PARTIDELE POLITICE - NOTIUNI TEORETICE

PARTIDELE POLITICE

NOTIUNI TEORETICE

Relatia intre partidele politice si democratie este esentiala, desi influenta sociala a partidelor este interpretata diferit. Sunt numerosi analistii care prefera democratia directa, neintermediata de partide, avertizand ca mediul partizan se transforma intr-o minoritate rupta de majoritatea condusa, si functioneaza in virtutea unor reguli si interese specifice (de unde conceptul de "partitocratie").

Definitia clasica a partidului apartine lui Max Weber[1]: "organizatii liber create si orientate catre o recrutare libera. scopul lor fundamental fiind de a aduna voturi pentru alegerile vizand functii politice." Astazi majoritatea specialistilor apeleaza la definitia lui Giovanni Sartori : "un partid este orice grupare politica identificata printr-o eticheta oficiala care prezinta la alegeri (libere sau nu) candidati pentru functii publice".

Deducem deci, ca scopul unui partid este de a cuceri puterea, sau de a o pastra, in vederea aplicarii programului propriu prin politici interne si externe. In principal, partidele politice isi propun sa fie reprezentate sau sa influenteze urmatoarele institutii ale statului:

Ø      Institutia sefului statului (intr-o republica presedintia este obiect principal al competitiei politice);

Ø      Parlamentul; in interiorul parlamentului, partidele sunt in competitie pentru obtinerea unor functii de conducere sau in comisii de control a diferitelor altor institutii 747h74h ale statului, precum si pentru desemnarea unor reprezentanti in aceste institutii ale statului (spre exemplu in Curtea Constitutionala, Curtea de Conturi, Curtea Suprema de Justitie, in functie de prevederile constitutionale concrete);

Ø      Guvernul, care se constituie pe baza unei majoritati parlamentare, realizata numeric prin proprii reprezentanti sau pe fundamentul unor aliante politice, atunci cand un consens parlamentar nu permite unui cabinet minoritar sa functioneze ca atare;

Ø      Administratia publica locala, functiile de primari si consilieri comunali sau departamentali (judeteni, in Romania) fiind disputate in procesul electoral.

In aceasta perspectiva, un partid politic cumuleaza urmatoarele caracteristici:

Ø      O structura care sa sustina participarea membrilor sai;

Ø      Capacitatea de a formula un program de politici publice;

Ø      Rezistenta in timp mai mult de un ciclu electoral.

Deosebim notiunea de "partid politic" de aceea de "formatiune politica" prin urmatoarele trasaturi:

Partidele politice in sens modern sunt o caracteristica a secolului al XIX-lea, devenind un factor politic esential din momentul in care functiile de tip parlamentar si guvernamental au inceput sa se distribuie in urma votului electoratului. Astfel candidatul la functia publica simte nevoia sa se sprijine pe o organizatie; in scopul de a fi ales, acesta se aliaza cu alte persoane care impartasesc aceleasi opinii.

Exista doua posibilitati principale prin care se naste un partid, pornind din mediul parlamentar:

Grupuri de parlamentari nemultumiti de activitatea puterii, care se organizeaza pentru a accede la putere;

Din mediul opozantilor la grupurile deja intrate in parlament (asociatiile pentru apararea muncitorilor, asociatiile de natura confesionala, grupurile etnice, gruparile antidemocratice de tip comunist sau fascist, etc.).

Pe criteriul doctrinelor asumate de partidele politice, teoriile clasice situeaza partidele pe un esichier stanga - dreapta. Aceasta distinctie dateaza chiar dinainte de aparitia capitalismului, dar continutul ei a evoluat de-a lungul timpului: mai intai, in sensul opozitiei reformatori / conservatori, apoi capitalisti / anticapitalisti, la o distinctie astazi mult mai complexa si mai subtila.

Realitatea ca astazi partidele social-democrate nu mai nationalizeaza economiile, ci adesea privatizeaza si descentralizeaza, ridica probleme. Daca la nivelul politicilor economice distinctia nu mai pare relevanta, continuam sa sesizam diferente notabile intre "stanga" si "dreapta":

[5], care vede principala diferenta contemporana intre stanga si dreapta in modul cum acestea se raporteaza la egalitate (vazuta nu ca uniformizare, ci ca rezolvare a inechitatilor sociale); stanga accentueaza in mod suplimentar idealul egalitatii.

[6] sunt competenta (asocierea unor grupuri de experti), informatiile (baza studiilor elaborate de catre experti); relatiile (prin care se acceseaza informatiile, dar si influentarea factorului de decizie), combativitatea (proportionala cu accentul moral, mai importanta atunci cand celelalte resurse sunt insuficiente).

Tipuri de partide

Stiintele politice opereaza, in aceasta problema, cu doua clasificari devenite clasice. In acceptiunea lui Max Weber, partidele pot fi: de notabili (au o structura embrionara si se apeleaza la ele numai cu ocazii electorale); sau de mase (au la baza structuri permanente, mentinute constant in activitate). Conform analizelor lui Maurice Duverger, exista partide de mase (caz in care membrii sprijina constant afirmarea politica a partidului, sustin campania electorala si finantarea ei) si partide de cadre (care "aduna la un loc personalitatile, pentru a pregati alegerile, a le dirija si a mentine contactul cu candidatii").

De la jumatatea anilor 60, a fost sesizata de analisti tendinta partidelor de mase de a "prinde-tot", in dorinta conducatorilor de a castiga maximum de electorat, in dauna aspectelor doctrinare. Caracteristicile partidului "catch-all" ar fi:

Ø      Scaderea importantei acordata doctrinei;

Ø      Evaluarea conducatorilor in functie de eficacitatea managementului intregii societati, si nu din punct de vedere al identificarii cu obiectivele partidului;

Ø      Diminuarea rolului membrului de partid;

Ø      Scaderea interesului pentru o anume clasa sociala sau o anume categorie confesionala, fenomen care duce la atragerea alegatorilor din toate segmentele sociale;

Ø      Deschiderea sporita catre diferitele grupuri de interese (care fac lobby).

Conform lucrarii de referinta in domeniu, a lui Stein Rokkan si Seymour -Martin Lipset, Cleavage Structures, Party Systens and Voter Alignements (aparuta la New York in 1967), la originea partidelor politice se afla revolutia nationala si revolutia industriala; ulterior, revolutia internationala a produs modificari in aceasta structura.

Din revolutia nationala au aparut, pe axa teritorial-culturala, un clivaj care opune partizanii statului centralizat celor care prefera descentralizarea (clivajul centru - periferie); pe axa functionala, se constituie clivajul care opune partizanii privilegiilor Bisericii sustinatorilor unui stat secularizat (clivajul stat - Biserica).

Revolutia industriala a produs, pe axa teritorial-culturala, un clivaj oras-sat, iar pe axa functionala, clivajul care opune pe proprietari muncitorilor.

Revolutia internationala a afectat clivajul proprietari - muncitori, in interiorul caruia partizanii caii reformiste (socialistii si social-democratii) se opun revolutionarilor (comunistii, de extrema stanga).

In aceasta perspectiva, familiile de partide se clasifica astfel:

[7] propune cinci liberalisme: democratic, catolic, laic, national-liberalismul si social-liberalismul.

Sisteme de partide

In functie de numarul partidelor si raporturile stabilite intre acestea, distingem sistemele neconcurentiale (in care nu este permisa prin lege, sau este imposibila din alte motive, competitia intre partide) si cele concurentiale (care permit si stimuleaza competitia).

Sistemele de partide se pot incadra in urmatoarea tipologie:

Sistem cu partid hegemonic: exista mai multe partide care obtin locuri in parlament, dar prezenta lor acolo este simbolica, neavand sanse sa castige in nici un caz alegerile;

Sistem cu partid predominant: partidul cel mai important nu are totdeauna majoritatea absoluta, dar are suficient ca sa conduca singur;

Sistem bipartidist: chiar existand mai multe partide, dar numai doua partide si mereu aceleasi sunt in masura sa obtina alternativ majoritatea absoluta a voturilor; unul dintre ele are in parlament majoritatea necesara pentru a guverna singur; partidul invingator guverneaza, de obicei, singur; alternanta la guvernare este de asteptat;

Sistem atomizat: nestabilizat, fluid, in care nici un partid nu obtine un procent insemnat de voturi si nu demonstreaza ca ar putea rezista si s-ar putea dezvolta in timp  

Fundamentul doctrinar al partidelor politice

Definim doctrinele politice drept conceptiile politice constituite ca sisteme de idei, teze, principii, conceptii argumentate cu privire la organizarea si functionarea societatii, la esenta puterii politice, la continutul, formele si mecanismele de exercitare a acesteia, la rolul institutiilor si al clasei politice, la raporturile dintre guvernanti si guvernati. Rolurile fundamentale ale doctrinelor sunt: de a argumenta si promova interesele si atitudinile grupurilor sociale, precum si ale personalitatilor organizatiei politice; de a elabora directiile eficiente de dezvoltare a statului si societatii umane; de a fundamenta noi idealuri si programe politice.

In decembrie 2002, din 38 de tari europene semnificative, in 18 se aflau la guvernare social-democratii. In trei tari - Marea Britanie, Grecia si Suedia, social-democratii guverneaza fara sa fie cazul unei coalitii. In celelalte 15, social-democratii guverneaza in baza unor coalitii formate cu liberalii si crestin-democratii. La randul lor, crestin-democratii formeaza guverne de coalitie in 13 tari europene, iar in Spania guverneaza de unii singuri. Liberalii intra in guvernele de coalitie a 21 de tari europene, iar in Andora guverneaza de unii singuri. Conservatorii formeaza guverne de coalitie in 9 tari. Partide ale minoritatilor nationale intra in guvernele de coalitie a 4 tari; Partidele ecologiste, agrare/regionaliste si nationaliste intra in guvernele de coalitie a cate 3 tari. Daca am evalua ponderea procentajului obtinut de partidele de diferite orientari doctrinare am vedea ca in prezent Europa este preponderent de culoare 'roza'. Partidele social-democrate, chiar si in tarile in care se afla in opozitie, sint foarte puternice, acumuland aproximativ 10-30% de voturi. Pe al doilea loc dupa pondere, se situeaza partidele de orientare crestin-democrata. Liberalii, desi fac parte din cele mai multe guverne de coalitie, totusi au o pondere procentuala mult mai scazuta decat cea a social-democratilor si crestin-democratilor. Aceasta se explica prin faptul ca partidele liberale au fost, practic, intotdeauna partide de cadre si furnizoare de idei, pe care de foarte multe ori le accepta si implementeaza atat social-democratii, cit si crestin-democratii, conservatorii. Astfel, in 12 tari social-democratii guverneaza impreuna cu liberalii. In altele 6 tari, crestin-democratii sint cei care guverneaza impreuna cu liberalii. In 3 tari, foarte prospere, social-democratii, liberalii si crestin-democratii guverneaza impreuna.

Social-democratia a aparut la mijlocul secolului al XIX-lea, in Marea Britanie, Germania si Rusia, ca o reactie la liberalismul accentuat al vremii. Spre deosebire de liberalism, social-democratia solicita o interventie masiva a statului, care sa asigure protectia sociala a celor defavorizati cu bani de la buget. Dar daca impozitele sunt prea mari, intreprinzatorii nu mai sunt interesati in a-si dezvolta afacerile si profitul lor scade. In consecinta, banii din impozite sunt mai putini, asa ca, de multe ori, ceea ce trebuie impartit nu mai ajunge pentru toti. Mai mult, daca impozitele sunt sufocante, cei care fac afaceri cauta modalitati (la marginea legii) de a le evita. Evaziunea fiscala este inca o cauza a micsorarii bugetului. De fapt, indelungata traditie democratica a Vestului Europei a dus la concluzia ca liberalismul produce bogatia, iar social-democratia o risipeste. Solutia pare alternanta la putere a unor guverne liberale si social-democrate. La inceputul anilor '90, de exemplu, s-a ajuns la situatia in care social-democratia pierdea teren in toate tarile Europei de Vest. S-a produs atunci o adaptare a doctrinei social-democrate, cu preluarea unor elemente liberale: rolul statului a fost diminuat (ba chiar s-a ajuns ca guverne social-democrate sa faca privatizari pe care guvernele liberale nu le indraznisera), ajungandu-se la succesele social-democrate de la sfarsitul anilor '90, cand aproape toate tarile Uniunii Europene au guverne social-democrate. Social-democratia europeana nu este deloc unitara in abordari, atat in ceea ce priveste problemele sociale cat si a celor ale dezvoltarii Uniunii. In 1999, analistii politici identificau  trei mari curente social-democrate: primul curent sustinut de premierul francez Lionel Jospin se detaseaza printr-un socialism imbunatatit in problema sociala; a doua tendinta, asa numitul "new labour" promoveaza un social-liberalism deschis mai ales catre ideile centrului decat ale stangii in timp ce o a treia linie politica incearca sa realizeze un compromis intre cele doua curente principale.