OBIECTUL, LOCUL SI INSEMNATATEA ISTORIEI ISTORIOGRAFIEI
Istoria istoriografiei, obiect de cercetare si disciplina universitara, s-a impus atentiei mai cu seama in ultimele decenii. Privita cu o indreptatita curiozitate, atunci cand s-a conturat ca preocupare distincta la sfarsitul secolului trecut, ea a ramas, in pofida succeselor inregistrate, un gen mediocru cultivat, in marginaliile interesului istoriografiei. Adeseori un demers erudit, istoria istoriografiei a fost ocolita de unele din marile istoriografii europene, care au manifestat o evidenta reticenta pentru ideea introducerii ei in randul disciplinelor universitare. Aceeasi lipsa de interes s-a manifestat si dinspre istoria stiintei, care constant aplicata asupra stiintelor matematice si ale naturii sau a celor tehnice, a lasat deoparte toate celelalte discipline interesate de organizarea societatii umane. Dovada evidenta cunoscutele Histoire générale des sciences si L'Histoire de la Science de l'Encyclopédie ce fac loc numai preistoriei, antropologiei, etnografiei, sociologiei, demografiei si psihologiei. Simptomatic, Congresul de istoria stiintei din 1971 nu a gasit de cuviinta sa-i ofere un loc in randul stiintelor omului tocmai celei mai umane dintre stiinte.
De mentionat insa ca in 1945-1946 cunoscutul istoric francez Georges Lefebvre a initiat, la nivel universitar, un curs consacrat nasterii istoriografiei moderne, publicat ulterior prin grija lui Fernand Braudel si Albert Soboul sub titlul La naissance de l'historiographie moderne. Constient de noutatea pe care o reprezenta tentativa in peisajul istoriografiei franceze, prefatatorul cartii, Guy Palmade, isi insotea gestul de semnificative observatii: "Son desein n'en garde pas moins l'originalité, pour ne pas dire l'audace, qui l'a inspiré. L'historiographie reste, en France, un genre mediocrement pratiqué tant dans l'ensegnement que dans la recherche". Cele doua momente, rostirea cursului si publicarea lui in 1971, sunt semnificative. De observat:
a. Pe de o parte, preocuparile de istoria istoriografiei incep sa se impuna dupa cel de-al doilea razboi mondial in invatamantul universitar;
b. Pe de alta parte, istoria istoriografiei devine un camp de investigare sistematica distinct;
c. Si nu in ultimul rand, proliferarea cercetarilor a insemnat si o detasare de viziunea istoriei literare, care avea in vedere istoricul artist in avantajul unei cercetari avand o proprie metodologie.
Sa remarcam, in pofida persistentei unei conceptii "literare" in aprecierea scr 212d34c isului istoric, recunoasterea de catre Jean Ehrard si Guy Palmade, autorii unei inspirate antologii intitulata L'Histoire, a "unui continent aproape necunoscut al istoriei literare". Simptomatic, cartea a aparut in seria Lettres françaises a colectiei "U". In esenta insa, cei doi autori recunosc evidenta necesitatii, e adevarat, din unghiul istoriei literare, a istoriei istoriografiei.
In aceasta perioada, inca oscilatorie, s-au facut observate o seama de apropieri sistematice de domeniul istoriografiei, in prelungirea unor demersuri mai vechi, cu intentia de a o incorpora cercetarii istorice propriu-zise ca domeniu aparte. Faptul ni se pare ca este motivabil daca raportam aceste tentative prefacerilor intervenite in istoria umanitatii, datorate ritmului contemporan, in conditiile in care astazi devine mai curand ieri decat altadata (Arthur Schlesinger jr.). Avansul inregistrat de istoria istoriografiei poate sa fie exprimat in estimatii cantitative ce marturisesc proliferarea studiilor in reviste istorice, in publicatii de continut istoric, in volume specializate, consacrate creionarii unei imagini de ansamblu.
Asa se face ca in 1980, la Bucuresti, cu prilejul Congresului International de Stiinte Istorice, s-a constituit Comisia de istoriografie, care a patronat aparitia unei reviste specializate Histoire de l'historiographie, ce a marturisit ascendentul si institutionalizarea unei discipline.
Notiunea de istorie a istoriografiei si semnificatiile ei
Cea mai veche mentiune a notiunii, cunoscuta noua, pare sa fie lansata in secolului al XVI-lea, de La Popelinière, care a scris o carte intitulata L'histoire des histoires, o prima parte, urmata de o a doua, L'histoire des histoires avec l'idée de l'histoire accomplie. Lucrarea este o meditatie asupra istoricilor si scrisului istoric, cu intentia de a aseza bazele unei reale istorii a Frantei. Intrata in desuetudine formula reapare, ca demers al cercetarii, cu un scop precizat in istoriografia moderna a secolului XVIII-lea si totodata in tentativele estetice ale istoricului literar.
De la sfarsitul secolului al XIX-lea istoricii germani si elvetieni adopta, rand pe rand, notiunea: Historiographie, Geschichte der Historiographie sau pe aceea de Kulturgeschichtsschreibung. Englezii, care au manifestat la randul lor un interes pentru istoria istoriografiei, s-au oprit la notiunea de History of History, History of Historical Writing, History of Historical Scholarship, History of Historiography. In franceza sunt utilizate formule asemanatoare, Histoire de l'Histoire, l'Histoire de l'Historiographie sau chiar mai putin inspirata Histoire de l'histoire de l'histoire. Italienii, receptivi la cercetarea istoriei istoriografiei si la necesitatea integrarii ei in studiul universitar, s-au oprit la notiunea sugerata de Benedetto Croce, Storia de la Storiografia sau simplu Storiografia, spaniolii la Historia de la Historiografica, portughezii la Historia da Historiographia, istoriografia rusa la Istoriografiia, sau mai recent, Istoriografia istorii (ex. istoriografiia otcesvennoi istorii).
In preocuparile romanesti, noul domeniu apare exprimat prin notiunile de istoriografie, istoria istoriografiei, istoria scrisului istoric. Observam cu usurinta, odata cu fixarea notionala a disciplinei in mai toate istoriografiile si o expansiune a cercetarilor consacrate scrisului istoric. In aceeasi vreme este necesar sa relevam ca fiecare din aceste notiuni exprima puncte de vedere, unghiuri diferite din care se priveste fenomenul istoriografic, o evolutie semnificativa de la prima tentativa a lui La Popelinière de "istorie a istoriilor", la aceea, mult mai completa, de istoria istoriografiei. Toate formulele exprima insa conturarea unui domeniu al cunoasterii istorice si implicit necesitatea studierii dialogului istoricului cu trecutul istoriografiei.
Definirea domeniului
L'Histoire s'explique historiquement scria odinioara Georges Lefebvre, un adevar fundamental care este in masura sa ne reaminteasca (ceea ce tot el a subliniat) ca istoriografia s-a dezvoltat sub influenta vietii si evenimentelor desfasurate in lume, ca ea este vie asemenea istoriei, sub semnul schimbarii. Fara sa incercam o definitie a istoriei istoriografiei, cu pretentia de a cuprinde problematica ei, sa recunoastem, in curs de diversificare, consideram, in stadiul actual al evolutiei sale, o circumscriere a cercului de preocupari in jurul carora se fixeaza investigarea.
Amintim pentru inceput, si este util s-o facem, ca obiectivele si ca atare, preocuparile istoriei istoriografiei s-au precizat in timp, pe masura ce investigarea a parcurs cele mai variate experiente. Pentru Eduard Fueter, in 1911, cand publica Geschichte der Neueren Historiographie, istoriografia urma sa se intereseze de filosofia istoriei, de teoria si metoda istorica, de ganditorii originali, deschizatorii de drumuri. "Istoria istoriografiei - scria el - trebuia sa fie altceva decat un lexicon al istoricilor". Atentia lui era retinuta de marile curente istoriografice, de operele care au insemnat o noua perioada in istoria istoriografiei. In 1941, cunoscutul istoric James Westfall Thompson in A History of Historical Writing socotea ca o istorie a istoriografiei "trebuie sa ofere dovezile schimbarii conceptiilor istorice si a diferitelor modalitati de scriere a istoriei pana la izbucnirea primului razboi mondial".
O remarcabila incercare de circumscriere a campului interesului istoriei istoriografiei apartine, fara indoiala, aceluiasi Georges Lefebvre. Pentru el obiectivele istorigrafiei sunt: de a face cunoscuti lectorului cei mai de seama autori istorici, intelegand prin aceasta nu numai marii scriitori, "les historiens artistes", ci si eruditii si marii filosofi care s-au interogat asupra naturii profunde a istoriei. Interesul sau se indreapta deliberat spre istoricii carora contemporaneitatea le datoreaza metoda si conceptia istorica.
Ramanand la autoritati, relativ recent Charles-Olivier Carbonell defineste istoriografia ca ansamblu al operelor istorice, stabilind istoricului istoriografiei sarcina de a se interesa de productia istorica la toate nivelurile: universitare, academice, de productia istoriografica dintr-o societate. Acelasi istoric interogandu-se asupra a ceea ce este istoriografia raspunde: "Nimic altceva decat istoria discursului, un discurs scris care se zice cu adevarat, pe care oamenii l-au realizat asupra trecutului, asupra trecutului lor". Am adauga, un discurs multiform ca gen, ce conduce la ideea ca istoriografia nu se poate reduce la istoria istoricilor, a cartilor si a doctrinelor, nici marginita la cercul ingust al eruditiei. In opinia lui Carbonell trebuie mers mai departe, dincolo de factorii interiori apartinand laboratorului istoricului, caci dezvoltarea creatiei istorice se efectueaza in context politic si institutional.
Un istoric englez, Barraclough, intr-un capitol incepator dintr-o carte dedicata tendintelor din istoriografia postbelica, intitulat Istoria intr-o lume in miscare: de la sfarsitul sec. al XIX-lea la al doilea razboi mondial, nota: "In reculul unui sfert de veac este evident astazi ca al doilea razboi mondial a marcat inceputul unei epoci noi, atat in conceptia pe care si-a facut-o asupra naturii si rolul istoriei cat si pentru atitudinea istoricilor privitoare la disciplina lor".
Pentru Ernest Breisach in Historiography Ancient, Medieval and Modern (1994), sarcina istoricilor istoriografiei este de a trasa caile din care popoarele din cultura occidentala au meditat asupra trecutului si felul in care aceste reflexii au oglindit viata umana in trecutul continuu, prezent si viitor. Istoricul lanseaza un sir de interogatii. Intereseaza ce se schimba, dar ce forte au actionat schimbarea? Ce constituie continuitatea? Ce vor face istoricii istoriografiei cu raspunsurile la chestiunile formulate de-a lungul diverselor perioade ale civilizatie? Vor realiza ei oare simple compilatii, inventariind viziunile trecutului istoric, producand o enciclopedie a istoriografiei? Ceea ce intereseaza este o informare despre cariera istoriei de pretutindeni si impactul ei asupra vietii omenesti.
In cazul lui Jacques Le Goff, cu evidente sugestii din opera lui Marc Bloch, istoria este cercetare, deci alegere, obiectul sau nu este trecutul, este omul, oamenii, oamenii in timp. Timpul si mediul sunt materia constanta a istoriei. Ca atare, istoricul istoriografiei pornind de la astfel de precepte, urmeaza sa strabata in intimitatea demersului istoricilor pentru a descifra realul discurs in raport cu epocile istorice.
Retinand aceste incercari de definire si conturare a campului cunoasterii, consideram ca istoria istoriografiei se instituie astazi ca ramura a stiintei istorice cu scopuri din ce in ce mai bine stabilite, nazuind la cercetarea istoriografiei vazuta ca totalitate a productiei istorice, urmarind evolutia in timp a acesteia, in functie de conceptia si metoda istorica asa cum acestea se stabilesc la nivelul marilor curente istoriografice din antichitate pana astazi.
Cercetarea acestui ansamblu de conceptii, metode, idei social-politice, alaturi de functionalitatea istoriografiei intr-o societate, reprezinta obiectul istoriei istoriografiei. A ne apropia de acest domeniu al cunoasterii istorice contemporane inseamna a ne familiariza cu laboratorul istoricului, cu scrisul istoric asa cum el s-a exprimat de-a lungul epocilor pe care umanitatea le-a traversat. Deci, se poate considera ca istoriografia are o sfera mai larga de preocupari care incorporeaza atat productia istorica dintr-o societate, cat si studiul problemelor specifice: conceptia, metoda, ideile social-politice si expresia literara. Atenta la dialogul istoriei cu societatea, istoria istoriografiei are in vedere, din perspectiva sociologica, receptarea scrisului istoric de catre diferitele categorii de beneficiari.
Problema de baza: locul istoriei istoriografiei in cunoasterea istorica
Istoria istoriografiei apeleaza pe parcursul investigarii la un ansamblu de notiuni fundamentale. Cunoasterea lor este de prima necesitate, deoarece fiecare dintre ele are un continut bine determinat.
Inainte de toate, sa precizam semnificatia notiunii de istorie. Aceasta s-a impus incepand cu Renasterea (in franceza estoire), inspirandu-se din mostenirea antica, din dialectul ionian. In acest sens, in Iliada notiunea designeaza pe cel care cunoaste, expertul, cel care se informeaza, cerceteaza, care apare in celebra fraza a lui Herodot: "Iata expunerea anchetei intreprinsa de Herodot din Halicarnas pentru a impiedica ca actiunile oamenilor savarsite sa nu fie date uitarii cu trecerea timpului".
In aceeasi ordine de idei, urmeaza sa observam ca notiunea de istorie, atat in limba romana cat si in multe altele europene, este un prilej de confuzie.Se foloseste in doua sensuri: istoria cunoastere, reconstituire a istoricului care poate sa insemne:
a. istoria trecutului cunoscut;
b. productia istoriografica (ansamblul operelor istorice);
c. stiinta istorica, metode, etape, etc.
Al doilea sens in circulatie este cel de istorie-realitate, care semnifica istoria umanitatii, realitatea obiectiva, independenta de istoria subiectului cunoscator. Distinctiile pe care le-am operat au fost semnalate de Hegel in termeni foarte exacti: "Cuvantul istorie reuneste in limba noastra aspectul obiectiv si aspectul subiectiv." Aspectul obiectiv este egal cu istoria realitate, aspectul subiectiv cu istoria cunoastere.
In raport cu aceste distinctii sa remarcam altele, subordonate, din domeniul filosofiei istoriei, de aceeasi maxima insemnatate. Exista o filosofie a istoriei, aplicata asupra istoriei cunoastere si o filosofie a istoriei care se constituie ca o meditatie asupra istoriei realitate, asupra evolutiei umanitatii. In sfarsit, intre termenii cu care opereaza istoriografia este si acela de constiinta istorica, in raportul istorie si constiinta istorica. In acest caz notiunea de istorie se revendica la realitatea istorica, mai precis la circumstantele in care se cristalizeaza constiinta istorica. Retinem asadar, ca istoria istoriografiei are ca obiect scrisul istoric, istoria cunoastere, productia istoriografica, rezultate ale cercetarii istorice efectuate in conditii determinate de istoric, conceptie si metoda istorica, expresia literara.
Istoria istoriografiei in perspectiva actuala
Viziunea asupra istoriografiei determina si ofera un ansamblu de optiuni care ne reamintesc un fapt de insemnatate capitala. Istoria este nu numai facuta de oameni, ci a fost si este scrisa de ei in conditii determinate. Ca atare, pagina istoricului a fost scrisa ca opera a istoricului participant, care a trait intr-o lume reala, cu comandamentele si nazuintele ei, cu ideealuri proprii epocii careia i-a apartinut si ale carei nazuinte le-a exprimat. Deci, daca omul este fauritorul istoriei si omul istoriceste determinat este autorul scrisului istoric, istoria ca stiinta a fost si tinde sa fie intr-o tot mai mare masura o modalitate activa in istoria pe cale de a se face. In alti termeni, stiinta istorica nu a fost numai un instrument de cunoastere a trecutului sau numai o gratuita aventura a istoricului, ci o posibilitate prin care s-au deschis caile viitorului, drumul spre istoria zilei de maine.
Intr-un fel sau altul, istoriografia nu a fost si nici nu putea sa fie in afara unei determinari sociale si politice, chiar si atunci cand aparent se situa la nivelul unei naratiuni nesemnificative. Dimpotriva, scrisul istoric a invederat si invedereaza, raspicat sau nu, determinatii si finalitati social-politice. Dovada istoricul german Erdman, fost presedinte al Comitetului international de stiinte istorice, care intr-o alocutiune inaugurala la Congresul din anul 1980, afirma ca intre politica si istorie este o stransa legatura. Problema este, insa, de a nu face, constient si deci intentionat, din istorie un Instrumentum regni, ajungand la uzul si abuzul istoriei care ar confirma ceea ce spunea Paul Valéry ca istoria este un nociv produs al alchimiei intelectului uman, in sensul ca poate sa fie manipulata.
Scrisul istoric nu a fost izolat de problemele sociale si politice ale timpului. Bunaoara Jean Bodin, celebrul istoric si teoretician francez al umanismului, autor al deschizatorului de drum Methodus ad facilem historiarum cognitionem (1566), socotea ca istoria explica actiunile oamenilor care traiesc in societate (actiones hominis in societate vitam agentis explicat), pentru a constata in cele din urma ca "in fiecare zi noi legi sunt create, noi obiceiuri, noi institutii, noi rituri". Or, ni se pare evident ca atari idei puteau izvori numai dintr-o societate cuprinsa de febra innoirilor, cum a fost secolul XVI francez care impunea in prim plan o burghezie de roba, un spirit de toleranta, un echilibru de nevoie care impiedica perpetuarea unei religii monolitice, afirmand in ultima analiza, rolul spiritului stiintific (George Huppert).
Dar exemplul ne ofera imediat si finalitatile, efectele in societatea franceza si mai cu seama in istoriografie: sporirea spiritului critic care intr-un plan mai larg prepara drumul rationalismului, iar in istoriografie scoala savanta a secolului urmator. Privite lucrurile prin acest exemplu, nu putem sa nu recunoastem un efort de perfectibilitate, o stradanie de innoire si reinnoire metodologica, o deschidere spre noi conceptii care ingaduie toate impreuna interpretari inedite, indrazneli.
Daca insa vom selecta un alt exemplu, furnizat de personalitatea si opera lui Miron Costin, istoricul nostru umanist, vom remarca ca el devine inteligibil numai prin raportare la conditia lui de mare boier, de demnitar moldovean, de nobil polon, atasat desigur clasei sale, dar si curentului umanist tarziu, infiltrat de Contrareforma. Deci termenii de referinta pentru o corecta plasare istorica sunt cei locali si generali in acelasi timp, moldovenii si polonezi in acest caz, care contribuie la o mai dreapta situare a istoricului in republica literelor europene.
O obligatie elementara ne indeamna deci in primul caz sa reintegram de ce tratatul lui Bodin apare in Franta secolului al XVI-lea si cum se explica indraznelile si nonconformismele cuprinse in asertiunile sale. Cel de-al doilea exemplu ne determina sa stabilim, prin raportare la timp si spatiu, asemanari si deosebiri, diferente de nivel de cultura, intre cultura istorica europeana si structura cronicii sale cu modestia inca a spiritului critic. Daca insa vom analiza mai atent genul scrierii De neamul moldovenilor si ii vom urmari filiatia in istoriografia umanista si judecatile de valoare in planul culturii, printr-un proces de cunoastere si selectie atunci interpretul contemporan al operei lui Costin nu poate sa nu vada in textele lui orizonturi de gandire moderna.
Obiectivele istoriei istoriografiei
Istoria istoriografiei este chemata sa desluseasca efortul creator al generatiilor de istorici care ne-au precedat si care a facut posibila, la urma urmei, istoriografia moderna a zilelor noastre. Aceasta fiindca generatie de generatie, traversand istoria si inaugurand in functie de ea curentele mari ale culturii universale, istoricii de odinioara au asociat, la acumulare de fapte si date noi si noi valori metodologice. Intrate in recuzita istoricului ce vine, ele contribuie la luminarea trecutului si progresul disciplinei profesate, faurindu-i un nou instrumentar de cercetare si ceea ce este poate mai important, schimba in buna masura utilajul mental al istoricului. Astfel, din relatiile prezent-trecut, istoric si istorie, istoric si scris istoric, se detaseaza aceasta ramura a cunoasterii istorice.
Iata ca din aceste considerente putem desprinde nu numai geneza si evolutia scrisului istoric, ci si ratiunile istoriei istoriografiei. Desigur cunoasterea faptului ca istoriografia evolueaza, ca drumul de la Antichitate la zilele noastre a insemnat aditionari de cunostinte in interiorul disciplinei, clarificari si renuntari este cu deosebire important. Stiinta istorica prin urmare, n-a fost creata odata pentru totdeauna, n-a fost investita cu tot ceea ce reprezinta astazi arsenalul ei, ea isi are propria ei istorie. A o cunoaste inseamna intelegerea istoriei umanitatii, deoarece este stiut ca istoricul prin definitie si-a propus sa inregistreze, sa nareze la inceput, sa explice mai pe urma si sa judece veacurile de istorie. Or, adresandu-se istoriografiei fara a-i cunoaste statutul intr-o anume epoca, metoda, conceptia, prejudecatile, esti pandit de capcanele mistificarii adevarului istoric.
Daca insa diferentele sunt si ne par atat de marcate, intre ceea ce a fost si ceea ce este istoriografia, nu este mai putin adevarat ca prezentul istoriografic insumeaza intr-o forma sublimata trecutul propriei discipline, stradaniile ei spre perfectibilitate. Cercetarea de istorie a istoriografiei se justifica astfel sub raport stiintific si didactic, isi dovedeste utilitatea in campul cercetarilor istorice, nu de dragul unei curiozitati gratuite, savante. Prin istoriografie suntem in masura sa stabilim reala functionabilitate a scrisului istoric intr-o epoca, raportul ei in contextul cultural al unei perioade cu celelalte discipline in dorinta de a intelege trecutul umanitatii. Dar istoria istoriografiei este tocmai pentru ratiunile enumerate mai adineaori si un izvor istoric pentru istoricul de astazi care poate intelege mai deplin atmosfera politica a unei epoci, adresandu-se si istoriografiei devenita un teren al infruntarilor de opinii. Dar cea mai importanta sarcina este depistarea si stabilirea unui sistem de optiuni stiintifice de cercetare istorica actuala, ce se poate realiza urmarind evolutia istoriografiei. A reevalua stadiul spre exemplu al publicarii izvoarelor medievale sau al istoriografiei agrare la noi sau in spatii europene, inseamna prin forta imprejurarilor a te adresa istoricului istoriografiei. Acesta din urma este in masura sa-ti indice mai limpede drumul urmat, prioritatile, invalidand scheme, leitmotive, autoritati fara acoperire.
Astazi istoricii stiintei discuta, dupa cat se stie, despre politica stiintei, o noua disciplina ce se detaseaza din cercetarea de istorie a stiintelor particulare. Istoria stiintei, dintr-o stiinta dedicata pana de curand trecutului, devine datorita concluziilor ce se desprind din investigarea de istorie a stiintei, o disciplina cu o reala functionabilitate sociala. Cu atat mai mult, societatea actuala, cu ritmul ei nebanuit, alert, exploziv in istorie si stiinta, face ca prezentul sa devina trecut mai curand decat odinioara. Este observatia pe care o face Arthur Schlesinger jr. intr-un studiu intitulat The Historian as Participant. El sugereaza bineinteles argumente pentru justificarea istoriei contemporane, a prezentului reconstituit in cartea O mie de zile, dedicata lui Kennedy, dar credem, in acelasi timp si necesitatea investigarilor de istorie a istoriografiei. Daca faptul istoric se consuma in ritmul accelerat al zilelor noastre, in care aproape ca nu ne dam seama din pricina succesiunii, la intervale reduse, de marile si epocalele descoperiri sau de petrecerea unor fapte istorice memorabile, atunci si obligatia istoricului este de acordare la ritm. De aceea putem sa subscriem la constatarea ca: Profesia istorica, ca oricare alta, are nevoie periodic sa se revizuiasca ea insasi, sa se reconsidere cu toata obiectivitatea pentru a-si vedea deopotriva calitatea si slabiciunile ei. La urma urmei am putea sa afirmam ca sunt necesare atat cercetarile destinate trecutului istoriografiei, cat si prezentului. Daca examinezi, bunaoara, metodologia istoriei contemporane pe baza careia inca cu mijloace traditionale se scriu lucrari istorice, avand in vedere in special documentul scris, poti indreptatit sa te intrebi, in epoca telefonului, a benzii de magnetofon, a casetofonului, daca este oare metodologia traditionala apta sa dezvaluie integral faptul istoric contemporan. Unora din aceste majore interogatii le poate raspunde corespunzator istoria istoriografiei.
Am putea sa ne intrebam daca istoria istoriografiei are inchisa in ea ratiuni utilitare. Sa recunoastem ca da, insa de o natura deosebita ce vizeaza constituirea, evolutia si destinul de astazi al disciplinei istorice in general, efortul de interpretare, de intelegere a trecutului de care luam act prin scrisul istoric. Utilitatea ne apare in primul rand ca vizand destinul disciplinei, statutul si functionalitatea in lumea de astazi. Si numai in al doilea rand - evaluarile si reevaluarile stadiului unei probleme aflate in cercetare, necesare demarajului investigarii. Sa stim ce s-a facut si cum s-a facut este o obligatie stiintifica care scuteste de a forta usi deschise, dar mai presus istoria istoriografiei este in masura sa discearna cum faptele trecutului ne stapanesc, fie ca ne referim adeseori la ele, fie ca se ignora cazul unor istorici angajati, pentru ca sunt neconvenabile unor interese politice. Trecutul este indiscutabil o dimensiune a omului, faptele lui ajunse la noi prin mijlocirea istoriografiei, fie ca ne imprima judecatile unor vremi apuse sau depasite de fluxul istoric, fie ca ne pot stimula accesul spre viitor. Iata intr-o forma comprimata cateva idei care sunt poate in stare sa stimuleze un interes pentru o disciplina intens cultivata si invocata in epoca pe care o traim si pe care trebuie sa o concepem in limitele unor optiuni stiintifice. Or, pentru aceste ratiuni apelul la istoria istoriografiei poate sa fie o lectie utila. Din aceste motive ni se pare paradoxal ca in conditiile in care toate stiintele si-au faurit propria lor istorie, istoriografia la ea acasa sa nu-si cunoasca istoria.
|
