PARLAMENTUL CEL LUNG - ANGLIA

PARLAMENTUL CEL LUNG

I. Fara bani, fara soldati credinciosi, învins de scotieni, care ocupau comitatele din nord si cereau, pentru a le evacua, nu numai libertatea religioasa (pe care nimeni nu era în stare sa le-o refuze), dar si o indemnizatie, Carol trebui sa se încline î 141n1310b n fata vointei celor mai fermi dintre supusii sai. Lorzii îl invitau sa convoace un nou parlament; o petitie purtând zece mii de semnaturi adunate de Pym i-o cerea de asemenea; regele ceda. Niciodata alegerile nu stârnisera patimi atât de vii. Pym, ca un adeva­rat sef de partid, functie noua, cutreiera satele, tinea mitinguri în orase, forma comitete locale. Hampden, devenit unul dintre cei mai respectati oameni ai regatului, îl sprijinea pe Pym cu toata înalta sa autoritate. Ce voiau acesti oameni? Sa se aleaga adevarati puritani, gata sa lupte împotriva absolutismului. Al doilea parlament din 1640 nu mai este un parlament reformist; e un parlament revo­lutionar. Dar aceasta adunare revolutionara nu este demagogica. Deputatii Parlamentului cel lung sunt gentilomi, proprietari, oameni seriosi, religiosi, culti­vati, care doresc sa revina cât mai curând posibil la domeniile lor familiale. Asemenea oameni nu au gustul razmeritei si nu cheama, decât cu regret, mul­timea în ajutorul lor. Departe de a fi ostili institu­tiei monarhice, ei nici nu concep alta deocamdata. Dar au de rezolvat cu Carol doua conflicte, unul politic si un altul religios, conflicte care otravesc viata Angliei de la urcarea pe tron a dinastiei Stuart.

II. Mai mult decât de rege, lui Pym si parlamenta­rilor le era teama de Strafford. stiau ca între ei si Strafford lupta e pe viata si pe moarte. Sau Pym va pune pe Strafford cu capul pe butuc, sau Strafford va porunci sa fie spânzurat Pym. Una dintre pri­mele actiuni ale noului Parlament a fost punerea sub acuzare a lui Strafford pentru înalta tradare prin impeachment în fata Camerei Lorzilor. Straf­ford stia înca de câteva saptamâni ca, daca se va prezenta în fata parlamentului, era pierdut. si o spuse lui Carol; acesta îi raspunse ca, în calitatea lui de rege al Angliei, putea sa-l ocroteasca împo­triva oricarui pericol si ca parlamentul nu se va atinge de un fir de par de pe capul lui. Strafford se prezenta deci la Camera Lorzilor chiar în clipa în care Pym, în fruntea unei delegatii a Camerei Comunelor, venise sa ceara arestarea lui. Strafford intrase cu capul sus; trebui sa îngenuncheze la bara ca sa asculte acuzarea si iesi de acolo prizonier. Judecind drept, putea fi salvat. Acest impeachment n-avea nici o valoare legala. Cum sa-l acuzi în mod serios de înalta tradare, de crima împotriva regelui, pe cel mai fidel slujbas al regelui? Dar uzantele constitutionale nu ofereau parlamentului nici un alt mijloc de a se debarasa de un ministru sustinut

de suveran. S-a încercat compromiterea lui Strafford citind din cuvântarile lui tinute la Consiliul privat; se spunea ca ar fi sugerat ideea de a folosi o armata irlandeza pentru a cotropi Anglia. N-a putut fi adus decât un singur martor, sir Henry Vane, si acela foarte dubios. Pym si prietenii sai îsi dadura seama, plini de furie, ca nu se va gasi în Camera Lorzilor o majoritate care sa-l condamne pe Strafford; acesta, desi subminat de boala, s-a aparat în frumosul sau stil scurt si taios, care-i era pro­priu. Sfârsitul pledoariei îi misca pe toti cei care-l ascultasera. "si acum, my lords, cu toata umilinta si linistea sufleteasca, ma supun cu mintea limpede si în mod liber judecatii voastre, fie ca aceasta justa judecata va aduce dupa sine viata, fie ca va aduce moartea mea. Te Deum laudamus, te Dominum con-fitemur".

III. Acuzatorii, îngrijorati, recursera la procedura mai simpla si mai brutala a unui bill of attainder, votat de parlament si sanctionat de coroana. Prin aceasta procedura, acuzatul pierdea toate garantiile pe care le prezenta o curte de justitie. Daca se iau în consideratie numai probele legale, comportarea lui Pym si a prietenilor sai nu poate fi justificata. L-au asasinat pe Strafford cu oarecare forme judi­ciare. Trebuie adaugat spre dezvinovatirea lor ca daca Strafford ar fi trait si si-ar fi recâstigat liber­tatea, n-ar fi ezitat nici el sa-i distruga, mergând "pâna la capat". Poate ca ar fi fost mai bine pentru Pym. si prietenii sai sa fi marturisit cinstit ca înce­puse un razboi civil si sa renunte la ipocrizia lega­litatii. Lordul Digby, într-un discurs care îi face cinste, a declarat ca el nu poate vota bill-ul: "Dum­nezeu sa ma pazeasca sa condamn un om la moarte dupa o lege facuta a posteriori... stiu, domnule speaker, ca parlamentul e învestit cu putere jude­catoreasca si cu putere legislativa. Una stabileste ceea ce este legalmente just, cealalta, ceea ce convine politiceste spre binele comunitatii. Dar aceste doua puteri nu trebuie confundate si n-avem dreptul sa acoperim un act de prudenta politica printr-o parada goala de justitie legala". Se poate aprecia violenta la care au ajuns patimele daca se tine seama de faptul ca acest admirabil discurs a fost ars de calau si regele a fost rugat sa nu mai con­fere nici o onoare lordului Digby si sa nu-l mai folo­seasca în nici un fel. Legea de attainder a fost votata în Camera Comunelor cu 204 voturi pentru si 59 contra; numele acelora care au votat contra au fost afisate în oras ca fiind "straffordieni si ina­mici ai patriei lor", desi regulamentul interzicea sa se publice numele opozantilor. Pravaliile orasu­lui au fost închise. Maistrii si ucenicii venira la Westminster sa-i ameninte pe straffordieni. Sub pre­siunea populatiei, chiar si lorzii au votat moartea cu douazeci si sase de voturi contra nouasprezece.

IV. Regele Carol, care-i jurase lui Strafford ca parlamentul nu se va atinge de un fir de par de pe capul lui, va sanctiona legea? Episcopii, cuprinsi de panica generala, venira sa-i spuna lui Carol ca tre­buie sa aiba, ca rege, doua constiinte, una publica si alta privata. Multimile din Londra se adunara în jurul Whitehall-ului si devenira atât de ameninta­toare încât curtenii catolici se spovedira, iar cei mai curajosi capitani se pregateau sa moara, aparând scarile si culoarele vechiului castel. Duminica va­carmul crescu si mai mult; pe la ora noua seara, regele semna. "Daca nimic altceva decât viata lui nu poate satisface poporul meu, trebuie sa spun: Fiat Justitia." Strafford, desi surprins ca a fost para­sit de rege, avu nobletea sa-i scrie ca-si da bucuros viata pentru el. Dar se spune ca a murmurat: "Nu va bizuiti pe printi, nici pe fiii oamenilor, caci la ei nu veti gasi salvarea". Când trecu pe drumul supli­ciului, batrânul arhiepiscop Laud, el însusi prizonier, se apropie de fereastra sa-si binecuvinteze prietenul, care a murit cu un curaj atât de simplu încât uce­nicii din Londra au pastrat o tacere respectuoasa. Astfel a disparut un om mare a carui crima a fost ca a dorit ca monarhia sa fie asistata, si nu domi­nata, de parlament2 . Începând de la acest proces, se poate spune ca în Anglia regele a încetat sa mai întruchipeze statul, deoarece, din cauza loialismului sau fata de suveran, Strafford a fost considerat un tradator de tara.

V. Condamnându-l pe Strafford, parlamentul înla­turase singurul om capabil sa transforme monarhia engleza într-o forta de guvernare autoritara ase­manatoare acelora pe care Spania si Franta le-au dat drept model Europei. Pentru a face imposibil pentru totdeauna triumful absolutismului, trebuia acum sa se interzica regelui de a guverna fara par­lament, asa cum facuse multa vreme parintele sau si el însusi. Partea slaba a adunarilor alese, în cazul când intra în conflict cu puterea executiva perma­nenta, este ca aceasta poate sa le revoce. Singurul lor mijloc de aparare este sa impuna puterii execu­tive modalitati si date fixe de convocare. Pym si prietenii sai îl constrânsera pe rege sa aprobe: 1. un act asigurând convocarea regulata a parlamentului, cel putin o data la trei ani; daca, în cel de-al trei­lea an, regele se mai abtinea, convocarea se putea face fara a se recurge la el; nici un parlament nu va putea fi dizolvat înainte de a fi "trait" cincizeci de zile, nici prorogat mai mult decât trei ani; 2. un act retragând regelui dreptul de a percepe impozite fara votul parlamentului. Nici tunnage and poundage, nici ship money; în general, nici un fel de impozit neconsimtit; 3. puterile regelui în Consi­liul sau erau mult micsorate si curtile privilegiate (Camera înstelata, Consiliul nordului etc.) cedau locul curtilor de drept comun. În special erau supri­mate curtile ecleziastice ale înaltei Comisii, de care se folosise Laud împotriva puritanilor. Legea deve­nea mai tare decât regele.

VI. Problema religioasa era mai complexa decât problema politica. Asupra unui singur punct cea mai mare parte a parlamentarilor erau de acord: fiind protestanti, se temeau de papism. Dar multi îi urau pe episcopii lui Laud, care încercasera sa-i readuca pe englezi la ritualism; altii erau legati de vechile ierarhii. Primii voiau sa-i smulga bisericii episcopatul "cu radacini si ramuri"; ceilalti, parti­zani ai episcopilor, sau episcopalienii, aveau avan­tajul ca erau mai uniti decât adversarii lor. Prin­tre adversarii episcopilor se distingeau erastienii, dis­cipolii teologului german Thomas Erast (1524-1583), care în problemele lumesti subordonau biserica fata de stat si-i înlocuiau pe episcopi cu comisari laici; presbiterienii, partizanii unei democratii religioase, în felul celei scotiene sau geneveze, cu presbiteri si sinoduri; în sfârsit, sectarienii congregationalisti, sau independenti, sustinând ca Dumnezeu inspira fiecare grup de credinciosi, deveneau astfel, cu toata extrema lor îngustime de spirit, precursorii inconstienti ai libertatii constiintei.

VII. În comitate cei mai numerosi erau credin­ciosii bisericii anglicane episcopale; la Londra pres­biterienii aveau sprijinul soldatilor scotieni care, dupa victorie, s-au stabilit în capitala si pe care par­lamentul nu se grabea sa-i îndeparteze, caci erau aliatii sai împotriva regelui; independentii erau de parere ca episcopalismul si presbiterianismul nu erau decât doua forme ale tiraniei. Ne putem imagina discutiile religioase si politice, care nu încetau de dimineata pâna seara în mijlocul acestui oras pasio­nat de teologie. Parlamentarii vorbeau toata ziua si de multe ori si noaptea, la lumina luminarilor. Pym, Hampden si Hyde puteau fi vazuti plimbându-se în jurul cimitirului Westminster sau strângându-se cu totii laolalta în timpul cinei, pentru a dezbate im­portantele lor probleme. La un semnal, negustorii si ucenicii închideau pravaliile si alergau la West­minster sau Whitehall. Nici o forta armata nu putea opri aceasta multime. Dimpotriva, ea era aceea care apara parlamentul. Cât despre rege, el pastra în preajma sa câtiva ofiteri, cu par lung buclat, capi­tani în semisolda lui, carora ucenicii le spuneau în derâdere "cavaleri", pe când regina, vazându-i prin fereastra pe puritanii cu capetele lor rase, întreba cine sunt aceste "capete rotunde", nume care le-a ramas.

VIII. Aproape toti istoricii l-au condamnat pe Carol I pentru conduita lui în timpul Parlamentului cel lung. Dar cum putea, nefericitul, sa-si imagineze compromisul care avea sa dea nastere în secolul urmator monarhiei constitutionale? Carol I nu vedea nici o cale de iesire din aceasta dilema: sau sa re­stabileasca prin forta autoritatea sa, sau sa devina o umbra de rege. Razboiul civil era fatal, pentru ca nici un minister responsabil nu se interpunea între rege si parlament si astfel cele doua puteri se cioc­neau. Ideea ca o minoritate ar putea, în caz de neîn­telegere, sa se încline î 141n1310b n fata majoritatii si sa în­gaduie acesteia sa guverneze nu numai ca nu era admisa, dar nu era de conceput. De vreme ce tara se afla într-o situatie de profunda desbinare, nu exista alta solutie decâfc razboiul civil. De altminteri, legea majoritatii n-ar fi permis sa se rezolve ches­tiunea esentiala a acelor timpuri, care era chestiu­nea religioasa. Se pot face tranzactii cu interesele, nu cu constiintele.

IX. Trebuie sa se recunoasca totusi ca regele a agravat tulburarile facând un joc dublu. Carol confirma cu docilitate legile votate de parlament, iar în secret conspira împotriva legilor si a parlamen­tului. El se considera însa în stare de razboi, în care totul este permis. si merse pâna acolo încât ceru scotienilor - care ramasesera cei mai buni soldati de pe insula - sprijinul lor împotriva englezilor. Scotienii îi promisera ajutorul daca accepta pentru Anglia Covenant-ul presbiterial. Episcopalian con­vins, el nu putea sa faca aceasta si trebui sa renunte la alianta lor. O clipa crezu ca întrezareste scaparea. Parlamentarii, desi uniti împotriva lui, erau crunt învrajbiti pe chestiuni religioase, unii voind sa des­fiinteze cu totul ritualul si sa schimbe pâna si Prayer Book, altii fiind ostili episcopilor, dar legati de frumoasele rugaciuni anglicane. Gratie acestei în­vrajbiri, se reconstitui o partida monarhica si angli­cana condusa de oameni ca Hyde, pe care regele si i-ar fi putut face consilieri. "Mustrarea cea Mare" adresata lui Carol n-a fost votata decât cu o majo­ritate de unsprezece voturi. Prestigiul regelui Pym scadea; o stângacie a regelui Carol i-l redadu.

X. La 3 ianuarie 1642, procurorul general al rege­lui ceru pe neasteptate Camerei Lorzilor un impeachment pentru înalta tradare împotriva a cinci membri din Camera Comunelor, printre care Pym si Hampden. Demers ilegal, dreptul de impeachment apartinând numai Camerei Comunelor. Lorzii se aratara sovaitori. Regele se duse el însusi în Camera Comunelor pentru a~i aresta pe cei cinci membri. Acestia fusesera preveniti si orasul se în­sarcinase sa-i ascunda. Avu loc o scena penibila. Regele intrase urmat de cavaleri si se asezase pe locul speaker-ului. Membrii Camerei stateau în picioare, descoperiti. Dintr-o ochire regele vazu ca "pasarelele au zburat". Pleca în mijlocul unei mul­timi ostile, care la trecerea lui striga: "Privilegiul!"

Fura convocate militiile orasenesti ale Londrei, care îsi asumara protectia parlamentului. O ciocnire între cele doua forte devenea inevitabila. Regele socoti ca-i mai întelept sa paraseasca Londra.