Numele celtilor

Numele celtilor

Vechii scriitori greci care ne-au lasat informatii despre celti au folosit numele de Κελτοί, īn latina Celtae, ca o specificare etnica, aplicabila unor popoare considerabile si foarte īndepartate. La īnceputul secolului III apare un nou nume, acela de "galati", "Γαλάται", la istoricul Hieronymos din Cardia, povestind despre invazia acestora īn Macedonia si Grecia. Acelasi nume exista si īn epitaful tānarului Cydias, masacrat la Delphi, īn 279. Este foarte probabil ca īn acel timp, īn Italia, numele de gali sa fi intrat īn concurenta cu vechiul nume de celti. Cuvintele Galati si Galli sunt folosite ca denumiri generice si nu fac referinte la anumite grupuri de celti. Aceste diverse denumiri au fost folosite īmpreuna, chiar daca anticii au vrut sa le specializeze, iar mai nou si unii istorici moderni. Multitudinea si incertitudinea et 717e42h imologiilor propuse conduc īn aceeasi directie. Nu este de mirare ca aceste nume sunt greu de explicat si ca sensul lor etimologic a disparut. Singurul lucru important este ca ele, cuvintele, numirile, nu au o fizionomie diferita si straina de limbajul celtic. Astfel, presupunem ca avem trei forme diferite ale aceluiasi nume, auzite la date diferite,īn medii diferite si transcrise de oameni care nu aveau aceleasi reguli ortografice. "Consoana guturala a fost transcrisa īn vestul Mediteranei printr-una surda si īn Grecia printr-una sonora - poate prin influenta tartessienilor care i-au precedat pe greci īn navigatia spre tarile celtice. Este posibil, de asemenea, ca acelasi nume sa aiba doua forme: una cu o consoana dentala terminala si cealalta fara respectiva consoana" . Este bine sa nu dam importanta nici definitiei oferite de Caesar īn primul capitol al comentariilor sale ("De bello gallico") - "cei care īsi spun celti īn limba lor, īn limba noastra se numesc gali". Comentariul ne conduce la faptul ca Caesar intelege prin cele doua cuvinte acelasi lucru, doar pronuntia fiind diferita.

Īn ceea ce priveste extinderea numelui de celti, marturiile scriitorilor antici au ca temelie o reprezentare etnografica a lumii care are scopul de a echilibra marile popoare barbare si īntinderea lor pe suprafata pamāntului. Trebuie mentionat faptul ca īntr-o vreme celtii au manifestat dorinta de a impune strainilor notiunea unitatii lor si chiar de a-si da un nume, in sensul general. Dar acesta dorinta ori a suferit piedici, ori notiunea unitatii continea multe lacune si implicit prea multe elipse. Celtii ne-au lasat dovezi ale solidaritatii īntre grupuri īndepartate sau diferite , care au fost culese īn alte parti, lucru la care a contribuit semnificativ si existenta druizilor. Totodata, sentimentul solidaritatii s-a si diluat , limitandu-se la acele grupuri care puteau īntretine relatii politice.

Celtii nu sunt o rasa, ci mai exact ei pot fi identificati cu un grup de popoare, un grup de societati. "Celtii ajunsera, se pare, la ideea de imperiu. Cīnd ei apar īn istoria romana, Titus Livius ne īnfatiseaza un mare regat, al carui suveran era un biturig, adica un rege al lumii, Ambicatus. El īsi trimite cei doi nepoti sa īntreprinda doua mari expeditii imperiale, una īn Germania, alta īn Italia. Este lipsit de sens sa ne īntrebam daca imperiul lui Ambicatus a existat" . Īn acest tratat, Titus Livius face referire la o traditie celtica, fiind foarte probabil ca acel "imperiu" sa fie doar o nascocire celtica. Este posibil ca celtii, nereusind sa creeze, sau sa formeze, un imperiu, adopta pur si simplu ideea imperiala. "Gali, celti sunt, asadar, concepte imprecise pentru cei care nu sunt la curent cu ultimele progrese ale arheologiei nu­mite protoistorice. Diferenta dintre cele doua etnonime este, īntr-adevar, greu sesizabila. si aceasta pentru ca, īn aceasta privinta, nu exista nici cea mai elementara cronologie. Civili­zatia megalitilor (dolmenele si menhirele din epoca neolitica) este, de pilda, confundata cu cea a galilor (din cea de-a doua epoca a fierului) etc.

Celtii sunt acele populatii ale Europei occidentale din epoca fierului (īntre anul 800 si īnceputul erei noastre) care, probabil, nu se desemnau ele īnsele īn acest mod si de a ca­ror existenta marile civilizatii clasice ale Mediteranei (Grecia, Etruria) au aflat foarte repede. Vorbim de celti mai ales īn raport cu prima epoca a fierului (din 800 pāna īn 500 ī.e.n.), perioada īn care nu le cunoastem subdiviziunile etnice.

Galii nu sunt nimic altceva decāt celti pe care-i putem situa cu mai multa precizie, atāt īn timp, cāt si īn spatiu. Ei sunt, īn a doua epoca a fierului (500 ī.e.n. si pāna la īnceputul erei noastre), locuitori ai Frantei actuale, ai Belgiei, Germa­niei cisrenane, ai Elvetiei si Italiei cisalpine. Romanii sunt cei care vorbesc primii despre gali pe care, de-a lungul timpului, īi delimiteaza geografic, īn functie de raporturile lor politice cu acestia. Īn secolele al IV-lea si al III-lea ī.e.n., ter­menul de Galia desemneaza tara galilor cei mai apropiati de romani, mai exact, Cisalpina italiana. Īncetul cu īncetul, ei vor dobāndi, īn plus, si constiinta unei Galii transalpine, situate la nord de Alpi. Īn aceeasi epoca, grecii substituie termenului folosit pāna atunci, pe cel de Galati - versiunea greaca a termenului "gali". Din punctul lor de vedere, galatii sunt echi­valentul termenului Galli al romanilor, care poate, totusi, sa-i desemneze si pe celtii care au invadat Asia Mica, pentru care, de altfel, limba franceza a pastrat apelativul de galati.

Aceste distinctii pot parea mult prea subtile. Ele sunt īnsa usor de explicat: traduc lenta evolutie de perspectiva a grecilor si a romanilor īn diferentierea galilor - vast ansamblu de po­poare extrem de variate, legate doar prin aceeasi cultura ma­teriala, numita celtica, grup etnic extrem de puternic, relativ stabil īn habitatul si īn relatiile sale culturale īntelese īn sensul lor larg (rudenie, diplomatie, religie). Astfel, caracteristicile enumerate mai sus i-au facut pe gali sa iasa relativ repede din anonimatul īn care au ramas majoritatea celorlalte popoare celtice, considerate, de aceea, periferice. Daca galii beneficiaza de o adevarata identitate etnica si culturala, precum grecii, etruscii si persii, de exemplu, celtii, īn schimb, apar ca un grup mai eterogen si mai greu de delimitat īn spatiu.

Religia celtilor

Īn antichitate religia a prezentat, prin miturile si traditiile de care era legata, un element de coeziune sociala si un factor esential īn īntelegerea structurii sociale si a nivelului de civilizatie pe care l-au atins anumite popoare.

"Din pricina interzicerii rituale a scrierii, nu exista nici un text despre religia celtilor continentali redactat de un autohton. Singurele noastre izvoare sunt cāteva descrieri ale scriitorilor greco-latini si un mare numar de monumente figurate, majoritatea din epoca galo-romana." . Celtii insulari, asezati īn Scotia, Ţara Galilor si īn Irlanda au lasat o impresionanta literatura epica, īn mare parte compusa dupa convertirea la pagānism, dar care si-a pastrat īn mare parte traditia precrestina. Poezia epica irlandeza este o sursa nepretuita de cunoastere a acestei religii, mai ales datorita miturilor pastrate pana astazi, a caror interpretare a servit la īntelegerea diferitelor functii atribuite unora din zeii celtilor. Religia celtica avea doua nivele, nivelul esoteric si nivelul popular, ca majoritatea religiilor vechi. Nivelul su­perior presupunea o metafizica ce a fost eronat compa­rata cu metafizica lui Pitagora. Nivelul inferior cuprindea o mitologie accesibila īntelegerii populare si un ansamblu de ritualuri si de obiceiuri care incorporasera elementele traditionale cu vechime chiar din epoca neolitica, proven­ind din cultul solar, lunar si teluric. De vechile culturi agrare tineau culturi cum ar fi cel al apelor, al copacilor si al divinitatilor-mama. Pe acestea se grefa magia, īn special prezicerile si nenumaratele superstitii care, īn Irlanda zilelor noastre, au ajuns sa napadeasca si sa degradeze profund toata viata religioasa.

Multa vreme s-a crezut ca monumentele megalitice fusesera ridicate de druizi. Este o eroare: ele sunt ante­rioare druizilor cu mai multe mii de ani. Dar druizii le-au folosit. Credintele populare spun ca aceleasi lucruri existau si pe continent.

Daca religia celtica avea doua nivele, acestea nu proveneau dintr-o compartimentare care avea la baza un secret anume, cum era cazul īn Grecia sau īn Egipt. Ele rezultau din gradul de dezvoltare intelec­tuala a diferitelor categorii sociale care alegeau, din ansamblul foarte divers al religiei, acele practici sau ritualuri care le conveneau. Dovada este data de prezenta īn iconografia, īn numismatica, dar cu precadere, īn literatura celtilor a unei extrem de di­versificate lumi de simboluri si de figuri mitice care trebuie īnteleasa sau, daca este necesar, explicata.

Este normal ca īntr-un sistem politeist fiecare zeu sa aiba doua aspecte: unul specializat īntr-un anume domeniu (vāntul, marea, tunetul, secerisul, dragostea, razboiul, etc.), iar altul universal, īntrucāt toti zeii nu sunt altceva decāt o imagine comprehensibila a unei singure puteri divine universale si de neīnteles. Religia hindusa ne explica foarte bine acest lucru. O specializare limitata este o negare a calitatii divine si l-ar retrograda pe pretin­sul zeu la treapta de geniu.

Am afirmat ca sistemul religios al celtilor era politeist. Dar zeii lor, īn unele zone, scapau exagerarii, dar si specializarii limitante. Din 374 de inscriptii celto-romane legate de zei, 305 zei nu apar mentionati decāt o singura data. Dar se pare ca fiecare trib, sau fie­care popor, īn special īn Galia, īsi atribuia un zeu propriu si-i dadea numele pe care īl dorea. De altfel, se vad de­seori cupluri de zei, masculin si feminin ceea ce ar sim­boliza unirea tribului cu un teritoriu. Fara īndoiala ca īntālnim si aceiasi zei sub denumiri diferite. Astfel, zeul adorat īntr-un anumit teritoriu trebuia sa raspunda la toate nevoile, īn stadiul de maruntire sociala a societatii celtice, competenta zeului local se oprea la frontiera, atribuindu-i astfel un caracter sacru.

Un rol foarte important īn civilizatia celtilor īl ocupa druizii, care nu se limitau numai la īndeplinirea unor acte ale cultului religios, ci aveau si unele sarcini politice. Acest lucru este deloc de neglijat pentru ca druidismul, īn felul acesta, facea legatura īntre diferitele neamuri celtice. Originea druizilor este greu de stabilit, parerile fiind īmpartite. Unii autori moderni afirma ca druidizmul este originar din Insulele Britanice, contestīnd provenienta celtica, lucru mentionat si de Caesar, iar altii, afirma ca īn timpul lui Caesar īn Britania exista o scoala īn care erau bine pastrate valorile si traditia celtilor, institutia druizilor constituind trasatura si parte integrata a civilizatiei celtice. "Īn esenta, druidismul reprezinta un element de rezistenta si coeziune a neamurilor celtice, lucru subliniat de toti autorii din antichitate la care gasim unele informatii atāt asupra cultului religios cāt si asupra unora din divinitatile galilor" .