PARTIDELE POLITICE IN SPATIILE EXTRA-EUROPENE

Trasatura comuna a partidelor politice in afara Europei, este extrema diversitate. Traditiile istorice si culturale si-au pus amprenta decisiv in regiuni geografice diferite, unde partidele se exprima in formule dintre cele mai originale.

Comun ramane cadrul democratic, adica votul universal, separarea puterilor in stat, multipartidismul. Dincolo de aceste principii bazale, formule dintre cele mai insolite apar in Africa de Sud (partide etnice), Israel (partide ultrareligioase), Canada (partide separatiste), Japonia (partide care vizeaza maximalizarea capacitatii admnistrative, precum Noul Partid Propriu Guvernarii sau Noul Partid al Frontierei), etc., fiind extrem de numeroase inovatiile ideologice.

AFRICA DE SUD

locuri

% voturi

Likud

Partidul Muncii-Meimad

Shinui

Shas

Uniunea Nationala

Meretz

NRP

Judaism De Torah

Hadash

AM Ehad

Balad

Yisrael Ba'aliya

Lista Araba Unita

Identificam asadar urmatoarele forte politice principale:

Partidul Likud, formatiune de dreapta formata in 1973 prin fuziunea gruparii Herut a lui Menachem Begin (partid liberal) cu alte grupari politice mai mici. La acea data reprezenta extrema dreapta, dar ulterior partidul a castigat in pragmatism. Este condus de Beniamin Netanyahu, care a indeplinit functia de prim ministru pana in 2002. Din acelasi partid face parte Ariel Sharon, prim ministru dupa acea data.

Partidul Muncii, social-democrat, isi are radacinile in sionismul precursor statului Israel. Liderii sai recenti au fost Yitzhak Rabin si Shimon Peres, iar cel mai recent prim-ministru propulsat de partid a fost Ehud Barak. In alegerile din 2003 s-a prezentat in alianta cu Meimad, un partid religios national, moderat.

Meretz este un partid sionist de extrema dreapta, care accentueaza problematica drepturilor omului, drepturilor sociale, separarii religiei de stat, si se declara pentru procesul de pace arabo-israelian. La alegerile din 1998 s-a prezentat ca o coalgulare a trei formatiuni: Ratz (cu program axat pe drepturile cetatenilor), Mapam (socialist) si Shinui (liberal).

Shinui, un partid liberal care contesta pretentia partidelor ultra-religioase de a guverna, este condus de jurnalistul Tommy Lapid si de fostul membru Meretz Avraham Poratz.

La polul opus, Shas este partidul cultului sefard, ultrareligios, fondat in 1984. A dus o campanie acerba pentru a interzice Curtii Supreme de Justitie domeniul litigiilor religioase. Seful spiritual este rabinul Ovadia Yosef, iar liderul formal al partidului este Aryeh Deri (care a fost arestat si judecat pentru coruptie si frauda, petrecand doi ani in inchisoare).

Lista Araba Unita este un partid arab condus de Abdel Wahab Darawshe, fost membru al Partidului Socialist Israelian. O grupare importanta din partid este atrasa de miscarile politice islamice.

Alianta Nationala, de asemenea partid arab, militeaza pentru ca Israelul sa devina statul tuturor membrilor sai, inainte de a se defini drept stat evreiesc.

JAPONIA

Partidele politice japoneze s-au constituit abia dupa debutul erei Meiji, in 1868. A urmat un secol de intense framantari interioare, sciziuni si fuziuni. Spre sfarsitul anului 2000, se pare ca scena politica japoneza s-a stabilizat (temporar?) la sapte partide relevante, la guvernare fiind coalitia intre Partidul Liberal Democratic, Komeito si Hoshuto.

[3] In 1798, aceasta formatiune a "omului obisnuit" a luat denumirea de Partidul Democratic-Republican; sprijinit astfel, Thomas Jefferson a devenit presedinte al Statelor Unite in 1800. Din 1808, i-a urmat in functie democratul James Madison, apoi James Monroe (1816).

O epoca de reorganizare a partidului a fost gestionata de Andrew Jackson, care spre jumatatea acelui secol, a creat "democratia jacksoniana". Dupa castigarea alegerilor in 1828 si 1832, partidul si-a tinut prima conventie nationala in 1832; cea din 1844 a simplificat numele partidului, reducandu-l la "Partidul Democrat". Conventia din 1848 a instituit Comitetul National Democrat in fruntea partidului, care astazi este cea mai veche institutie de partid din lume.

Baza electorala a partidului s-a modificat semnificativ in cursul acelui secol. Marea masa de imigranti care a inundat orasele industriale americane a devenit baza politica principala, in timp ce Wiliam Jennings Bryan a condus o reforma in favoarea fermierilor, a sustinut drepturile femeilor, impozitul progresiv pe venit si alegerea directa a senatorilor.

In acest fel, Partidul Democrat se prezenta apt pentru guvernarea Americii, la inceputul secolului XX. Primul presedinte democrat ales in acest context a fost Woodrow Wilson (1912), care a condus tara in timpul primului razboi mondial, a proiectat Liga Natiunilor, a fondat primele rezervatii federale, a promovat primele legi asistenta sociala si munca copiilor. O figura emblematica a democratilor a fost apoi presedintele Franklin Roosevelt, care a rezolvat marea criza economica a anilor 1929-1933 si a contribuit decisiv la victoria Aliatilor in cel de-al doilea razboi mondial.

Lui Harry Truman (ales in 1945) i-a revenit sarcina tranzitiei Statelor Unite de la razboi la pace, a reintegrarii militarilor in societatea civila, a supravegherii reconstructiei Europei si a crearii Organizatiei Atlanticului de Nord (NATO). John Fitzgerald Kennedy, in anii '60, a incercat sa reprezinte si sa construiasca o natiune optimista, proclamand "noua frontiera", trimitand primul om pe luna, negociind un tratat pentru interzicerea experimentelor nucleara in atmosfera. Dupa asasinarea lui Kennedy (1963), Lyndon Johnson a continuat programul predecesorului de suprimare a segregarii rasiale in statele din sud, de a eradica saracia prin crearea sistemului asigurarilor medicale.

Jimmy Carter a fost ales presedinte in 1976, cu sarcina dificila de a reconstrui increderea societatii in guvernare, in urma scandalului Watergate. A ramas in istorie prin medierea tratatului de la Camp David intre Egipt si Israel.

In 1992, a fost ales in functia suprema guvernatorul democrat de Arkansas, Bill Clinton, care trebuia sa faca fata unui deficit bugetar record, somajului ridicat, criminalitatii in crestere. Acesta, pe timpul a doua mandate, a reusit sa gestioneze cea mai lunga perioada de crestere economica a Americii. De la un deficit bugetar de 290 mld. dolari, la sfarsitul mandatului, bugetul prezenta un excedent de 200 mld.

In 1998, democratii au devenit primul partid (dupa 1822) care, detinand functia suprema in stat, avea majoritatea in Congres; in urma alegerilor din 2000, democratii au castigat locuri suplimentare in Congres (unul), si in Senat (patru). In 2001, partidul a recastigat si conducerea Senatului (prin Tom Daschle).

[4] ridicarea standardelor procesului educational (micsorarea claselor scolare prin angajarea a 100 000 de profesori); lupta impotriva discriminarilor de orice fel; securitate sociala; cercetarea ca fiind baza inovatiilor viitorului. Ca masuri necesare pentru punerea in practica a acestor principii si idei, democratii preconizeaza: patrunderea pe noi piete atat pe continentul american cat si in lume, disciplina financiara, masuri pentru participarea americanilor in luarea deciziilor la locurile de munca si in comunitatile din care fac parte, investitia in educatie, rezolvarea problemelor sectorului asigurarilor de sanatate.

Dupa alegerile din 2002, democratii controleaza cateva functii de Guvernator si multe legislative ale statelor componente ale SUA. Dar au pierdut controlul asupra Camerei Reprezentantilor in 1994, si de asemenea au pierdut majoritatea din Senat in 2002 desi detin inca numeroase locuri pentru a putea bloca anumite legi. Exista la nivelul partidului cateva curente de gandire printre care: liberali traditionali (Hillary Clinton, Nancy Pelosi, Ted Kennedy), centru-dreapta (Joe Lieberman), conservatorii de dreapta (Charlie Stenholm, Gene Taylor), centristii (Evan Bayh, Tom Daschle).

Partidul Republican s-a creat la jumatatea secolului al XIX-lea, din reunirea mai multor grupari politice opuse sclaviei negrilor. Simbolul Partidului Republican este un elefant.[5] Primul presedinte republican a fost Abraham Lincoln, care a condus statele din Nord in razboiul de secesiune; in paralel cu operatiunile militare, Lincoln a infiintat un minister al agriculturii si un sistem bancar national, a stabilit un regim al terenurilor agricole favorabil fermierilor, a fondat mai multe universitati, a condus procesul legislativ privind integrarea populatiei de culoare si a imigrantilor in societatea americana.

Eroul razboiului de secesiune Ulysses Grant a fost ales presedinte in 1868, si s-a remarcat prin crearea unui minister al justitiei. Mai putin productive au fost mandatele republicanilor Rutherfod Hayes (ales in 1880), James Garfield (1884) si Benjamin Harrison (1888), care au avut serioase probleme in a dobandi majoritatea parlamentara, fiind adesea in situatia de a conlucra cu un Congres ostil.

Reprezentativ pentru republicani ramane presedintele Theodore Roosevelt, care a preluat functia in urma asasinarii lui William McKinley (1901). Dintre realizarile sale: desfiintarea unor monopoluri; sprijinirea revolutionarilor din Panama, ceea ce a permis ulterior construirea Canalului Panama; intermedierea pacii in razboiul ruso-japonez; cooptarea primului membru evreu in cabinet; adoptarea unei legislatii privind calitatea alimentelor si impotriva drogurilor; extinderea si organizarea unui sistem de rezervatii naturale. Roosevelt a renuntat sa candideze pentru al treilea mandat, in ciuda popularitatii sale imense; astfel a ocupat aceasta functie Wiliam Taft.

Dupa incheierea primului razboi mondial, presedintii republicani Warren Harding (1921-1923) si Calvin Coolidge (1923-1929), beneficiind de sprijin masiv in Congres si Senat, au creat cadrul legislativ propice unui boom economic. Herbert Hoover (1929-1933) nu s-a aratat la inaltimea pretentiilor unei epoci de adanca recesiune, care a fost depasita numai cu contributia decisiva a democratului Fanklin D. Roosevelt. Au fost necesare doua decenii republicanilor pentru a reveni la Casa Alba.

La doi ani dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, exploatand personalitatea generalului Dwight Eisenhower, republicanii au castigat prezidentialele. In mandatul sau a fost reorganizat sistemul de transporturi terestre, a fost organizat programul spatial american, au fost impuse masuri privind eliminarea discriminarilor rasiale in armata.

Richard Nixon, care a pierdut in fata lui John Kennedy alegerile din 1960, a castigat functia prezidentiala in 1968. Acesta s-a impus printr-un viguros program de politica externa: reluarea legaturilor cu China comunista, incheierea razboiului din Vietnam, o destindere in relatiile cu Uniunea Sovietica prin initierea unor tratate pentru dezarmare. In plan intern, aluat primele masuri in sens ecologist si a implementat o politica fiscala dura. A castigat alegerile din 1972. A fost nevoit sa demisioneze in urma scandalului "Watergate" in 1974, urmand in functie vice-presedintele Gerald Ford.

Republicanii au revenit in fruntea statului cu Ronald Reagan (1980), pe baza programului "Noul Federalism", care propunea descentralizarea a numeroase nivele administrative de la guvernul central catre comunitatile locale. A promovat insistent femeile in administratie, aducand pentru prima oara trei femei in cabinetul prezidential. A fost reales in 1984, cu cea mai mare diferenta in favoarea unui candidat republican din istorie. In timpul sau a debutat o perioada de prosperitate economica, din care au rezultat aproape 21 milioane noi locuri de munca.

Succesorul acestuia, George Bush sen., a fost orientat cu preponderenta spre politica internationala, contribuind la caderea regimurilor comuniste, promovand dezarmarea nucleara, comertul liber, procesul de pace in Orientul Mijlociu, restructurarea NATO. A fost considerat insa responsabil pentru regresul economic mondial si national, si a pierdut alegerile din 1992 datorita nu numai popularitatii "noului democrat" Bill Clinton (43%), ci si scorului extraordinar realizat de independentul Ross Perot (20%).

In ceea ce priveste politica externa a SUA, republicanii afirma necesitatea de a fi alaturi de aliatii sai si considera zona Orientului Mijlociu o zona prioritara a politicii americane. 

Partidul republican are o usoara majoritate in Camera Reprezentantilor, detine cateva functii importante de Guvernator (ex. New-York, Texas), a 'recastigat' Casa Alba in 2000 (George W. Bush) si de asemenea a recastigat cu greu majoritatea in Senat in urma alegerilor din 2002. La nivelul conducerii partidului putem individualiza cateva curente de gandire: conservatorii traditionali (George W. Bush, Denny Hastert, Bill Frist), Dreapta Religioasa (Trent Lott, John Ashcroft), vechea aripa Nixon/Rockefeller 'centrista' sau 'moderata' (Colin Powell, George Pataki) si libertarienii (Ron Paul).

Partidul Libertarian, infiintat in 1971, se declara mai aproape de stanga decat de dreapta, cerand libertati individuale totale (legalizarea drogurilor, a casatoriilor intre homosexuali, scoala la domiciliu, declarandu-se impotriva controlului armamentului) si deplina libertate economica (abtinerea guvernului de la reglementari economice, anularea taxelor vamale, libertatea deplina a comertului). Candidatul la prezidentialele din 1988 din partea partidului, Ron Paul, este in prezent congresman republican de Texas, mentinand stranse legaturi cu libertarienii. Presedinte este Harry Browne, nominalizat pentru prezidentialele din 1996 (locul V), dar care este contestat in prezent de o factiune importanta a partidului.

In Platforma Politica a partidului din 2002 adoptata in Indiana, la Indianapolis, se considera ca SUA nu trebuie sa se comporte ca un politist international, ci trebuie sa actioneze doar pentru apararea SUA. Libertarienii considera ca libertatea comertului (in lipsa oricaror bariere economice) duce automat la prosperitate. Partidul Libertarian nu-i uita nici pe indienii americani carora ar trebui sa li se permita sa puna in practica guvernarea pe care o doresc si sa li se redea drepturile de proprietate.

Intre partidele nereprezentate in parlament, retinem:

Valorile care ii unesc pe membri sunt: credinta ca fiecare individ are de la Creator cateva drepturi inalienabile(dreptul la viata, libertate, proprietate); libertatea de a avea, folosi, schimba, controla, proteja si de a dispune liber de proprietate este natural, necesar si o inseparabila extensie a drepturilor individuale inalienabile; functia legitima a guvernului este aceea de a prezerva aceste drepturi prin asigurarea unei securitati interne si externe si promovarea justitiei egale pentru toti.

Partidul Reformei este legat de numele milionarului texan Ros Perot care a creat partidul in 1995. Partidul reflecta gandirea conservatoare a lui Ros Perot in domeniul politicilor fiscale. Forul conducator este Conventia Nationala. Comitetul National este cel ce conduce partidul intre doua intalniri ale Conventiei. Platforma partidului, adoptata la Michigan la 24 iulie 1999 si readoptata la Aurora, Colorado la 7 septembrie 2002 are in vedere reformarea unor importante segmente ale societatii americane de la viata politica pana la introducerea unui nou sistem de taxare, de la educatie pana la necesitatea respectarii cadrului natural, imbunatatirea apei si aerului, folosirea tehnologiilor nedaunatoare in economie. De asemenea, Partidul Reformei militeaza pentru moralitate in comportamentul functionarilor.

Cu patru luni inainte, Partidul Actiunii Nationaliste fusese invitat la guvernare de catre Bülent Ecevit. Formatiunea este extrem de agresiva la adresa kurzilor, si a reusit sa-si impuna membrii in administratie, si mai ales in politie. Are legaturi cu formatiunile islamiste, este rezervat in privinta aderarii la Uniunea Europeana si cere o apropiere de China si de Balcani. Sub conducerea lui Devlet Bahçeli, a obtinut 18,1% la legislativele din 1999, presedintele sau devenind secondantul premierului Ecevit. In 2002 a scazut la 8,3% si a parasit parlamentul.

Partidele islamiste, care nu se pot prezenta electoratului ca atare sub amenintare constitutionala, au obtinut o audienta record la alegerile din 2002, cu 38% din voturi.

Partidul Justitiei si Dezvoltarii, "islamist-moderat" sau "musulman-democrat", este condus de fostul primar al Istanbulului, devenit prim ministru in 2003, Recep Tayyip Erdogan. A castigat 34,2% voturi in 2002.

Partidul Fericirii, musulman traditionalist, a fost infiintat in 2001 de catre Necmettin Erbakan, dar cu peste 2% nu participa la activitatea parlamentara.