bersuire, înseamna ca aceasta nu-i datora nimic. De altfel, e de ajuns sa deschidem operele lui Bersuire ca sa constatam ca, într-adevar, nu avea cum sa-i datoreze ceva lui Petrarca, caci era însufletit de un spirit cu totul diferit.

La început calugar franciscan, asa cum afirma corect abatele de Sade si indiferent ce s-a spus dupa aceea, apoi benedictin la abatia din Maillezais, Bersuire a stat la curtea din Avignon, cel putin din 1328 pîna în 1340, în calitate de secretar al cardinalului Petrus des Pres. Prin originea sa provinciala si prin formatia intelectuala, el a scapat deci complet de influenta Universitatii din Paris. Cultura sa este cea a unui calugar crescut într-o abatie medievala fidela fata de traditiile trecutului, neatinsa de revolutiile teologice de la Paris si care nu se ocupa de Aristotel, ci de Scriptura: "Am lucrat, mai întîi si înainte de toate, la studierea temeinica a textului Bibliei, si, ca s-o pot cita fara sa ma folosesc de Concordante*, mi-am reprezentat cu cea mai mare grija simbolurile, istoriile si autoritatile." Rezultatul acestui efort, Reducto-rium morale⁶*, nu are nici o legatura cu ceea ce se numeste umanism. Asa cum o arata si titlul, este o lucrare al carui obiect se rezuma la morala, adica

si de ce ne îngrijim de genuri si specii? Cel caruia i se adreseaza Cuvîntul vesnic se elibereaza de multe pareri (Ib. lat.).

Berchorius, barbat însemnat datorita pietatii si lucrarilor literare (Ib. lat.).

Dictionare sau indexuri care contin, în ordine alfabetica, toate notiunile Bibliei, cu indicarea cartii si a capitolului si citarea textuala a pasajului unde se gasesc (nt.).

Reductor moral (Ib. lat.).

uou

1IN1UAK(_EREA BELE1R1511U1

E ? ULUI rncuiu

sa nu se ocupe decît de învatamintele morale care se pot trage dintr-un obiect: mai întîi Dumnezeu, care este "moralizat" ca toate celelalte, dar si îngerii, Demonii, omul, animalele, plantele, mineralele, elementele, pîna si calitatile elementare. Este uimitor ce poate sa scoata Bersuire chiar si numai din om. El extrage morala din rinichi, vezica, urina, din organele genitale si din uter. Inutil sa insistam: ne aflam din plin în vechea traditie medievala a lapidarelor, bestiarelor si a volucrarelor* moralizate, cea a lui Rhabanus Maurus si a lui Alexander Neckham. De altfel, Bersuire nu-si ascunde sursele, care sînt cele ale vechilor cicluri de stiinte prezente în tratate, plus tratatele respective. Este cu o suta de ani în urma fata de Albert cel Mare; dupa ce descopera în Pegas imaginea tiranilor, afirma ca acesti cai înaripati traiesc în Etiopia. si ce latina! Bersuire afirma tara sa sovaie ca si-a scris cartea, adfinem scilicet quod ad omne propositum possit homo proprietates rerum addiscere, et moralizatas, expositas et applicatas ad omne quod voluerit, invenire⁶⁵. Poetii antici îsi gasesc un loc în acest ciclu de stiinte, fara îndoiala, dar numai pentru a fi si ei moralizati, Ovidiu inclusiv, spre mai marea slava a lui Dumnezeu si pentru mîntuirea sufletelor. Daca la aceasta opera adaugam imensul Repertorium morale al lui Bersuire, nu ne vom apropia mai mult de Cicero, si nici macar de Petrarca. Aceasta culegere sub forma de dictionar alfabetic cuprinde o serie de disertatii morale, sau mai degraba de predici, pe toate subiectele imaginabile, unde trepiedul lui Apollo, tridentul lui Neptun, cele trei Parce si cei trei Judecatori ai infernului sînt tot atîtea simboluri ale Treimii. Daca Bersuire a atras atentia istoricilor, e mai ales datorita traducerii franceze din Titus Livius, pe care a facut-o în 1352 la ordinul regelui Ioan cel Bun si a încheiat-o probabil în 1356. Oricît de important în propriul sau domeniu, acest fapt dovedeste în primul rînd ca Ioan cel Bun nu stia latina, dar posibilitatea de a-1 citi pe Titus Livius nu constituia deloc o noutate si, de altfel, nu ni-1 putem imagina pe Petrarca traducîndu-1 în italiana pe Cicero pentru incultii din vremea sa: dimpotriva, el a tradus în latina italiana lui Boccaccio. Prin toata opera sa, Bersuire apartine imensei armate a celor care citeau în Evul Mediu clasicii latini si le gustau stilul, dar si care foloseau latina, fara sa sovaie, ca pe o limba înca vie, negîndindu-se nici o clipa sa-1 imite pe Cicero. Fara îndoiala ca, scriind în latina lor mînastireasca sau de scoala, ei aveau tot atît de putin sentimentul ca-i tradeaza pe clasici cît avem noi cînd scriem în franceza. Era vorba de doua limbi distincte; dar poate ca ceea ce se numeste umanism începe tocmai în momentul cînd, în loc sa se foloseasca latina, cum facea Bersuire, se începe, precum Petrarca, sa se lucreze în folosul ei.

Istoricii "preumanismului" francez nu au fost totusi retinuti de figura lui Petrus Bersuire fara motiv, caci el este tipic pentru mediile în care beletristica avea sa-si gaseasca aparatori. Eroarea ar fi sa credem ca aceste medii, ne-

* Din lat. volucris, -is: pasare (n.t.).

desigur cu scopul ca omul, în orice problema, sa poata învata însusirile lucrurilor si sa le gaseasca moralizate, expuse si aplicate la orice ar vrea (Ib. lat.).

LI 1 EKEIAJR UN PRAINJA UO /

reprezentînd cultura scolastica, nu o reprezinta pe cea medievala. Cultura lor apartine Evului Mediu tot atît cît scolastica si avea origini mult mai vechi. Opera lui Bersuire o continua în secolul al XlV-lea pe cea a lui Ioannes Gallus: Margarita doctorum, Breviloquium de sapientia sive de philosophia sanctorum si Alpnabetum vitae religiosae sînt tratate scrise în secolul al XHI-lea, dar care au continuat sa fie citite multa vreme, primul si al treilea fiind tiparite la Mainz si în 1673, asa cum Operele complete ale lui Bersuire au fost tiparite la Koln în 1620. Ceea ce reprezinta ele este, pur si simplu, vechea eruditio a biblistilor si a predicatorilor crestini, asa cum o dorise Sfîntul Augustin, adica echivalentul crestin al acelei eruditio⁶⁶ pe care Cicero o considera indispensabila în forma lui doctus orator⁶¹. Daca avea sa-si recruteze adeptii în Franta, clasicismul italian avea sansa sa-i gaseasca mai ales printre teologii de veche cultura patristica, de care nu putuse sa se prinda scolastica. Eruditia lor pierduse elocinta romana pe care destinatia ei initiala era s-o slujeasca, dar era firesc s-o întîmpine favorabil de îndata ce s-ar fi ivit prilejul s-o întîl-neasca. Raportat la Petrarca, Bersuire reprezinta întrucîtva eruditia medievala care regaseste elocinta pierduta dupa perioada Parintilor. Este de înteles ca a rîvnit-o de îndata, cu o dorinta care nu putea decît sa-i grabeasca întoarcerea, în prezent, este imposibil sa stabilim momentul în care complicitati active au reinstaurat studiul clasicilor chiar în cadrul Universitatii din Paris, dar o Lectie de deschidere (principium) a lui Petrus din Ailly despre Sentinte, datata 1375, ne convinge ca la acea data eloquentia⁶* îsi gasise deja adepti printre teologii parizieni. Aceasta lectie este ea însasi o mostra stralucitoare de elocinta, contruita savant în vederea unui efect; flux oratoric sustinut de la început si pîna la sfîrsit, citate din Vergiliu, din Ioannes din Hanville si din Alanus din Lille, totul atesta la acest maestru al metodei scolastice hotarîrea de a vorbi aici ca orator, nu pentru a demonstra, ci pentru a convinge. Toata desfasurarea acestei lucrari se sprijina pe un iscusit artificiu oratoric. Ca sa-si conduca auditoriul spre piscurile unde troneaza teologia, elogiata de discursul sau, el se imagineaza trecînd pe rînd de la o facultate a Universitatii la alta, de la cea mai marunta la cea mai înalta, începînd cu Facultatea de arte: Primo ergo venio ad scholam Philosophorum⁶⁹. Or, cei pe care-i întîlneste de cum intra aici sunt profesorii stiintelor limbajului: sermocinalium scientiarum, gram-maticae videlicet et logicae, rhetoricae et poeticae artis doctores invenio¹⁰. Asa cum îi înfatiseaza Petrus din Ailly, acesti profesori predau mai întîi, se întelege, Priscian, dar si, unii sau altii, alii rhetorica Tulii blandimenta, alii poetica integumenta Virgilii, nec solum ista, quinimo Ovidii praesentant fa-

v. nota 33 de la p. 675.

orator învatat (Ib. lat.). «v. nota 31 de la p. 369.

^m în primul rînd deci, ajung la scoala filozofilor (Ib. lat.).

îi gasesc pe învatatii în stiintele limbajului, ai gramaticii, desigur si ai logicii, retoricii si artei poetice (Ib. leu.).

bulas¹¹; urmeaza Odele lui Horatiu, Satire, lui Iuvenal, tragediile lui Seneca, comediile lui Terentiu, discursurile lui Sallustiu, Decadele lui Titus Livius, Epigramele lui Martial, Saturnalele lui Macrobiu, fara a mai numara multi autori de mai mica importanta. Sa nu uitam ca avem de-a face cu un orator. Putem sa scoatem din acest program cit vrem, si tot e greu sa ne imaginam ca Petrus din Ailly ar fi putut sa vorbeasca astfel despre studiile de gramatica de la Universitate, în fata unor profesori ai Universitatii, daca nu s-ar fi petrecut aici nimic din toate acestea. Sa adaugam ca nu vorbeste ca despre o noutate, iar faptul ca el însusi trecea atunci drept maestru într-o tehnica oratorica foarte diferita de cea din quaestio disputata¹² scolastica ne îndeamna sa consideram ca în 1375 aceasta stare de lucruri dura deja de cîtava vreme. De altfel, studierea stilului unor principia¹³ anterioare lectiei lui Petrus din Ailly ne-ar rezerva, poate, surprize. Oricum, este un fapt ca opera teologica a lui Ioannes Gerson se înfatiseaza, în ansamblul ei, nemaisupusa tehnicii scolastice si regasind formele libere ale elocintei patristice. Gerson poate sa scrie quaestiones¹* si sa comenteze Sentintele cînd situatia o cere, asa cum o face toata lumea, dar Predicile, Epistolae, Tractatus¹⁵ si Opuscula¹⁶ sînt tiparele în care este turnata în modul cel mai firesc gîndirea sa teologica. Sa adaugam ca nici în tratate avînturile oratorice nu sînt rare, ca Gerson poate sa scrie ca sa le vorbeasca umanistilor în propria lor limba, o lucrare stralucitoare cum este Tratatul împotriva Romanului Trandafirului (1402), un dialog qualem Plato Socratem introducens tenuit¹¹ cum este Collectorium super Magnificat (1426-1427) sau chiar sa dea un echivalent teologic pentru Con-solatio philosophiae a lui Boethius prinacea Consolatio theologiae (1418), în care sînt ilustrate toate masurile metrice pe care le folosise Boethius. Cîti dintre cei care-1 exclud pe Gerson din istoria umanismului ar fi astazi în stare sa reînnoiasca aceasta mica fapta de vitejie metrica? Gerson nu o face însa din placere; pentru el, este o problema de doctrina. Ca orice disciplina, teologia are propriul ei modus significandiⁿ sau mai degraba, pentru ca este regina stiintelor, are dreptul sa foloseasca modi significandi¹⁹ ale tuturor celorlalte, cu conditia sa le abata spre propria ei finalitate, care este sa convinga sufletele de adevarul Scripturii. Or, a convinge tine esentialmente de elocinta si de aceea reprezentantul unei teologii astfel întelese are datoria de a fi elocvent.

unii prezinta argumentele retorice ale lui Tullius [Cicero], altii învelisul poetic al lui Vergilius, si nu numai acestea, dar chiar si povestile lui Ovidius (Ib. lat.). ⁿ v. nota 36 de la p. 676.

principii (Ib. lat.).

dezbateri (Ib. lat.).

epistole, tratate (Ib. lat.).

opuscule, opere de mici dimensiuni (Ib. lat.).

cum 1-a tinut Platon introducîndu-1 pe Socrate (Ib. lat.).

mod de exprimare (Ib. lat.).

moduri de exprimare (Ib. lat.).

Întoarcerea literelor în franta

Nu trebuie deci sa ne miram ca întîlnim în aceasta perioada, în mediile franceze, teologi pe care chiar maniera în care întelegeau teologia îi îndemna sa cultive elocinta si vechii autori care trateaza despre ea. Unul dintre ei, Nicolaus Clamanges (f 1437), a revendicat chiar, în mod expres, onoarea de a fi luat conducerea miscarii. Student la Universitatea din Paris, la Colegiul Sainte-Genevieve, licentiat în arte în aprilie 1380, si-a luat apoi bacalaureatul în teologie, dar, din motive foarte personale si legate de viata sa religioasa cea mai profunda, nu a înaintat pîna la doctorat. La 16 noiembrie 1397, a fost chemat la Avignon, în calitate de scriptor*⁰, de papa Benedict XIII. Cînd a primit aceasta invitatie, avea aproape patruzeci si doi de ani. sederea de zece ani pe care urma s-o faca la Avignon vine prea tîrziu ca sa explice preferintele sale literare; mai degraba stima de care se bucura propriul lui stil ar explica aceasta sedere la Avignon. Un incident care dateaza din aceasta perioada ne aduce, de altfel, toate lamuririle necesare în aceasta privinta, nu fara a lumina puternic un altul, si mai important.

într-una din scrisorile sale de batrînete, Petrarca scrisese ca e inutil sa cautarii poeti si oratori în afara Italiei: oratores et poetae extra Italiam non quaerantur. Cardinalul Galeotto di Pietramala a citat acest text într-o scrisoare catre Clamanges, acesta i-a spus-o lui Ioannes din Montreuil, care a protestat energic, iar Clamanges a replicat, la rîndul lui, caci îl admira mult pe Petrarca si s-a simtit jignit. De fapt, Petrarca sustinea ca arta oratoriei si poezia se predau mai mult în Italia decît în alte tari, iar eu, spune Clamanges, "raspund ca asta se face si în alte parti de cele mai multe ori. Am vazut eu însumi ca se preda Retorica lui Cicero la Universitatea din Paris, adesea în lectii deschise, adesea si în lectii private (Vidi ego in studio Parisiaco saepe Tullianam publice legi Rhetoricam, saepe etiam privatim), uneori si Retorica lui Aristotel (nonnunquam etiam Aristotelicam), iar cei mai mari si mai buni poeti, Vergiliu si Terentiu, sînt si ei deseori predati aici (poetaeque summi et optimi Virgilius atque Terentius Mic etiam saepe leguntur)". Aceasta marturie confirma din plin ceea ce spunea Petrus din Ailly în 1375, caci Clamanges si-a dat licenta în arte în 1380. Atunci a primit cea dintii initiere în literatura, pe care, asa cum vom vedea, si-o va întregi singur mai tîrziu. Oricum, Clamanges tine sa precizeze ca nu datoreaza nimic Italiei: "Credeti-ma, îi scrie el lui Pietramala, nu am vazut chiar niciodata Bologna voastra, pe care o numiti maica studiilor, nici Italia (Bononiam vestram... nunquam omnino vidi, nec Italiam)". Este el însusi dovada vie ca Petrarca se însala si ca elocinta se poate învata si altundeva decît în Italia. Nascut si crescut în Franta (me Gallicis editum, alitum atque eruditum litteribus^%x), Clamanges a avut la început, exceptînd poate cîteva înclinatii înnascute, alti dascali decît cei prc-priu-zisi: studiul, obiceiul, exercitiul, lectura asidua si atenta a autorilor si chiar elocinta lor. De altfel, acestia sînt dascalii pe care-i recomanda în primul rînd Augustin în De doctrina christiana, mai folositori chiar decît studierea

copist (Ib. lat.).

ca eu am fost nascut, crescut si instruit în Franta (Ib. lat.).

ÎNTOARCEREA BfcLEl K151 IUI sl BILAINJUL evului meuiu

regulilor artei, caci culmea artei este ca, prin convingere, sa ascunda arta de a convinge. Fara îndoiala ca regulile îsi au rostul lor iar, Clamanges le-a învatat pe cele ale lui Quintilian si Cicero, dar a învatat mai mult din lectura discursurilor lui Cicero, decît din studierea tratatelor lui. în sfîrsit, Clamanges nu vrea sa nege ca, în afara de acesti dascali abstracti, a întîlnit preceptori capabili sa-1 învete (praeceptores, cum quibus legenda et conferendo, multa utilia didici, quae solus forsitan non intellexissem⁸²).

Era, în butada lui Petrarca, un oarecare amor-propriu national; cu siguranta ca era si în raspunsul lui Clamanges. Ramîne totusi faptul ca, spre deosebire de ceea ce scriu istoricii, acesti prieteni francezi iubitori de litere îsi datoreaza întîia lor formatie exclusiv Universitatii din Paris si au constiinta continuarii sau înnoirii unei traditii franceze, nicidecum a supunerii fata de niste sfaturi venite din afara. Acest fapt devine cu atît mai vadit - si cît de plin de învataminte! - în momentul în care, largind dezbaterea, Clamanges compara ce au facut pentru elocinta Franta si Italia, începînd cu sfîrsitul Antichitatii. Ca sa se consoleze de judecata lui Petrarca despre tara sa, Clamanges are mai întîi ceea ce spunea Ieronim în scrisoarea lui catre Vigilantius: Sola Gallia monstra non habuit, sed semper viris fortibus atque eloquentissimis abundavifl³. Aceasta tara care pare populata cu oameni viteji si buni oratori, în care monstrii nu se simt acasa, este cea în care locuieste Clamanges, iar acesta nu socoteste ca ar fi fost vreodata nevrednica de litere. Hilarius din Poitiers, pe care-1 admira Augustin, Prosper din Aquitania, Gennadius din Marsilia, Sulpicius Severus nu sînt singurii antici care o demonstreaza. Dar sa ne întoarcem la trecutul mai apropiat: între acesti recentiores*⁴ se afla Sfintul Bernard din Clairvaux, Yves din Chartres, Hildebert din Lavardin, Petrus Venerabilis, Alanus din Lille, fara a-i socoti pe Hugo si Richard din Saint-Victor si atîtia altii pe care i-am mai putea numi. si iata argumentul decisiv, faptul a carui greutate domina, dincolo de procesul "Clamanges contra Petrarca", toata aceasta istorie; în momentul în care se afirma în Franta toti acesti scriitori, pe cine gasim în Italia? Pe nimeni. Chiar si în Franta, între perioada lui Beda Venerabilis si cea a lui Bernard din Clairvaux, domneste pustiul; artele liberale au fost atunci neglijate, uitate si parca îngropate, în aproape întreaga lume: toto prope orbe artes Mae in incuriam atque obli-vionem deductae, et quodammodo, ut ita dicam, sepultae. Faptul este valabil si pentru Italia, atît de laudata pentru cultul elocintei. O schimbare se produce abia dupa aceea, dar în Franta, unde - element capital care trebuie retinut daca vrem sa întelegem întoarcerea Literelor în Franta asa cum au înteles-o autorii ei - cultul stilului si fervoarea religioasa reînvie împreuna în vremea Sfintului Bernard: Diebus autem Bernardi nostri coepit in Gallis simul cum fervore religionis stylus coli et resurgere. în acea perioada, în Italia, ca si în

&4TOARCEREA UTERELOR ÎN FRANŢA

preceptorii cu care citind si comentînd am învatat multe lucruri folositoare, pe care singur poate nu le-as fi înteles (Ib. lat.).

Numai Gallia n-a avut monstri, ci totdeauna a avut din plin oameni puternici si

foarte buni oratori (Ib. lat.).

mai apropiati (în timp) {Ib. lat.).

restul lumii, au existat doar putini scriitori, sau mai degraba nici unul, cu opere pe care posteritatea sa le fi socotit vrednice de tinut minte. Desigur ca exista Petrarca, dar de cînd? Se vede cît de nedreapta si de exagerata a fost judecata lui asupra Frantei, caci îl readuce chiar pe el la adevaratul lui loc în istorie.

Nimic nu poate pune mai bine în lumina sensul miscarii franceze de întoarcere la Litere, privita la începuturile ei si înainte ca influenta italiana sa-si fi facut simtita prezenta. Nu avem de gînd sa negam aici rolul jucat în aceste evenimente de exemplul lui Petrarca si de dorinta de a-1 concura; trebuie doar sa întelegem ca, înca înainte de ultimul patrar al veacului al XlV-lea, forte autohtone lucrau în Franta în acelasi sens, pregatind aici reînnoirea unei culturi literare de insipratie destul de diferita. Preocuparile de ordin estetic care dominasera opera tînarului Petrarca o îndreptasera, o data pentru totdeauna, catre un ideal artistic de imitare a anticilor. El este cel care a angajat generatiile urmatoare pe traiectoria ciceronismului, în care, asa cum vom vedea, fiecare va supralicita fata de cea anterioara, nesocotind-o, de altfel, în întregime.

Petrarca avea geniu, va spune Erasm, dar nimeni nu-1 mai citeste. A studia influenta lui Petrarca în Franta înseamna a urmari îndeaproape dezvoltarea la francezi a acestor ambitii ciceroniene, dar Nicolaus Clamanges ne pune a fata unor fapte destul de diferite. Ceea ce operele lui Petrus din Ailly si Gerson ne permiteau sa presupunem e afirmat în termeni proprii de acest martor al miscarii. Teologi francezi doresc si înlesnesc renasterea elocintei latine, care li se pare de nedespartit, în Franta cel putin, de o renastere religioasa. Constienti de propria lor istorie, nu se gîndesc atît la Cicero, cît la Sfintul Bernard, iar cultura pe care o doresc e cea din secolul al Xll-lea, cultura clasica orientata spre scopuri crestine, pe care le urmarise Sfintul Bernard însusi. De aceea, latina pe care o folosesc ramîne, exceptînd cazurile cînd unii dintre ei se ambitioneaza sa se arate iscusiti, latina destoinicilor carturari medievali, de la Beda la Bemard si la Ioan din Salisbury.

Tocmai traditia lor vrea s-o reînvie Clamanges, chiar în tara în care li s-au nascut operele. în scrisoarea catre Gontier Col, în care se plînge de ostilitatile si calomniile la care era expus, îl vedem cum revendica, în termeni moderati, dar fermi, locul de cinste pe care si-1 atribuie în aceasta reforma a studiilor. Elocinta era aproape uitata în Franta (ipsa quasi obliterata atque obsoleta eloquentia*⁵); îl poate cineva acuza ca a scos-o din mormînt si a facut-o sa renasca (atque ipsam eloquentiam diu sepultam in Gallis quodammodo renas-ci'⁸⁶)? Datorita lui Clamanges, Franta, care nu se lasa depasita în nimic altceva de tarile vecine, nu se mai afla mai prejos de ele nici în elocinta. Eforturile sale au curatat întrucîtva drumul (viam diutius obseptam paululum aperui^%1). Pe scurt, fara a vrea sa se laude ca a reinstaurat în Franta o elocinta care s-ar fi pierdut, el îsi acorda cel putin meritul ca a trezit o arta oratorica neglijata

însasi elocinta parca uitata si cazuta în desuetudine (Ib. lat.).

si ca însasi elocinta mult timp îngropata la francezi parca renaste {Ib. lat.).

am deschis putintel un drum mai mult timp închis (Ib. lat.).

DTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

aici si care zacea de prea multa vreme îngropata în bezna: Absit autem ut me reparatorem velim iactare perditae in Gallicis regionibus artis oratoriae, sed neglectae et intermissae iacentis et sopitae, in tenebrisque diutius sepultae, possum me sine iactantia... excitatorem quodammodo dicere. Ca si în raspunsul lui Clamanges catre Pietramala, elocinta franceza de expresie latina îsi revendica aici originea în propria ei traditie.

Daca în aceasta traditie erau cuprinse în mod inseparabil tehnica grama-ticienilor romani si spiritul crestin al Parintilor, pe care si-o însusisera, e pentru ca spiritul maestrilor elocintei latine se preta si el la aceasta alianta. Era de prevazut ca eloquentia^u lui Caton cel Batrîn si Quintilian, prin cultura morala pe care o pretindea oratorului, nu putea sa nu se adînceasca, devenind elocinta crestina. Faptele verifica aceasta ipoteza. Ce este oratorul roman? Un om de bine, iscusit în mînuirea vorbirii: vir bonus dicendi peritus. si, observa la rîndul lui Clamanges: "Fiti atenti ca ceea ce a asezat mai întîi în definitie nu este iscusinta vorbirii, ci bunatatea omului." Sa precizam: a pus vir bonus" la început, acolo unde, în orice definitie, se pune genul. Caci pe aceasta se sprijina elocinta. Scoateti-i casei temelia, si toata casa se va prabusi: scoateti din orator om de bine, si degeaba îi veti atribui celelalte însusiri, caci nu i le veti mai atribui lui, el nemaiexistînd ca sa le poata primi. Ca sa completam definitia anticilor, sa spunem deci, simplu, ca oratorul este crestinul care stie sa vorbeasca. si cum Duhul sufla unde vrea, nu întelegem de ce sa nu existe oratori decît în Italia. Excelent argument ad Cardinalem⁹⁰, care trebuie sa-1 fi impresionat, nu ca italian, ci ca preot în Pietramala.

într-adevar, preocuparea principala care-i readuce pe acesti francezi la elocinta poate fi, daca nu definita, desigur, în întregime, cel putin concretizata într-o sintagma: actul de a predica. Salutati vorbea ca un artist sensibil la dumnezeiasca frumusete a Psalmilor lui David si a parabolelor lui Cristos, Clamanges se gîndeste mai ales la suflarea Duhului care le da Profetilor putere de convingere. Scrisoarea pe care i-a adresat-o lui Martin din Calayo exprima limpede ce întelege el prin izvor al elocintei. Nu fara motiv s-a pogorît Duhul Sfînt peste Apostoli în chip de limbi de foc. Acolo unde întelepciuna divina trece pe primul loc, elocinta o însoteste. Nu spune oare Augustin ca elocinta este însotitoarea întelepciunii (pedissequam sapientiae)! si nu acelasi lucru vazuse si Horatiu, desi in umbra et aenigmate⁹¹, cînd spunea, în Arta poeziei (v. 40-41):

Cui lecta potenter erit res, Nec facundia deseret hune nec lucidus ordo⁹².

v. nota 31 de la p. 369.

om de bine (Ib. lat.). «o catre cardinal (Ib. lat.).

în umbra si în mod misterios (Ib. lat.).

Cine-si alege o tema pe propria-i forta. Dar vorbirii cu el e, de-asemeni si ordinea clara (traducere de Ionel Marinescu, în Horatius, Opera omnia, vezi voi. cit. la p. 377).

ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN FRANŢA

Potenter⁹³, comenteaza Clamanges, înseamna sapienter⁹⁴. întelepciunea lui Dumnezeu da, asadar, elocinta sau, mai bine zis, si-o da, caci are nevoie de ea ca de o slujnica (huius ancillae famulatu indiget sapientia). Martianus Ca-pella nu gresea deci cînd cerea casatoria lui Mercur cu filologia, dar gresea simbolizînd elocinta prin Mercur, care este barbatul, caci nu elocinta trebuie sa fie capul întelepciunii, ci întelepciunea e capul elocintei. Sfîntul Augustin a vorbit deci mai bine decît Capella, nedînd elocintei nici macar rangul de sotie, ci numai pe acela de însotitoare sau slujnica. E destula cinstire pentru ea, si chiar o mare cinstire. Caci întelepciunea are si alte slujnice în afara de elocinta, dar nici una de care sa aiba atîta nevoie sau care sa-i fie slujnica atît de apropiata: Sed unam tamen eloquentiam singulariter et prae caeteris ancillam habere dicit, individua sibi societate coniunctam, quia illius minis-terio et maxime indiget et maxime utitur, cum absque illius adminiculo sua salutaria opera, suaque in hominum salute, profectu atque aedificatione ne-queat vota expiere⁹⁵. Dupa cum se vede, eloquentia ancilla theologiae⁹⁶ se substituie sub ochii nostri formulei scolastice philosophia ancilla theologiae⁹¹.

Putem sa rasfoim aproape la întîmplare Corespondenta lui Clamanges si vom vedea ca da mereu acelasi sfat: nu-i învatati pe oameni, predicati! Sa citim mai ales Liber de studio theologico, scris de Clamanges ca raspuns la întrebarea lui Ioan din Piedimonte, bacalaureat în teologie: trebuie sa-mi dau doctoratul? De ce? întreaba Clamanges. Ca sa-i înveti pe altii? Cu siguranta ca nu e rau s-o faci, cu conditia s-o faci în spiritul potrivit. Cristos însusi nu a facut nimic altceva toata viata, iar ca sa-i învatam pe altii la rîndul nostru înseamna sa-1 imitam, dar trebuie sa-i învatam pe altii asa cum a facut-o el. Un teolog, sau un predicator, caci e acelasi lucru (haec enim pro eodem ha-bed), va trebui deci sa se comporte ad imitationem Christi qui, ut legimus, coepit facere et docere⁹⁹ (Fapte 1, 1). Deci mai întîi sa facem si apoi sa vorbim, si nu sa vorbim ca sa ne pierdem în subtilitati verbale, ca atîtia teologi care nesocotesc Scriptura sau chiar o iau în rîs. Cum sa ne mai miram ca teologia scolasticilor (plerosque scholasticos⁹⁹) nu hraneste si nici nu încalzeste sufletele? Ea nu vorbeste inimii, ci ratiunii. Or, pentru mîntuirea su-

dupa puteri (în raport cu fortele lui) (Ib. lat.).

cu întelepciune (Ib. lat.).

totusi spune ca în mod special înaintea celorlalte slujnice are o singura slujnica, elocinta, unita cu ea printr-o legatura individuala, pentru ca de ajutorul ei are si nevoie în foarte mare masura si se si foloseste foarte mult, de vreme ce fara sprijinul acesteia nu poate sa-si îndeplineasca operele salutare si fagaduintele pentru salvarea, progresul si întarirea oamenilor (Ib. lat.).

elocinta, slujnica teologiei (Ib. lat.).

filozofia, slujnica teologiei (Ib. lat.).

dupa exemplul lui Cristos care, asa cum citim, a început [în acelasi timp] sa actioneze si sa ne învete (Ib. lat.).

"mai multi scolastici (Ib. lat.).

DMTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

fletelor trebuie sa schimbam inima. Doctorul care vindeca bolile e mai folositor decît profesorul care nu face decît sa vorbeasca despre ele în scoala si, de aceea, contrar parerii lui Henric din Gând, Clamanges considera ca pre-dicarea e mai buna decît sa-i înveti pe altii. Acestea sînt, pe la 1420, preocuparile profunde ale celui care si-a facut într-o zi un titlu de glorie din reînvierea în Franta a elocintei delasate si parca îngropate. Se întelege destul de bine acum în ce spirit a facut-o si în ce scopuri.

Oricît de important ar fi, exemplul lui Clamanges nu ne îndreptateste sa conchidem ca toti francezii iubitori de Litere pe care-i întîlnim la sfîrsitul secolului al XTV-lea i-au citit pe Cicero si Vergiliu ca sa-1 imite mai bine pe Isus Cristos. Nu toti aveau o credinta, sa nu spunem la fel de sincera, dar cel putin la fel de exclusiva, în general însa ei nu sînt atît de straini de spiritul lui Nicolaus Clamanges pe cît s-a crezut si s-a afirmat. Ioannes din Montreuil (aproximativ 1354-1418) este, si el, un produs pur francez. însarcinat cu mai multe ambasade regale de-a lungul unei cariere încarcate de onoruri si de beneficii, calatoriile în strainatate îi dau prilejul sa se simta la fel de multumit de Franta pe cît era Petrarca de Italia, dar s-a bucurat sa gaseasca, în doua misiuni diplomatice la Roma (1404, 1412), ocazia de a face cunostinta cu cîtiva din carturarii italieni pe care-i cunoastem deja: Leonardo Bruni fiind secretar al papei, Ioannes din Montreuil nu avea cum sa nu-1 întîlneasca. A fost primit, de altfel, cu simpatie, dar trebuie sa remarcam cum îsi treceau initiatii de la unul la altul acest candidat la cultura. Primiti-1 cu bunavointa, îi scria Bruni lui Niccolo Niccoli, iar daca pentru pecetluirea prieteniei voastre trebuie jertfita o victima, sa se jertfeasca pedanteria, de care nici el nu e chiar neatins (cuius ipse non omnino est expers). Prin urmare, Ioannes din Montreuil era înca pentru ei doar un barbar putin slefuit. Ajuns în preajma Literelor datorita influentei lui Gontier Col, provenit si el din mediul universitar parizian, este autorul unui De gestis etfactis memorabilibus Francorum si al unei foarte scurte Vieti a lui Carol cel Mare, careia, chiar si pentru stil, nu putem decît sa i-o preferam pe cea a lui Eginhard. Admirator al lui Salutati, caruia nu-i va supravietui decît doisprezece ani, este foarte departe de a-1 egala în domeniul epistolar, doar daca nu gustam mania sa de a-si întesa scrisorile cu citate clasice cît puteau sa cuprinda, si chiar mai multe. Acest diplomat, atît de coplesit de venituri si cîstiguri încît declara ca-i fac sila, ceea ce nu-1 împiedica sa ceara si altele, nu era înca, prin urmare, decît un aspirant la cultura latina. Era totusi si un om al Bisericii, interesat cu ardoare, ca si Nicolaus Clamanges, pe care-1 admira, de reforma si unitatea crestinatatii. Leonardo Bruni întelesese bine. Ioannes din Montreuil venea în Italia dintr-o alta lume. Curentul umanist francez, pe care-1 vedem patrunzînd aici în secolul al XV-lea, tîsnea din propriile sale izvoare, care erau medievale, si avea sa ramîna multa vreme un umanism de teologi. Dupa Clamanges, Guillaume Fichet se va lauda si el ca a fost primul care a trezit în Franta elocinta adormita, dar îsi va prezenta Retorica (1417) lui Bessarion "ca opera a unui teolog care, încîntat de farmecul unui tinut strain si îndurerat de saracia

ÎNTOARCEREA LITERELOR ÎN FRANŢA

tinutului sau, si-a luat din acest motiv sarcina de a se îndeletnici cu treburile celei dintîi, fara sa fi încetat vreodata, ca sa spunem asa, sa-i învete în acelasi timp pe ceilalti Sfînta Scriptura". Dupa Fichet, Robert Gaguin (t 1501), din Ordinul Monahilor Sfintei-Treimi si ai Izbavirii Captivilor, în care ajunge superior general în 1473 si îi redacteaza Statutele în 1479. Gaguin scrie pentru a apara Neprihanita Zamislire, iar acest exceptional calugar nu se multumeste doar sa apartina Ordinului Izbavirii Captivilor, ci si elibereaza chiar el multi dintre ei. Cei doi profesori ai sai sînt un italian si un francez, Gre-gorio da Cittâ di Castello si Guillaume Fichet. Dupa care a continuat singur; dar sa nu credem ca dintr-o înclinatie pentru pagînism. Gaguin nu se încrede în filozofi (a philosophorum gentilium studio arbitror esse declinandum¹⁰⁰), se cam îngrijoreaza de succesul pe care-1 repurta pe atunci Platon datorita lui Ficino si nu doreste pentru sine decît putin, exact acel lucru pentru care-1 felicita în 1498 pe Cornelius Girardus Aurelius ca 1-a obtinut, un sens ireprosabil al Scripturilor exprimat într-o latina corecta: integre de scripturis divinis sentire, et quae recte sentis, pure latineque dicere¹⁰¹. înca din 1495, Gaguin primea în lucrarea sa De origine et gestis Francorum Compendium, un elogiu la adresa lui si a Universitatii din Paris, care era prima opera tiparita a tînarului Erasm. Guillaume Fichet, Robert Gaguin si prietenii lor nu numai ca au primit, asa cum s-a binevoit sa se recunoasca, "o prea puternica amprenta a educatiei teologice pentru a crede ca renasterea studiilor antice ar fi trebuit sa duca la reabilitarea naturii cazute", ci tocmai din grija de a ridica natura cazuta au dorit renasterea studiilor antice, nefacînd astfel decît sa continue opera lui Nicolaus Clamanges, care o continua, la rîndul ei, pe cea a lui Ioan din Salisbury, a Sfîntului Bernard, a lui Alcuin, a lui Beda si a Sfîn-tului Augustin.

Bibliografie

GERRTT GROOT - Wilhelm Mulder (S.J.), Gerardi Magni Epistolae, Antwerpen/Anvers, 1933. - Cf. Thomas a Kempis, Vita Gerardi Magni, în Opera omnia, Koln, 1759.

PETRUS BERSUIRE - Petri Berchorii Pictavensis, Ordinis B. Benedicti, Opera omnia... 3 voi., Koln, 1620. - L. Pannier, Notice biographique sur le benedictin Pierre Bersuire, premier traducteur francais de Tite-Live, în Bibliotheque de l'Ecole des Chartes, voi. XXXIII (1872), pp. 325-364. - Petit de Julleville, Pierre Bersuire, în Revue des Cours et Conferences, anul al IV-lea (1896), voi. I, pp. 680-690.

GERSON sI UMANISMUL - A. Thomas, De loannis de Monsterolio vita et operibus, E. Thorin, Paris, 1883. - A. Coville, Gontier et Pierre Col et l'humanisme en France au temps de Charles VI, E. Droz, Paris, 1934. - A. Combes, Jean de Montreuil et le chancelier Gerson, J. Vrin, Paris, 1942.

consider ca trebuie sa ma îndepartez de studierea filozofilor pagîni {lb. lat.).

a întelege integral Sfînta Scriptura si a exprima într-o latina curata cele pe care le în(elegi corect (lb. lat.).

Întoarcerea beletristicii si bilantul evului mediu

NICOLAUS CLAMANGES, Opera omnia, ed. J.M. Lydius, Leyda, 1613; Liber de studio

theologico, în d'Achery, Spicilegium veterum scriptorum, Paris, 1725, voi. I, pp.

473-480. - A. Coville, Le Traite de la ruine de l'Eglise de Nicolas de Clamanges

et la traduction frantaise de 1564, E. Droz. Paris, 1936. FICHET si GAGUIN - A. Renaudet, Prereforme et humanisme â Paris pendant Ies

premieres guerres d'Italie (1494-1517), E. Champion, Paris, 1916. - Franco SlMONE,

Guillaume Fichet retore ed Umanista, Torino, 1939.

HI. - BILANŢUL GÎNDIRII MEDIEVALE

Multe descoperiri si numeroase eforturi rabdatoare vor mai fi înca necesare pîna sa se poata întocmi, fara teama de a gresi foarte mult, bilantul gîndi-rii medievale. Ni se pare totusi ca lucrarile acumulate de pretutindeni permit, înca de pe acum, eliminarea definitiva a unor erori care au fost multa vreme privite ca adevaruri evidente.

Este gresit, în primul rînd, ca Evul Mediu s-ar putea defini doar ca o perioada de absorbire si asimilare intelectuala, al carei întreg efort ar fi tins spre regasirea capitalului acumulat de Antichitate. Desigur, iar faptele o amintesc neîncetat, ca nu se poate întelege si nici macar concepe filozofia medievala fara filozofia greaca. Aristotel, Platon si neoplatonicienii au fost educatorii si reeducatorii gîndirii umane, fiecare descoperire si fiecare traducere a uneia din operele lor echivalînd pentru oamenii Evului Mediu cu descoperirea unei lumi noi. Filozofia medievala presupune deci în primul rînd asimilarea prealabila a filozofiei grecesti, dar a fost altceva si mai mult decît atît.

Primul lucru pe care i-1 putem atribui ca apartinîndu-i, si pe care multi, de altfel, se gîndesc sa i-1 reproseze chiar mai mult decît sa i-1 conteste este constituirea scolasticii, al carei model desavîrsit este tomismul. De la originile patristice si pîna la sfîrsitul secolului al XlV-lea, istoria gîndirii crestine este cea a stradaniei, repetate neîncetat, de a pune în evidenta acordul dintre ratiunea naturala si credinta, acolo unde exista, si de a-1 realiza, acolo unde nu exista. Credinta si ratiune, cele doua teme cu care se va construi toata aceasta istorie, sînt date chiar de la început si se pot recunoaste cu usurinta la toti filozofii din Evul Mediu, de la Scottus Eriugena la Sfintul Toma. înca de la început, dogma e postulata ca un fapt, iar ratiunea se ridica în fata ei ca o forta de care va fi nevoita sa tina seama. Ratiunea nu era, pe atunci, decît dialectica lui Scottus Eriugena, aducînd speculatiei metafizice mai multi adversari decît imitatori. Singurele doua solutii care se concep atunci ca posibile sînt separarea radicala sau confuzia totala a celor doua mijloace de cunoastere si a cunostintelor pe care le obtinem prin ele. Trebuie fie sa ne multumim cu revelatia, si nimic nu ne obliga sa cautam altceva, caci importanta e numai mîntuirea, iar revelatia cuprinde tot ce ne este necesar în vederea mîntuirii; fie sa admitem ca cele doua domenii se suprapun si ca, în cele din urma, vom reusi întotdeauna sa întelegem ceea ce credem. De fapt, si în ciuda mentinerii unui curent de ostilitate continua fata de filozofie, se pare ca a doua solutie a fost cea care a trebuit sa cîstige din ce în ce mai mult, pe masura ce ne apropiem de veacul al XlII-lea. Atît la Sfîntul Anselm, cît si la Abaelard,

BILANŢUL GlNDIRII MEDIEVALE

încrederea în puterea eficace si în caracterul binefacator al cercetarii rationale se manifesta neîngradit; ei nu vad nici un neajuns, ci, dimpotriva, numai avantaje, în ratiunea lasata sa cerceteze si sa demonstreze toate tainele credintei. Abia la începutul secolului al XlII-lea, cînd ratiunea se manifesta ca fiind mai mult decît o metoda abstracta si cînd aristotelismul arab o înfatiseaza ca impunînd o viziune despre lume incompatibila cu credinta, se va pune problema raporturilor dintre ele în toata complexitatea sa. De aici înainte, este dificil si chiar putin de dorit ca ratiunea sa fire sacrificata credintei; dar este, de asemenea, imposibil ca ele sa fie considerate coextensive; în mod vadit, ratiunea lasata libera ajunge în alta parte decît la dogma sau, cel putin, nu merge atît de departe. Aristotelismul a avut deci pentru oamenii din veacul al XlII-lea valoarea unei experiente hotarîtoare; nemaiputîndu-le nici izola, nici confunda, au fost nevoiti sa disocieze si sa împace ratiunea si credinta. Din acest efort s-au nascut marile sinteze scolastice.

La prima vedere, se pare deci ca filozofia scolastica ar trebui sa poarte raspunderea îndelungatei subjugari a ratiunii fata de o sarcina care nu-i apartinea. Cel putin în aparenta, rationalismul restrîns al unui Albert cel Mare sau al unui Toma constituie un regres fata de pozitia mai naiva, dar mai sincera a secolelor anterioare. Sa tinem seama totusi ca aceasta nu e decît o aparenta. Daca Sfîntul Anselm si Petrus Abaelard nu aduc nici o restrictie la întrebuintarea ratiunii, aceasta se datoreaza nu atît unei constiinte profunde, cît unei reale necunoasteri a adevaratei ei valori. Daca ar fi putut, cunoscînd exemplele lui Aristotel, Avicenna si Averroes, sa vada la fel de limpede ca Albert cel Mare si Sfîntul Toma ce poate sa însemne o conceptie rationala despre univers, straina de orice influenta crestina, nu si-ar fi închipuit niciodata ca ratiunea poate gasi pretutindeni, în afara si înauntrul ei, semne ori dovezi ale Treimii sau ale întruparii. Ceea ce le lipsea acestor filozofi era tocmai demonstratia prin Aristotel. Fizica si Metafizica demonstreaza experimental ce poate ratiunea lasata libera sa cunoasca sau sa nu cunoasca. De altfel, de aceea sînt scolasticii atît de viu interesati de discutiile despre adevaratul sens al doctrinei sale; ceea ce Aristotel sustine sau i se poate atribui si ceea ce nu sustine sau nu i se poate atribui delimiteaza de îndata domeniul cunoscutului de cel al credibilului. Astfel, limitarile pe care le aduce Sfîntul Toma la întrebuintarea ratiunii în materie de teologie sînt expresia unui progres hotarîtor în cunoasterea puterii proprii a ratiunii; daca le interzice teologilor sa demonstreze dogma Treimii sau crearea lumii în timp, este tocmai pentru ca el stie ce înseamna o demonstratie. întelegem astfel si de ce, în-cepînd din secolul al Xll-lea, gînditorii medievali au apucat-o în directiile divergente pe care am vazut ca le-au urmat; fie l-au acceptat pe Aristotel lui Averroes ca expresie a ratiunii naturale si au separat ratiunea de credinta, cum au facut averroistii; fie au pastrat dogma ca atare si n-au mai cerut ratiunii decît o confirmare probabila, mereu contestata de acel protervus¹⁰² al

v. nota 102 de la p. 608.

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

nominalistilor; fie, în sfîrsit, au metamorfozat doctrina lui Aristotel, pre-schimbînd sensul primului sau principiu, asa cum a facut Sfîntul Toma.

E adevarat ca ne putem atunci întreba de ce scolasticii nu au renuntat, pur si simplu, sa se preocupe de dogmele revelate si de ce au impus ratiunii sarcina ingrata de a demonstra, daca nu credinta, cel putin preliminariile ei. Ca sa întelegem, trebuie sa ne amintim ca filozofia ne apare, în toate perioadele din istoria ei, ca o încercare de interpretare rationala a universului. Este destul de raspîndita eroarea de a explica succesiunea sistemelor filozofice, al caror spectacol ni-1 ofera istoria, numai prin evolutia neîntrerupta a spiritului uman. E adevarat ca spiritul uman s-a maturizat, ca si-a constientizat aspiratiile si posibilitatile si ca aceasta îmbogatire launtrica este unul din factorii esentiali care determina perpetua remodelare a marilor sisteme de idei. Dar, în afara de aceasta cauza a schimbarii care se afla în spirit, mai exista una, care se afla în lucruri. Tot atît de profund si radical ca si gîndirea de care depinde, universul pe care ea îl studiaza îsi schimba aspectul si, parca, si continutul. Aceasta pentru ca, într-adevar, reflectia filozofica, oricît de abstracta, nu ar putea sa creeze din nimic realitatea pe care urmareste s-o explice. Or, universul în care sîntem proiectati înca de la nastere nu este numai cel al senzatiei, ci se defineste si prin reprezentarea pe care epoca si mediul nostru tind sa ne-o impuna. Omul veacului al XX-lea nu se naste în aceeasi lume cu omul secolului al Xll-lea, iar a te naste în secolul al Xll-lea crestin sau cel de al Xll-lea hindus însemna sa te nasti în doua universuri diferite. Oricît de libera ar putea fi o gîndire filozofica si oricît de profunda i-ar fi amprenta lasata pe fata lucrurilor, ea începe deci întotdeauna cu un act de supunere; se misca liber, dar înauntrul unei lumi date.

Aceasta afirmatie, valabila pentru orice epoca filozofica, inclusiv a noastra, se verifica în modul cel mai evident cînd privim filozofia Evului Mediu occidental. Asa cum în zilele noastre reflectia filozofului nu poate sa nu functioneze pe baza rezultatelor cele mai generale ale stiintelor istorice si sociale, în Evul Mediu ea nu poate functiona decît pe baza revelatiei, a carei expresie definitiva este dogma. Lumea data nemijlocit, asa cum ne este astazi cea a stiintei, era atunci cea a credintei. Universul aparea ca o creatie a unui singur Dumnezeu în trei persoane. Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, nascut si nu creat, consubstantial cu Tatal, s-a întrupat si s-a facut om ca sa ne mîntuie de pacatul lui Adam. Omul pacatos trebuie, la rîndul lui, sa colaboreze la aceasta lucrare de mîntuire si sa se supuna poruncilor lui Dumnezeu si ale Bisericii lui Dumnezeu, ca sa nu cada în pierzania vesnica si sa se bucure vesnic de fericirea cereasca ce-i asteapta pe cei alesi. Aceasta vasta perspectiva, îmbogatita si conturata de rabdatoarea truda a Parintilor, este cea pe care Evul Mediu o impune oricarui spirit. în aceasta epoca, realitatea este deci simtita si gîndita direct ca religioasa. înteles si explicat trebuie sa fie, la fel sau mai mult decît ceea ce vad ochii, ceea ce au stabilit Conciliile referitor la originea lumii si a omului si la soarta lor, iar aceasta e un fapt de o importanta hotarîtoare daca vrem sa întelegem caracterul religios al marilor sisteme medievale.

BILANŢUL GÎNDIRn MEDIEVALE

Gîndirea Evului Mediu, printr-unul din aspectele ei esentiale, tine seama doar de sine, dar prezinta si un altul, prin care se întoarce spre noi.

De îndata ce ne întrebam în ce domeniu si în ce masura pregatea Evul Mediu un viitor în care era cuprins prezentul nostru, parasim cu buna stiinta istoria pura. Judecatile pe care le formulam despre prezent revin atunci asupra trecutului, astfel încît doi martori, de acord asupra acelorasi fapte, vor considera excelenta sau funesta influenta pe care o mai poate exercita un gînditor din secolul al XlII-lea asupra spiritelor din vremea noastra. De aceea, Evul Mediu ramîne pentru noi ca un semn de contradictie. Obiect al unei admiratii pline de recunostinta, pe care unii o împing pîna la cult, el este si obiectul unei detestari cordiale, care se exprima îh ziare, la întrunirile electorale sau în programul unor partide politice. Aceasta situatie nu este specific franceza. DarkAges*, vezi Middle Ages** spun dictionarele englezesti; iar daca cineva e calificat drept dunce*** înseamna ca este a dull-witted person****, altfel spus un spirit obtuz, ca Duns Scottus. Nu avem cîtusi de putin de gînd sa punem capat acestor neîntelegeri, dar simpla lor existenta dovedeste ca mai tinem înca de Evul Mediu prin legaturi destul de puternice. Nu ne certam asa pentru hititi. în mod vadit, secolul al XlII-lea mai constituie si azi un trecut viu.

Mai întîi, în întreaga masura în care catolicismul a continuat sa traiasca. Afirmatia ca omul modern a intrat dintr-o data în universul stiintei este mereu valabila, dar în sensuri adesea diferite. Viziunea stiintifica despre lume în care scoala initiaza astazi copilul din orice tara civilizata nu a eliminat viziunea religioasa despre lume propovaduita cîndva în bisericile Evului Mediu, în unele spirite, ele pot fi opuse, dar în altele se împaca, si cu atît mai mult cu cît problemele puse de stiinta nu sînt cele pe care le rezolva religia. Oricum, existenta Bisericii catolice si vasta sa raspîndire în lume sînt fapte si, pretutindeni unde catolicismul este prezent, teologiile Parintilor si cele ale Evului Mediu sînt prezente si active, reguli de gîndire si de viata pentru milioane de oameni care traiesc în secolul al XX-lea. Direct sau indirect, un catolic de astazi mosteneste prin nastere uriasul tezaur de sentimente si idei care s-a acumulat de la Sfîntul Iustin pîna la sfirsitul veacului al XlV-lea si despre care istoria poate arata ca nu a încetat sa se îmbogateasca pîna în zilele noastre. Caci nu e de ajuns sa vorbim aici de supravietuire. Teologia nu apasa pe catolici ca o greutate inerta pe care sa o suporte fara sa-i cunoasca originea. Pentru ei, nimic mai viu si mai actual, cît despre cît o cunosc, compararea catolicilor standard din secolul al XlII-lea cu cei din zilele noastre nu s-ar dovedi, poate, în avantajul celor dintîi. Daca adaugam la acestea ca teo-

* Evul întunecat (Ib. engL). ** Evul Mediu (Ib. engl).

***cuvînt introdus de tomisti pentru ridiculizarea imitatorilor lui Ioannes Duns Scottus: greu de cap. (Ib. engl).

**** persoana stupida, obtuza, prostanac (Ib. engL).

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

logia Parintilor si a Doctorilor actioneaza cu mult dincolo de granitele Bisericii catolice, ca Biserica anglicana, de pilda, nu are practic alta, iar calvi-nismul si numeroase secte traiesc în parte în zona ei de influenta, vom conchide fara îndoiala ca gîndirea medievala, chiar daca nu ne-ar fi lasat altceva decît teologiile ei, tot ar ramîne astazi o uriasa forta sociala si o dominanta a civilizatiei noastre.

Dar Evul Mediu nu ne-a lasat doar teologiile, si chiar teologiile pe care ni le-a lasat erau alimentate cu teze pur rationale, care tin de istoria filozofiei propriu-zise. Daca aceasta integrare a filozofiei în opera teologului a fost pentru ea o cauza de regres sau de progres sau daca teologia a înapoiat-o în cele din urma filozofilor asa cum a gasit-o, s-a discutat mult pe aceasta tema fara a se ajunge la un consens. "Filozofia nu datoreaza nimic religiilor, spunea Haureau, ci le da multe." Se poate, dar am dori sa ni se dovedeasca, iar problema e mai complexa decît ne lasa sa ghicim aceasta sentinta. Ca sa stim daca cel putin unele dintre tezele medievale adaugau ceva la mostenirea filozofiei grecesti, se cuvine sa ne întrebam daca filozofia moderna continua filozofia greaca ca si cum Evul Mediu n-ar fi existat. Uriasa întrebare, care nu poate sa-si afle aici raspunsul, dar putem sugera cel putin ca datele ei eu fost uneori simplificate excesiv. Daca, asa cum nu se poate pune la îndoiala, cartezianismul a fost o revolutie a filozofiei, nu în acest sens a fost. Ruptura pe care unii cred ca o vad între un Ev Mediu plin de o teologie fara filozofie si o lume moderna foarte preocupata de o filozofie fara teologie nu corespunde realitatii decît aparent. Singurii filozofi moderni care au eliminat efectiv teologia sînt cei care au eliminat metafizica, dar, chiar si dintre ei, unii, precum Kant si Comte, au readus teologia printr-un ocol. Cît despre cei care, dimpotriva, au vrut, au mentinut sau revigorat metafizica, toti au fost nevoiti sa construiasca o teologie naturala, plasîndu-se astfel chiar pe terenul care fusese, din secolul al Xll-lea pîna în secolul al XlV-lea, proprietatea comuna a teologului si a filozofului. Daca Evul Mediu e plin de teologi si de filozofi, lumea moderna nu a dus niciodata lipsa de filozofi teologi.

A vazut oare vreodata cineva hotarele dintre teologie si filozofie, se întreba, de altfel, chiar Haureau, si poate el sa afirme ca acestea exista? Da, exista, dar orice hotar este deopotriva un loc de trecere si o linie de demarcare. Teologia se poate lipsi de disciplinele filozofice, spune Sfîntul Toma în Summa theologica (I, 1,5, ad 2^m), caci nu de la ele si-a primit principiile, ci de la Dumnezeu, dar îi este lesnicios sa le foloseasca. si cum sa se foloseasca de ele daca filozofia pe care o întrebuinteaza ar înceta, prin chiar faptul ca e folosita, sa mai fie filozofie si, prin urmare, sa existe? Cînd Descartes spune ca "a considerat întotdeauna ca cele doua probleme, a lui Dumnezeu si a sufletului, sînt principale în cadrul celor care ar trebui sa fie demonstrate mai curînd prin ratiunile filozofiei decît ale teologiei", admite, la rîndul lui, un hotar, dar acelasi ca la Sfîntul Toma, si sta de aceeasi parte a lui, caci atît pentru el, cît si pentru Sfîntul Toma existenta lui Dumnezeu si nemurirea sufletului sînt doua probleme esentialmente filozofice. Filozoful si teologul

BILANŢUL GÎNDDUI MEDIEVALE

trateaza deci aici aceleasi probleme, le trateaza prin aceeasi ratiune naturala, iar demonstratiile lor diferite justifica aceleasi concluzii. Fara îndoiala, se va obiecta, dar, chiar acolo unde filozofeaza, Sfîntul Toma filozofeaza ca un crestin. E adevarat, dar asta face si Descartes, si a spus-o chiar el: "Iar în ce priveste sufletul, cu toate ca mai multi sfinti au crezut ca nu-i usor sa-i cunoastem natura, iar altii au îndraznit chiar sa spuna ca ratiunile umane ne încredinteaza ca moare o data cu corpul, si ca numai credinta ne învata contrariul; cu toate acestea, avînd în vedere ca si conciliul de la Laterano, tinut sub Leon X, în sesiunea 8, îi condamna si ordona expres filozofilor crestini sa raspunda la argumentele lor si sa-si puna la lucru toate fortele mintii ca sa arate adevarul, am îndraznit s-o întreprind în aceasta scriere." Cînd Meditatiile tin seama de cerintele unui Conciliu, acest "filozof crestin" trece hotarul în sens invers. Sa stabilesti pentru teologie preliminariile credintei înseamna sa faci, chiar daca esti Descartes, opera de teolog.

Dezbaterea s-ar largi în mod util prin examinarea continutului însusi al metafizicii moderne. La întrebarea: filozofia moderna vine oare dupa filozofia greaca de parca teologiile medievale n-ar fi existat, putem raspunde cu alta: cu cine seamana mai mult Dumnezeul lui Descartes, Pascal, Malebranche si Berkeley, cu cel al lui Aristotel sau cu cel al Sfîntului Pavel, al Sfîntului Augustin si Sfîntului Toma d'Aquino? Nu am îndrazni sa-i întrebam pe istoricii filozofiei moderne daca sînt siguri ca teologia lui Ockham nu 1-a atins, prin nominalismul ei, pe Locke si, prin Locke, pe David Hume, dar le va fi greu sa explice metafizica lui Malebranche fara sa rosteasca numele Sfîntului Augustin. Cu putina atentie, am înainta poate si mai mult în istorie, poate chiar pîna în zilele noastre. Dintre contemporanii nostri care-si folosesc libertatea de gîndire pentru a considera perimate intuitiile prime ale metafizicii tomiste si cei care si-o folosesc ca sa justifice prin ele existenta oricarei metafizici, cei mai "moderni" poate ca nu sînt cei care credem noi. Simple reminiscente, se va spune; dar a supravietui înseamna a trai; ba chiar este singura cale pe care am gasit-o pîna acum ca sa ne ferim de moarte.

Asadar, nu întîmplator apar în plin Ev Mediu unele idei care sînt considerate, în general, caracteristice pentru stiinta si filozofia moderne. Nu a existat o perioada filozofica stralucita, urmata de o lunga decadere. Secolul al Xin-lea, care este perioada clasica a scolasticii, nu marcheaza vîrful unei ascensiuni urmate de o coborîre. Ci, pornind de la problemele pe care le pune si chiar în numele propriilor lor exigente, filozofii din secolul al XlV-lea vor aduce, cu un remarcabil simt al continuitatii doctrinale, solutii noi la probleme vechi. Astfel, cu pretul unui efort neîntrerupt de mai multe secole si purtata parca de un singur avînt, filozofia medievala avea sa-1 depaseasca pe Aristotel, dupa ce-1 asimilase, si sa puna bazele filozofiei moderne. Astfel spus, perspectiva istorica îndeobste adoptata rezulta dintr-o eroare în ce priveste ordinea reala de succesiune a doctrinelor. Nimic nu e mai gresit decît sa se considere filozofia medievala drept un episod care si-ar gasi în el însusi propria concluzie si care poate fi trecut sub tacere cînd se traseaza istoria ideilor.

ÎNTOARCEREA BELETRISTICII sI BILANŢUL EVULUI MEDIU

Doctrinele filozofice si stiintifice cu care se încearca zdrobirea Evului Mediu se trag direct din el; el este cel care a criticat speciile intentionale, formele specifice si celelalte abstractii reificate; el este cel care a practicat pentru prima data o filozofie eliberata de orice autoritate, chiar si umana. Trebuie sa alungam deci în domeniul legendei povestea unei Renasteri a gîndirii care vine dupa veacuri de adormire, întuneric si eroare. Filozofia moderna nu a trebuit sa dea o lupta ca sa cucereasca drepturile ratiunii împotriva Evului Mediu; dimpotriva, Evul Mediu e cel care le-a dobîndit pentru ea, si chiar actul prin care veacul al XVH-lea îsi închipuia ca aboleste opera secolelor anterioare nu facea, înca o data, decît sa o continue.

Continuitatea dintre secolul al XlV-lea si cele urmatoare, pe care o constatam pe terenul filozofiei propriu-zise, este si mai evidenta în domeniul culturii generale. Privita în ansamblu, istoria deseneaza aici o curba ampla, care porneste de la cultura romana a artelor liberale, trece prin opera Sfîntului Augustin, ajunge în Anglia lui Beda si Alcuin, se întoarce pe continent în secolul al IX-lea, supravietuieste pîna la înflorirea din veacul al Xll-lea, apoi, dupa eclipsa pe care o sufera în secolul al XHI-lea, reapare mai întîi în Italia cu Petrarca, si curînd în Franta cu Petrus din Ailly, Gerson, Clamanges si succesorii lor. Aria acoperita de aceasta cultura este aria a ceea ce s-ar putea numi civilizatia occidentala, si se afla aproape în întregime la vest de limes germanicus (frontiera germanica). începuta în anul 83 al erei noastre de împaratul Domitian si terminata în veacul al H-lea, aceasta linie de fortificatii marca limita extrema a înaintarii romane în Europa, iar ceea ce nu a fost cucerit de armata Romei nu a fost niciodata cucerit pe de-a-ntregul de cultura ei. Toate centrele de studii anterioare secolului al XlV-lea sînt situate dincoace de limes germanicus, iar consecintele acestui fapt nu sînt înca epuizate. "Prin sufletul german, ca si prin pamîntul german, spune istoricul Herman Hefele, mai trece înca limes-u\, si sub acelasi cer si în acelasi spatiu psihologic realitatea romana coexista alaturi de realitatea germana." Dincoace de limes-ul roman, cine nu ar putea recunoaste si astazi unitatea culturii romane? Totusi, armonizîndu-se chiar în aceasta unitate, ce varietate si ce bogatie de însusiri complementare! înca din secolul al IX-lea, irlandezul Ioan Scottus Eriugena prefigureaza platonismul lui Berkeley. în veacul al Xll-lea, Spania serveste deja drept zid de aparare, dar si punte, între lumea Islamului si lumea crestina. înca din secolul al XlII-lea, si contrar parerii unora dintre istoricii ei, gîndirea anglo-saxona se afla deja în întregime într-un Robert Grosseteste sau într-un Roger Bacon, cu indisociabila lor combinare de empirism stiintific, utilitarism si misticism religios. Italia da ce are gîndirea ei mai bun în vasta teologie a unui Toma d'Aquino si a unui Bonaventura sau, ca în capodopera lui Dante, ridica pîna la geniu simtul ordinii si al ordonarii arhitectonice a ideilor: catedralele de piatra sînt franceze, dar catedralele de idei sînt italiene. Uriasa truda, preocuparea pentru o informare enciclopedica si totusi exhaustiva pe care le presupune opera lui Albert cel Mare, din care mistica tîsneste direct din masa de fapte acumulate, sînt de-acum caracteristici ale

BILANŢUL GÎNDIRII MEDIEVALE

Germaniei. Franta, în sfîrsit, iese din Evul Mediu facuta dupa chipul si asemanarea scolasticii, pentru care ea a constituit pamînt al fagaduintei. Secolul al XlII-lea e cel în care, la Paris si în mama Universitatilor europene Franta se patrunde o data pentru totdeauna - împartind lumii întregi adevarul comun care sustine si defineste crestinatatea - de visul mesianic al unei omeniri organizate si mentinute prin legaturile pur inteligibile ale unui singur adevar. Din Evul Mediu, ea mai pastreaza si astazi convingerea profunda ca orice sistem social se bazeaza pe un sistem de idei si, asa cum doctrina unui partid constituie unitatea însasi a acelui partid, tot asa unirea tuturor oamenilor nu se va putea face decît prin acordul tuturor spiritelor. Vechiul vis al Universitatii din Paris, care a fost mai întîi visul Bisericii, mai salasluieste si azi în mintea fiecarui francez: gîndirea adevarului pentru întreaga omenire, care se constituie tocmai sub constrîngerea pe care i-o impune acceptarea adevarului, în sfîrsit, de aici provin înclinatia noastra înnascuta pentru abstractie, pentru rationamentul a priori, pentru claritatea logica, ca si obiceiul nostru, oricît de surprinzator pentru spiritele anglo-saxone, de a ne stabili comportamentul în functie de principii abstracte, în loc sa-1 supunem exigentelor de fapt. Pentru orice gîndire occidentala, a-si ignora Evul Mediu înseamna a se ignora pe sine. E putin spus ca secolul al XlII-lea e aproape de noi: el e în noi, si nu ne vom debarasa de istoria noastra renegînd-o, asa cum un om nu se desparte de viata lui anterioara uitîndu-si trecutul.

Document Info

Accesari: 4952
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta

Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul:
in pagina web a site-ului tau.

eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare