PARTIDE POLITICE SI SISTEME ELECTORALE

PARTIDE POLITICE SI SISTEME ELECTORALE

SUBIECTELE DE EXAMEN SI EXPLICATIILE AFERENTE

Istoria politica a Romei antice, marcata de ample confruntari interpartidiste, furnizeaza elemente importante pentru intelegerea manifestarilor primare ale fenomenului partidist. In acest sens, sunt relevante conflictele dintre gruparile sociale ale patricienilor si plebeilor care au luat, ca expresie politica, forma rivalitatii intre doua "partide".

Gruparea patricienilor a continuat sa fie nucleul marilor proprietari funciari, iar paturile avute ale plebeilor au constituit, cu timpul, o puternica aristocratie comerciala si funciara, devenind centrul puterii economice si politice sclavagiste romane. Deosebirile de conditii social-economice si ciocnirile de interese dintre patricieni si plebei si-au gasit expresia in forme de manifestare si exercitare a puterii: senatul (alcatuit din senatori) si adunarile populare. In acest cadru, s-a desfasurat o lupta acerba intre "partide", in anumite perioade vorbindu-se de partidul senatului si partidul poporului. Disputele dintre acestea au degenerat uneori in razboaie civile.

Roma republicana. In perioada republicana (509-27 i.Hr.) s-a produs, treptat, structurarea social-politica a populatiei Cetatii Eterne in trei mari grupari, denumite si "partide": nobilitas (formata din aristocratia de origine patriciana sau plebeiana, magistrati, comandanti militari), equestris (cavaleri) si populus (plebei, din care faceau parte micii proprietari, negustori, mestesugari). Disputele dintre aceste grupari s-au transformat, nu de putine ori, in puternice contradictii si s-au structurat in curente si factiuni politice, functie de interesele si obiectivele membrilor lor de vaza. Carierismul si demagogia au luat amploare pe masura ce Roma s-a ridicat la rangul de mare putere.

La mijlocul secolului II i.Hr., lumea romana s-a scindat in doua "partide" politice: optimates (reprezentant al aristocratiei latifundiare) si populares (care a promovat interesele maselor populare). Antagonismul dintre cele doua "partide" se suprapunea contradictiilor de interese manifestate de diverse grupuri si curente existente in interiorul fiecaruia. Dupa 232j98c aproape cinci secole, regimul republican si-a incheiat existenta printr-o dramatica intensificare a rascoalelor sclavilor, a razboaielor civile si a miscarilor antiromane in provincii si colonii.

Roma imperiala. In epoca imperiului (27 i.Hr.-476 d.Hr.), "partidele" isi pierd caracterul si sensul functional pe care l-au avut in perioada republicana. Viata politica a structurilor partidiste romane rezultate din nevoia obtinerii sprijinului social a luat sfarsit in urma loviturilor dictatoriale ale unor comandanti militari. Lupta pentru putere a fost dusa atunci intre "partidul imparatului" (format din sustinatorii conceptului de putere discretionara a acestuia) si "partidul senatorial" (ai carui membri erau preocupati de limitarea, in anumite probleme de stat, a autoritatii suveranului, in beneficiul senatului).

Conflictul dintre aceste doua grupari a dominat dezbaterile parlamentului englez de la sfarsitul secolului al XVII-lea si pana in 1832.

Reforma s-a produs abia in 1832 (Reform Act), in urma acesteia Camera Comunelor, ai carei membri erau alesi prin vot, dobandind o influenta sporita fata de Camera Lorzilor.

Este de remarcat, in concluzie, ca obiectivarea deplina, reala, a partidelor a avut loc in Anglia, o data cu Reform Act, de la 1832 si ca modelul britanic al fenomenului partidist ramane unul exemplar, de referinta.

3. Activitatea partidelor politice din S.U.A., in secolele XVIII-XIX: partidele care au actionat pe scena politica; evolutia structurilor politice de tip partidist; obiectivele specifice reprezentarii anumitor interese politice; repere ale confruntarii politice partidiste. Unii cercetatori ai fenomenului partizan, intre care Daniel Louis Seiler, considera ca primele manifestari ale activitatii partidelor politice au aparut in S.U.A..

Partidul Federalist a castigat disputa cu Partidul Antifederalist (Republican) pe aceasta tema. In noua constitutie a Uniunii (1787), se considera ca noua organizare politica (stat federal) era menita sa raspunda mai bine intereselor generale.

Partidul Federalist a continuat sa promoveze drepturile statului federal fata de tendintele autonomiste ale partilor sale componente, in timp ce Partidul Antifederalist (Republican) era preocupat ca puterea centrala a noului stat sa nu impieteze asupra resturilor de suveranitate ale fostelor colonii.

Intre 1820-1830, disputele dintre Partidul Federalist si Partidul Democrat s-au accentuat pe tema politicii vamale a S.U.A.. In timp ce primul sustinea o politica vamala protectionista, menita sa favorizeze dezvoltarea industriala a statelor din nord, cel de al doilea a incercat, in mai multe randuri, sa uzeze de teoria constitutionala a nulificarii (ce recunostea statelor dreptul de a anula acele hotarari ale puterii centrale care le incalcau interesele).

Partidul Democrat a sustinut dreptul statelor din sud de a intrebuinta sclavi si a incercat sa obtina aceasta libertate pentru toate statele americane, inclusiv pentru cele situate la nord de asa-numitul "Missouri Compromise", din 1820. Statele din sud au amenintat ca, daca Congresul (institutie legislativa suprema) nu admitea aceasta propunere, ele urmau sa paraseasca Uniunea.

Concluzionand, vechiul Partid Federalist, devenit apoi Partidul Whig si, ulterior, Partidul Republican, a reprezentat tendinta de aparare a intereselor statului, ca organism unitar, impotriva tendintelor separatiste ale subdiviziunilor sale politice. Partidul a vazut, in taria statului federal, garantarea deplina a sigurantei si prosperitatii intregului, dar si partilor sale componente. Politica protectionista promovata a fost menita sa intareasca economic statul, chiar cu pretul nemultumirii unora din regiunile agricole din Sud sau stramtorarii vremelnice a consumatorilor.

Fostul Partid Antifederalist si, ulterior Democrat, s-a afirmat ca aparator al drepturilor locale si individuale contra a ceea ce aprecia ca exagerat in centralizarea unificatoare a statului. Intrucat considera ca interesele diferitelor state, dar si drepturile individuale ale cetatenilor lor reprezentau realitati si valori politice superioare celor ale statului federal, a promovat revendicarile populare care se ridicau impotriva ratiunii de stat, a aparat practica sclaviei, a inclinat - in politica economica - spre liberul schimb, considerat ca cel mai favorabil afirmarii individualitatilor.

Teorii institutionale referitoare la geneza partidelor politice: tipologia (tipurile) si caracteristicile teoriilor institutionale; reprezentanti de marca ai acestora. Teoriile institutionale, care raspund cel mai adecvat necesitatii de explicare a fenomenului partizan, releva originea endogena (din institutii sau organizatii politice deja existente) sau exogena (din organizatii sau grupuri nepolitice) a partidelor politice.

a) Adeptii originii endogene a partidelor politice considera ca acestea s-au nascut in paralel cu dezvoltarea parlamentelor, au rezultat ca factiuni sau aripi desprinse din grupurile parlamentare. Astfel, in adunarile reprezentative (parlamente) s-au constituit, in timp, inevitabil si pe considerente de promovare a unor interese politice diferite, grupuri parlamentare care si-au definit identitatea pe criterii ideologice. Grupurile parlamentare au dat astfel expresie intereselor politice ale reprezentantilor populatiei (parlamentari), dar si ale reprezentatilor (alegatorilor care ii votasera pe primii). Aceasta legatura intre reprezentanti si reprezentati a determinat o organizare politica specifica, care a depasit cadrul parlamentar propriu-zis. In consecinta, grupurile parlamentare si-au format comitete electorale, menite sa reinnoiasca mandatele parlamentare prin cultivarea unei relatii de fidelitate intre reprezentanti si reprezentati, cei din urma fiind influentati sistematic sa creada ca primii le vor promova in mod corespunzator interesele.

Unul dintre cei mai reprezentativi sustinatori ai teoriei institutionale este sociologul francez Maurice Duverger care, in lucrarea Partidele politice (Paris, 1951), conditioneaza crearea partidelor de aparitia parlamentului si de cresterea importantei votului alegatorilor in plan social. In acelasi context, R.G. Schwartzenberg releva in Sociologie politica (Paris, 1971) ca partidele politice moderne au aparut simultan cu extinderea dreptului de vot.

b) Originea exogena a partidelor politice. Este de remarcat ca democratia si votul au adus elemente importante in viata publica, dar partidele nu sunt exclusiv conditionate de spiritul parlamentar si electoral, de lupta pentru controlul legislativ.

Pentru acest motiv, Maurice Duverger a propus si o alta cauza pentru originea partidelor, respectiv transformarea unor organizatii, grupari a caror sorginte nu este neaparat politica, in partide. Sociologul francez a aratat, astfel, ca aparitia partidelor poate fi pusa pe seama sindicatelor, organizatiilor francmasonice, grupurilor profesionale taranesti, grupurilor si asociatiilor religioase, asociatiilor de vechi combatanti (militari), dar si a unor grupari financiare sau industriale care si-au reorientat activitatea spre sfera politicului.

Spre deosebire de partidele aparute din structurile parlamentare, care se intemeiaza pe ciclul electoral, respectiv pe votul alegatorilor, partidele rezultate din organizatiile mai sus mentionate se nasc in temeiul unui spirit de organizare deja existent. Acest spirit are ca efecte caracterul lor mai centralizat, disciplina si coerenta ideilor, teoriilor si conceptiilor promovate, preponderenta conducatorilor interni si nu a celor alesi, dar si o anumita neincredere in practicile electorale.

5. Definirea conceptului de partid politic: caracteristici. Complexitatea cadrului definitoriu al partidului tine, in mod necesar, seama de consideratii de ordin istoric, caracteristici ale sistemelor si regimurilor politice, contextele sociale in care au aparut si s-au dezvoltat si finalitatile (scopurile) pentru care au fost create partidele. Toate aceste elemente justifica diversitatea definitiilor partidelor politice.

Diversitatea lor nu se datoreaza numai complexitatii fenomenului investigat sau divergentelor teoretice iscate de personalitatile stiintifice care au incercat sa il abordeze, dar si studierii sale, din perspective specifice, de domenii de cercetare invecinate: politologia, sociologia politica, antropologia politica, sociobiologia, filosofia politica, ramuri ale dreptului (dreptul administrativ, dreptul constitutional, teoria generala a dreptului, filosofia dreptului etc.). Definirea partidului politic insista, de cele mai multe ori, asupra unui sau unor aspecte apreciate ca prioritare, situatii ce limiteaza anvergura reala a fenomenului partinic. Definitiile, chiar si limitative, sunt totusi necesare.

O conceptie realista despre partide trebuie sa integreze, intr-o viziune cat mai completa, toate elementele care se dovedesc esentiale pentru activitatea unei institutii de o importanta atat de mare in cadrul sistemului si regimului politic. Una dintre cele mai lamuritoare definitii este, din aceasta perspectiva, cea data de profesorul Ovidiu Trasnea in lucrarea Probleme de sociologie politica (Bucuresti, 1982). Conceptul de partid are, astfel, sase caracteristici: a) partidul este o asociatie; b) exprima si promoveaza, de regula, interese fundamentale ale unui grup social determinat; c) are caracter organizat; d) elaboreaza, pe baza unei anume platforme ideologice, un program; e) are ca obiectiv, intre altele, capacitatea de a forma conducatori; f) ca finalitate esentiala, isi propune sa exercite puterea in societate, in stat.

6. Programul politic, ca mijloc de instrumentare a politicii partidelor: definitie/caracteristici; etapele elaborarii si aplicarii programului politic. Definitie/caracteristici. Programul politic este un instrument de prima importanta al activitatii partidului, care defineste obiectivele politice, economice si sociale, principale si secundare ale acestuia, sub forma de intentii de viitor sau/si de reorientari imediate, resursele umane si materiale alocate pentru realizarea lor, mijloacele si modalitatile practice de executie, procedurile si tehnicile speciale utilizate etc..

Obiectivele inscrise in programul politic decurg din conceptiile politice si filosofice impartasite de fondatorii si sustinatorii partidului, din principiile si idealurile lor, din interese si aspiratii concentrate in prevederi cu caracter programatic. Desi aceste obiective sunt concretizarea intereselor unei parti a societatii (ale grupului sau grupurilor pe care le reprezinta partidul politic), ele sunt, de regula, prezentate ce fiind interesele intregii societati.

Etapele elaborarii si aplicarii programului politic. In practica, elaborarea si aplicarea unui program politic parcurge urmatoarele etape:

a) elaborarea schitei de program si discutarea lui la nivelul instantelor operative decizionale ale partidului (sau coalitiei de partide);

b) definitivarea programului si validarea lui de catre congres, conferinta sau alt organism superior al partidului;

c) publicarea si mediatizarea programului;

d) stabilirea prioritatilor si a etapelor operationalizarii prevederilor programatice;

e) coroborarea actiunii politice concrete cu indeplinirea punctuala a obiectivelor programului.

Forma, continutul si destinatia programului politic sunt in conexiune cu obiectivele politice preconizate. In acest context, programul poate exprima politica unui partid sau a unei coalitii de partide, poate prezenta, la modul general, identitatea, obiectivele si directiile de actiune politica ale acestora, sau poate lua forma unui program de guvernare, poate fi succint (rezumat numai la obiectivele generale) sau dezvoltat. Programele se pot diferentia, de asemenea, in functie de prioritatea acordata aspectelor doctrinare, sau, dupa caz, de actiunile concrete si mijloacele prin care partidele isi promoveaza propria politica.

Anii '80 ai secolului trecut au marcat reconsiderarea, de catre partidele liberale, a tezelor neoliberalismului si revenirea asupra unor teme ale liberalismului clasic: reprivatizari, diminuarea politicii sociale de sprijinire a celor cu venituri modeste, acreditarea somajului ca o "fatalitate" pentru inceputul actualului mileniu etc..

In circumstantele politice tipice secolului XX, partidele liberale au tins sa se situeze pe o pozitie de centru, moderata, de obicei intre partidele socialiste si cele conservatoare. Din aceasta cauza, in general, importanta lor in actualul context politic mondial a scazut: destul de putine state au astazi un partid liberal de guvernamant sau ca principal partid de opozitie. Exemple semnificative de partide liberale contemporane sunt Partidul Democrat din S.U.A., Partidul Liberal-Democrat din Marea Britanie, Partidul Liber(al)-Democrat din Japonia, Partidul National Liberal din Romania etc.. Liberalii europeni s-au afiliat la Partidul Liberal, Democrat si Reformist European, care este reprezentat in forul legislativ continental.

Promovarea ideilor ecologiste constituie principalul obiectiv al partidelor din aceasta categorie, denumite si partide ale "verzilor". Aparitia lor este de data recenta si constituie urmarea preocuparii pentru stabilitatea ecologica a planetei si a calitatii vietii in societatile industriale si postindustriale, probleme care s-au acutizat incepand cu anii '70 ai secolului trecut (poluarea generala, pericolul nuclear, foametea, criza petrolului, tendinta de epuizare a resurselor de materii prime, distrugerea numeroaselor specii de plante si animale etc.).

Ele promoveaza reforme social-economice si politice care vizeaza:

- intarirea democratiei la nivelele de baza;

- crearea de noi locuri de munca;

- dezarmarea (in contextul riscurilor si vulnerabilitatilor create de existenta armelor nucleare, chimice si biologice de distrugere in masa);

- sporirea dreptatii sociale;

- masuri pentru lichidarea saraciei in lume;

- investitii ecologice in tehnologii alternative care sa asigure conservarea naturii etc..

Partidul dominant obtine, intr-un lung sir de alegeri libere (in cel putin 4 legislaturi consecutive), in mod regulat, un numar considerabil de locuri in parlament, nu intotdeauna majoritatea absoluta, dar, oricum, suficient (in jur de 40%) ca sa poata guverna de unul singur, cu personal numit exclusiv de el. Astfel, acesta face parlamentul sa functioneze si sa aleaga politicile publice fara a trebui sa suporte vreo presiune semnificativa din partea altor formatiuni politice.

Una din consecintele sistemului cu partid dominant este faramitarea restului esichierului politic in partide mai mici (de regula, in numar de patru sau cinci, care nu reusesc sa obtina, individual, decat intre 10-20% din voturi sau chiar mai putin). Ele ar putea indeparta de la putere partidul dominant, cu conditia sa se coalizeze, ceea ce este mai greu de realizat, datorita diversitatii platformelor si ideologiilor lor.

Caracteristic pentru sistemele cu partid dominant este ca partidul in cauza domina, dar nu monopolizeaza viata politica, ca partidul unic si, intr-o oarecare masura, trebuie sa tina seama de celelalte grupuri de actori politici. In unele momente, au existat sisteme cu partid dominant si in Birmania, Malaezia, Singapore, Coreea de Sud, Pakistan si unele state africane.

Veleitatea partidelor dominante de a reprezenta singure, interesele natiunii, insumand pe cele ale diferitelor clase sociale, a dat nastere la fractiuni in sanul acestora, fiecare fractiune avand in frunte un lider cunoscut care prelua functia de prim-ministru de fiecare data cand guvernul era uzat sau discreditat. In acest fel, pluralismul de partid a functionat ca substitut pentru pluralismul din societate. Situatia vizeaza, cu predilectie, partidele social-democrate din Suedia si Norvegia, Partidul Liberal-Democrat din Japonia, Partidul Congresului din India etc., care au dominat decenii in sir scenele politice ale statelor mentionate, in perioada postbelica. Partidul Conservator britanic a dobandit, dupa 1990, unele dintre caracteristicile partidului dominant. Aceasta situatie a determinat, in buna masura, factionalizarea sa.

Modul diferentiat de realizare a functiei doctrinare si programatice a partidului nu presupune imobilismul doctrinei, programului, discursului sau politic. Acestea trebuie permanent adaptate si corelate cu schimbarile sociale, economice, tehnico-stiintifice etc. dintr-o epoca sau alta.

Elaborarea si caracteristicile doctrinei politice. Doctrina este elaborata, de regula, de un asa-numit "grup de reflectie", format din intelectuali de varf ai partidului. Acest proces presupune, mai intai, proiectarea (schitarea), conturarea si apoi supunerea spre dezbatere a problematicii doctrinei, in forurile specializate. El consuma energii considerabile, intrucat continutul doctrinei trebuie sa fie clar, penetrant, in masura sa genereze convingeri politice care sa faca dovada viabilitatii creatiei doctrinare.

- proiectarea directiilor de dezvoltare ale statelor;

- mobilizarea colectivitatilor umane pentru realizarea obiectivelor politice asumate de catre partide

14. Actiunea politica, ca mijloc de instrumentare a politicii partidului: definire; forme de manifestare ale actiunii politice a partidului. Definire. Actiunea politica propriu-zisa se intemeiaza pe mijloacele de instrumentare mai sus mentionate (doctrina politica si documentele cu caracter programatic) si releva participarea partidului la viata politica pentru cresterea audientei sale (sprijinului popular) si cucerirea puterii politice/apropierea de acest obiectiv.

Forme de manifestare ale actiunii politice a partidului. Participarea partidelor la viata politica este reglementata prin lege (constitutie, legi organice, regulamente etc.) si se desfasoara potrivit unor reguli si proceduri, care in esenta, se refera la:

- inregistrarea si recunoasterea existentei legale a partidelor;

- organizarea structurilor centrale si locale;

- elaborarea documentelor programatice, a ideologiei si doctrinei proprii;

- stabilirea strategiei si a orientarilor in perspective temporale diferite;

- lansarea platformei politice de guvernare, participarea la campaniile si scrutinurile electorale si la constituirea noilor parlamente si guverne;

- implicarea in opera de guvernare (sau de combatere a acesteia, mai ales de catre partidele de opozitie) si de promovare a relatiilor externe ale statului etc..

15. Functia partidului politic de selectionare a candidatilor pentru constituirea autoritatilor publice: activitati specifice intreprinse de partidul politic pentru indeplinirea functiei; conditii si clauze suplimentare prevazute de normativele legale pe care trebuie sa le indeplineasca candidatii desemnati de partid pentru a participa la alegeri.

etc.) si sa se conformeze prevederilor anumitor clauze suplimentare (obligatia de a fi inscris intr-un singur partid, cerinta asociata frecvent cu o anume vechime in cadrul acestuia; obligatia de a face parte sau de a sprijini organizatiile care graviteaza in jurul partidului - sindicate, societati de ajutor reciproc, cooperative, presa etc.; interdictia de a cumula functii executive, administrative si judiciare).

Exercitarea rolului activ al partidelor in sistemele democratice, privind nominalizarea candidatilor, pregatirea campaniilor electorale si a alegerilor propriu-zise, contributia la reprezentarea opiniei publice, in functionarea eficienta a raportului dintre putere si opozitia politica si a principiilor statului de drept, este inteleasa nu numai ca o garantie, dar si ca o conditie indispensabila a democratiei.