ORIGINEA SI CARIERA POLITICA A LUI TRAIAN

ORIGINEA sI CARIERA POLITICĂ A LUI TRAIAN

Traian era nascut în Italia din provincia hispanica Baetica,localitate pe care romanii o colonizasera masiv înca din 206 î.e.n.

Stramosii lui Traian ar fi fost de origine hispanica,iar tatal lui Traian ar fi fost din familia Traius, ulterior fiind adoptat de Ulpii. Tatal lui Traian a fost primul din familie care s-a remarcat într-o cariera politica romana, fiind un senator apreciat.

Tatal sau s-a nascut in jurul anului 30, a intrat de tânar an armata romana.A primit comanda unei legiuni romane în deceniul al saptelea al primului secol, sub comanda lui Corbulo, apoi a fost Legat al legiunii a-x-a Fretensis, pe vremea când Vespasian era guvernator al provinciei Iudaea. S-a remarcat în timpul razboilui iudeo-roman din anii 66-70, find rasplatit prin acordarea functiei de consol în anul 70.Ţinându-se cont de originea sa, a fost numit guvernator al provinciei natale Baetica. Dupa putin timp, datorita calitatilor sale politice si militare i s-a încredintat conducerea uneia dintre cele mai importante provincii, Syria, împiedicând, cu succes, planurile partilor de a anexa provincia respectiva. În anul 79 a fost numit proconsul al Asiei iar apoi cariera s-a încheiat fiind un om respectat, care s-a bucurat de toate onorurile cuvenite.si-a crescut fiul în mijlocul soldatilor, la scoala aspra a campaniilor militare, a dorit mult ca fiul saau sa ajunga împarat,murind în jurul anului 100.

Traian s-a nascut,în Italia,provincia Baetica,la 18 septembrie 53,mama sa numindu-se Marcia. A avut o sora mai mare,nascuta cu cinci ani îiaintea sa. A fost mai întâi, dupa o evolutie obligatorie pentru cetatenii romani, tribun militar,adica ofiter numit de împaratul Vespasian(69-79) în Syria, pe când tatal lui era numit acolo guvernator (75-76). O cariera militra initiata de vreo zece ani(71-81), i-a adus, prin meritele câstigate, dupa Syria, în Germania, functiile de cvestar si pretor. S-a casatorit cu Pompeia Platina, originara din cetatea Nemausus, din Gallia Narboncesis. Dupa anul 86 este numit Legat al legiunii a-VII-a Gemina, în Hispania Tarraconensis. În anul 89,la ordinul împaratului Domitian, merge pâna în regiunea Rinului,în fruntea legiunii sale, pentru a zdrobi rebeliunea lui Antonius Saturninus. A luptat apoi împotriva unor triburi germane de-a lungul Rinului si a Dunarii, fiind rasplatit cu functia de consol în anul 91. A fost numit apoi guvernator al provinciei Moesia inferior si al provinciei Germania Superior, cu resedinta la Naguntiacum. Aflat acolo,Hadrian îi aduce vestea ca împaratul Nerva l-a adoptat, numindu-l co-împarat si declarându-si publi intentia de a-l desemna drept succesor.

La 27 octombrie 97 p.Chr, împaratul l-a adoptat pe Marcus Ulpius Traianus,guvernator în acel moment al provinciei Germania Superior, i-a acordat titlul de Ceasar si i-a transmis împuternicirea de tribun al poporului. Astfel Traian a devenit "împarat si asociat la putere" iar aceasta dubla gestionare a problemelor imperiului a durat trei luni pentru ca la 25 sau 27 ianuarue 98 p.Chr.împaratul Nerva a murit .

Dupa alegerea sa ca împarat, Traian a ramas în continuare pe Rin si apoi a realizat un turneu de inspectie de-a lungul frontierei danubiene, în Pannamia si ulterior, în Moesia . Apoi spre sfârsitul anului 99 e.n, Traian s-a întors la Roma. Romanii l-au primit însa cu entuziasm sincer. Traian a strabatut pe jos Roma, a îmratisat pe senatori, a salutat pe cavaleri si pe clientii sai, a abordat modestia, accesibilitatea, contactul viu cu poporul si chiar cu populatia Romei. "Populus Romanus" poporul Romei, incudea pe toti cetatenii si în primul rând pe senatori si pe cavaleri. Populatia îngloba plebea cetatenilor, categoriile intermediare, multimea care bântuia pe stazi, peregrinii.

Un alt mod de viata modest a fost statornicit în palatul imperial . Traian promite în mod solemn sa nu utilizeze legea vatamarii maiestatii, lege folosita adesea de împaratii anteriori. Traian nu o suprima, dar asigura pe senatori ca nu va ucide nici un membru al ordinului senatorial . În acelasi timp Traian refuza titlul de pater patrial" parinte al patriei" si o serie de onoruri costisitoare,nu accepta decât statui modeste, facute din bronz . Traian ia masuri împotriva delatorilor marunti , cei care urmareau cu rapacitate fraudele fiscale, îi lasa pe corabii în voia valurilor sau pe stânci golase si pustii . Traian expulzeaza din Roma pantomimii, care suscitau dezordini. Pe de alta parte ia masuri economice în sprijinul plebei din Capitala, organizeaza jocuri de circ somptuoase,creeaza noi locuri în tribune pentru spectatorii de conditie modesta. Devenit consol în anul 100 e.n pentru a treia oara, Traian se prezinta în persoana înaintea comitiilor, jura în picioare pe maiestatea poporului roman si în fata consulilor.

Monedele batute în primii ani de domnie ilustreaza limpede aceasta politica de general în jurul lui Traian,al institutiilor traditionaliste din partea Cezarului de conciliere si solidaritate în disciplina si demnitate. Pe monede apare Traian în vesmânt militar încoronat de o femeie care e Fortun.

De asemenea pe monede apar si zeul Marte, al razboiului sau Hercules Gaditanus .

Relatiile lui Traian cu senatul constituie o problema cheie a domniei cuceritorului Daciei. Senatul alcatuia în acea vreme un corp numeros si bine articulat.

O moneda batuta în 101 sau 102 ilustreaza raporturile dintre Traian si senat la în ceputul secolului al doilea. Pe de o parte moneda reprezinta bustul încununat al împaratului, pe cealalta parte, reversul medaliei ,sunt îfatisati Traian si un senator, ambii în picioare si învesmântati într-o toga. Aceasta moneda ilustreza cu pertinenta raporturile dintre Traian si senat. Senatul l-a numit pe Traian optimus, înainte de octombrie 98 e.n.

Legendele monedelor proclama si ele pe Traian drept optimus princeps, din ce în ce mai frecvent dupa 103 e.n[9]. Senatul îi confera titlul de optimus, devenit agnomen imperial în timpul campaniei partice. Traian devenea oficial cel mai bun împarat roman. Imaginea lui ca optimus princeps,definitiv consacrata, formeaza cheia întelegerii sistemului politic preconizat în timpul domniei lui Traian. Optimus princeps era cel mai bun dintre monarhi. Monarhia reprezenta structura politica ideala, atât pentru o cetate cât si pentru întrega lume. Traian îndeplinea aproape toate calitatile de bun monarh: onestitate, lealitate, generozitate, etc...

Plinius subliniaza ca el depasesete toate asteptarile; "Este competent în timp de razboi, ca si în vreme de pace, îngaduitor, dar demn,departe de orice viciu, posesor al unei serii de virtuti opuse,variate: servitatea, veselia, seriozitatea, accesibilitatea, majestatea dar si omenia" .

Se acrediteaza astfel o imagine foarte traditionalista a lui Traian. Împaratul avea nevoie de ea, caci era primul Cezar nascut în afara Italiei, într-o familie ce parasise de multa vreme peninsula. Traian trebuia sa se impuna ca un ciuis, iar ciuilitas urma sa devina centrul vital al propagabdei sale traditionaliste, conceptul care sa defineasca prioritar fatada ideologica a politcii sale interne, natiunea menita sa deschida calea explicarii politicii interne împaratului. Un ciuis atesta în primul rând "pietate" fata de traditiile si zeii Romei. Legendele si imaginile consemnate pe monede, în tot cursul domniei lui Traian, reliefeaza pietatea imperiala.

Ciuilitas creaza obligatii nu numai pentru optimus princeps,ci si pentru concetatenii sai. Ciulitas se bazeaza în primul rând pe virtutea si moravurile exemplare ale lui Traia, însusi titlul de optimus izvoraste din aceste moravuri.

Traian respecta legile caci stie, cum spune si Plinius, ca "nu este principele deasupra legilor, ci legile deasupra principelui" . Ciulitas defineste astfel o ideologie, construieste fatada trditionalista a regimului, adecvata politicii de echilibru,de compromis între fortele politico-sociale. Forutido încuraja politica externa. Traian modifica în profunzime politica externa, renunta la defensiva practicata de Flavieni si chiar la politica prea senatoriala, dupa parerea lui, si prea axata pe problemele interne, care fusese adoptata de Nerva.

Traian n-a ezitat sa inoveze curajos în multe privinte, cum ar fi dezvoltarea administratiei pe baza utilizarii ordinului ecvestru, diminuarea rolului Italiei, stabilirea carierei cavalerilor, schimbarea compozitiei senatului. El impune senatorilor, indiferent de originea lor, sa investesca cel putin o treime din averea lor în bunuri imobiliare aflate în Ialia, fapt care comporta în acelasi timp rentalizarea economica si sporirea prestigiului peninsulei . Autoritatea administratiei senatoriale si locale este sensibil micsorata prin masuri care pregatesc procesul de asimilare a Italiei cu restul imperiului, proces ce se va preciza sub Hadrian. Sub Traian, agenti ai puterii imperiale încep sa controleze finantele municipale din mai multe cetati italice.

Legislatia lui Traian se inspira din principiile umanitare lerg difuzate în rândurile juristilor. Astfel se protejeaza bunurile minorilor, se inerzice vânzarea ca sclavi a copiilor abandonati, dar condamnarea rapida a acuzatilor si numai în temeiul unei simple banuieli. Umanitarismul împaratului apare astfel ca indubitabil, dar el vine sa sprijine dorinta lui de a mentine echilibrul si reconcilierea interna. Toate aceste masuri traduc si tendinta administratiei centrale imperiale de a amesteca necontenit în viata oamenilor si de a dirija precaut dar foarte autoritar sistemul social. El largeste pomeriumului, incinta sacra a Romei, si asigura calatorii rapide în tot cuprinsul imperiului . Traian renunta la confiscarea consulatului în profitul puterii imperiale.

El nu a fost decât de sase ori consul, lasând de o parte primele trei consulate, nu si-a asumat magistratura suprema decât în momentele politce cardinale : în 101, anul primului razboi dacic, în 103, când trebuia pregatita a doua campanie împotriva lui Decebal si a consolidat echilibrul inern, în 112, care marca în acelasi timp cotitura în consolidarea absolutismului si prepararea marii expeditii împotriva partilor. Daca anterior numai cu totul exceptiopnal un consul putea sa-si exercite îndatoririle departe de Roma, sub Traian, atât el însusi cât si altii, ramân uneori pe frontiera în tot cursul mandatului consular.

Traian si-a mentinut multa vreme eforturile de a-si concilia simpatia, sprijinul diferitelor forte sociale, consensul general, îndeosebi cel al claselor dominante.

În ceea ce priveste politica economica, paturile sociale suprapuse beneficiau de o viata deosebit de confortabila, de un lux stralucitor, în limitele civilizatiei epocii. S-au dezvoltat diferite industrii, în continuarea unui proces mai vechi si îndeosebi cea a constructiilor, stimulata de ridicarea a numeroase edificii, apeducte, poduri si sosele, ori cea a produselor de ceramica, de sticla, metal sau lemn, la Roma dar mai ales în provincii. Înfiinta o anumita industrie alimentara, centrata pe fabricarea unor condimente si sosuri, chiar a unor conserve de peste. De asemenea, în ateliere se dezvolta o modesta industrie textila.

Se constituie adevarate asociatii de comercianti, cetateni romani sau greco-orientali, si devin foarte activi armatorii, bancherii, organizatorii marilor întreprinderi comerciale. Minele, padurile si pasunile apartineau statului imperial. La conducerea minelor, carora regimul le acorda o atentie deosebita, se aflau uneori procuratori imperiali, alteori publicani. Dupa cucerirea Daciei au fost intens exploatate minele de aur de aici. Dar în aceasta bogata provincie si în altele, ca Illyria, Pannonia, Moesia, în zonele hispanice si asiatice sau în Egipt, se organiza de asemenea extragerea altor metale ca : fierul, sarea, granitul, marmura .

Agricultura ramâne principala sursa de venituri în Italia. Regimul lui Traian se amesteca masiv în problemele agricole si de aprovizionare spre a asigura hranirea satisfacatoare a populatiei si sprijinirea proprietatilor mici si mijlocii. Problema cresterii si productivitatii muncilor agricole se punea cu acuitate. Regimul paternalistic al lui Traian s-a straduit sa protejeze agricultura italica si simultan, sa redreseze demografia deficitara. Aaceasta nu numai pent ru a îmbunatati situatia mâinii de lucru libere, echiparea tehnica a taranilor si statul proprietatii de dimensiuni moderate, ci si ca sa amelioreze recrutarea mai multor cadre pentru armata din Italia. Initiativa fundatiilor sau institutiilor alimentare de stat a apartinut lui Nerva, dar structurarea clara a revenit lui Traian. În linii mari institutii rezidau în împrumuturi acordate de fiscul imperial unor proprietari de pamânturi care depindeau de cetatile italice. Aceste împrumuturi urmareau sa stimuleze o mai buna cultivare a ogoarelor: agricultorii isi ipotecau o mare parte din proprietati sau imobile care erau înscrise în registrul cetatilor cu titlul de garantie. Varsarea sumelor în general, supravegherea institutiilor alimentare revenea unor functionari locali, controlati de comisii senatoriale sau curatori de drumuri ori chiar de prefecti specializati.

Dobânzile erau încasate de administrtia cetatilor, care le transforma în ajutoare banesti destinate copiilor, de oameni liberi si saraci. Aceste ajutoare distribuite de magistrtii municipali, erau primite de baetii pâna la 18 ani si de fetele pâna la 12 ani.

Numeroasele monede, emise în cursul domniei lui Traian, glorifica crearea acestor fundatii, cu manifeste, accente propagandiste si ilustreaza astfel impotanta asumata de "alimenta" în politica imperiala .

Elementele cele mai importante si mai circumstantiate sunt furnizate de incriptii. Cea mai celebra, tabula de la Veleia, contine foarte multe detalii, îtrucât înregistreaza proprietarii care au contractat împrumuturi si statueaza normele burselor. Baetii primesc 16 sesterti pe luna, iar fetele 12; copiii nelegitimi dobândesc ajutoare mai mici, respectiv 12 si 10 sesterti, dupa sex.

Razboaiele dacice au adus Romei o prada bogata si în general cresterea masei de contribuabili. Exploatarea minelor si a domeniilor imperiale s-a intensificat si a adus Imperiului noi venituri si o masa de numerar, care va stimula inflatia. Regimul lui Traian încerca sa-si procure venituri sporite printr-o politica monetara adecvata, care implica reducerea valorii intrisece a monedelor puse în circulatie.

Dupa 107 si sfârsitul razboaielor dacice, împaratul a trecut la devalorizarea monedelor si mai ales de aur (5%). În acest fel viata economica a primit un impuls sensibil si statul si-a acoperit mai usor cheltuielile.

Functionarii principelui se transforma din slujitori particulari ai monarhului în adevarati functionari de stat. Dealtfel, în pofida atentiei acordata plebei de la Roma si menajarii senatului, regimul lui Traian nu ezita sa loveasca masiv în vechile institutii, de de sorginte republicana.

Dispar pentru totdeauna stravechile tipuri de legislatie romana, dar disparitia lor reprezinta corolarul dizolvarii în fapt chiar a adunarilor populare, functiile lor electorale sunt preluate de centuriile prerogative ale senatorilor si cavalerilor care decid si ele dupa recomandarile împaratului[17].

Atributiile primului cavaler al statului, prefectul pretoriului, sporesc, deoarece, ca si în vremea lui Domitian, el participa la razboaiele de pe frontiera si asista direct pe împarat. Libertii imperiali se mentin partial în cabinetul imperial unde conduc în anumite birouri si ca, în limite moderate, Traian reduce numai atributiile concrete ale senatului, dar nu si cele ale senatorilor. Traian cauta sa le sigure o participare majorata în aparatul imperial si întelege sa se sprijine în aceeasi masura pe cavaleri si pe senatori pentru a obtine consensul general.

În cadrul administratiei centrale, consiliul imperial detinea un stat privilegiat. Sub Traian continua procesul de eroziune a rolului senatului ca organ eliberativ în marile probleme, în favoarea consiliului imperial, care pregateste toate actelepolitico-administrative ale regimului si urmareste îndeaproape întreaga funstionare a sistemelor politic si social din imperiul lui Traian .

Consilierii actioneaza în anturajul împaratului, se recruteaza printre cei mai importanti si mai competenti. Dintre consilieri faceau parte rudele Cezar 818q1624i ului, prefectii pretoriului, generalii lui Traian, principii functionari, personajele influente în cercurile cultural politic si cei mai buni juristi ai epocii. Problemele de politica interna si externa erau amplu dezbatute de consilieri, iar Traian le încredinta fara rezerve solutionarea aspectelor juridice ale masurilor sale si alcatuirea legislatiei. Membrii consiliului nu fusesera înca diferentiati pe domenii de activitate: judiciar, administrativ, legislativ, dar Traian nu putea pune în practica nici o initiativa importanta sau minora, fara avizul consilierilor. Consilium principis devenise cel mai important organ colectiv de stat.

Traian a controlat riguros functionarii imperiali din provincii. Împaratul trimite comisari speciali, care supravegheaza toate cetatile dintr-o provincie senatoriala, în domeniul financiar însa si alte sectoare ale gestiunii locale .

În toate provinciile se întreprind lucrari publice utile, adesea de proportii impresionante, orasele vechi îsi vad sporite populatia si dimensiunile, locuintele pariculare devin mai frumoase si mai confortabile decât în trecut. Multe cetati îsi schimba de altfel statutul, devenind din municipii colonii onorarii sau dobândind o autonomie locala sporita.

Traian creeaza de asemenea orse complet noi cu statutul de colonia Romana, populate de veterani, mai ales în regiunile vitale pentru apararea, extinderea si municipalizarea Imperiului, ca pe Rin, în cele doua Germanii, în Arabia recent cucerita, în Africa, în provinciile asiatice, care alcatuiau spatele frontului partic, si, desigur, în Dacia. Pretutindeni prolifereaza colonii cu numele împaratului. Pe Rin lânga tabara de la Vetera, ia nastere Colonia Ulpia Traiana, în Africa se creaza în anul 100 e.n la Thamugadi Colonia Marciana Traiana si chiar în Mesopotamia vremelnic ocupata monedele atesta o colonie romana la Ninive. În general, Traian creeaza noi provincii nu numai pe teritoriile recent cucerite de el ca Dacia, Arabia, în Iordania actuala, Armenia, Assyria si Mesopotamia, în zonele efemer smulse Arsacizilor ci si în interiorul imperiului mostenit de el; de fapt în zone vitale pentru politica lui externa si interna.

În 106-107, el divide Pannonia în doua provincii, Inferior si Superior, conduse de catre un legat fiecare. Thracia trece de la administratia precuratoriana la statutul de provincie guvernata de un legatus pro praetore. În spatiul asiatic, proxim partilor, intervin alte schimbari, pendinte de planurile împaratului pentru zona respectiva. Galatia si Cappadocia, anterior reunite într-o singura provincie, se separa, iar granita dintre Bithynia si Asia se deplaseaza spre nord .

Traian si administratia sa se ocupa îndeaproape nu numai de Bithynia ci si de toate provinciile vechi. Administrtia ajuta la începutul domniei Egiptului, provincia cu statut specific, grânar al Romei, temporar afectat de seceta. Egiptul, important pentru Traian deoarece se afla în jumatatea orientala a Imperiului, este guvernat de prefecti destoinici, cei mai însemnati functionari ecvestri dupa praejecti praetoria. Prezenta romana, masiva, însa mereu contestata din exterior si interior, este întarita în Africa si în provinciile vecine ei.

Administratia lui Traian îtelegea ca si predecesoarele sale ca nu numai extinderea, ci si mentinerea Imperiului depindeau de forta de lupta si de organizarea eficace a armatei. Traian doreste ca soldatii sa fie permanent antrenati pentru lupta, sa nu fie întrebuisasi pentru paza închisorilor ori pentru escortarea masiva a functionarilor[20].

Traian s-a dovedit capbil sa-si pastreze neabatut popularitatea pentru militari, a dezvoltat constant disciplina militara si a ameliorat substantial tehnica de lupta si organizarea armatei, fara de care n-ar fi fost posibile victoriile sale. Împaratul soldat, desi a redactat personal regulamentele militare, n-a adus în nici o privinta inovatii cardinale, dar a tinut soldtii în taberele lor departe de confortul oraselor, a stimulat legaturile afective între ostasi si ofiterii lor, fara sa slabeasca disciplina. A stiut sa încurajeze asprimea soldatilor, psihologia lor mai degraba dura, i-a supus unor exercitii si pregatiri de lupta necomtenite, le-a insuflat dorinta de a purta razboi ca sa dobândeasca o prada bogata. Daca Domitian nu izbutise sa modifice substantial conditia militarilor si starea de spirit, Traian a reusit sa faureasca o noua armata romana.

Modul de recrutare al soldatilor nu s-a modificat simtitor. În Italia, unde fundatiile alimentare vizau largirea bazei de înrolare, se recrutau militiile destinate Romei, centurionii si cadrele militare medii sau superioare si destul de putin soldati de rând.

Traian a acordat o deosebits atentie trupelor auxiliare, de sprijinul carora legiunile nu se puteau lipsi; efectivele auxiliare au fost sensibil sporite. Auxiliarii au fost mai bine organizati si distribuiti: s-au creatnoi alae, detasamente de cavalerie si cohorte auxiliare, unitati tactice usor de manevrat, care au contribuit la cresterea mobilitatii si capacitatii ofensive a fortelor militare romane. Traian includea printre ei cetateni romani, dar si peregrini, uneori chiar barbari, toti primeau cetatenia romana la eliberare, dar unii au dobândit-o chiar în cursul serviciului miltar . Se constata aparitia a cel putin cincisprezece noi unitati auxiliare, de cavalerie, infanterie sau mixte .

Traian a urcat numarul legiunilor la treizeci, a creat legiunea a treizecea, XXX Ulpia Vietrix. Numarul semnifica probabil intentia de a fixa totalul legiunilor la treizeci.

Împaratul nu a neglijat trupele de elita. A folosit pretorieni din plin în razboaiele sale, caci nu i-a lasat doar sa pazeasca Roma: de aceea antrenamentul lor a fost intensificat. De asemenea împaratul-soldat a creat equites singulares, recrutati printre auxiliari, îndeosebi germani si comandati de un tribun militar, ofiter superior. Acesti calareti constituiau garda personala a împaratului, el a îfiintat acest corp de garda între 98 si 100. Traian a participat personal la principalele campanii întrprinse în timpul doniei sale, fapt care i-a sporit sensibil popularitatea.

În ceea ce priveste politica religioasa, administratia lui Traian a încurajat în primul rând cultul imperial, regimul imperial încuraja masiv cultul Romei asociat împaratului pe tron, ca simbol al unitatii lumii romane si al potentarii autoritarismului: Traian Kosmokrator, fiinta providentiala, mandatar al zeilor beneficia de o favoare religioasa, sistematic impusa. Statui si sanctuare i se ridica pretutindeni mai ales în Orient.

La 26 aprilie 116, la Kusis în Egipt, într-un templu recent edificat, locuitorii se roaga pentru sanatatea împaratului.

Administratia lui Traian , tolereaza, fara a încuraja anumite culte orientale, amplu raspândite si neprimejdioase din punct de vedere politic.

Traian a fost simtitor influentat de sotia sa Platina, care se amesteca în administrare statului si facea presiuni asupra consiliului principelui. Ea a decis într-o anumita masura persoana succesorului lui Traian si mai cu seama modalitatile întronarii acestuia. Era de altfel o femeie cultivata, inteligenta, care a stimulat preocuparile teoretice ale sotului sau.

Nimeni n-ar putea totusi pretinde ca Traian a fost un filosof. Însa s-au recunoscut în virtutile exaltate de politologii sai conotatii filosofice, de fapt stoice. Nu numai modelul sau ideologic, si natura sa autentica releva un caracter bun, înzestrat cu îsusiri pe care apologetii sai doar exgerat: simplitate, generozitate, noncoformism, omenie. Traian era bine proportionat, înalt, înzestrat cu ochi frumosi si cu o figura placuta, nobila, energica, dar lipsita de asprime. Cu soldatii se purta ferm, dar afabil, traia printre ei le cunostea numele, dicuta des cu ei, îi încuraja când erau bolnavi sau obositi, participa la jocurile si exercitiile lor, sufera alaturi de ei de foame si de sete. În timpul marsurilor si bataliilor, descaleca, lasa calul sau în urma, mergea si lupta pe jos în fruntea legiunilor . În timpul razboaielor dacice a luat parte la batalii alaturi de militarii sai. Era curajos, dârz, inteligent abil si totodata autoexigent, sever cu el însusi, constiicios si muncitor, dar autoritar, ambitios si vanitos, de neânduplecat în anumite situatii, dornic sa-si traiasca viata.

POLITICA EXTERNĂ DUPĂ RĂZBOAIELE DACICE

În cinstea lui Traiansi a victoriilor sale se ridica monumente comemorative chiar în provincii îndepartate, cade pilda în Asia Mica.

Încurajat de regimul imperial, îsi afla însa deplina împlinire în jocurile de gladiatori si în spectacolele ordinare si extraordinare, organizate sub egide Dacicului. În 107 împaratul a organizat jocuri si spectacole de o prodigalitate exceptionala, care au durat o suta douazeci si trei de zile si au prilejuit uciderea a unsprezece mii de fiare, ca si participarea a zece mii de gladiatori. Timp de trei ani s-au desfasurat spectacole si si s-auridicat constructii gigantice, care sa permita reprezentatii simultane în trei teatre. S-au desfasurat mai multe lusiones, jocuri mai modeste, dar si munera, întreceri majore. Cel mai important munus, dupa cel din 107, pare pare sa fi avut loc în 109 e.n, si s-a încheiat în noiembrie a acelui an.

Intensitatea acestor jocuri, care reclamau prezenta fizica a împaratului, asezat printre numerosii spectatori, explica de ce principalele masuri politice si initiative ideologice se situeaza dupa 109 e.n. Traian era prea ocupat cu organizarea si conducerea faimoaselor munera. Chiar cele mai importante constructii sunt inaugurate dupa 110 e.n. În realitate însa Dacicus nu se marginea sa se distreze, pentru ca participarea sa la lusiones, la munera si la alte spectacole, ca si timpul consacrat organizarii lor, asumau si o finalitate politica. Popularitatea împaratului rezulta sensibil sporita, persoana sa complexa, dobândea noi valente, primea un relief exceptonal, în ochii contemporanilor.

Aceasta persoana îi reclama dealtfel primirea fastuoasa a ambasadorilor straini veniti la Roma sa-l felicitepentru victorie, caci împaratul nu nu suspenda orice activitate staina jocurilor. Xiphilin noteza ca Traian invita pe ambasadori la spectacole si le acorda locuri de onoare, în rândul senatorilor .

La Alexandria se dezvolta o colonie de indieni si romanii ocupau tara arbilor nabateeni, instalându-se astfel în golful Akaba. Relatiile comerciale cu India preocupau în mod deosebit administratia lui Traian. Este posibil ca Dacicus sa fi stabilit cu indienii contacte, daca nu o adevarata alianta, în cadrul pregatirii campaniei împotriva partilor.

URMĂRILE ECONOMICE ALE CUCERIRII DACIEI

Toate aceste spectacole erau costisitoare, impuneau statului cheltuieli neobisnuite. Constructiile grandioase impuneau statului multe cheltuieli, ca si pregatirile militare intensificate.

Desigur Traian se bizuia pe veniturile pe care urmau sa le aduca minele dacice, noua provincie în general, dar el nu ar fi putut lansa brusc atâtea cheltuieli daca n-ar fi fost în posesia unei considerabile cantitati de aur. Oricum cresterea numerarului la Roma si prodigalitatii lui Traian n-ar fi fost posibile fara o foarte bogata prada de razboi. Împaratul ar fi adus romanilor din razboiul cu Decebal cinci milioane de libre de aur, treizeci de milioane de libre de argint, cupe si vase pretioase, fara numar, turme de animale domestice, arme de lupta si cinci sute de mii de prizonieri daci, cu armele lor cu tot. Dar victoria asupra dacilor si corolarul sau economic au avut consecinte si în câmpurile politicii interne si al ideologiei.

Dupa 106 aparent nimic esential nu se schimba în subsistemul politicii interne si al ideologiei.

În 108 si mai târziu monedele senatoriale exalta AQVA TRAIANA si contin imaginea divinitatii fluviale ca numen, asociata de fapt împaratului.

COTITURA POLITICĂ DIN 112

Aceasta cotitura era mult mai generala decât se crede, organic prescrisa de structura însasi a absolutismului. Ea nu a antrenat un amplu conflict, nu a mobilizat în rândurile senatului o opzitie viguroasa.

Traian continua sa menajeze senatul si din campania politica îi trimite mesaje care enumera toate semintiile foarte numeroase, supuse de el Romei. La rândul sau, senatul îi pregatea împatatului celebrarea întoarcerii. Cotitura nu se realizeza deci, mai ales în domeniul relatiilor principe-senat, desi unele tensiuni n-au putut fi complet evitate, ci în sectorul continutului esential si conottiilor ideologice ale puterii absolute.

Senatul, în ansamblul sau nu a reactionat împotriva cotiturii. Dealtfel Traian a plecat curând din Roma împotriva partilor, limitând astfel prilejurile de confruntare directa si chiar de tensiune majora.

Accesul lui Lusius Quietus la consulat atesta concomitent afirmarea absolutismului, care promoveaza si va promova asemenea barbari, deteriorarea vechilor institutii, estomparea civilitatii în subsistemele politicii lui Traian si deplasarea accentului de la conceptele taditionaliste, aplicate vietii interne Imperiului, spre fortitudo. În 116 senatul multumeste pentru înstiitarile lui Traian relative la nenumaratele triburi subjugate, îi ridica arcul de triumf de la intrarea noului for, arc, care nu fusese construit în 112, ai îi confera dreptul sa triumfe asupra oricaror si oricâtor popoare ar dori. De asemenea, ca o marca a potentarii absolutismului si conferirea consulatului în 116 lui Terentius Gentianus, fiul fostului guvernator al Daciei. Dar Gentianus nu avea decât treizeci de ani, asumarea consulatului la aceasta vârsta era însolit si ilustra interventia imperiala a lui Traian.

Anul 112 semnifica intensificarea prepararii expeditiei partice si inugurarea principalei constructii a lui Traian, Farul, ca si al altor realizarimai putin însemnate, din aceeasi categorie. De fapt chiar actul inaugurarii Farului contribuia la atenuarea urmarilor cotiturii în ochii opiniei publice. Însa Traian a ales 112 ca an pentru un nou consulat eponym tocmai pentru a-si transforma puterea reala în sensul consolidarii ei si afirmarii ideologice congruente, altfel decât printr-o somtuoasa inaugurare a farului sau.

În 111-113 jocuri în onoarea împaratului se desfasoara si în alte provincii microasiatice, iar cultul imperial progresaeaza pretutindeni. Dar dovada cea mai importanta ca mutatia s-a produs în 112 si totodata ca manifestarea cea mai pertinenta a cotiturii în anul respectiv a fost lansarea unei politici dinastice, de care pâna atunci Traian ramasese strain.

Dupa 112 se dezvolta pretutindeni o adevarata mistica a lui Traian, putin compatibila cu idealurile de ciuilitas. Omoneda din 114 sugereaza asocierea dintre Traian si Jupiter, care îl protejeaza pe împarat, iar o inscriptie din 115, descoperita la Roma, mentioneaza daruri aduse fortei divine a casei împaratului, numen, asociata celui al lui Silvanus. În Orient, Traian este ostentativ proclamat zeu, caci o inscriptie din Cythera îl celebreaza pri 116-117 ca pe un zeu neânvins si salvator al întrgii lumi.

Dupa cotitura din 112 vocatia civica a împaratului este aproape uitata si Traian devine egalul lui Jupiter. Absolutismul teocratic îsi recupereaza valentele pierdute dupa moartea lui Domitian.

CAPITOLUL II

Dinastia Flavilor în timpul Imperiului Otoman

O data cu instaurarea dinastiei Flavilor, în anul 69 d. Hr., politica militara a imperiului fata de regatele si neamurile barbare din afara limesu-lui a trecut sub deplina autoritate a împaratului. Astfel, initiativele militare ale guvernatorilor provinciilor romane trec in plan secundar, împaratii acestei dinastii implicându-se personal in stingerea sau aplanarea conflictelor militare cu neamurile barbare, urmarind in acest mod o recunoastere si in plan militar a autoritatii lor absolute. De altfel, gloria militara a supusilor era considerata de împarat ca o incalcare insolenta a prerogativelor imperiale.

Dinastia Flavilor îl are ca fondator pe Titus Flavius Vespasian, un homo novus de origine modesta, noul împarat facând initial parte din ordinul ecvestru, dar a strabatut rapid cursus honorum , ajungând in anul 63 d. Hr. guvernator al provinciei Africa, iar în cursul evenimentelor de dupa eliminarea lui Nero, din anul 68-69 d. Hr., a reusit sa-si impuna autoritatea militara si recunoasterea ca împarat.

Modalitatea prin care a reusit sa îmbrace purpura imperiala, prin proclamarea de catre armatele din Orient si impunerea sa prin forta, a deyvaluit armatelor provinciale secretul accesului la puterea imperiala. Dupa cum remarca Tacitus, "nu mai era nicio taina ca împaratii puteau fi proclamati si în alta parte decât în Roma" .

Ca împarat, a initiat o serie de masuri necesare pentru îndepartarea legiunilor din viatapolitica a imperiului si reamplasarea lor pe limes-uri, unde sa-si respecte misiunea principala de aparare a imperiului în fata agresiunilor neamurilor barbare.

De la eliminarea lui Nero, la 10 iunie 68 d. Hr., pâna la impunerea unei noi autoritati centrale, deyordinea iscata în cadrul imperiului de interesele politice divergente ale diferitelor armate provinciale a aavut ca efect imediat o slabire a autoritatii militare din regiunile învecinate cu diferitele neamuri barbare. Tacitus precizeaza ca "lumea era preocupata de razboiul civil si ca nimeni nu avea grija de razboaiele externe". În acest context politic tulbure, neamul sarmatilor roxolani a efectuat o incursiune în provincia Moesia, urmat in anul 68/69 d. Hr. de cel al dacilor. Atacul dacic ne este cunoscut de la Tacitus, care afirma ca "se pusesera în miscare si dacii, un neam nicicând cu credinta, iar atunci fara nicio teama, caci armata din Moesia placase... luara cu asalt taberele de iarna ale cohortelor si cavaleriei auxilioare si se facura stapâni pe ambele neamuri ale Dunarii". Dupa cum reiese din relatarea lui Tacitus, Caius Licinius Mucianus, guvernatorul Siriei, a trimis legiunea VI Ferrata, care a respins pentru moment atacul dacic. si Iosephus Flavius ne spune ca, dupa evenimentele militare din anii 68-70 d. Hr., când sarmatii si ulterior dacii au atacat provincia Moesia, operatiuni în cursul carora si-a pierdut viata si guvernatorul acestei provincii, Fonteius Agrippa, împaratul Vespasian "se gândi sa ia masuri de siguranta pentru viitor si întari tinutul de acolo cu straji mai multe, asa încât barbarii sa nu poata deloc trece Istrul". Împaratul a decis înfiintarea unei flote militare, Classis Flavica Moesica, care sa controleze cursul Dunarii, si a ridicat numarul legiunilor stationate în provincia Moesia la patru (I Italica, V Alaude, V Macedonica si VII Claudia). În acest context, der asigurare a securitatii provinciei Moesia, Împaratul Vespasian a incheiat un acord cu regalitatea dacica, prin care aceasdta devenea clientelara imperiului.

Situatia militara si diplomatica stabilita de împaratul Vespasian în relatiile cu dacii a ramas valabila si dupa moartea sa, survenita la 23 iunie 79 d. Hr. , când mostenitorul, asteptat si recunoscut de opinia publica, a fost Titus Flavius Vespasianus (79-81 d. Hr.). Dar, la 13 septembrie 81 d. Hr., dupa o scurta domnie, împaratul Titus moare în mod neasteptat, suficient de suspect pentru ca fratele sau Titus Flavius Domitianus, devenit noul împarat, sa poata fi acuzat de opinia publica de faptul ca si-a otravit fratele. Domitian a fost recunoscut în aceeasi zi ca împarat de catre garda pretoriana, iar a doua zi Senatul a confirmat succesiunea. Cu domnia sa, relatiile cu dacii, dar si cu neamurile germanice, au intrat într-o noua etapa.

Înca din perioada vietii salem împaratul Domitian a fost interpretat divergent de contemporanii saai. Astfel, Statius afirma despre el ca este "speranta tuturor oamenilor, prima grija a zeilor", iar în opozitie, Pliniu cel Tânar opina ca "te umplea de spaima la aparitia si vederea lui: o frunte plina de trufie, ochi plini de mânie, o paloare femeiasca în toata înfatisarea lui, aprins la fata pe care se citea nerusinarea". E. Cizek spunea despre el ca era, de mult timp, marcat de cezarita, fiind în acelasi timp vanitos, foarte autoritar si violent. Aceste trasaturi au afectat evolitia interna si relatiile externe ale imperiului.

Perioada domniei sale este marcata în plan extern de conflictele de pe limes-ul din regiunea Dunarii, împaratul încecând, astfel, sa-si asigure prin acestea o legitimatie militara si implicit o recunoastere a autoritatii sale absolute. Astfel, în anul 82 d. Hr., Velleius Rufus a atacat neamul germanic al chatiilor, împotriva carora a obtinut o victorie decisiva, împaratul primind în 84 d. Hr. titlul de "învingator al germanilor". Aceasta victorie a permis anaxarea teritoriilor dintre Rin si Dunare, din sudul Germaniei, asa-numitele Câmpuri Decumate, unde a fost ridicat un limes artificial, lung de 174 km.

Aceasta dorita legitimitate militara dobândita relativ usor împotriva chatiilor a fost pusa la încercare în anul 85 d. Hr., într-o regiune care se bucura de la perioada lui Vespasian de liniste în plan militar. În acest an dacii, dupa cum ne informeaza Iordane "începura sa devasteze, împreuna cu sefii lor, malurile Dunarii, care erau de mult în stapânirea Imperiului Roman, distrugându-le armatele împreuna cu comandansii lor. În fruntea acestor privincii se gasea pe atunci ca guvernator, dupa Agripa, Oppius Sabinus, iar la goti conducerea o avea Durpaneus. Dându-se lupta, romanii au fost învinsi, iar lui Oppius Sabinus i s-a taiat capul si gotii, navalind asupra mai multor castele si cetati, au pradat regiunile care tineu de imperiu". Tacitus, referindu-se la acel eveniment, dar si la cele ulterioare, afirma ca "acum nu se mai punea în discutie hotarul imperiului si un mal, ci taberele de iarna ale legiunilor si stapânirea provinciilor noastre".

Cauzele acestui atac nu sunt îndeajuns de clarificate, este posibil ca politica generala de stabilizare financiara a Imperiului, initiata de Domitian, sa fi afectat nivelul subsidiilor acordate regilor daci conform tratatului încheiat ulterior5 de Vespasian. De altfel Iordanes precizeaza faptul ca "dupa un interval de timp îndelungat, sub domnia împaratului Domitian, gotii de teama zgârceniei sale, desfacura tratatul ce-l încheiasera odinioara cu alti împarati", cu probabilitate în timpul împaratului Vespasian. Aceasta masura a reducerii subsidiilor alocate regilor barbari a fost necesara împaratului Domitian pentru a redresa situatia financiara dezastruoasa pe care o mostenise de la fratele sau Titus. În acelasi timp, pentru a-si atrage simpatia militarilor, Domitian decisese o crestere a soldelor militare cu 25%, trecându-se de la 225 de denari la 300 de denari. Dupa C.C. Petolescu, este posibil ca în decizia micsorarii subsidiilor primide de Regatul dac sa fi contribuit si impresia ca ele erau utilizate la întarirea unui fost si viitor inamic.

Ca urmare a atacului, împaratul a reactionat energic, deplasâdu-se în regiunea afectata. Dio Cassius relateaza ca "Domitian a pornit cu oaste împotriva lor, dar putin îi pasa de razboi; el zabovi intr-un oras din Moesia si se dadu la desfrâu, cum îi era obiceiul. Într-adevar, nu numai ca nu era în stare sa îndure osteneli si era fara curaj, dar se arata cu totul lipsit de frâu si de rusine fata de femei si de baieti tineri. Trimitea la razboi în locul sau pe multi alti conducatori de osti si de cele mai multe ori izbândea. Decebal, regele dacilor, a trimis soli lui Domitian si-i fagaduia pacea. Drept care, Domitian îl porni pe Fuscus cu armata multa".

Iordanes afirma ca "din cauza nenorocirilor celor ai sai, Domitian a pornit cu toate fortele sale în Illiria si încredintând conducerea aproape întregii sale armate generaluluio sau Fuscus si câtorva barbati alesi, i-a obligat sa treaca peste Dunare împotriva armatei lui Durpaneus, pe un pod de corabii legate între ele". Evenimentul este consemnat si de Seutoniu, Eutropius si Orosius Paulus. În cursul acestui eveniment, Dio Cassius consemneaza ca "Duras, care domnise mai înainte, lasase de bunavoie tronul lui Decebal".

Cu toate ca istoriografia senatoriala ne-a transmis o imagine a unui împarat incapabil si corupt de placerile vietii, Domitian a dat dovada de o întelegere a realitatilor militare de pe limes-ul dunarean. Astfel, constient de imposibilitatea coordonarii apararii militare a provinciei Moesia, împarte aceasta mare provincie dunareana în Moesia Superior (cuprindea portiune dintre confluenta râurilor Tisa si Ciabrus cu Dunarea) si Moesia Inferior (de la râul Ciabrus pâna la varsarea Dunarii în mare). În fiecare dintre aceste noi provincii au fost alocate câte doua legiuni, iar guvernatorii au fost numiti din rangul consular. În Moesia Superior au fost deplasate Legiunea IV Flavia, cu garnizoana la Singidunum (Belgrad) si Legiunea VII Claudia la Ratiaria (Arcar), iar în Moesia Inferior, Legiune V Macedonica a ramas în garnizoana de la Oescus (Ghighen) si Legiunea I Italica la Novae (sistov).

Pentru anul 86 d. Hr. Eusebiu consemneaza ca "dacii, care luptasera împotriva romanilor au fost înfrânti" si, dupa cum reiese de la Orosius Paulus, dacii au fost respinsi peste Dunare din provincia grav afectata, iar "la hotare, armata, rau condusa, era distrusa de dusmani prin maceluri necontenite". Dupa primele succese înregistrate, în vara anului 86 d. Hr., Domitian a serbat cu mare triumf victoria împotriva dacilor. Orosius Paulus remarca faptul ca Domitian, "umflat de cea mai nebuneasca vanitate, sub pretextul înfrângerii dusmanilor, triumfa,(de fapt), pentru legiunile distruse". Dar, intentia împaratului nu era doar de a indeparta pe daci din provincia afectata, ci de a elimina pericolul militar reprezentat de regatul lui Decebal si de a re3stabili parestigiul militar afectat al imperiului în fata opiniei publice. Este posibil ca în acest moment împaratul sa urmareasca sa readuca pe Decebal la statutul de vrege clientelar, dar în conditiile financiare dorite de el.

Dupa finalizarea pregatirilor militare, în anul 87 d. Hr., Coprnelius Fuscus, prefectul pretoriului, a primit comanda operatiunilor militare împotriva dacilor. Împreuna cu "câtiva barbati alesi", dupa cum presupune C.C. Petolescu doi dintre acestia fiind guvernatorii celor doua Moesii, a trecut Dunarea pe un pod de vase. Anterior, Decebal, devenit rege al dacilor, dupa cum ne informeaza Dio Cassius, a trimis o solie de pace împaratului. Respins de împarat, "când a aflat de acestea, Decebal i-a trimis din nou solie, în bataie de joc, spunând ca va încheia pace daca Domitian are sa vrea ca fiecare roman sa-i dea lui Decebal, anual, câte doi oboli. Iar daca nu va primi aceasta propaunere, Decebal spunea ca va duce mai departze razboiul si ca romanii vor avea de îndurat mari nenorociri".

Ipoteza devenita clasica de Vasile Pârvan, este ca armata romana a trecut Dunarea în anul 87 d. Hr. î, fataOlteniei, între Vadim si Orlera, unde D. Tudor a identificat capetele unui pod roman, a înaintat pe valea Oltului, iar în defileul de la Turnul Rosu, dupa cum consemneaza Iordanes, "chiar de la prima ciocnire (dacii) înving pe romani, îl omoara pe generalul lor Fuscus si jefuiesc bogatiile din tabara soldatilor". Se considera ca Legiunea V Alaude a pierit în acest dezastru. De la Dio Cassius aflam ca împaratul Traian, în cursul coinflictului din 101-102 d. Hr., "a ocupat muntii întariti si a gasit acolo armele, masinile de razboi cucerite, precum si steagul luate de la Fuscus".

Dezastrul corpului expeditionar roman a avut loc în defileul Bistrei, la Tapae, Fuscus angaj'ndu-se pe traseul cel mai scurt, prin Banat, catre capitala lui Decebal.

C.C. Petolescu accepta ipoteza ca Fuscus si corpul expeditionar aflat sub comanda sa sa fi trecut Dunarea pe la Drobeta, dar el atrage atentia asupra a doua castre mari de mars, cu val de pamânt, unul de mari dimensiuni (37,44 ha), lânga Schela Cladovei, care a servit pentru adapostirea unei armate care abia debarcase, si altul la Porceni (com. Bumbesti, jud. Gorj). Ipoteza emisa de C.C. Petolescu este ca armata romana a trecut Dunarea pe la Drobeta, a stationat în castrul de la Schela Cladovei, de aici înaintând prin zona de dealuri subcarpatice ale Mehedintilor, apoi a traversat Motrul si a atins Jiul la Porceni, unde a ridicat cel de-al doilea castru, iar intensia lui Fuscus a fost sa patrunda spre Sarmisegetuza prin pasul Vâlcan.

Dupa dezastrul înregistrat de Fuscus, împaratul Domitian a încredintat în abul 88 d- Hr. comanda militara a operatiunilor împotriva dacilor lui Lucius Tettius Iulianus, cel care colaborase cu Apornius Saturnius în anul 69 d.Hr. î,potriva sarmatilor roxolani în Dobrogea, fost consul si viitor guvernator al Moesiei Superior,datirita experientei pe care o capatase în luptele cu populatiile barbare de la Dunarea de Jos.

Prudent si experimentat, L. Tettius Iulianus, a înaintat prin Banat catre Tapae, si, dupa cum consemneaza Dio Cassius, Iulianus, "rânduit de împarat cu conducerea razboiului, printre alte masuri bune, lua si pe aceea de a-i obliga oe soldati sa scrie pe scuturile lor numele lor si ale centurionolor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arata viteji de cei cu purtare miseleasca. si dând lupta cu dusmanii la Tapae, macelari pe cei mai multi dintre ei. Între dusmani se afla si Vezinas, cqare venea, ca demnitate, îndata dupa Decebal; pentru ca nu putea scapa cu fuga, el se trânti la pamânt, ca si cum ar fi murit; si astfel ramase nebagat în seama, iar în timpul noptii a fugit. Decebal se temu ca romanii victoriosi sa nu porneasca spre capitala lui. De aceea taie copacii din preajma lor(la o oarecare înaltime) si puse arme pe trunchiuri, pentru ca dusmanii sa creada ca sunt soldati si sa se retraga înspaimântati. Ceea ce s-a si întâmplat." Dar, cu toate ca obtinuse o victorie decisiva, L. Tettius Iulianus nu a înmcercat sa o fructifice. Se poate presupune ca, la ordinul lui Dsomitian, generalul a renuntat la o cucerire totala a statului dac, împaratul urmarind o readucere a relatiilor cu Decebal la un stadiu anterior, si nu o eliminare definitiva a acestui posibil viitor aliat. Pe de alta parte, în anul 88-89 d. Hr., împaratul, chiar daca intentiona sa continue ofensiva ofensiva împotriva regelui dac, a trebuit sa renunte la acest plan, datorita complicatiilor militare aparute în relatia cu unele neamuri germanice, cât si datorita unei neasteptate rebeliuni militare.

Din relatarea lui Dio Cassius despre evenimentele din 88-89 d. Hr., rezulta ca Domitian a apelat la serviciul cvazilor si marcomanilor, neamuri germanice din Pannonia, aflati în relatii clientelare cu Împeriul din 69 d. Hr., În razboiul contra dacilor. Dio Casssius precizeaza ca "învins si pus pe fuga de marcomani, Domitian a pornit grabnic o solie la Decebal, regele dacilor, îndemnându-l sa încheie un tratat, pe car el (Domitian) îl refuzase mai înainte, desi (regele) i-l ceruse adesea. Decebal primi propunerea de pace (caci era la mare strâmtoare), dar nu a vrut sa vina el însuti sa stea de vorba cu Domitian, ci l-a trimis pe Diegis, împreuna cu câtiva barbati, ca sa- predea armele împreuna cu câtiva prizonieri, sub cuvântul ca i-ar avea numai pe acestia." Reprezentantul regelui Decebal, Diegis, este fratele sau, dupa cum reiese dintr-o epigrama a poetului Martial. D. Tudor presupunea caî ambasada regelui dac s-a deplasat la Roma, unde Martial, poetul de curte al împaratului, a consemnat sosirea sa.

Asa cum precizam, în anul 89 d. Hr., împaratul Domitian, pe lânga conflictul cu neamurile germanice din Pannonia, trebuia sa faca fata unei rebeliuni militare la frontiera renana. Guvernatorul Germaniei Superior, Lucius Antonius Saturnius, sprijinit de doua legiuni ti de un trib germanic (chatii), a refuzat sa mai recunoasca autoritatea împaratului. Pentru a se putea concentra asupra eliminarii acestei neasteptate revolte si pentru a putea deplasa fortele militare în regiunea renana, împaratul avea liniste pe linia Dunarii. Acum se evidentiaza viitorul împarat Traian, comandant al Legiunii VII Gemina, pe care a deplasat-o, prin marsuri fortate, din Hispania Citerior, prin Galia, în regiunea Rinului. Dupa lichidarea rebeliunii, poate dupa modelul aplicat în cazul provinciei Moesia, Domitian a organizat districtele militare din aria renana în doua provincii imperiale: Germania Superior si Germania Inferior.

Pacea încheiata în 89 d. Hr. este, dupa istoriografia senatoriala, reprezentata de Dio Cassius si Pliniu cel Tânar, nefavorabila romanilor, chiar rusinoasa dar, am putea spune, o pace necesara împaratului, iar subsidiile acordate reprezentau un mijloc curent al diplomatiei romane în relatiile cu regatele învecinate. Dio Cassius ne informeaza ca "cheltuise foarte multi bani pentru încheierea pacii, caci fara întârziere dadu lui Decebal nu nuami însemnate sume de bani, dar si mesteri priceputi la diferite lucrari folositoare în timp de pace si de razboi si fagadui sa-i dea mereu multe". De altfel, acordul a fost respectat de regela Decebal pâna la anularea sa de catre împaratul Traian.

Dupa 89 d. Hr., împaratul Domitian a mai purtat o serie de razboaie cu marcomanii, cvazii si sarmatii iazigi, dar relatiie cu dacii au ramas în limitele stabilite în 89 d. Hr.

Prin acest foedus încheiat în 89 d. Hr., considerat în mod traditional drept compromis datorita epuizarii reciproce, regele Decebal devenea aliat al imperiului, amicus et socius populi Romani. Conform acestei aliante, un corp expeditionar roman, sub comanda lui C. Vellius Rufus, a primit permisiunea de a traversa regatul dacic pentru o expeditie contra barbarilor de dincolo de acesta. O inscriptie descoperita la Baalbeck (Heliopolis, Siria) ne informeza ca acest C. Vellius Rufus a fostz decorat de Domitian în timpul razboiului cu marcomanii, cvazii si sarmatii iazigi, împotriva carora a facut o expeditie, trecând prin regatul lui Decebal, expeditionem per regnum Decebali regis Dacorum.

La 18 septembrie 96 d. Hr., împaratul, Domitian a fost asasinat în urma unui complot de palat, iar pentru prima data de al Augustus, Senatul a trebuit sa desemneze un succesor, iar cel care avea sa întruneasca consensul a fopst Marcus Coccesius Nerva, fost consul, ultima oara chiar în anul 90 d. Hr., si cu o origine respectabila.

Alegerea sa dadea satisfactie atât partizanilor suprimarii ereditatii imperiale, pentru ca avea 66 de ani si nu avea urmasi, cât si comandantilor militari, datorita faptului ca se dovedise loial fata de fostul împarat în cursul rebeliunii lui Saturnius.

Politica abila a lui Nerva. În orice caz, domnia lui Nerva, proclamat de Senat ca succesor al lui Domitian, s-a bucurat initial de un sprijin destul de amplu. Numeroase inscriptii înregistreaza favorabil, chiar cu entuziasm, masurile adoptate în cursul unei domnii foarte scurte, de un an si câteva luni. La rândul lor, sursele literare prezinta domnia lui Nerva succint, dar într-o lumina favorabila sau chiar foarte favorabila: se staruie asupra erei fericite instaurate, asupra bunatatii si moderatiei celui dintâi Antonin. De fapt Marcus Cocceius Nerva era un batrân senator, vlastar al unei familii senatoriale destul de vechi, care se înrudea vag cu prima dinastie a Imperiului, cea a Iulio-Claudienilor. Nerva însusi efectuase o cariera senatoriala îndeosebi civila-administrativa, financiara, care culminase prin asumarea a doua consulate sub Flavieni, dar beneficiase anterior de sprijinul puternic al lui Nero.

Am aratat ca, spre a avita tulburarile neplacute, Nerva fusese, de fapt desemnat de conspiratori înainte de uciderea lui Domitian: armata ti Senatul nu facusera decât sa oficializeze aceasta initiativa la 19 septembrie 96 d. Hr. Mai multe motive determinasera aceasta alegere si îi asigurasera un consens larg. Cântarise mult si firea sa înclinata spre moderatie si realism, la care se refera Xiphilin dar actionasera, si alti factori, partial evocati de Albino Garzetti. Cariera anterioara, mai ales civila, convenea atât marilor comandanti, care nu vedeau în Nerva un rival fericit, cât si senatorilor traditionalisti. Vârsta înaintata, sanatatea precara, lipsa de mostenitori directi, linistea pe multi, încuraja toate sperantele si amâna optiunea pentru un împarat sortit unei lungi domnii. Adaugam la aceste observatii si alte elemente. Absenta succesorilor nemijlociti era atât pe placul exponentilor teoriei alegerii celui mai bun senator, cât si cel al partizanilor ereditatii de facto. Rudenia lui Nerva cu Iulio-Claudienii întrunea adeziunile nostalgicilor lui Nero cât si al senatorilor care nayuiau spre restaurarea principatului lui August, fondatorul primei dinastii. În sfârsit, adversarii Flavienilor îsi aminteu de tensiunea survenita dupa 93 d. Hr. între Nerva si Domitian, iar partizanii lor nu uitau faptul ca noul împaratdobândise maxima demnitate sub dinastia anterioara. Am vazut ca Nerva fusese consul împreuna cu Domitian, chiar dupa jugularea insurectiei lui Antonius Saturnius.

Astfel Nerva aparea cu adevarat un împarat ciuilissimus, foarte cetatean si civil. În plus era considerat ca un politician perspicace si foarte abil. Nerva a facut mari concesii senatului; a jurat, în plina curie, ca nu va ucide niciun senator, s-a consultat frecvent cu fruntasii (primores) ordinului senatorial, a cautat sa concilieze factiunile aristocratice rivale, s-a straduit, în general sa afiseze o politica prosenatoriala, la antipodul celei preconizate de predecesorul sau. O intensa si dibace propaganda semnifica restabilirea libertatii. Monedele batute imediat dupa întronarea lui Nerva, reiau motive cândva exploatate de Galba si proclama renasterea Romei si a libertatii. Legendele monetare asociaza libertatea publica-LIBERTAS PVBLICA-Roma renascând-ROMA RENASCENS. Prin libertas se înselegea de fapt o discreta libertate a cuvântului, îndepartarea spaimei din timpul lui Domitian, implantarea unui climat de destindere interna. Nerva recheama din exil pe cei surghiuniti de catre Domitian.

În cadrul reformarii postei imperiale, italicii sunt scititi de de sarcina întretinerea functionarilor imperiali. Pe de alta parte, Nerva a adoptat si o politica de econimii tradusa în anumite masuri de austeritate, de reducere a cheltuielilor publice. Nerva a alcatuit chiar o comisie din cinci senatori în vederea reducerii acestor cheltuieli publice. Administratia imperiala avea de înfruntat dificultatile financiare, mostenite de la Domitian si potentate de masurile ei generoase.

Asemenea masuri costisitoare au fost adoptate si în agricultura. Aspirând sa sprijine pe plugarii italici liberi si totodata sa confere regimului o fatada traditionalista, Nerva s-a întors la legile agrare ale republicii, a cumparat loturi de pamânt, care apartineu marilor domenii, si a însarcinat anumiti senatori cu distribuirea lor unor tarani fara pamânt sau mici proprietari. Pe de alta parte, Nerva initiaza institutiile alimentare sortite hranirii copiilor nevoiasi din Italia.

Caius Calpurnius Crassus Frugi Licinianus, vlastar al aristocratiei Republicii, a organizat chiar o conspiratie, care a esuat, desi Crassus, descendent al succesorului desemnat de catre Galba, putea aparea ca pretendentul la tron al ultratraditionalistilor, al galbienilor nostalgici.

Nerva era abil si destul de pragmatic, dar nu credem ca el n-ar fi nutrit niciun fel de proiect politic. Consideram însa ca Nerva si anturajul saa militau pentru un model politic suplu, congruent împrejurarilor. Un asemenea model implica renuntarea sincera, clara la despotismul accelerat si teocratic, Nerva întelegea nu numai sa salvgardeze bunurile senatorilor sau sa le manifeste deferenta, ci sa colaboreze activ cu ei. Am mentionat mai sus o serie de initiative care presupunea colaborarea efectiva a unor senatori. Se punea asadar o surdina promovarii categoriilor sociale "diriguitoare" sub Domitian, cavaleri si anumiti liberti. Nerva dorea în mod sincer sa aiba sprijinul senatorilor.

Totusi savantii au considerat cu sagacitate ca nu era vorba de un principat autentic senatorial si ca multe initiative ale batrânului împarat au exclus colaborarea cu senatul conceput ca un corp constituit. În realitate, puterile efective ale senatului nu cresteau în mod simtitor si se prefigura compromisul politic realizat de Traian, care sa crute persoanele senatorilor si prestigiul ordinului lor, dar sa mentina intact absolutismul imperial de profunzime, chiar daca, prin originea si cariera sa, Nerva era mai "senatorial" dacât urmasul sau. Cum am aratat, sunt mentinuti unii consilieri ai lui Domitian. Centralizarea puterii si anumite masuri politico-administrative adoptate de Flavieni nu sunt abandonate. Asadar programul de guvernamânt conceput de Nerva si de consilierii sai comporta o ruptura partiala cu politica Flavienilor.

Adoptarea lui Traian. Nerva si sfetnicii sai au profitat de necesitatea desemnarii unui succesor la Imperiu. Problema se punea de mai multa vreme, dat fiind vârsta înaintata si sanatatea precara a lui Nerva. Diversele factiuni aveau, desigur, propriul lor candidat si grupurile traditionaliste ar fi dorit un alt împarat ciuilissimus care sa apartina unei familii mai vechi de senatori. Nerva l-a adoptat pe Traian, înlaturând pe ceilalti candidati pe care miscarea pretorienilor trabuie sa-i fi înspaimântat cumplit.

Adoptarea lui Traian a fost, desigur, tinuta în secret si realizata ca o adevarata lovitura de piatra. La sfârsitul lunii octimbrie 97 d. Hr., probabil chiar în yiua de 27 si dupa o reuniune a consiliului principelui, Nerva profita de vestea unei mici victorii repurtata de trupele sale în Pannonia pentru a organiza un sacrificiu si a proclama adcoptiunea. Ceremonia se desfasoara în Capitoliu, în fata templului lui Iupiter. În multime se afla cei 30 de lictori, care simbolizeaza vechile comitii curiate, acum practic disparute: declaratia principelui înlocuia legea curiata, cândva indispensabila. Concomitent, Nerva nu se multum,este sa-l adopte pe Traian ca fiu, ci îl proclama ca asociat al sau, co-împarat, si abdica o parte din puteri în favoarea lui. Pliniu arata în ce rezida acest transfer partial de puteri, relevând ca Traian devine "împarat si asociat la puterea tribuniciana" al lui Nerva: ... imperator et consors tribuniciae potestatis. Senatul confirma asocierea lui Traian la Imperiu si o ambasada a lui Nerva în frunte cu Frontinus îi anunta noului imperator, care se afla în Germania Superior, deciziile luate la Roma. Astfel s-a asigurat nu numai succesiunea lui Nerva, ci si înzestrarea Imperiului, începând de la sfârsitul lui octombrie 97 d. Hr., cu doi conducatori, unul la Roma si celalalt la frontiere, unul civil si celalalt militar. Sistemul s-a dovedit foarte eficace. Totodata Nerva atesta oficial însusirea de catre regimul imperial a doctrinerii alegerii ca succesor a celui mai bun senator, înlesnind compromisul politic care va sta la baza Principatului lui Traian. Într-adevar, Paribeni explica faptul ca Traian nu si-a transformat radical numele dupa adoptiune, prin respectul pe care îl nutre fata de tatal sau.

Familia lui Traian era de origine putin stralucita, fapt clar subliniat de Eutropiu. "Traian apartinea unei familii mai degraba vechi decât stralucite": Ulpius Traiani Crinitus... familia antiqua magis quam clara. Într-adevar Traian era nascut în Italica, din provincia hispanica Baetica, localitate pe care romanii o colonizasera înca din 206 î. Hr. În Italica locuisera foarte putini iberi, încât Ulpii formau o familie italica veche, destul de bogata, deloc sau prea putin amestecata cu indigenii. Tatal împaratului numit Marcus Ulpius Traianus, fusese primul consul din familie, probabil în 68 d. Hr. si un î'ncercat general care se remarcase în razboaiele din Orient, Palestina si Siria. Era, desigur, unul din exponentii noului senat creat de Flavieni, militar si senator, virtuos, modest; intrase în rândurile patricienilor, dar îsi crescuse fiul în rândul soldatilor, la scoala aspra a campaniilor militare.

Marcus Ulpius Traianus, fiul consulului, se nascuse în 52 sau 53 d. Hr., în ziua de 18 septembrie. Dupa un rapid vigintivirat (fusese unul din cei 20 de tineri care inde3plineau functii secundare la Roma), servise ca ofiter, tribunus militum, sub ordinele tatalui sau, pret de 10 ani. Pliniu cel Tânar, subliniaza ca în acest lung stagiu militar, Traian câstigase o foarte bogata experienta ca militar. Traian a servit, astfel, în Orient, mai ales în Siria si pe Rin, în Germania, si a devenit apoi questor si preator, catre 84-85 d. Hr. Cu prilejul rascoalei lui Antonius Saturnius transfera pe Rin, într-un timp record, Legiunea I Adiutrix, pe care o comanda în Hispania Terraconeza. Drept multumire, Domitian îl ajuta sa devina consul ordinarius, în 91 d. Hr. Primeste ulterior comandamente pe Dunare, iar Nerva îl numeste guvernator al Germaniei Superioare, misiune pe care înca o detinea în momentul adoptarii.

Alegerea acestui valoros general, provenit dintr-o colonie italica din provincii si senator der extractie destul de recenta, n-a fost, fara îndoiala, rodul unei optiuni accidentale. O serie întreaga de factori emerg din complexul dezbaterilor politice ale vremii pentru a-l desemna pe Traian ca cel mai bun cetatean, optimus cinis. Am aratat ca decizia lui Nerva a fost influentata de consiliul principelui. Sursele antice, în speta epitomatorul lui Aurelius Victor, estimeaza ca hotarâtoare interventia compatriotului lui Traian, Lucius Licinius Sura, consul probabil în 97 d. Hr., literat si orator. Totusi nu se aflau în cauza doar manevre de curte.

Traian reprezenta provinciile hispanice, care de aproape un secol dadusera Romei numeroase personalitati marcante, scriitopri si oemani politici. Asadar, pe de o parte Traian s-a bucurat de sprijinul puternicelor provincii iberice, de obligatia regimului imperial de a le menaja si de simpatia influentei colonii hispanice de la Roma. Traian se înfatisa ca un militar care adoptase o politica moderata, traditionalista, deferenta fata de senat.El întretinea solide relatii de prietenie în rândurile grupurilor senatoriale traditionaliste, care se confruntasera cu Domitian. Acestea stiau ca nu se compromisese în niciun fel în teroarea dezlantuita de Domitiansi puteau asadar sa-l accepte cu usurinta, chiar daca nu-l considerau ca veritabil adept al politicii si ideologiei lor.

Traian dovedise astfel ca era un militar disciplinat, iar Domitian îl rasplatise nu numai printr-un consulat ordinar în 91 d. Hr. , ci îl promovase si printre însotitorii sai-comites- care îl secondasera în turneul sau în Pannonia. Traian devenise sfetnic al împaratului, amicus principis, probabil membru al al consiliului principelui.

Traian a linistit si satisfacut imediat pe traditionalistii de la Roma si în general pe toti cei îngrijorati de consecintele agitatiei pretorienilor. N-a venit în capitala, ci a chemat la el , pe Rin, principalii rebeli, în frunte cu Casperius Aelianus. Faptul nu aparea anormal, caci un nou imperator putea aduce în preajma sa o parte din cohortele pretoriene. La rândul lor, Aelianus si ceilalti capi ai miscarii recente sperau sa se înteleaga cu proaspatul co-împarat si eventual sa-l atraga de partea lor. Dealtfel, presatigiul militar al lui Traian era prea mare ca ei sa încerce un act de insubordonare. Oricum ofiterii si eventual subofiterii pretorieni s-au supus, au mers la cartierul general al lui Traian care a dat imediat ordin sa fie executati.

Efectul acestei masuri necrutatoare trebuie sa se fi resimtit intens la Roma si în Imperiu: puterea lui Nerrva era restabilita în toata vigoarea sa, iar asociatul la Imperiu se dovedea un cezar energic, atasat în acelasi timp traditiilor romane si disciplinei militare. Traian a continuat sa ramâna în zona germanica, de unde nu s-a deplasat spre Roma înainte de moartea lui Nerva. Traian a comandat întreaga armata aflata aici, având sub ordinele sale, si în vederea unor operatii de curatire, pe Lucius Iulius Ursus Servianus, în Germania Superioara si pe Lucius Licinius Sura, în Germania Inferioara. Chiar înainte de moartea lui Nerva si în urma unui succes diplomatic repurtat asupra bructerilor, Traian a primit supranumele triumfal de Germanicus. Se pare ca el îsi asuma titlurile de imperator si de caesar, ca si puterea tribuniciana, în vreme ce Nerva ramânea Augustus si mare pontif si îsi rezerva dreptul de a bate moneda. Într-adevar, imaginile unor monede batute în ianuarie 98 d. Hr. nu-l înfatiseaza decât pe Nerva, asociat unor somboluri militare.

Dar asocierea celor doi împarati nu a durat decât trei luni. La sfârsitul lui ianuarie 98 d. Hr., eventual chiar în yiua de 27, Nerva moare în parcul lui Sallustius, probabil din pricina unei pneumonii. A primit repede onorurile apoteozei, adica a devenit diuus. Trupul batrânului împarat a fost purtat pe umeri de senatori, precum odinioara corpul lui Augustus, în al carui mausoleu a fost dealtfel depusa cenusa lui Nerva. Traian a învederat întotdeauna o pietate deosebita, un respect constant fata de memoria predecesorului sau.

CAPITOLUL III

Sistemul politic al lui Traian si subsistemul ideologic

Consideram ca Traian si anturajul sau au elaborat si practicat în mod constient un anumit sistem politic, în interiorul caruia se pot distinge un subsistem ideologic, un altul de politica interna si un al treilea, dedicat politicii externe. In subsistemul ideologic, degajat din dezbaterile cercurilor cultural-politice si grupurilor de presiune ale epocii, functiona ca imagine-cheie reprezentarea lui Traian ca optimus princeps, cel mai bun împarat, omul compromisului politic realizat dupa lichidarea lui Domitian.

1. Traianus optimus princeps. Cum subliniaza sir Ronald Syme, Tacit si alte testimonii ale epocii 31 socotesc pe Traian pe masura sarcinii lui marete, în stare sa domneasca, capax imperii^. Pliniu aprecia ca la toti cezarii anteriori viciile alternau cu virtu­tile, aplicîndu-le astfel optica probabilista a Noii Academii: Traian avea însa numai virtuti.

Nerva îl alesese ca succesor tocmai pentru ca in jurul reputatului general se realiza un consens aproape unanim si ca acest consens pornea de la însusirile reale ale lui Traian, însa ca tinea seama si de interese politice largi. Nerva, exclama Pliniu, n-ar fi putut afla în jurul sau pe altcineva atat de înzestrat, care deci sa fie optimus "cel mai bun". în scrisoarea de felicitare pentru asumarea întregii puteri de catre Traian, din februarie 98 d. Hr., Pliniu afirma raspicat ca-1 doreste, pe toate planurile excelent, optimus: "vreau sa fii atît în viata privata cît si în cea publica, tu, cel mai bun împarat, sana­tos si vesel", fortem te et hilarem. Imperator optime, et priuatim et publice opto. S-ar spune deci ca optimizarea lui Traian coincide sau chiar precede întronarea lui." Aceasta optimizare urmarea sa

mai functiona si un altul nou devenise oportun. Asadar optimi­zarea lui Traian tinea seama de calitatile reale ale împaratului, dar le proiecta pe planul aspiratiilor politice.

Optimus ilustreaza preeminenta în toate domeniile, caci însusi Iupiter este întai optimus si abia în al doilea rand maximus. In acelasi timp, epitetul adera perfect la cali­tatile lui Traian si îl diferentiaza de toti romanii vestiti ai trecutu­lui. Se definea astfel un nou model de monarhie absoluta, care în cadrul ideologiei legitima jonctiunea între ofensiva militara externa si compromisul politic intern. Optimizarea s-a extins, consolidat si oficializat de-a lungul dom­niei lui Traian. Pliniu atesta ca senatul 1-a numit pe Traian optimus înainte de a-i atribui titlul de pater patriae "parinte al patriei, adica înainte de octombrie 98. Legendele monedelor proclama si ele pe Traian drept optimns princeps_, din ce în cel mai frecvent dupa 103 d. Hr.

Oricum, senatul ii confera oficial titlul de optimus, devenit agnomen imperial în timpul cam­paniei partice. In acest mod, Traian devenea oficial cel mai bun împarat roman, domnia sa se impunea ca apogeu al Imperiului si se opera definitiv disjunctia între modelul politic promovat de el si cele anterioare. Se pare ca hotarîrea senatului a datat din iulie 114 si ca ea i-a parvenit împaratului la sfarsitul lunii urmatoare. Pe monedele batute la Alexandria titlul de "cel mai bun", echivalentul lui optimus, nu apare alaturi de numele lui Traian .

Imaginea lui Traianus optimus princeps, definitiv consacrata, formeaza cheia întelegerii sistemului politic preconizat în timpul domniei lui Traian. Ideo­logia optimizarii lui Traian comporta prezentarea lui ca un feno­men nou, inedit în istoria Romei. Totusi calitatile puse pe seama lui Traian reluau atributele bunului monarh, asa cum fusesera ele definite în tot cursul secolului întai al erei noastre. In fond, optimus princeps era cel mai bun dintre bunii monarhi, ipostaza suprema a lui rex iustus.

Prima trasatura a bunului monarh rezida în faptul ca nu se con­sidera stapîn, nici oamenii liberi si nici sclavii nu trebuie sa i se adreseze cu un asemenea titlu. El este respectat si nu temut, apare supusilor ca fericit, bun, generos, drept, pios fata de zei. Isi iubeste soldatii, le impune o disciplina riguroasa si un antrenament sever, iubeste pacea, dar este oricand gata sa combata victorios dusmanii patriei sale. Insistenta asupra atribu­telor militare ale bunului monarh introduce un element nou în ima­ginea traditionala a basileului desavarsit si ilustreaza preocuparile lui Traian. Cassius Dio îi atribuie lui Traian aproape toate calitatile care rezulta din portretul bunului monarh, faurit de Dio din Prusa: onestitate, lealitate, generozitate. Dupa 100 e.n. Traian va include libertas în aparatul sau propagandistic. O moneda batuta în primul deceniu al secolului reprezinta pe o parte bustul lui Traian. încu­nunat cu lauri si drapat, si pe cealalta Libertatea personificata, în picioare, cu o scufa si un sceptru. Alte monede, emise chiar în anii 98-100 d. Hr., personifica notiuni care traduc atributele por­tretului bunului monarh si politica de conciliere, lansata de împarat si de anturajul lui: abundantia, securitas "siguranta", felicitas "feri­cirea". S-a observat, pe de alta parte, ca titulatura imperiala a ramas foarte traditionalista: din "formula" respectiva s-a eliminat titlul de censor, asumat de Domitian, si s-a renuntat la confiscarea consulatului.

S-a cristalizat astfel un adevarat portret-robot al principelui ideal, care nu putea fi decît Traian. Continuitatea si discontinui­tatea alternau în acest portret. Astfel, împaratul cumula atributele bunului basileu, din secolul I d. Hr., la care adauga o deosebita capa­citate militara, necesara în conjunctura istorica respectiva si conco­mitent devenea un model pentru toti romanii, care îsi reglau mora­vurile dupa pilda lui Traian. In cetatea ideala, în lumea romana desavarsita, la care aspirau Traian si Dio din Prusa, trebuiau sa domneasca echilibrul si întelepciunea, adica o ideologie avansata, o doctrina de guvernamînt adecvata.

3. Ciuilitas si bazele politicii interne. Traian emerge asadar din propaganda literara a sustinatorilor sai ca un princeps ideal: Pliniu subliniaza ca el depaseste toate asteptarile. Este competent în timp de razboi, ca si în vreme de pace, îngaduitor, dar demn, de­parte de orice viciu, posesor al unei serii de virtuti opuse, variate: seueritas, "severitatea", dar si hilaritas "veselia", grauitas "seriozi­tatea", dar si simplicitas "accesibilitatea", maiestas "majestatea", dar si humanitas "omenia". Ca la un rex desavarsit, calitatile fizice, frumusetea, îi completeaza ansamblul virtutilor^.

Se acrediteaza astfel o imagine foarte traditionalista a lui Traian. împaratul avea nevoie de ea, caci era primul cezar nascut în afara Italiei, într-o familie ce parasise de multa vreme peninsula. Traian trebuia sa se impuna ca un ciuis, iar ciuilitas urma sa devina centrul vital al propagandei sale traditionaliste, conceptul care sa defineasca prioritar fatada ideologica a politicii sale interne, noti­unea menita sa deschida calea explicarii politicii interne a împara­tului, în acest sens.

Un asemenea ciuis atesta în primul rand pietas "pietate" fata de traditiile si zeii Romei, prim concept corelat faimoasei ciuili-tas. Legendele si imaginile consemnate pe monede, în tot cursul domniei lui Traian, reliefeaza pietatea imperiala. Obsequium "respectul" apare în aceste conditii, ca un corolar al pietatii pentru a defini atitudinea lui Traian fata de zei si de senat, dar si ca sa demonstreze cum se poarta romanii cu împaratul. Ciuilitas creaza obligatii nu numai pentru optimus princeps, ci si pentru concetatenii sai.

Ciuilitas implica si alte conotatii, numai partial definite de cele sapte concepte aferente ei. în primul rand ea se bazeaza, cum am aratat si anterior, pe virtutea, pe moravurile exemplare ale lui Traian. Insusi titlul de optimus izvoraste din aceste moravuri "este dat pentru moravuri, nu pentru soarta" împaratului, non moribus, sed fortunae dalus est. Iîmparat virtuos, Traian respecta legile caci stie, cum spune Pliniu, ca "nu este principele deasupra legilor, ci legile deasupra principelui", non est princeps super leges, sed leges super principem. Traian pare situat pe acelasi plan cu legile, în alt pasaj din Panegiric, dar Pliniu recunoaste ca Traian se afla Ia originea legilor, pe care le elaboreaza dupa plac, chiar daca ulte­rior le respecta: "ai vegheat cu prevazatoarea ta severitate ca ce­tatea întemeiata pe legi sa nu para nimicita tot de ele", prouida seueritate cauisti ne fandata legibus ciuitas euersa legibus uideretur

Ciuilitas comporta asadar atat demers cetatenesc, cat si conduita umana, clementa fata de romani. Ea mosteneste clementia candva preconizata de Seneca pentru Nero, dar cu inflexiuni traditionaliste considerabil augmentate. Ciuilitas defineste astfel o ideologie, construieste fatada traditionalista a regimului, adecvata politicii de echilibru anterior, de compromis între fortele politico-sociale.

Se sugereaza astfel o subtila dialectica care în cadrul subsiste­mului ideologic legitima subsistemele politicii interne si externe, caci ciuilitas si compromisul conditioneaza, încurajeaza fortitudo din politica externa. La randul sau, fortitudo faciliteaza si sustine civilitatea si doctrina echilibrului din politica interna. Totodata, valentele civilitatii rezulta astfel diminuate. Ciuilitas ilustreaza nu numai precautiile tactice adoptate de Traian, ci si o abila manipulare a ideologiei, fireasca în timpul Imperiului roman.

Fortitudo si bazele politicii externe. Vocatia razboinica a lui Traian rezulta chiar din Panegiricul lui Pliniu. El staruie dealtfel asupra calitatilor militare, de general si de soldat, prin care se distinge Traian. Am aratat ca ciuilitas sprijina poli­tica interna a lui Traian, subordonandu-si alte sapte concepte: tortitudo functioneaza singura pentru a ilustra si încuraja politica externa, dar astfel ea dobandeste un relief acuzat, se manifesta ca prevalenta în campul semnificatiilor ideologice ale regimului. Fortitudo poarta mai ales asupra strategiei imperiale, în vreme ce ciuilitas tinde sa se limiteze la tactica politica. Traian modifica în profunzime politica externa, renunta la defen­siva practicata de Flavieni si chiar la politica prea senatoriala, dupa parerea lui, si prea axata pe problemele interne, care fusese adoptata de Nerva. Iar ideologia si propaganda ilustrau precaut, dar fidel si semnificativ aceste mutatii. Dealtfel sursele antice sesizau caracterul profund novator al politicii si ideologiei externe asumate de Traian.

Coneeptele absolutiste si proclamarea paternalismului. Seria de concepte absolutiste demonstreaza clar ca Traian nu este nici un moment sincer considerat de Pliniu si de alti politologi ai timpului ca "cel dintai dintre egali", primus inter pares. Romanii sunt calificati drept subiecti nu numai legilor ci si lui Traian, care îi guverneaza moderat, dar ca pe niste supusi. Traian detine o putere absoluta, deopotriva cu cea a zeilor, de fapt controlul nelimitat al pamîntului, pacii si razboiului. Fundamental este faptul ca acest monarh "nu e în nici o privinta constrans", quod nihil cogitur, adica nu-si vede întâietatea si domi­narea romanilor deloc limitate.

Traian constituie "un dar" al zeilor si el adopta ciuilitas în raporturile cu supusii sai, pentru ca aceasta exprima vointa lui, dar în reali­tate el reprezinta un kosmokrator, un stapîn al lumii. La aceasta realitate a puterii ce ii revine si pe care Pliniu o recunoaste, se refera si sensul de "misiune", "însarcinare". Intr-adevar, Traian este investit cu o misiune divina, care îi asigura stapanirea neconditionata a cosmosului. Domnia lui Traian, prin virtutile civile din interior si vitejia demonstrata în afara, oferea un spectacol divin, demn de un kosmokrator. Cand se refera la un imperium si o auctoritas, "putere si autoritate" a senatului si a statului, Pliniu e constient ca acestea îi reveneau în primul rand lui Traian, care cu marinimie divina cedeaza o par­cela din ele.

Dar diuinitas a lui Traian implica unele concepte aferente, cum sunt cele de castitas "puritate" si de sanctitas "sfintenie". Chiar în enuntul care il declara pe Traian munus deorum, Pliniu arata: "ce dar al zeilor este mai elevat ori mai frumos decat un principe pur si sfant si foarte asemanator zeilor".

Pe de alta parte, am mentionat ca potestas soluta et infinita. "puterea libera si nelimitata" ilustreaza de asemenea absolutismul, constituind în acelasi timp cauza si efect al misiunii divine, caci extensia sa prilejuieste o capacitate demna de Iupiter si totodata constituie rezultatul menirii sacre a împaratului. De fapt, în con­ceptia lui Pliniu, statul ajunge sa se confunde cu Traian. Nu trebuie deci sa ne surprinda incidentele unor epitete de inspiratie lagida: bonitas, "bunatatea", inclulgentia tua, "îngaduinta ta", magnitudo, "maretia", prouidentia "pre­vederea, aetemitas. Traian emerge din aceasta corespondenta, ca si din Panegiric, ca un adevarat kosmokrator. Dealtfel, daca in Panegiric, Pliniu opune lui Domitian dominus pe un Traian ciuis et parens, în corespondenta sa cu augustul sau conducator i se adreseaza în nenumarate randuri cu domine, "stapane". S-ar spune ca absolutismul paternalistic era obligat sa contina domi­natul macar in nuce.

Monedele si alte marturii materiale confirma eforturile pro­pagandei oficiale de a nu ignora realitatea absolutista a autoritatii lui Traian. Astfel, diverse monede exalta conceptul absolutist al vesniciei, asociat cu Traian, sau cu zeii sai favoriti, Iupiter ori Hercule. Uneori împaratul este asociat chiar soarelui, al carui bust apare pe reversele monedelor. Potestas soluta et infinita a unui împarat care a si devenit în fapt solutus legilus. "liber fata de legi", diuinitas sanctitas, castitas, conduc toate la legitimarea pe plan teoretic a idealului de împarat kosmokrator, pe care Traian încerca sa-1 impuna, precaut dar constant, în practica administratiei romane. Ideologia vremii trebuie deci sa structureze o persona complexa care i se atribuie lui Traian, unde alaturi de valentele prescrise de ciuilitas si de fortitudo se strecurau si cele ce îl atesta pe Traian ca parens al romanilor si chiar ca un adevarat kosmokrator. Aceasta persona travestea, - dar tot­odata manipula si chiar legitima datorita componentelor absolu­tiste, întelese drept complemente ale celor opuse lor, traditiona­liste - autocratia prudenta dar foarte reala, care caracteriza actiunea politica efectiva, concreta a lui Traian

CAPITOLOL IV

Politica interna a lui Traian

Paternalismul în organizarea administratiei centrale, legis­latiei si politicii sociale. Atitudinea fata de societate si organizarea puterii imperiale Ia nivel central sunt marcate de absolutismul paternalistic, temperat, prudent, dar în substanta sa esentiala ferm, pe care ni 1-a revelat examinarea ideologiei si a orientarilor fundamentale atribuite regimului de sustinatorii lui si de Traian însusi.. Traian n-a ezitat sa inoveze curajos în multe privinte, cum ar fi dezvoltarea administratiei pe baza utilizarii ordinului ecvestru, diminuarea rolului Italiei, stabilirea carierei cavalerilor, schimbarea compozitiei senatului. Astfel, amintim ca Traian impune senatorilor, indiferent de originea lor, sa investeasca cel putin o treime din averea lor în bunuri imobiliare aflate în Italia, fapt care comporta în acelasi timp revitalizarea economica si sporirea prestigiului peninsulei.

Legislatia lui Traian a fost severa, asa cum demonstreaza schimbul de scrisori dintre Traian si Pliniu. Administratia impe­riala veghea riguros la slujirea intereselor fiscului, finantelor imperiale. Dar legislatia lui Traian se inspira din principiile uma­nitare larg difuzate în randurile juristilor epocii. Astfel se prote­jeaza bunurile minorilor, se interzice vanzarea ca sclavi a copiilor abandonati, dar si condamnarea rapida a acuzatilor si numai în temeiul unor simple banuieli. Umanitarismul împaratului apare astfel ca indubitabil, dar el vine sa sprijine dorinta lui de a mentine echilibrul si reconcilierea interne. Concomitent, toate aceste masuri traduc si tendinta admi­nistratiei centrale imperiale de a se amesteca necontenit în viata oamenilor si de a dirija precaut dar foarte autoritar sistemul social. Totodata el largeste limitele pomeriumului, incinta sacra a Romei, si asigura calatorii rapide în tot cuprinsul Imperiului.

Desigur, Traian se situeaza înca destul de departe de politica pe care o va practica Hadrian. Traian renunta la confiscarea consulatului în profitul puterii imperiale. El n-afost decat de sase ori consul si, daca lasam de o parte primele trei consulate, constatam ca n-a asumat magistratura suprema decat în momente politice cardinale: în 101, anul primului razboi dacic, în 103, cînd trebuia pregatita a doua campanie împo­triva lui Decebal si consolidat echilibrul intern, în 112, care marca în acelasi timp cotitura în consolidarea absolutismului si prepara­rea marii expeditii împotriva partilor. Totodata, Traian inoveaza totusi în materie consulara. Daca anterior numai cu totul excep­tional un consul putea sa-si exercite îndatoririle departe de Roma, sub Traian, atat el însusi cat si altii, raman uneori pe frontiera în tot cursul mandatului consular. Traian si-a mentinut multa vreme eforturile de a-si concilia simpatia, sprijinul diferitelor forte sociale, consensul general, îndeosebi cel al claselor dominante. Am vazut care au fost atitudi­nea si politica sa fata de senat si de ordinul senatorial. Regimul lui Traian nu s-a atins de privilegiile publicanilor, toti cavaleri, dar în cadrul politicii de amplificare a functionarismului ecvestru, numarul procuratelor este sporit de la saizeci si doua, cate erau sub Domitian, la optzeci. Cavalerii beneficiaza de tot soiul de pos­turi noi, inclusiv în cabinetul imperial. Totodata, am vazut ca Traian promoveaza lesne cavaleri în randurile curiei, inclusiv prefecti ai pretoriului, caci împaratul nu întelegea sa sprijine ordi­nul ecvestru numai pentru el însusi si în detrimentul celui senato­rial: avea nevoie de întelegerea dintre ordine, concordia ordinum. De asemenea, Traian ramane fidel în tot cursul domniei stra­daniilor initiale care îi asigurasera simpatia plebei. Jocurile si di­vertismentele o satisfaceau, ca si distributiile de bani si de ali­mente gratuite. Prada luata de la daci va fi în mare masura chel­tuita în acest scop. Congiariile lui Traian au depasit cu mult pe cele ale lui Domitian. De asemenea, cum plebea de la Roma nu mai alcatuia sub Traian un lumpenproletariat, ci o categorie sociala privilegiata, constructiile numeroase ridicate in Capitala si îndeobste activitatea comerciala si artizanala intensa dadeau de lucru nu numai sclavilor ci si oamenilor liberi saraci. Traian înte­legea dealtfel sa sprijine pe plebeii mai înstariti, mai usor de con­trolat. Oamenii liberi saraci trebuiau sa trudeasca, sa nu aiba timp sa judece si sa critice injustitiile sociale, care persistau chiar si sub Traian. De altminteri, Traian limiteaza si controleaza cu strictete collegia, acele microcolectivitati ale epocii, caci voia sa rapeasca plebei orice putinta de a-si canaliza, organiza si exprima nemultumirile. Insa legislatia lui Traian prevede controlarea severa a libertilor: în cazul asasinarii stapanului procedura penala introduce tortu­rarea sclavilor eliberati chiar în timpul vietii stapanului, pe lînga interogarea brutala a celor deveniti liberi prin testament. Con­comitent, Pliniu atesta controlarea si diminuarea influentei exercitate la curte de libertii imperiali. Acestia sunt totusi onorati si conduc înca unele birouri ale principelui, alaturi de cavaleri. Asadar, ca sa prezerve ordinea sociala sclavagista, considerata de el indispensabila reali­zarii echilibrului intern, Traian consolideaza autoritatea si privilegiile claselor sociale dominante.

Paternalismul în politica economica. Desigur, paturile so­ciale suprapuse beneficiau de o viata deosebit de confortabila, de un lux stralucitor, în limitele civilizatiei epocii. S-au dezvoltat diferite industrii, în continuarea unui proces mai vechi si îndeosebi cea a constructiilor, stimulata de ridicarea a numeroase edificii, apeducte, poduri si sosele, ori cea a produse­lor de ceramica, de sticla, metal sau lemn, la Roma dar mai ales în provincii. Fiinta si o anumita industrie alimentara, centrata pe fabricarea unor condimente si sosuri, chiar a unor conserve de peste. De asemenea, în ateliere se dezvolta o modesta industrie textila. Am mentionat ca dezvoltarea mijloacelor de comuni­catie favoriza comertul, înfloritor atat în interiorul Imperiului, cat si cu tari din afara lui, de unde se aduceau marfuri rare. Minele, padurile si pasunile apartineau statului imperial. La conducerea minelor, carora regimul le acorda o atentie deosebita, se aflau uneori procuratori imperiali, alteori publicani. Dupa cuce­rirea Daciei au fost intens exploatate minele de aur de aici. Dar în aceasta bogata provincie si în altele, ca Illyria, Pannonia, Moesia, în zonele hispanice si asiatice sau în Egipt, se organiza de asemenea extragerea altor metale ca fierul, a sarii, a granitului, porfirului sau a marmurei. Agricultura ramane principala sursa de venituri si ea cunoscuse, cum am mai vazut, unele dificultati în Italia. Regimul lui Traian se amesteca masiv în problemele agricole si de aprovizionare spre a asigura hranirea satisfacatoare a populatiei si sprijinirea proprietatilor mici si mijlocii.

Regimul paternalistic al lui Traian s-a straduit sa protejeze agricultura italica si, simultan, sa redreseze demografia deficitara. Aceasta nu numai pentru a îmbunatati situatia mainii de lucru libere, echiparea tehnica a taranilor si statutul proprietatii de di­mensiuni moderate, ci si ca sa amelioreze recrutarea mai multor cadre pentru armata, din Italia. Dar aceasta politica s-a institutionalizat în cadrul asa-numitelor alimenta.

Tabula de la Veleia, contine foarte multe detalii, întrucat înregistreaza proprietarii care au contractat împrumuturi si statueaza normele burselor. Baietii primesc saisprezece sesterti pe luna, iar fetele doisprezece; copiii nelegitimi dobandesc ajutoare mai mici, respectiv doisprezece si zece sesterti, dupa sex. Este interesanta si marea inscriptie ali­mentara descoperita aproape de Beneventum, pe teritoriul fostei localitati Ligures Baebiani. Mai putin bogata în date precise decat cea de la Veleia, aceasta inscriptie include totusi stipulatii privi­toare la proprietarii care au contractat împrumutul. Dar si alte testimonii epigrafice atesta raspandirea larga a institutiilor alimentare. Fara nici o îndoiala, institutiile alimentare reprezinta una dintre masurile cele mai semnificative pentru ideile si practica politica ale lui Traian, pentru afisarea respectului fata de Italia si de traditie, dar si pentru mecanismele administrative absolutiste si paternaliste, create de el.

De asemenea agricultura a putut sa se învioreze partial si unele mici proprietati au fost salvate. Pe termen lung, alimenta n-au dat rezultate spectaculare, deoarece n-au zagazuit definitiv recesiunea agricola si demografica a Italiei.

Dealtfel aceasta prosperitate si cresterea relativa a cantitatii de numerar de pe pietile Imperiului, datorita aurului adus din Dacia si scos din diverse mine, au provocat un val de inflatie în a doua parte a domniei lui Traian, care s-a mentinut sub Hadrian. In aceste conditii, Traian a fost obligat la o politica financiara si economica abila, supla, dar nu integral reusita, întrucat a dus la cresterea inflatiei. Administratia imperiala a renuntat la unele datorii mai vechi, a combatut delatiunea si a redus chel­tuielile curtii. Insa, cum am subliniat mai sus, razboaiele dacice au adus Romei o prada bogata si în general cresterea masei de contribuabili.

Politiea monetara a lui Traian. Dupa 107 si sfarsitul razboaie­lor dacice, împaratul a trecut la devalorizarea monedelor de argint si mai ales de aur (cu 5 %).

Consilium principis. Desigur însa ca în cadrul administratiei centrale, consiliul imperial detinea un statut privilegiat. Sub Traian continua procesul de eroziune a rolului senatului ca organ deliberativ în marile probleme, în favoarea consiliului imperial, care pregateste toate actele politico-administrative ale regimului si urmareste îndeaproape întreaga functionare a sistemelor politic si social din imperiul lui Traian.

Consiliarii "consilierii", amici principis în sensul tehnic al for­mulei, senatori si cavaleri, condusi de praefectus praetorio, actio­neaza in anturajul împaratului, se recruteaza printre cei mai im­portanti si mai competenti comites. Dintre consilieri faceau parte rudele cezarului, prefectii pretoriului, generalii lui Traian, princi­palii functionari, personajele influente în cercurile cultural-politic si cei mai buni juristi ai epocii. Problemele de politica externa si interna erau amplu dezbatute de consilieri, iar Traian le încredinta fara rezerve solutio­narea aspectelor juridice ale masurilor sale si alcatuirea legisla­tiei. Pliniu ne demonstreaza ca în consiliu se dezbateau chiar si probleme minore, cum ar fi organizarea unor concursuri atletice sau acuzatiile de coruptie, demagogie, adulter sau falsificare de testamente. Membrii consiliului nu fusesera înca diferentiati pe domenii de activitate - judiciar, administrativ, legislativ - ca ulterior sub Hadrian, dar Traian nu putea pune în practica nici o initiativa, importanta sau minora, fara avizul consilierilor. Locuitorilor din provincii, cetateni romani si chiar peregrini, urma sa li se asigure o anumita dignitas, dar persona, rolul lor, implica disci­plina, servirea intereselor primordiale ale Romei, ordine si eficaci­tate în vederea conservarii echilibrului intern si realizarii expansi­unii Imperiului. Traian însusi ordona lui Pliniu, aflat în Bithynia: "daca unii însa s-au ridicat împotriva disciplinei mele, sa fie de îndata reprimati". Intr-adevar, Traian a controlat riguros functionarii imperiali din provincii. De aceea împaratul îl dirija permanent pe Pliniu, îl controla si îi cerea sa-1 tina la curent cu toate problemele locale importante.

Traian novator în materie de consolidare a administratiei imperiale, dar traditionalist în anu­mite dimensiuni ale politicii sociale si decis sa conserve intacta o anumita ierarhie a categoriilor de locuitori ai Imperiului - consi­derata utila pentru a asigura sprijinul claselor sociale preeminente -, face o diferenta neta între cetatenii si necetatenii romani si acorda greu peregrinilor calitatea de ciuis Romanus. Intre ceta­tenii romani, ciues Romani, stapanii Imperiului, si oamenii romani, homines Romani, toti locuitorii lui, Traian credea ca trebuia sa existe o diferenta, pe care numai succesorii sai au tins s-o elimine.

O inscriptie din Libia actuala atesta ridicarea în 109-110 a unui arc în cinstea lui Traian din veniturile cetatii si ca expresie a unui consens al tuturor. De aici si tendinta gestiunii imperiale de a solutiona în favoarea cetatilor din provincii unele dificultati locale, de a respecta si chiar extinde anumite privilegii locale, daca ele nu stanjeneau consolidarea con­trolului autoritatii centrale si armonia interna, prielnica expansiunii Imperiului. In epoca lui Traian se înalta dealtfel numeroase orase noi, chiar la marginea desertului, si se accelereaza vizibil procesul de municipalizare si de urbanizare al Imperiului: homo Romanus, omul roman, cetatean sau peregrin, traieste prin exce­lenta într-un cadru citadin si municipal. Nu numai în Bithynia, ci in toate provinciile se întreprind lucrari publice utile, adesea de proportii impresionante, orasele vechi îsi vad sporite populatia si dimensiunile, locuintele particulare devin mai frumoase si mai con­fortabile decat în trecut. Pretutindeni prolifereaza colonii cu numele împara­tului. Pe Rin, langa tabara de la Vetera, ia nastere o Colonia Ulpia Traiana, în Africa se creeaza în 100 d. Hr. la Thamugadi Colonia Marciana Traiana si chiar în Mesopotamia vremelnic ocupata monedele atesta o colonie romana la Ninive. In general, Traian creeaza noi provincii nu numai pe teritoriile recent cucerite de el - ca Dacia, Arabia, în Iordania actuala, Armenia, Assyria si Mesopotamia, în zonele efemer smulse Arsacizilor - ci si în interiorul imperiului mostenit de el; de fapt în zone vitale pentru politica lui externa si interna.

Organizarea eficace a armatei romane. Administratia lui Traian întelegea ca si predecesoarele sale ca nu numai extinderea, ci si mentinerea Imperiului depindeau de forta de lupta si de orga­nizarea eficace a armatei. Concomitent, nu numai Tacit, ci si foarte multi alti romani, inclusiv Traian, sesizau capacitatea militarilor de a influenta decisiv politica interna a Imperiului. Traian doreste dealtfel ca soldatii sa fie permanent antrenati pentru lupta, sa nu fie întrebuintati pentru paza închisorilor ori pentru escortarea masiva a functionarilor. Cand e vorba de soldati, Traian declara raspicat: "sa avem în vedere numai nevoile reale", nobis autem utilitas demum spectanda est. . Sau altfel spus soldatii trebuie sa se pregateasca permanent pentru lupta.

Traian s-a dovedit capabil sa-si pastreze neaba­tut popularitatea printre militari, a dezvoltat constant disciplina militara si a ameliorat substantial tehnica de lupta si organizarea armatei, fara de care n-ar fi fost posibile victoriile sale. Traian a putut chiar reduce donativul fara a înfrunta nici un fel de seditiune militara. Imparatul soldat, desi a redactat personal regulamentele militare, n-a adus în nici o privinta inovatii cardinale, dar a tinut soldatii în taberele lor, departe de confortul oraselor, a stimulat legaturile afective între ostasi si ofiterii lor, fara sa slabeasca disci­plina. A stiut sa încurajeze asprimea soldatilor, psihologia lor mai degraba dura, i-a supus unor exercitii si pregatiri de lupta necontenite, foarte eficace, le-a insuflat dorinta de a purta razboi ca sa dobandeasca o prada bogata. Traian a acordat o deosebita atentie trupe­lor auxiliare, de sprijinul carora legiunile nu se puteau lipsi; efec­tivele auxiliare au fost sensibil sporite. Auxiliarii au fost mai bine organizati si distribuiti. Traian includea printre ei cetateni romani, dar si peregrini, uneori chiar barbari. Toti primeau cetatenia romana la eliberare, dar unii au dobandit-o chiar în cursul serviciului militar. Se constata aparitia a cel putin cincisprezece noi unitati auxiliare, de cavalerie, infanterie sau mixte.

Traian nu a neglijat trupele de elita. A folosit pretorieni din plin în razboaiele sale, caci nu i-a lasat doar sa pazeasca Roma: de aceea antrenamentul lor a fost intensificat. De asemenea, împaratul-soldat a creat equites singulares, recrutati printre auxi­liari, îndeosebi germani, si comandati de un tribun militar, ofiter de rang superior. Acesti calareti constituiau garda personala a împaratului. Traian a înfiintat acest corp de garda între 98 si 100, sub impactul rebeliunii pretorienilor din 97, care nu-i inspirau încredere si cu scopul evident de a-i putea contracara în caz de noi acte de nesupunere. Dealtfel, acest nou corp de garda va fi utilizat in campaniile împaratului. Echilibrul intern si politica religioasa imperiala.

Traian kosmokrator, fiinta providentiala, dar, spectacol, mandatar al zeilor beneficia, asa cum am subliniat, de o fervoare religioasa, sistematic impusa. Statui si sanctuare i se ridica pretutindeni mai ales în Orient. La 26 aprilie 116, la Kusis în Egipt, într-un templu recent edificat, locuitorii se roaga pentru sanatatea împaratului astfel practic deificat.

In schimb, fata de crestini, administratia imperiala prefera o represiune limitata, prudenta, de asemenea menita sa evite tulbu­rari în randurile multimilor. Traian interzice urmarirea inutila a unor crestini, adica reprimarea celor învinuiti în denunturi anonime sau a celor ce abjura religia lor. Cum este firesc, sursele crestine confirma marturia lui Pliniu, în ce priveste atat inflexibilitatea cat si limitarea abila a represiunii la crestinii consecventi. Ele atesta perseverenta combaterii crestinilor de o administratie decisa sa elucteze orice perturbare a echilibrului politic-intern, pretutindeni, în Bithynia, dar si în Palestina sau în alte regiuni.

Atît pentru strategia cat si pentru tactica politica a administra­tiei lui Traian, ni se par deosebit de revelatoare politica religioasa în general si comportarea fata de crestini în particular, care im­plicau represiunea hotarata sa loveasca în profunzime, dar abila, dispusa sa încurajeze reintegrarea în comunitatea romana patro­nata de absolutismul kosmokratorului.

Dimensiunea personala. Desigur, nu personalitatea lui Traian a decis cu prioritate structura epocii lui Traian. Desigur înca din antichitate s-a observat ca Traian a fost prin excelenta militar destoinic, învin­gatorul getilor: Lydus îl califica drept om al armelor în primul rînd. Militar si, fara nici o îndoiala, administrator de mare talent: fapt normal la un senator roman din primele secole ale erei noastre, cand meseria armelor nu era despartita de administratia civila. Pe deasupra Traian însusi îi semnaleaza lui Pliniu propriul sau caracter, realist, circumspect. Cand trebuie sa judece acuzatii aduse împotriva lui Archippus, împaratul atrage atentia ca nu este sensi­bil la adulatie, ca natura sa îl determina sa cerceteze totul cu pru­denta si luciditate. Aceasta scrisoare dezvaluie totodata abili­tatea si am spune chiar subtilitatea împaratului, inteligenta lui, tendinta de a judeca echilibrat situatiile. Traian era insa departe de a fi lipsit de cultura, chiar daca nu se manifesta ca ora­tor stralucit: nu numai ca raspundea efervescentei intelectuale a epocii sale, ci si o stimula. si nu se afla în cauza numai partici­parea sa la conversatiile savante, care totusi indica imixtiunea sa încurajatoare în problemele culturii, literaturii, esteticii, filosofiei si, desigur, teoriei politice.

Asadar, Traian a fost nu numai un practician abil ci si un teore­tician perspicace, totodata îndraznet si consistent. Optimus a parti­cipat la elaborarea ideologiei si a politicii regimului sau: a discutat, aprobat sau respins unele idei, a sugerat probabil chiar el însusi altele. In orice caz Traian a luat parte la alcatuirea modelului poli­tic propus romanilor de ideologii sai, la elaborarea fatadei traditio­naliste, ca si la insinuarea unor concepte care îl proclamau kosmokrator. In realitate Traian însusi a guvernat deliberat - constient de perspective, de realizare practica si de implicatii teoretice - o monarhie întemeiata pe consensul fortelor politico-sociale cele mai influente, pe compromisul tendintelor incompatibile în trecut, pe inovatie în sens absolutist si paternalistic în domeniul structuri­lor administrativ-politice, pe conservarea edificiului statului în domeniul relatiilor dintre categoriile sociale, în general pe functio­nalitate care sa evite tulburarea coeziunii Imperiului.

Traian era bine proportionat, înalt, înzestrat cu ochi fru­mosi si cu o figura placuta, nobila, energica, dar lipsita de asprime. O atesta nu numai sursele literare, ci si statuile antice care îl repre­zinta.

Cu soldatii se purta ferm, dar afabil. Ca si Napoleon mai tîrziu, traia printre ei, le cunostea numele, discuta des cu ei, îi încuraja cand erau bolnavi sau obositi, participa la jocurile si exercitiile lor, suferea; alaturi de ei de foame si de sete, cand era nevoie, bea din rachiul lor. In timpul marsurilor si bataliilor, descaleca, lasa calul sau în urma, mergea si lupta pe jos în fruntea legiunilor. In tim­pul razboaielor dacice a luat parte la batalii alaturi de militarii sai, atat ca general cat si ca simplu soldat, afirma Xiphilin, care adauga ca si în Mesopotamia, adica în plina campanie partica, Traian mar­saluia pe jos în fruntea legiunilor, organiza personal ordinea de mars si cea de lupta, trecea înnot fluviile împreuna cu ostenii de rand.

Modestia lui Traian era mai ales aparenta, tinea de tactul sau, ca si de reactia franca, populara a unui senator îndelung trait în taberele militare. Traian, patimasul aventurii, era nu numai un arnbitios neostoit, ci si un orgolios, un vanitos. Cum este si normal izvoarele literare antice evita sa scoata în relief vanitatea lui Traian. Orgoliul puternic, dar înfranat, cenzurat, se sublima si totodata se defula în constructiile grandioase, în proiectele militare gigantice si în propaganda pentru autoritatea de kosmokrator.

Traian s-a învederat o personalitate complexa, nuantata, dar la suprafata destul de putin contradictorie, oricum deloc derutanta. Optimus Princeps n-a avut o fantezie dereglata, nu si-a permis sa devina diabolic. N-a fost nici un Nero, nici un Caesar si nici macar un August. Dar calitatile sale exceptionale, ca si faptele marete au ramas peste veacuri în glorioasa legenda a lui Traian, atat de vie în folclorul si în amintirea poporului nostru, care 1-a considerat unul dintre ctitorii sai. Asadar, Traian era curajos, darz, inteli­gent, abil si totodata autoexigent, sever cu el însusi, constiincios si muncitor, dar autoritar, aproape tiranic, calculat, ambitios si vani­tos, de neinduplecat si chiar crud în anumite situatii, dornic sa traiasca intens viata, de fapt hedonist si agitat de impulsuri puter­nice.

CAPITOLUL V

Politica externa

Primul razboi cu dacii (101-102 d. Hr.)

La 25 martie 101 p.Chr., când pregatirile militare au fost finalizate, prin oficierea la Roma a ritualurilor traditionale, a fost declarat razboiul cu regatul dacic. Fratii Arvali, reuniti în adunarea extraordinara, îl roaga pe luppiter Optimus Maximus sa înlesneasca întoarcerea în bune conditii a împaratului. Nu cunoastem pretextul invocat de Traian în deschiderea operatiunilor militare si este posibil ca împaratul sa fi platit pâna acum lui Decebal subsidiile alocate prin pacea încheiata de Domitian.

Pâna la sosirea împaratului în zona de conflict, fortele militare au fost concentrate în doua armate, una în vest, sub comanda lui Q.Glitius Atilius Agricola, guvernatorul Pannoniei, si alta în est, sub comanda lui Manius Laberius Maximus, guvernatorul Mpesiei Inferior.

Armata de vest, dupa parasirea principalului centru militar din Moesia Superior, orasul Viminaciun (astazi Kostolac), a traversat fluviul pe un pod de vase pe la Lederata (Ramna, în Serbia). Traseul urmat în continuare, dupa trecerea fluviului, a putut fi reconstituit datorita informatiei oferite de un fragment pastrat la gramaticul Priscianus si preluat din lucrarea Dacicele a lui Traian. Acesta din urma afirma ca "de acolo am înaintat spre Berzovis, iar apoi spre Aizis" . Cele doua localitati au fost identificate cu actualele Berzovia (jud. Caras-Severin) si Fârligiu (lânga Poganis, jud. Timis). Ele se afla pe traseul dintre Lederata si Tibiscum (Jupa, lânga Caransebes), din Tabula Peutingeriana. . Deci ar rezulta ca împaratul intentiona sa patrunda pe traseul cel mai scurt spre Sarmizegetusa, pentru a finaliza rapid operatiunile militare. Acesta este de fapt si traseul urmat anterior de L. Tettius Iulianus.

Cealalta armata, din est, a traversat Dunarea, fie pe la Dierna (azi Orsova), fie pe la Pontes (azi Kladova, în Serbia) în fata Drobetei, îndreptându-se catre Tibiscum, unde s-a întâlnit cu coloana principala.

Dar, dupa traversarea fluviului, dupa cum ne informeaza Dio Cassius, " când Traian a pornit împotriva dacilor si se apropia de Tapae, locul unde barbarii îsi aveau tabara, i se aduse o ciuperca mare, pe care era scris cu litere latine ca atât ceilalti aliati, cât si burii sfatuiesc pe Traian sa se întoarca si sa faca pace" . Aceasta relatare coincide cu una din scenele de pe Columna lui Traian, a IX-a, unde pe o mica ridicatura de teren este redat împaratul, în picioare, alaturi de doi colaboratori, în fata unui barbar, fara arme, aproape gol, care, descalecat de pe un catâr si trântindu-se la pamânt, înspaimântat de prezenta lui Traian si a statului sau major, îi înmâneaza acestuia un obiect mare, rotund si plat, presarat cu puncte.

R.Vulpe considera ca ,,ceilalti aliati", la care face referire Dio Cassius, sunt triburile dacice care nu faceau parte din regatul lui Decebal si sarmatii roxolani, care apar ca aliati ai dacilor pe unele dintre scenele Columnei. Burii si sarmatii mai sunt redati ca membri ai unei solii si într-o alta scena a Columnei (XXVII), ambasada care a avut loc dupa cucerirea cetatii în care au fost descoperite steagurile luate de la Fuscus. Cât despre buri, Tacit, într-o lucrare scrisa în preajma confruntarii cu dacii, afirma ca fac parte din neamul germanic al suebilor - neam caracterizat prin portul parului înnodat pe o tâmpla -, plasându-i în nordul Daciei, iar în timpul împaratilor Marcus Aurelius (161-180 d. Hr.) si Comodus (180-192 d. Hr), Dio Cassius îi localizeaza în bazinul superior al Tisei, vecini ai sarmatilor iazygi si ai dacilor liberi.

Dupa respingerea ultimatumului, precum si dupa efectuarea jonctiunii între cele doua armate, fortele romane au înaintat de la Tibiscum pe valea Bistrei, într-un defileu îngust, cunoscut actualmente sub numele de Poarta de Fier a Transilvaniei, zona identificata ipotetic cu antica Tapae.

In acest loc " Traian dadu lupta cu ei, îsi vazu raniti pe multi dintre ai sai si ucise multi dusmani. Deoarece îi lipseau bandajele, se zice ca nu si-a crutat nici propriile sale vesminte, ci le-a taiat în fâsii. Apoi a porunci: sa se ridice un altar soldatilor cazuti în lupta si sa se aduca în fiecare an. jertfa pentru morti".

Batalia de la Tapae este amplu prezentata m scena a XXIV-a a Columnei. In aceasta, însusi zeul Jupiter Tonans intervine în sprijinul armatei romane si arunca cu fulgerele sale asupra dacilor, care se retrag în ordine. Acum împaratul a fost salutat ca imperator pe câmpul de lupta, de catre soldatii sai.

Desfasurarea ulterioara a evenimentelor a putut fi cunoscuta prin coroborarea informatiei oferita de rezumatele pastrate din Istoria romana a lui Dio Cassius si de scenele de pe Columna lui Traian, respectiv XXV- XXX, care se succed imediat dupa scena bataliei de la Tapae si care ne prezinta desfasurarea operatiunilor militare pâna la declansarea campaniei din Moesia Inferior.

Dio Cassius precizeaza ca "Decebal a trimis soli, chiar înainte de înfrângere, nu dintre comati - ca mai înainte - ci pe cei mai buni dintre pileati. Acestia azvârlira armele, se aruncara la pamânt si staruira pe lânga Traian îndeosebi sa încuviinteze lui Decebal sa vina în fata lui si sa stea de vorba, deoarece este gata sa îndeplineasca toate cele cerute; iar daca nu, cel putin sa trimita Traian pe cineva care sa se înteleaga cu el. Au fost trimisi Sura si Claudius Livianus, prefectul pretoriului. Dar nu s-a realizat nimic, deoarece Decebal nu a cutezat sa se întâlneasca cu acestia, ci a trimis si atunci pe altii" . Episodul relatat coincide cu scena XXVIII, unde sunt redati cinci comati adresându-se împaratului, cei din fata cu mâinile întinse în semn de rugaciune. Din textul prezentat rezulta ca regele Decebal mai trimisese o solie de pace alcatuita din oameni de rând, respinsa, ca si aceasta, de împarat. Prin aceste actiuni Decebal încerca sa câstige timp pentru a putea probabil sa atraga noi aliati în conflictul cu imperiul, fiind constient ca împaratul nu va accepta în acest moment o propunere de pace.

Dupa reluarea operatiunilor militare, Dio Cassius relateaza ca " Traian a ocupat muntii întariti si a gasit acolo armele, masinile de razboi cucerite [de la romani], precum si steagul luat de la Fuscus " . Episodul recuperarii prazilor capturate de daci dupa înfrângerea lui Cornelius Fuscus se regaseste în scena a XXV-a unde, pe crenelurile unei fortificatii dacice, printre craniile expuse în pari ca trofee, este redat un vexillum roman, cetate identificata de C. Daicoviciu cu aceea de la Costesti.

Tot acum s-a petrecut un alt eveniment, Dio Cassius relatându-ne în continuare ca "Maximus [Manius Laberius] prinsese în acel timp pe sora aceluia si cucerise un loc întarit" . R. Vulpe afirma ca actiunea lui Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferior, a avut loc pe valea Luncanilor, unde se afla cetatea de la Piatra Rosie. Evenimentul capturarii ne este redat de scena a XXX-a, unde o femeie cu un copil în brate este însotita de împarat. Aceasta este, de altfel, si ultima scena dedicata primei campanii împotriva dacilor.

In primavara anului 102 p.Chr., regele Decebal, aliat cu sarmatii roxolani si neamul germanic al burilor, a atacat garnizoanele romane din Moesia Inferior. Informatiile literare despre acest eveniment sunt destul de reduse. De altfel, rezumatele lui Xiphilinos, dupa Istoria romana a lui Dio Cassius, nu au retinut acest eveniment. în schimb, Ammianus Marcellinus si Iordanes , atunci când vorbesc despre orasul Nicopolis ad Istrum (în apropiere de actualul oras Târnovo din Bulgaria), afirma ca acesta a fost întemeiat de Traian, iar numele are întelesul de " cetatea victoriei", capatat în urma obtinerii unei victorii împotriva dacilor si a sarmatilor. Pe de alta parte, Eusebiu din Caesarea , în cronica sa, afirma ca Traian a triumfat împotriva dacilor si scitilor, iar Hieronymus precizeaza ca acest eveniment a avut loc în anul 102 d. Hr.

Aceste informatii literare, destul de neclare în unele cazuri, sunt confirmate de unele din scenele Columnei, XXXI-XLIV, care sugereaza ca împaratul a întreprins si o campanie împotriva dacilor si sarmatilor roxolani în alt spatiu decât acela nord-dunarean, dar si de prezenta pe platoul de la Adamclisi în Dobrogea a unui important complex monumental ridicat în amintirea victoriei obtinute de armata romana împotriva dacilor si aliatilor lor. Dupa cum rezulta din inscriptia inaugurala a principalului element care alcatuieste complexul de la Adamclisi, monumentul triumfal , el a fost ridicat din ordinul împaratului Traian între anii 106-109 d. Hr. si închinat lui Mars Ultor (zeului Marte Razbunatorul).

Evenimentele din primavara anului 102d. Hr. au fost reconstituite prin coroborarea acestor informatii. Scenele a XXXI-a si a XXXII-a de pe Columna ne prezinta momentul traversarii fluviului de catre membrii coalitiei antiromane, gheata rupându-se sub greutatea cailor si a calaretilor, care se lupta cu valurile si sloiurile de gheata, iar o data fluviul trecut, cavaleria roxolana ataca un castru roman. Scenele XXXIII-XXXV ni-1 prezinta pe împarat îmbarcându-se doar cu trupele auxiliare, ceea ce ne permite sa remarcam ca atacul aliatilor nu parea în acel moment foarte grav pentru Traian si statul sau major, încercându-se ca deplasarea de trupe sa nu afecteze principalele operatiuni militare pregatite pentru ofensiva din primavara, în care erau angrenate legiunile. Un prim contact armat are loc undeva în Moesia Inferior, când luptele se prelungesc pâna la caderea noptii, dupa cum sugereaza scena a XXXVII-a. R. Vulpe considera ca locul bataliei redata în scena precizata este la Nicopolis ad Istrum, dar, în alte doua scene (a XL-a si a XLI-a), este redata o alta confruntare, în urma careia Traian este salutat pentru a patra oara ca imperator. Dupa stabilizarea frontului din Moesia Inferior, armatele romane au reluat ofensiva împotriva cetatilor dacice si "a început sa urce pe înaltimi, ocupând cu mari primejdii colina dupa colina, si se apropia de capitala dacilor. Lusius i-a atacat din alta parte: el ucise multi dusmani si prinse de vii un numar si mai mare " . Lusius Quietus, mentionat de Dio Cassius ca autor al acestui atac, un general de origine maura, comandant în acest moment al cavaleriei maure, promovat de Traian senator si consul în 117 d. Hr., s-a distins prin fapte de arme în campaniile dacice dar si în razboiul

pârtie.

I. Glodariu presupunea ca Lusius Quietus a patruns prin pasul Vâlcan, traseul cavaleriei maure fiind marcat de castrele de mars de la Vârful lui Patru, Comarnicel si Jigoru Mare, de unde a putut ataca si incendia asezarile civile din apropierea cetatii de la Sarmizegetusa.

Aflat în aceasta situatie, regele Decebal, dupa cum afirma acelasi Dio Cassius, ,,a trimis 20 de soli pe cei mai buni dintre pileati si se ruga de împarat, prin mijlocirea lor: nimic mai mult decât ca este gata sa încheie pace în conditiile impuse, anume sa dea înapoi armele, masinile de razboi si pe constructorii acestor masini, sa predea pe dezertori, sa distruga întariturile si sa se retraga din teritoriul cucerit, ba înca sa-i socoteasca dusmani sau prieteni ai sai pe cei ai romanilor; sa nu mai primeasca nici un fugar, nici sa nu mai ia în slujba lui vreun ostas din Imperiul roman (caci Decebal atragea la sine prin momeli pe foarte multi oameni viteji). De nevoie el primi aceste conditii. Merse la Traian, cazu la pamânt spre a i-se închina si azvârli armele". Actiunea se desfasoara în fata unei cetati dace, una dintre fortificatiile din apropierea Sarmizegetusei. Regele Decebal este redat într-o simetrie perfecta cu împaratul Traian si în urma sirului de suplicanti. Atitudinea sa este demna, marcând cererea de pace cu un gest discret, dar fara umilinta, cu bratele usor întinse si cu palmele deschise.

Ca semn al bunelor relatii cu Senatul, Traian a solicitat ca o delegatie a regelui Decebal sa se prezinte în fata acestuia la Roma si sa solicite confirmarea tratatului. Dio Cassius precizeaza ca "trimisii lui Decebal fura adusi în Senat. Ei pusera armele jos, îsi legara mâinile în felul prinsilor de razboi si rostira câteva cuvinte de implorare. In chipul acesta îi înduplecara la pace si-si luara înapoi armele" . Astfel s-a mijlocit Senatului sentimentul ca participa la deciziile politice importante ale împaratului, cu toate ca toti stiau ca si fara aceasta împaratul putea lua decizii.

Al doilea razboi cu dacii (105-106 d. Hr.)

Dupa cum precizeaza Dio Cassius, în primavara anului 105 d. Hr. împaratul Traian este "anuntat ca Decebal în multe privinte nu respecta tratatul, ci îsi pregateste arme, primeste fugari, reface întariturile" .Acestea sunt actiunile prin care Decebal încerca sa îndeparteze pericolul desfiintarii regatului sau, sau poate spera sa obtina o victorie asemanatoare aceleia de la Tapae si astfel sa poata negocia un alt tratat, care sa schimbe statutul sau de rege clientelar. In aceasta perioada sunt ridicate noi cetati la Piatra Rosie, Blidaru si este refacuta cetatea de la Costesti, distrusa de armatele romane în primul razboi.

In acelasi timp, Decebal este acuzat si de faptul ca "trimite soli la vecini si aduce pagube celor ce mai înainte nu se întelegeau cu el, iar iazigilor le-a smuls un tinut" .

Este adevarat ca acuzatiile nerespectarii tratatului vin din partea romana, prin Dio Cassius, dar stim ca Decebal respectase în litera întelegerea cu Domitian si nu avem motive sa credem ca a urmarit în mod voit sa provoace imperiul. Oricum, era usor de invocat un pretext de catre acesta.

Ca urmare, "Senatul decreta ca Decebal este din nou vrajmas, iar Traian însusi, fara sa lase conducerea altor generali, porni din nou cu razboi împotriva aceluia"¹⁴⁴. Astfel, la 4 iunie 105 d. Hr., colegiul Fratilor Arvali, întrunit la Capitoliu, i-a facut împaratului urarea solemna pentru "drum bun si întoarcere", împaratul îmbarcându-se la Brundisium, pentru a ajunge în cel mai scurt timp în Moesia Superior. Scena îmbarcarii este redata si pe Columna (a LXXIX-a).

De la Dio Cassius reiese ca Decebal a trimis la împarat o solie de pace, înaintea declansarii operatiunilor militare, pentru ca "multi daci trecusera de partea lui Traian - si înca din alte pricini" . Dar împaratul a respins aceasta cerere pentru ca Decebal, dupa cum ne informeaza Dio Cassius, "nu întelegea sa depuna armele si sa se predea, îsi aduna - în vazul tuturor - trupe si chema în ajutor pe vecini. Spunea ca daca-l vor parasi pe dânsul, si ei vor fi în primejdie, ca mai usor si mai sigur îsi vor pastra libertatea ajutându-l în lupta, înainte ca el sa fi suferit vreo nenorocire. Insa privind nepasatori cum sunt nimiciti dacii, mai pe urma vor ajunge ei însisi robi, caci vor ramâne fara aliati" . Apelul se dovedea în zadar, o alta scena (C) a Columnei prezentând momentul în care Traian primea pe fostii aliati ai lui Decebal, sarmatii roxolani, burii, dar si inamicii sai traditionali, sarmatii iazygi. Cu siguranta ca amenintarile romanilor si ofertele financiare cântarisera mult în abandonarea regelui Decebal. De exemplu, stim de la Dio Cassius ca Traian le promisese sarmatilor iazygi un teritoriu, probabil Banatul, "pe care, dupa aceea, desi ei îl cereau, Traian nu-l mai dadu inapoi"

Lipsit de aliati, Decebal apeleaza la alte mijloace pentru a amâna ofensiva romana. Dio Cassius ne relateaza despre o încercare de asasinare a împaratului: "era cât pe aici sa-l ucida pe Traian prin viclesug, întinzându-i o cursa. Trimise în Moesia câtiva dezertori, ca sa încerce sa-l omoare, întrucât se putea ajunge usor la el. Atunci, din cauza nevoilor razboiului, primea fara exceptie pe oricine voia sa-i vorbeasca. Oamenii aceia nu au putut însa sa-si duca la îndeplinire planul, fiindca unul din ei a fost banuit si prins. Supus la cazne, a dat în vileag întreaga urzeala "

Probabil ca în acelasi timp regele Decebal întra în tratative cu comandantul fortelor romane stationate în Dacia. Dio Cassius relateaza ca "Atunci Decebal chema la dânsul pe Longinus, comandantul unei legiuni, a carui dârzenie o simtise în luptele purtate cu el si, dupa ce-l convinse sa vina, cu gândul sa-l faca sa i se supuna, îl prinse si-l întreba de fata cu altii despre planurile lui Traian. Pentru ca [Longinus] nu voia sa marturiseasca nimic, îl tinu sub paza, dar nelegat. Decebal trimise un sol apoi la Traian si ceru acestuia - în schimbul eliberarii lui Longinus - sa-i cedeze tara pana la Istru si sa-i plateasca banii care i-a cheltuit cu razboiul. [Traian] raspunse cu vorbe îndoielnice prin care voia sa arate ca nici nu-l pretuieste prea mult pe Longinus, dar nici prea putin; ca nici nu dorea sa-l piarda, dar nici sa-l scape cu sacrificii prea mari. Decebal mai statea în cumpana, nestiind ce sa faca. Dar între timp Longinus îsi facu rost de otrava, cu ajutorul unui libert de-al sau, si fagadui lui Decebal ca are sa-l împace cu Traian, pentru ca regele sa nu banuiasca deloc ce are de gând si sa nu i se puna o paza aspra; Longinus scrise o scrisoare plina de rugaminti si o dadu libertului s-o duca lui Traian, spre a putea sa ramâna nestânjenit. Dupa ce libertul pleca, Longinus bau otrava în timpul noptii si muri. Dupa aceasta întâmplare, Decebal ceru lui Traian pe libert, fagaduind sa-i dea în schimb trupul lui Longinus si zece prizonieri. si trimise îndata un centurion prins împreuna cu Longinus, spre a duce la îndeplinire cele cerute. Traian afla de la acesta tot ceea ce se petrecuse cu Longinus. Dar nu-i trimise înapoi lui Decebal nici pe acela si nu-i dadu nici pe libert, socotind ca viata libertului este mai de pret pentru demnitatea imperiului, decât înmormântarea lui Longinus" .

Pentru rascumpararea lui Longinus, Decebal solicita "sa-i cedeze tara pana la Istru si sa-i plateasca banii care i-a cheltuit cu razboiul".

Sinuciderea sa a însemnat semnalul pentru declansarea revoltei împotriva armatei de ocupatie. Scenele XCIII-XCV de pe Columna ni-i arata pe daci atacând primii si este foarte probabil ca acest atac sa se fi produs în timp ce Traian se afla în drum spre Dacia. Acum este îndepartata garnizoana stationata la Sarmizegetusa Regia, iar fortificatia este refacuta în graba, în zid fiind înglobate si materiale romane.

Se considera ca atacul s-a desfasurat pe mai multe directii, din vest, prin Banat pe la Tapae, pe valea Muresului si apoi pe Apa Orasului, si prin sud, de la Drobeta, pe la Turnu Rosu sau prin pasul Vâlcan, obiectivul strategic fiind cucerirea Sarmizegetusei Regia. Unele scene ale Columnei ne redau luptele din zona montana, precum si asediul Sarmizegetusei (scenele CXI-CXVI). Asediatii îsi împart ultimele rezeve de apa (Scena a CXX-a) si incendiaza constructiile din cetate (a CXXIX-a), iar dupa cucerire, urmeaza jefuirea capitalei dacice (scena a CXXIV-a). In acest moment împaratul este aclamat de militari pentru a cincea oara ca imperator.

Pe Columna urmeaza scena a CXXXVIII-a, cea corespunzatoare încarcarii tezaurului regal dacic. Episodul se coreleaza cu o informatie de la Dio Cassius, conform careia ,, Au fost descoperite si comorile lui Decebal, desi se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale. Caci [Decebal] abatuse râul cu ajutorul unor prizonieri si sapase acolo o groapa. Puse în ea o multime de argint si aur, precum si alte lucruri pretioase, mai ales dintre cele care suportau umezeala, asezase peste ele pietre si îngramadise pamânt, iar dupa aceea adusese râul din nou în albia lui. Tot cu oamenii aceia [Decebal] puse în siguranta, în niste pesteri, vesminte si alte lucruri la fel. Dupa ce facu toate acestea îi si macelari, ca sa nu dea nimic pe fata. Dar Bicilis, un tovaras al sau care cunostea cele întâmplate, fu luat prizonier si dadu în vileag toate acestea ".

Despre capturarea tezaurului dacic mai dispunem de o relatare. In fapt o preluare de la Criton, facuta de Ioannes Lidos. Acesta afirma ca "Dupa ce a cucerit-o (Scitia) pentru prima oara, si [1-a învins] pe Decebal, conducatorul getilor, puternicul Traian a adus romanilor cinci milioane de libre [o libra are între 380 si 550 g] de aur, o cantitate dubla de argint, în afara de cupe si lucruri [scumpe], depasind orice pretuire, apoi turme si arme si peste cinci sute de mii de barbati cât se poate de potriviti pentru lupta, împreuna cu armele lor, asa cum a afirmat Criton, care a luat parte la razboi". Cantitatile sunt evident exagerate, dar chiar reducându-le la a zecea parte ar ramâne 165.000 kg de aur si 331.000 kg de argint. Oricum, tezaurul se compunea în principal din obiecte si vase din metale pretioase, fapt confirmat si de scena a CXXXVIII-a, unde trei soldati romani, de fapt simbolizând un numar mai mare, încarca în desagii de pe spinarile unor catâri sau cai o multime de obiecte, cu deosebire vase. Aceasta ipoteza mai este sustinuta si de o afirmatie din Lexiconul lui Suidas, care precizeaza ca împaratul Hadrian a depus, ca ofranda, din prada dacica, "mai multe vase de argint si un corn de bizon, lucrat artistic si aurit", cât si de o epigrama atribuita împaratului Hadrian, unde se afirma ca împaratul Traian a daruit templului lui Zeus Cassios din Syria, din prada dacica, doua pocale si un corn decorat cu aur.

Dupa cucerirea capitalei sale de catre armatele romane, regele Decebal a încercat probabil sa se refugieze spre rasarit, unde spera sa atraga de partea sa pe sarmatii roxolani, dar cavaleria romana reuseste sa se apropie de rege si de anturajul sau. Dio Cassius relateaza succint: " Când a vazut Decebal ca scaunul lui de domnie si toata tara sunt în mâinile dusmanului, ca el însusi este în primejdie sa fie facut prizonier, îsi curma zilele "

Scena sinuciderii (a CXLV-a) este una dintre cele mai întinse de pe Columna. Regele Decebal apare asezat lânga trunchiul unui copac, sprijinit în genunchiul si bratul stâng, iar piciorul drept întins, cu scutul cazut alaturi; în mâna stânga tine un pumnal usor curbat, pe care-1 duce la gât. în apropierea regelui a fost redat un calaret în plin avânt. Acesta este Tiberius Claudius Maximus. Stela sa funerara a fost descoperita la Grammeni, langa anticul oras Philippi (azi Krenides, în Grecia). In partea superioara a acesteia este prezenta o scena cu similitudini pe Columna traiana. Este redat un calaret roman în plin avânt, aruncându-se asupra unui om prabusit la pamânt; acesta din urma poarta pe cap o boneta cu mot (pileus), iar din mâna îi cade un pumnal încovoiat. Dedesupt sunt redate câteva decoratii militare primite de Tiberius Claudius Maximus în cursul carierei.

Inscriptia funerara precizeaza ca Tiberius Claudius Maximus a fost "facut duplicarius de catre Traian cel trecut între zei în ala a doua de pannoni, de catre care a si fost facut cercetas în razboiul dacic si pentru virtute de doua ori decorat în razboiul dacic si cel pârtie si de catre acelasi [împarat] facut decurion în aceeasi ala, fiindca prinsese pe Decebal si îi dusese capul la Ranistorum". Continuarea o putem adauga de la Dio Cassius, "Capul sau fu dus la Roma " ⁵⁴. Localitatea Ranistorum, unde probabil se afla statul major si împaratul, este imposibil de localizat pe teren, dar se afla cu siguranta în apropierea capitalei dacice, de unde puteau fi coordonate coloanele de atac.

Operatiunile militare romane nu au încetat o data cu sinuciderea regelui Decebal. Scenele finale (CL-CLIII) ale Columnei ne sugereaza faptul ca romanii si-au continuat ofensiva împotriva dacilor, probabil la rasarit de Carpati, unde cuceresc o cetate dacica identificata de N. Gostar cu cetatea de la Bâtca Doamnei, de lânga Piatra Neamt. Interesant este faptul ca într-una dintre aceste scene (C), ca aliati ai dacilor, sunt redati unii barbari care poarta un coif tronconic, dar lupta cu sabii curbe ca ale dacilor. Ipoteza cea mai plauzibila a apartenentei lor etnice a fost formulata de N. Gostar, care-i considera de neam germanic, posibil chiar bastarni.

Existenta unor aliati ai dacilor ne este sugerata si de o afirmatie a lui Sextus Aurelius Victor. El afirma ca ,,într-adevar, primul sau singurul a extins stapânirea romana peste Istru, fiind supusi în provincie pileatii

Victoria a fost marcata printr-o propaganda activa, fapt reflectat si în emisiunile monetare care redau imagini ale victoriei, uneori asociate cu acelea ale lui Traian, ale lui Marte sau Hercule, ale trofeelor sau ale Pacii victorioase, iar numele provinciei apare ca DAC(ia) CAP(ta) si ulterior DACIA AUGUSTii) PROVINCIA. De asemenea, pe un basorelief descoperit la Roma, Dacia personificata este redata sub chipul unei femei asezate, cu capul sprijinit în palma mâinii drepte, lânga un scut dacic si alte arme.

Razboiul partic

Xiphilin înfatiseaza în felul urmator cauzalitatea razboiului partic: "Traian a luptat împotriva armenilor si a partilor, sub pretext ca regele Armeniei nu primise diadema de la el ci de la regele partilor; în realitate îl mana setea de glorie". Cu siguranta "setea de glorie" nu trebuie neglijata, dar nici nu poate fi considerata cauza cea mai importanta si pe deasupra, conotatiile ei sunt numeroase si destul de complicate, în orice caz, a reiesit limpede, speram, ca romanii n-au purtat un razboi defensiv, cum sustine Iordanes.

Am vazut ca romanii pregateau de multa vreme ofensiva lor. Totusi problemele frontaliere au dobandit o anumita pondere în declansarea razboiului. Fara îndoiala, incidentele din Armenia n-au avut un rol esential si romanii au pornit razboiul, pentru ca se realizase cotitura din 112, se încheiasera constructiile impor­tante din Roma si se terminasera pregatirile de razboi, încat ar fi putut alege alt pretext daca ar fi lipsit cel armean. Totusi problema armeana în sine a jucat un anumit rol. Solutia de compromis adoptata în privinta regatului Armeniei se releva instabila, pre­cara: cu cincizeci de ani în urma, se hotǎrase ca tronul acestei tari sa fie ocupat de un membru al dinastiei partice a Arsacizilor, care însa sa fie client al Romei, de unde emana suveranitatea lui. însa partii se amestecau frecvent în problemele interne ale regatului vecin si tindeau sa înlocuiasca un Arsacid prin altul.

Era mai simplu ca romanii sa anexeze Armenia, dar contraofen­siva parta putea oricand sa se declanseze. La aceasta se adauga tendinta de a deplasa frontiera de pe Eufrat, prea aproape de marile centre din Siria si Asia Mica. Prin urmare, Traian aprecia ca anexarea Armeniei se putea completa cu cea a Mesopotamiei. Considerentele de ordin militar au îndeplinit o anumita functie în lansarea ofensivei.

Elaborarea unui sistem ameliorat de asigurare a frontierelor nu explica însa amploarea si profunzimea operatiilor militare ro­mane.

Factorul politico-social preva­lent în cauzalitatea actiunii împotriva partilor rezida însa în pre­siunea expansionista a Romei. Prin cucerirea sau prin zdrobirea statului part, romanii sperau, cum am semnalat, sa realizeze echi­valenta totala între lumea locuita si imperiul lor: aceasta nadejde a cantarit foarte greu în declansarea unei ofensive de vaste propor­tii împotriva Marelui Rege, monarhul Arsacizilor, în canaliza­rea expansiunii spre atacarea teritoriilor de dincolo de Eufrat. Dealtfel ca o consecinta si totodata cauza a ideii de a echivala lumea locuita cu statul part a actionat de asemenea mentalitatea violent ostila Arsacizilor, care domnea cu autoritate la Roma, mai ales în ultimele decenii. Partii constituiau principalii "rivali" ai Romei, cum spunea Strabo, popor care împartea dominatia lumii cu cetatea de pe malurile Tibrului. Sau mai bine spus niste rivali care învinsesera grav pe romanii comandati de Crassus, dar fusesera la rândul lor înfranti de August si de Corbulo; iar Caesar planuise cucerirea regatului Arsacizilor. Prin urmare partii apareau in ochii romanilor concomitent primejdiosi si susceptibili de a fi biruiti. Numai Tacit si putini altii îi consi­derau pe germani mai periculosi decît partii. Dar posibilitatea unei aliante daco-partice si agitatia partilor în momentul celui de al doilea razboi împotriva lui Decebal, agitatie corelata cuceririi Arabiei, parea sa dea dreptate celor ce se temeau de parti si re­clamau zdrobirea lor.

Tot atat de importante au fost probabil cauzele economice ale conflictului. Este foarte adevarat ca Imperiul dezvoltase un vast comert cu India sau cu alte tari, cum era China, ale caror produse se cumparau de asemenea pe pietele indiene.

Într-adevar, principalele cai de acces spre India erau drumurile de caravane, aflate sub controlul direct al Marelui Rege. O cale maritima de acces fusese descoperita sub Flavieni, cale care ducea din Egipt sau din golful Akaba prin Marea Rosie si Oceanul In­dian în Ceylon si în India. Prin cucerirea Arabiei Petree, romanii îsi asigurasera stapanirea unuia dintre capetele acestui drum si a statiei terminus a unei importante piste caravaniere. Totusi gro­sul comertului cu India continua sa se efectueze pe uscat, de fapt pe drumuri care mergeau fie de-a lungul Eufratului pana în teri­toriile romane, fie din Golful Persic prin desert pana la Petra. Partii puteau asadar bloca aceste cai spre India, încetini sau chiar opri complet comertul roman: ceea ce se si întampla uneori.

si în aceasta privinta Traian se afla în consens cu ansamblul grupurilor sociale dominante. Financiarii, marii negustori si pro­prietarii atelierelor care produceau pentru Orient doreau intensi­ficarea si controlarea contactelor cu India. La randul lor, senatorii, principalii consumatori ai marfurilor de lux, importate din Orient, încurajau, sustineau expansiunea spre Est si deci razboiul împotriva partilor. Iata deci cauzele principale ale razboiului partic, politico-militare si ideologice sau economice.

Prima campanie. O parte din fortele romane începe cucerirea Armeniei meridionale. In conformitate cu ipoteza lui von Stauf-fenberg, aceste trupe n-ar fi fost comandate de catre Traian si ar fi fost alcatuite din legiunile stationate în Siria înainte de raz­boi. Credem si noi ca acest efectiv, folosit în Armenia meridio­nala, nu era comandat de Traian, dar santem de parere ca nu cuprindea toate fortele sosite din Siria, ci numai o parte dintre ele. Aceste trupe urmau sa se întalneasca ulterior cu cele ce atacau prin nord-vestul Armeniei, conform planului ofensivei pe mai multe coloane si conceptiei clestelui care se închide treptat.

Într-adevar, Traian a continuat sa avanseze pe teritorii ro­mane si de-a lungul Eufratului pana la Satala. De aici Traian patrunde adanc în Armenia si înainteaza spre vest urmand ca mai tarziu sa întalneasca trupele care operau în sudul acestui regat.

O parte dintre sefii locali - numiti de Xiphilin satrapi - si anumiti monarhi ai regatelor din vecinatatea Armeniei îl întampina cu daruri pe Traian. Printre ei se afla si regele heniochilor si machelonilor, iar împaratul accepta supunerea acestor sefi si lupta împotriva celorlalte capetenii.

Parthamasiris încercase întretimp de mai multe ori sa obtina indulgenta lui Traian: îi scrisese si solicitase chiar sprijinul guver­natorului Cappadociei, însa nu dobandise nimic. In sfîrsit Traian ajunge la Elegeia, oras aflat în preajma actualului Erzerum. Aici s-a desfasurat o scena impresionanta, probabil în mai 114 sau chiar mai tarziu. Parthamasiris s-a înfatisat în persoana înaintea lui Traian, asezat pe un tribunal (o estrada) si s-a umilit; a depus diadema la picioarele împaratului, în nadejdea ca acesta o va ridica si i-o va pune pe cap. Dar Traian a refuzat ostentativ sa-1 confirme ca rege. Traian a proclamat limpede anexarea regatului Armeniei. Armenia devenise provincie romana, cum reliefeaza si alte izvoare literare. Un aureus, moneda batuta în 114 la Roma, reproduce scena umilirii lui Parthamasiris pe reversul sau, deoarece îl vedem pe Traian asezat pe o platforma si asistat de un ofiter, în vreme ce regele Armeniei, înconjurat de soldati romani, schiteaza gestul de a îngenunchia. Noua provincie primeste un guvernator, legat de rang consular, asistat de un pro­curator, ambii atestati de inscriptii si numiti - cel dintai - Lucius Catilius Severus si - celalalt - Titus Haterius Nepos. Parthamasiris a fost omorat chiar de escorta sa romana, probabil sub pretext ca încercase sa fuga. Totodata, în acest mod lua practic sfarsit ceea ce Albino Garzetti a numit "razboiul fulger. Caci Traian n-a asteptat, cum am vazut, jonctiunea cu trupele venite din sud pentru a lichida statul armean al Arsacizilor si a crea o noua pro­vincie. Au urmat numai operatii de curatire care au permis ro­manilor sa înainteze pîna la Marea Caspica. Aceste operatii s-au desfasurat în vara anului 114, astfel încat întreaga Armenie a fost ocupata de romani pana în luna septembrie a aceluiasi an.

A doua campanie. Incepand din primavara anului 115, Traian a deschis o noua campanie si a condus o serie de operatii de curatire si de completare a teritoriilor ocupate în Mesopotamia septentrionala. Spre sud fortele romane si-au stabilit frontul pe o linie care unea Libbana, pe Tigru, cu Doura-Europos, pe Eufrat, unde, chiar în acelasi an, soldati din legiunea III Cyrenaica au ridicat un arc de triumf, dupa ce ocupasera orasul. In primul rand Traian a actionat în centrul Mesopotamiei septentrionale unde au fost ferm ocupate zona arabilor lui Mannos si Osdroene. Chiar mai importanta a fost supunerea corduenilor si marcomezilor, semintii care locuiau respectiv Gordyene si nordul Mediei Atropatene. Ei se intercalau între Armenia si marzi, la nord, si Mesopotamia si Adiabene, la sud, amenintand flancul romanilor, care dealtfel pe aici vor fi atacati de parti cu prilejul rascoalei din 116-117. Concomitent, Traian construieste o importanta flota care sa-i permita continuarea ope­ratiilor în primavara anului urmator de-a lungul fluviilor Meso-potamiei In sfarsit în toamna anului 115, în drum spre Antiochia, unde si-a petrecut iarna, Traian ataca pe phylarhul Sporakes al' Anthemusiei, împotriva caruia Abgar îl incita de multa vreme si cucereste capitala acestui teritoriu, Batnae. Districtul lui Sporakes este lichidat si anexat.

De asemenea în cursul anului 115, Traian primeste salutatiile imperiale a zecea si a unsprezecea. Ele rasplateau anumite victorii destul de modeste si consolidarea prezentei romane în Mesopotamia, însa mai ales prelungeau salutatiile anului precedent.

Pentru a activiza bazele de aprovizionare din spatele frontului si a organiza noi întariri, Traian si-a petrecut iarna în vechile provincii romane, adica în Siria, la Antiochia. Aici însa s-a produs un foarte puternic seism, care a distrus o mare parte din oras. Traian a scapat cu viata în chip aproape miraculos: propaganda imperiala a profitat de aceasta calamitate pentru a-1 revela pe cezar ca un personaj harismatic. Dupa Malalas, cutremurul s-a declansat la 13 decembrie 115.

În toamna anului 115, Traian a transformat majoritatea teritoriilor cucerite la rasa­rit de Tigru într-o noua provincie romana, Mesopotamia. Desigur Osdroene fidela Romei, asa cum remarca Malalas, n-a fost încor­porata în noua provincie si a devenit regat clientelar. La nord noua provincie se întindea pana la Taurus, la est pana la fluviul Tigru, la vest pana la Eufrat. Granita meridionala apare mai putin sigura, dar ea coincidea probabil cu limitele înaintarii romane din 115. Organizarea noii provincii s-a desfasurat simultan cu implantarea romana solida în Armenia, amorsata, cum am vazut, tocmai în 115, la un an dupa cucerirea tarii.

Numeroase monede sarbatoresc anexarea si organizarea noilor provincii, figureaza în 115 si chiar în 114 soldatii romani, Victoria, Pacea consecutiva ei, Fortuna, Felicitas, " Sanatatea împaratului", SALVS AVG (usti).

Organizarea Mesopotamiei romane, implantarea solida a romanilor între Eufrat si Tigru, în plin spatiu partic, intentia de a continua exaltarea lui Traian ca optimus, pregatirea unei campanii de mari proportii în 116, explica de ce senatul i-a decernat lui Traian titlul de Parthicus. Xiphilin consemneaza asumarea titlului respectiv ca un corolar al epitetu­lui de optimus.

A treia campanie. În cursul lui martie 116, romanii au început a treia lor campanie, cea mai importanta. În conceptia lui Traian, campania din 116 trebuia sa reediteze performanta din 106: romanii urmau sa ocupe capitala vrajmasi­lor, Ctesiphon - precum cucerisera cu zece ani în urma Sarmizegetusa Regia - si ulterior sa profite de deruta creata în randurile inamicilor si sa le lichideze statul. Ca si în al doilea razboi dacic sau în Armenia, Traian utilizeaza tactica ofensivei pe mai multe coloane, în cazul de fata doua. Original ni se pare doar faptul ca împaratul nu conduce tot timpul o singura coloana, ci se deplaseaza de la una la alta, încercand sa acopere toate fronturile, în ciuda varstei sale înaintate. În primavara anului 116, probabil chiar în luna martie, Traian soseste la Nisibis, unde pune la punct ultimile pregatiri. In conti­nuare, ia conducerea coloanei care trebuia sa treaca Tigrul. Noi sustinusem ca romanii patrunsesera în Adiabene înca din 115.Fortele romanilor au supus întreaga Adiabene, iar Traian a avut prilejul sa treaca pe la Gaugamela si Arbela, locuri unde Alexandru se acoperise de glorie. Însa unele deta­samente romane au avansat adanc spre est si spre vest, încat cre dem ca a fost ocupata si Ninive, vechea capitala a asirienilor^. Opinam ca s-a recurs la crearea rapida, oarecum improvizata, a unei noi provincii romane, Assyria, ale carei granite depaseau limitele Adiabenei.

Împaratul a trebuit sa paraseasca coloana care ocupase Adiabene. Aceasta coloana si-a continuat înaintarea pe drumul lui Alexandru, la est de fluviul Tigru, spre alte centre importante, spre Apameea si apoi Ctesiphon. în fruntea unui mic corp de garda, dupa opinia noastra de la nivelul actualului Kirkuk, unde contemplase emanatiile zacamintelor petrolifere, prin Hatra, proaspatul Parthicus a strabatut în diagonala Mesopotamia, ca sa întalneasca fortele romane care coborau Eufratul. Îaprilie sau în mai 116, a luat împaratul comanda corpului de armata al Eufratului, sprijinit, cum am mai semnalat, de o puternica flota. Întretimp, Traian fusese salutat a douasprezecea oara ca imperator. Romanii înainteaza spre sud, iar Xiphilin sustine ca ei au ocupat chiar Babylonul, înainte de a ataca Ctesihponul.

Nu-i mai ramanea asadar lui Traian decat sa atace Ctesiphonul. Pentru a-si aduce flota din Eufrat pe Tigru, unde se afla puter­nica cetate partica, se pare ca Traian s-a slujit de vechiul canal de legatura, aproape tot atat de larg cat un fluviu, care unea cele doua rauri principale din Mesopotamia: Naharmalcha sau Flu­viul Regal, reamenajat probabil de romani în vederea transportarii flotei. În jurul Ctesiphonului, coloanele romane au facut jonc­tiune si au trecut la un sustinut asediu al orasului. Sursele nu dau informatii asupra acestui asediu, dar acesta trebuie sa fi fost dificil si destul de lung, caci a durat poate chiar o luna. Parti: s-au aparat de data aceasta cu înversunare, comandati de Chosroes însusi. Asediul trebuie sa fi început în iunie si sa se fi încheiat în iulie 116. Chosroes a scapat cu fuga, dar a lasat în mainile roma­nilor tronul de aur al Arsacizilor si propria sa fiica.

Caderea Ctesiphonului a avut un ecou imens în Imperiu si la Roma. Nu numai ca partii erau umiliti, dar romanii considerau ca îi zdrobisera pentru totdeauna. De fapt partii dispuneau de rezerve importante, concentrate în podisul Iranului, dar acest fapt era neglijat sau ignorat. Traian este salutat imperator pentru a treisprezecea si ultima oara. O serie de monede celebreaza din nou PVR.OVID(entia), FELICITAS AVGVST(-i), FORT (una), reprezinta imaginile Victoriei sau ale Virtutii, îl figureaza pe Traian cu platosa si lance (în mana stanga) între doua trofee. Poate tocmai cu un asemenea prilej a decorat Traian o serie de ofiteri romani, care se distinsesera în cursul razboiului partic.

Dar a treia campanie partica nu s-a încheiat cu ocuparea Ctesiphonului, dupa cum nici al doilea razboi dacic nu s-a terminat arin distrugerea Sarmizegetusei. în lunile august si septembrie 116, o flota romana magnifica, alcatuita din cincizeci de vase si comandata de Traian, instalat pe o somptuoasa galera, coboara pe Tigru spre Golful Persic. Romanii înving pe locuitorii insulei Mesene, dupa ce nici macar o puternica furtuna nu putuse sa sta­vileasca înaintarea flotei romane; Attambelos este instalat ca rege clientelar în Mesene.

Characene este subjugata si romanii ajung la Golful Persic, dupa ce ocupasera fortareata de la Spasinou-Chorax, aflata în apropierea tarmurilor oceanului. Înaintarea lui Traian pana la Golful Persic, cucerirea Irakului si Kuweitului actual a suscitat la Roma un nou val de entuziasm, cu aplicatie încurajat de propaganda imperiala. Cu acest prilej, i-a decernat senatul lui Traian dreptul de a triumfa asupra oricarui popor.

În octombrie 116 el s-a întors la Babylon, unde îl asteptau "vestile rele", adica stirea declansarii unei ample insurectii în spatele frontului sau de la Golful Persic: asadar, ori­cum deteriorarea situatiei militare a oprit cascada onorurilor si felicitarilor.

Traian cucerise teritorii imense, zonele cele mai civilizate, mai importante din punct de vedere economic si cultural ale imperiului partilor.

A patra campanie. Traian n-a parasit Babylonul, ca sa poata tine sub control personal punctele nevralgice ale teritoriilor partice, ca sa coordoneze respingerea contraofensivei si sa dirijeze de la distanta lichidarea rebeliunii. Desigur, trupele romane au fost scoase rapid din taberele de iarna si aruncate în lupta. Traian a trimis ajutoare fara succes lui Maximus Santra si a expediat alte doua corpuri de armata. Doua legiuni, comandate de legatii lor, Sextus Erucius Clarus si Tiberius Iulius Alexander, au supus Seleucia la un lung asediu, au cucerit-o si distrus-o, încat orasul a ars de la un capat la celalalt. Tot în fruntea a doua legiuni sprijinite de numerosi auxiliari, carora li s-au adaugat mai tarziu trupele învinse ale lui Maximus Santra, Lusius Quietus era însarcinat concomitent cu zdrobirea rebelilor si cu respingerea contraofensivei parte.

Actiunea lui Lusius a decis dealtfel soarta campaniei. In primul rand, coloanele lui Lusius au luat cu asalt Nisibis, în decembrie 116, înaintea înfrangerii lui Maximus. Dupa moartea lui Maxi mus, generalul maur devine guvernator al Mesopotamiei. In vreme ce diplomatia romana exploata divergentele dintre Sana-truces si Parthamaspates, evocate de Malalas^, Lusius a reprimat fara crutare rebeliunea iudeo-mesopotamiana si a lichidat princi­palele ei focare. În sfarsit, cu rapiditatea care îi caracteriza ac­tiunile, în ianuarie sau mai de graba în februarie 117, Lusius a început pacificarea Osdroenei si a trecut prin foc si sabie Edessa. Cu aceeasi mobilitate, la sfarsitul iernii, Lusius a întampinat fortele lui Sanatruces; dupa înfrangerea lui Maximus, acesta operase în Armenia si patrunsese din nou în Mesopotamia pentru a redresa situatia de acolo. Partii au suferit o grea înfrangere, într-un loc necunoscut, iar Sanatruces a cazut în lupta. Între timp, Partha­maspates trecuse de partea romanilor, cu o parte din fortele utili­zate în contraofensiva parta. Romanii repurtau astfel concomitent succese diplomatice si militare însemnate. Subsistau însa unele focare de rezistenta, cum era Hatra. Luptele au continuat în Ar­menia, angajate între Vologeses si guvernatorul provinciei Lucius Catilius Severus, pina cand în primavara sau în vara anului 117 s-a încheiat un tratat de pace, care lasa Arsacizilor o parte din teritori­ile romane. Vologeses a ramas rege al unei Armenii orientale, destul de întinse. De asemenea la sfarsitul iernii si în primavara anului 117, ro­manii au trecut la reprimarea sistematica a rebeliunii din vechile provincii. Lusius însusi a fost trimis ca legatus în Palestina ca sa previna declansarea unei insurectii puternice^. Pe de alta parte, în fruntea unor forte de cavalerie si de infanterie auxiliara, spriji­nite de marinari si de trei mii de veterani ai legiunii III Cyrenaica, Quintus Marcius Turbo înabusa revolta din Egipt si din Cyrenaica. Represiunea a prilejuit maceluri cumplite. Dar în Cyrenaica persistau înca puncte de rezistenta în toamna anului 117, dupa moartea lui Traian. Alte cohorte auxiliare au debarcat în Cipru si au exterminat întreaga comunitate ebraica.

Sfîrsitul si bilantul razboiului. Riposta romana la contra­ofensiva parta fusese în acelasi timp masiva, eficace si abila, dar reclamase un mare efort, care bloca pentru moment orice velei­tati de noi cuceriri. Totusi Traian nu intentiona deloc sa retraga fortele si implantarea romana din bazinul Tigrului, încît Xiphilin reliefeaza ca, dupa instalarea lui Parthamaspates la Ctesiphon, împaratul a plecat sa lichideze rebeliunea Hatrei, oras mic, sarac, dar important nod de comunicatii pe calea dintre Singara si Ctesi phon; constituia un centru vital în sudul Mesopotamiei romane, centru care rezistase cu succes ripostei lui Lusius. Astfel Traian urmarea sa asigure concomitent linistea comunicatiilor romane si controlul ferm al provinciei Mesopotamiei. Dar asediul Hatrei, Încercat în iunie sau chiar în iulie 117, s-a încheiat cu un esec to­tal, care 1-a obligat pe Traian sa renunte la ocuparea cetatii si sa se întoarca în Siria.

Aici Traian începe sa concentreze noi forte, cum subliniaza Xiphilin. Desigur însa ca Traian nu dorea numai sa-si ia revansa asupra Hatrei si sa-si refaca prestigiul personal realmente stirbit, caci, dupa cucerirea Ctesiphonului, el nu mai asumase - fapt sem­nificativ - nici o salutatie imperiala. Voia prin excelenta sa conso­lideze bazele din teritoriile cucerite în 114-116 si sa porneasca ofensiva împotriva Iranului. Traian renunta repede la aceasta decizie si porneste spre Roma, dupa ce încredintase lui Hadrian comanda suprema a fortelor romane din Siria si din pro­vinciile recente.

Dupa opinia noastra, Traian avea în vedere tot modelul dacic. Intrucat fusesera necesare doua razboaie pentru supunerea dacilor, el proiecta sa realizeze un al doilea razboi partic cativa ani mai tarziu sau sa-1 pregateasca pentru succesorul sau, care ar fi trebuit sa-i continue opera. Nu este de crezut ca Traian se multumea cu un razboi înca necastigat, cu teritorii incomplet supuse si cu un regat part vasal destul de fragil. Mai devreme sau mai tarziu, statul lui Parthamaspates trebuia sa fie anexat si transformat în provincie romana, precum Dacia lui Decebal în 106 d. Hr.