PESTERA NIMFELOR

PEsTERA NIMFELOR

Ratacirile lui Ulise ps mari simbolizeaza deci pentru Numenius tribulatiile sufletului exilat în materie: iar aceasta exegeza, cel putin asa cum o reflecta rezumatul lui Porphi-rius, pastra o tonalitate platoniciana, o remarcabila puritate.

Cu totul altfel se prezenta opera însasi careia aceste pagini servesc drept concluzie: Pestera Nimfelor. Nimic nu este mai pestrit decît acest tratat de exegeza homerica, întelepciunea lui Zoroastru vine sa o sprijine pe cea a lui Platon; misticismul astral al vechii Grecii este înecat de re­veriile astrologice importate din Egipt si Chaldeea; aluziile la misterele lui Mithra sau la învataturile orficilor se înve­cineaza cu citate din Heraclit din Efes.

I. Autorul si izvoarele sale

Pestera Nimfelor este semnata de Porphirius: însa acesta nu a facut decît sa vulgarizeze gîndirea lui Numenius si Cronius, la care dealtfel se refera de mai multe ori, ca un scriitor onest ce-si citeaza sursele.

Stilul este voit sobru: redactorul Enneadelor socotea ca ornamentele literare, cum erau cele îndragite de un Ame-lius *, nu se potriveau expunerilor filosofice. Pestera Nim­felor are o forma înca si mai didactica decît Enneadele: este vorba de un învatamint religios, de un catehism simbolic; autorul este \\n prozelit grijuliu sa instruiasca cu claritate si precizie, nu sa placa sau sa uluiasca. El agata la expunerea sa o multime de consideratii pa care nu are timp sa le dez­volte, întorcîndu-se prompt la subiectul principal; el reia si rezuma ps parcurs ceea ce a zis, ca un profesor care-si fixeaza pozitia pantru a se asigura ca auditoriul nu a pierdut

sirul. Lucrarea este mai degraba un îndreptar, a carui claritate ramine obscura pentru spiritele mai putin familia­rizate cu materia în chestiune.

în ce epoca a alcatuit Porphirius Pestera Nimfelor? Cind cultiva la Atena, literele grecesti, sub directia "filo­logului" celui mai renumit al timpului, Longinus? Sau cînd l-a cunoscut la Roma, în 236, pe maestrul care avea sa-i transforme viata si sa-l atraga spre studii mai grave, pe Plotin ?

Raspunsul nu este îndoielnic: Pestera Nimfelor este din a doua epoca, la fel de sigur cum Chestiunile homerice ² sînt din prima.

Chestiunile sînt o lucrare de exegeza literala si literara. Autorul nu vorbeste altfel decît ar fi vorbit un critic din timpul lui Aristarh sau Zenodot^a. El raporteaza diversele solutii imaginate de critica în legatura cu dificultatile ridicate de textul homeric: printre aceste solutii el semnaleaza la ne­voie, fara sa si le însuseasca, pe cele ale "alegoristilor" care faceau din zeii Iliadei tot aiîtea realitati fizice. însa el nu interpreta înca pe îîomer ca un neoplatonician ⁴.

în Pestera Nimfelor este vorba de cu totul altceva: versu­rile lui Homer nu mai sînt decît un pretext, o ocazie pentru a expune credintele lui Platon sau ale lui Pitagora despre venirea sufletelor la nastere. Porphirius nu a putut trata un astfel de subiect decît dupa ce a abandonat literele pentru filosofic, dupa ce l-a parasit pe Longinus pentru Plotin.

Este adevarat ca 616v2114g el merge în Pestera Nimfelor pe urmele lui Numenius si Cronius si nu pe cele ale lui Plotin. însa pe acestia i-a cunoscut la scoala lui Plotin. Plotin facea lec­turi la cursurile sale, asa cum am notat, "din comentariile lui Severus, Cronius, Numenius..." ⁵, lecturi cure serveau de trambulina pentru elevatiile sale.

Plotin era prea pur metafizician pentru a-si pierde multa vreme cu aceste interpretari cam cabalistice ale miturilor lui Homer, Orfeu sau Hesiod; el îi retinuse totusi pe cei trei mari zei ai dinastiei mitologice, Uranos, Cronos si Zeus, pentru a simboliza cele trei ipostaze ale triadei: Unul, Spi­ritul si Sufletul⁶. si nu îi displacea sa vada pe discipolul sau Porphirius întorcîndu-se spre acest fel de mistere. Mai

mult chiar, îl încuraja, asa cum arata acest fapt, relatat de însusi Porphirius:

Cilisem la sarbatoarea lui Plalon un poem despre Nunta sacra; si cum tratasem aceasta fabula ca un inspirat, potrivit cu sensul sau mistic si ascuns, cineva a spus: "Porphirius este nebun" Plotin mi-a spus, în asa fel ca sa poala fi auzit de toti: "Ai aratat ca esti în acelasi timp poet, filosof si hierofanl" ⁷.

Discipolul lui Plotin, scriind Pestera Nimfelor, a mers în adevar pe urmele lui Numenius si Cronius. Se pare chiar ca s-a tinut foarte strins dj modelele sale si ca partea sa de inventie a fost minima. Începutul oparei sale lasa sa se vada clar ca Porphirius avea sub ochi o lucrare a lui Cronius: dupa ce re transcrie tirada odiseeana care descrie faimoasa pestera, el urmeaza imediat: "Aceste versuri nu sînt inspi­rate de traditii istorice: calatorii care au explorat lthaca nu mentioneaza nicaieri în relatarile lor vreo grota de acest fel, spune Cronius" ⁸.

El insista asupra imposibilitatii sensului literal, si con­tinua: "Dupa aceste preliminarii, Cronius declara ca este,] evident... ca poetul face o alegorie si ca versurile sale au un sens misterios... Ce semnifica aceasta grota cu dubla iesire.. . aceste cratere si amfore... aceste catarge de piatra?"⁹ Tot atîtea probleme puse da Cronius, la care Porphirius va aduce probabil raspunsul lui #ronius. Este adevarat ca 616v2114g Porphirius, aproape imediat, îl contrazice pe Cronius asupra unui punct particular: el sustine ca grota este istorica. Daca s-ar fi departat de modalul sau în alte puiijte, Por­phirius ne-ar fi indicat acest lucru, asa cum avusese grija sa o mai faca o data.

Porphirius, bineînteles, nu-l putea cila la fiecare pagina: îi e deajuns sa aminteasca, în capitolul 21, ca l-a avut mereu sub ochi: "Numenius si prietenul sau Cronius ne spun ^l0 ca în cer sînt doua puncte extreme: "tropicul de iarna si tropicul de vara... unul în zodia Cancerului, celalalt în Capricorn". Numele lui Numenius este, de aceasta data, aso­ciat cu cel al lui Cronius; în capitolul 10, Numenius este citat singur, în legatura cu sederea sufletelor deasupra apei ^u. In capitolul 34, în care Porphirius largeste exegeza la an­samblul Odiseei, el da aceasta referinta mai vaga: "Numenius si scoala sa" ¹². Printre cei care graviteaza "în jurul lui Nu-

menius" pe primul plan se afla Cronius, discipolul si prie­tenul filosofului.

Schema pare sa fie urmatoarea: Numenius a dat primul aceasta exegeza a grotei nimfelor, perfectionînd poate o versiune deja existenta al carei continut ii vom vedea mai diparte; Cronius a tratat chestiunea dupa maestrul sau; Porphirius a avut desigur in mina sa lucrarea lui Cronius si s-a inspirat direct: însa este greu de crezut ca nu a avut la dispozitie operele lui Numenius, curent întrebuintate în scoala lui Plotin, cum am vazut ¹³.

Numenius si Cronius nu scrisesera, fara îndoiala, vreun tratat special despre pestera nimfelor. In care din lucrarile sale abordase Numenius exegeza faimoasei grote ? Poate ca in Plafon secret ^u. Vom vedea într-adevar pestera din lthaca pusa în raport cu mitul cavernei si mai ales cu mitul lui Er, în cartea a X-a a Republicii. Produs care ne-a pastrat lungi pasaje din Numeius despre Cancer si Capricorn, caile prin care sufletele vin în lume sau pleaca spre ceruri, despre poporul viselor, despre portile soarelui, despre galaxie - lucruri care se regasesc in Pestera Nimfelor - Produs deci, raporteaza diversele opinii ale lui Numenius cu ocazia comen­tariului sau la Republica lui Platou. Pentru Numenius, Platon si Pitagora duc direct la Homer: el ar fi putut foarte bine sa-l comenteze pe Homer într-o lucrare despre Platon. Paralelismul destul de riguros al pasajelor din Numenius citate de Produs în comentariul sau la Republica si pasajele corespunzatoare ale lui Porphirius d:n Pestera Nimfelor ne mai arta un lucru: Cronius, modelul direct al lui Por­phirius, nu s-a departat deloc de maestrul sau Numenius.

Numenius este insa si autorul unui tratat despre Inco­ruptibilitatea sufletului ¹⁵, pe care Origene îl mentioneaza în Contra lui CelsilS. Cum comentariul la Pestera Nimfelor rezuma circuitul etern al sufletelor între pamint si cer, si-a putut gasi un loc în acest ultim tratat ¹⁰. Poate ca Nu­menius vorbise de pestera din lthaca într-una sau alta din cartile sale.

_ In ee-l priveste pe Cronius nu avem îndoiala: un singur tjtlu ne-a pervenit: Reîncarnarea ^1T. Pestera Nimfelor, istorie simbolica a primei veniri a sufletului in generatiune si al reîntoarcerii sale, de mai multe ori reînnoite, in aceasta viata mtra într-o carte despre "renastere" ca într un cadru natural,

Mai departe de Porphirius, Pestera Nimfelor urca deci la cuplul Numenius-Cronius (ei sînt aproape mereu citati alaturi de catre antici) ¹⁸. si daca ne-ar trebui o proba suplimentara a fidelitatii cu care îsi urmeaza Porphirius modelele, o vum gasi într-o remarca a lui Produs: "Por-phirius - acest Porphirius care ne-ar uimi tlica s-ar înde­parta de Numenius" ^1B.

Numele lui Porphirius, ramas legat ds Pestera Nimfelor, nu trebuie deci sa ne mascheze adevarata origine a acestei importante opere. Iar aceasta este pitagoreica.

Cind autorii antici ii citeaza pe Numenius, fie ca e Lon-ginus, Clement din Alexandria, Origene sau Chalcidius, îl numesc "pitagoiieian" ²°. Aceeasi remarca e;-'e valabila si pentru Cronius ^2l.

Or, acesti doi oameni sini cei care au impus exegezei lui llomer o cotitura hotarîloare, care l-au descris pe batrinul poet în culori cu lotul noi, care au turnat în miturile sale toate reveriile mistice ale neopitagorismului, in acelasi timp în care creau neopitagorismul.

Porphirius însusi în tratatul despre Styx, emile o jude­cata admirativa si in acelasi timp lucida despre Gwnius ca exeget al lui llomer: i

Gîndirea poetului nu este, cum s-ar putea crede, usor do prins: daca toti anticii au exprimat sub forma enigmatica tot ceea ce privea pe zei si demoni, Homer si-a voalat mai mult decît altii gîndirea in aceasta materie: el nu vorbeste direct, ci întrebuin­teaza ceea ee zice (povestile mitice) pentru a prezenta restul (doc­trina profunda). Dintre cei care au încercat sa descifreze ale­goriile homerice, pitagoreicul Cronius pare sa o fi facut cel mai bine; totusi în multe cazuri el face apel ia alte izvoare decît Homer] pentru a le face sa concorde cu doctrinele propuse, cînd nu poate adapta pasajele lui Horner; si mai degraba decît sa acorde tezele sale cu spusele poetului, el cauta sa-l traga pe acesta in directia gîndirii sale -'-.

Ultimele rînduri caracterizeaza perfect Pestera Nimfelor, in care descrierea homerica serveste de pretext expunerii credintelor pitagoreice, legatura dintre una si cealalta fiind cit se poate închipui de subtire si artificiala; iar ceea ce nu spune llomer, este scos din Moise, Orfeu sau Zoroastru.

Acestei opere de un extraordinar sincretism i s-ar putea da ca epigraf un gind al lui Numenius relatat de Eusebius:

Trebuie ca acela ce trateaza despre bine si care si-a pecetluit doc­trina cu marturiile lui Platon, sa se înalte mai sus si sa se alipeasca doctrinelor lui Pitagora. Trebuie sa apeleze la natiunile celebre si sa prezinte ceremoniile, dogmele si institutiile care, stabilite de brahmani, iudei, magi si egipteni, se afla în acord cu doctrinele lui Platon²³.

Cit despre fidelitatea lui Porphirius fata de modelele sale, ea este tot atît de mare ca cea a Demiurgului lui Nu­menius, stînd la cîrma lumii materiale si dirijînd armonioasa si fragila corabie fara sa pierda o clipa din ochi modelul si ghidul sau, zeul cel de sus; asemenea pilotului care-si tine, în noapte, ochii atintiti spre stele²⁴...

II. Pestera, simbolul lumii

Faimoasa pestera a nimfelor în care Ulise îsi ascunde darurile primite de la feaci este situata de llomer în veci­natatea portului lui Phorkys, unul din cele patru porturi ale Ithacai mentionate în Odiseea.

Se nalta-n fundul portului, cu frunza deasa un maslin si-alaturi i-o pestera minunata, umbroasa, Zeitelor Naiade închinata. în-tr-însa erau cratere si amfore de piatra, unde roiuri de albine îsi lasa-n faguri mierea. Mai sînt în ea razboaie mari de piatra la care tes cu mina vesminte purpurii, îneîntatoare pentru ochi. Acolo sint si ape curgatoare. Pestera are doua porti, pe una, cea dinspre miazanoapte, se coboara oamenii; cealalta-i despre mia­zazi sfintita; pe ea nu umbla oamenii, ci zeii²⁵.

Acestea sînt cele unsprezece versuri ale Odiseei a caror explicatie simbolica formeaza materia tratatului lui Por­phirius ».

O prima întrebare se pune: aceasta pestera exista In'r-a-devar în lthaca sau nu este decit o plasmuire a imaginatiei 'ui Homer? Porphirius da doua raspunsuri succesive si contradictorii. Ne dam seama însa, privind de aproape,

ca primul este raspunsul lui Cronius, iar al doilea o punere la punct chiar a lui Porphirius.

Cronius negase cu oarecare usurinta realitatea pesterii si pretinsese ca nici o relatare de calatorie nu-i mentiona existenta in insula Ithaca. Pe de alta parte Homer, afirma Cronius, nu a putut inventa aceasta pestera atît de stranie: întreaga sa descriere ar fi imposibil de crezut daca ar trebui sa fie luata ca atare, daca nu ar închide un sens misteris ²⁷. si Cronius scotea pe cit putea în evidenta dificultatile oter-pretarii literale pentru ca sa sara in ochi necesitatea inter­pretarii alegorice.

Cum s-ar putea concepe, daca ne luam dupa litera ter­tului, o pestera in acelasi timp întunecoasa si fermecatoare de vreme ce tenebrele sînt întotdeauna un motiv de spaima? De ce stîlpi de piatra, cînd stîlpii razboiului de tesut sînt do obicei de lemn ? si cum s-ar putea crede ca niste zeite, nimfele, teseau vesminte purpurii pe aceste razboaie de piatra ? Nu este mai putin bizar nici faptul ca deschiderea de la nord era rezervata oamenilor si cea de la sud zeilor: sanctuarele nu sînt orientate în mod normal nord-sud, ci est-vest; statuia zeului priveste spre rasarit²⁸.

Pe scurt, conchide Cronius, în fata acestor dificultati întrunite, nu este posibil sa vedem în versurile lui Homer nici descrierea urni grote reale, nici o pura fantezie: toate aceste detalii aparent bizare au o semnificatie ce trebuie patrunsa. "Nu este o treaba usoara sa regasesti si sa explic toate acestea, gîndeau anticii; cu ajutorul lor si cu propriile noastre lumini vom încerca acum sa le descoperim" ²⁹.

Aici îsi încheie Porphirius citatul din Cronius si face o rectificare. Pestera din Ithaca a existat într-adevar: Homer nu a inventat-o.

Geografii cei mai autorizati si cei mai precisi, si mai ales Arte-modor din Efes, în cartea a cincea a tratatului sau în unsprezece carti scrie: "Douasprezece stadii la rasarit de portul lui Panormos, în insula Gephalenia se gaseste insula Ithaca, de 85 de stadii, o insula îngusta si stîncoasa. Ea are un port care se numeste portul lui Phorkys. Are o plaja si pe aceasta plaja o pestera, sanctuarul nimfelor; se spune ca aici ar fi fost debarcat Ulise de catre feaci³⁰

Porphirius tine cont de obiectiile care i se facusera lui Cronius sau ii corecteaza din proprie initiativa, dupa pro­priile sale cunostinte.

Apoi porneste de ps alte baze: trebuie sa admitem ca pestera este istorica, dar amenajarea ei interioara nu este mai putin simbolica, "fiindca anticii nu construiau sanc­tuare fara sa recurga la un simbolism misterios". Acest simbolism trebuie elucidat, fie ca este o creatie a lui Homer, fio ca este opara celor care, în timpurile antice, consacrasera divinitatii aceasta pestera exterioara³¹.

Înainte cte a dezvolta semnificatia diverselor obiecte aflate în grota, pT cea a dublei deschideri, a fiintelor vii cave o populeaza, nimfe si albine, Porphirius expune simbo­lismul pesterii însesi³². Aceasta pestera reprezinta lumea. Asa au gîndit anticii, care consacrau lumii acesteia temple subterane create de natura.

Acest simbolism nu este bazat, asa cum s-ar putea crede, pe o asemanare de forma: nu toate pesterile, de altfel, sînt circulare, asa cum este lumea, nici rotunjite în bolta, dupa imaginea emisferelor ceresti³³.

Raportul este mai profund, mai intim. Pestera este fa­cuta din blocuri de stîma ce se pierd în plmint si se con­funda cu el. Stînca este partea cea mai tare a pamîntului si pamîntul însusi reprezinta stadiul cel mai brut, cel mai

greu al materiei.

Or, lumea îsi are originea în materie. Ea a fost mai întîi materie pura, înainte de a capata aceasta ordine si frumusete care formeaza cosmosul vizibil.

Nimic nu da o idee mai clara despre diversele proprie­tati ale materiei ca o psstera. Materia este inerta, ca o piatra; este informa si prin aceasta infinita, cum sînt si blocurile de stînca ce se pierd în pamînt si se confunda cu el.

înainte de a primi forma, materia este invizibila si "ob­scura", iar pssterile sînt, si ele, împaratia tenebrelor. Ea este fluida - capabila sa primeasca orice forma: apa care curge în p-stera este imaginea acestei fluiditati.

Pesterile sînt de origine naturala si nu modelate de vreo ^mîna de mester: tot asa materia lumii a existat din totdeauna s¹ & precedat cosmosul organizat³⁴.

Pestera nimfelor este în acelasi timp sumbra si îneîn-

oare: acelasi lucru se poate spune despre lume, obscura

si invizibila sub raportul materiei, plina dp farmec si fru­musete prin forma pa care a capatat-o in momentul dia-kosmesis-uhn ³⁵.

Pestera simbolizeaza deci îti primul rînd lumea materiala cu cele doua componente ale sale, materie si forma. Ea simbolizeaza în al doilea rlnd lumea inteligibila, totalitatea fortelor sau puterilor spirituale. Aceste forte, într-adevar, sînt inaccesibile privirilor noastre, ca si profunzimile unei

caverne

Acest simbolism al p'slerii se bazeaza pe distinctia aris­totelica între materie si forma. Este poate o idee personala a lui Porphirius, specialistul în Aristotcl în cadrul scolii lui Plotin, si autor al Introducerii la Categorii. Insistenta cu care respinge orice alta explicatie pare sa o arate: ar fi, afirma el, o grava eroare sa se. creada "cum au facut-o unii", ca anticii au yazut în pnsteri o imagine a lumii în virtutea unei simple asemanari exterioare (forma rotunjita si boltita)³⁷.

Neoplatonicii îl punoau p3 Aristotel în serviciul lui Platon. Avem aici un nou exemplu. Alegoria pesterii, în cartea a saptea a Republicii, facuse familiara discipolilor lui Platon ideea ca lumea materiala este o adevarata pestera, în care nu se agita decît umbre, departe de soarele adevarat si de lumea adevarata. Porphirius si-o aminteste si citeaza pa­sajul, însa se straduieste în acelasi timp sa dea o baza filo­sofica si aristotelica viziunii mistice a lui Platon³⁸.

Emp:docles comparase si el lumea cu o pestera, ne spune Porphirius: "puterile" care erau însarcinate sa con­duca sufletele în aceasta lume se exprima astfel: "lata-ne ajunse în aceasta psstera boltita" ³⁹.

înîroaga traditie pitagoreica, dealtfel, avea tendinta sa vada, în lumea noastra sublunara, un loc tenebros, o închi­soare, un mormînt.

Porphirius arata, în cursul expunerii sale, ca pesterile au fost întotdeauna legate de cultul divinitatii, fie în religia vechilor eleni, fie în cea a persilor. Pentru mitologia greaca, el se multumeste sa aminteasca, printre atîtea altele, pestera in care Gronos îsi ascunde copiii, în fundul marii; cea în care Demeter o hranea pe fiica sa, Gore ⁴°. Mai departe va mentiona citeva grote celebre, în care cultul zeilor fusese celebrat "înainte de a li se ridica temple". Zeus a fost cinstit

jn acest fel în Creta, Selena si Pan in Arcadia, Dionysos in insula Naxos ⁴¹.

La psrsi Zoroastru fusese primul care, dupa spusele lui Eubulos ⁴², consacrase o pestera lui Mithra, "tatal si creatorul tuturor lucrurilor", demiurgul acestei lumi. Obiceiul, la diverse popaare, de a face initieri si alte ceremonii religioase în pesteri naturale sau artificiale ar urca pîna la Zoroastru.. .⁴³

Aceasta ar însemna sa i se faca o mare cinste lui Zoroastru. Insa admiratia neoplatonismului pentru tot ce venea din Persia explica aceste candide afirmatii.

Merita totusi sa reflectam asupra ideii subiacente: este vorba de rolul important jucat de pesteri în istoria religioasa a omenirii. Ele au parut dintotdeauna porti de comunicare cu lumea subterana sau supranaturala. Misterul nelinis­titor al penumbrei lor sau luxul uimitor al înfloririlor sale de piatra l-au impresionat dintotdeauna pe om. Sufletul primitiv, sufletul religios au facut bucuros din pesteri sediul divinitatii. Este locul privilegiat al epifaniilor. Religiile se pot succede, pestera ramîne un loc sacru: multe grote, pe coastele Acropolei ateniene au devenit capale bizantine, dupa ce au adapostit, pe vremea pagînismului, cultul lui Pan sau Asklepios ⁴⁴.

III. Destinul sufletelor care se încarneaza

Grota homerica a nimfelor este special dedicata nimfelor apelor, naiadelor. Porphirius ne spune însa ca anticii nu aplicau numele de "nimfe naiade" doar divinitatilor care locuiau apale, ci îl extindeau asupra "sufletelor care coborau în lumea nasterilor" ⁴⁵.

Sufletele au într-adevar o trasatura comuna cu naiadele propriu-zise: si umie si altele stau deasupra apei. Porphirius vrea sa stabileasca ca aceasta este o credinta foarte generala, raspîndita mai ales la semiti si la egipteni. Un verset din Ge­neza spune ca mai înainte de creatie: "pneuma lui Dumnezeu ^s" misca deasupra apîlor". Numenius citase acest text ^a] «profetului" (Moise), si Porphirius îl citeaza dupa el, ^fara sa insiste⁴⁶.

in Egipt se credea ca soarele si toate divinitatile stau P° ^aP- "sînt reprezentate într-adevar, plutind pa barci" ⁴⁷.

Cum si sufletele, înainte de reîncarnare, fac parte dintre fiintele divine, ele trebuie de asemeni sa locuiasca p3 ape ⁴⁸,

Sufletele, facute din pneuma gfoiditnarp. ramîn spirituale si invizibile atîta timp cît nu se îmbiba de vaporii umezi. "Sufletul uscat este cel mai întelept", spune Heraclit din Efes⁴⁹. însa tot asa cum soarele, dupa credinta stoica, se hraneste cu vaporii care se ridica din mare; luna cu cei care se ridica din izvoare si din rîuri; stelele, din evaporati* terestra, tot asa sufletele au tendinta sa aspire umiditatea; ele afla in asta o adevarata bucurie⁵⁰, însa este toto­data pentru ele primul stadiu al caderii în închisoarea trupului⁵¹.

Pneuma sufletului, cînd se îmbiba de aburi, se îngroasa si devine vizibila, aproape la fel ca un nor (norul nu e altceva decît vapori de apa condensata). Aceasta face posibila evo­carea mortilor: sufletele defunctilor, cel putin acelea caw doresc un trup, vin sa aspire aburii sîngelui sau ai bilei care sînt varsati pentru ei: pneuma lor se îngroasa atunci, capata forma si culoare. Aparitia fantomelor se explica într-o mani­era analoga ⁵².

în treacat, Porphirius justif" a destul de curios, prin aceleasi considerente, înfrînarea trupeasca. Dorinta unirii-sexuale si a procreatiei, în lumea de pe pamînt, degradeaza sufletul, impregnîndu-l de "abur umed" ^M.

Toate acestea se leaga mai mult sau mai putin de anumite postulate pitagoreice: precaderea uscatului asupra umedului, ca si a barbatului asupra femeii (aceasta fiind mai umeda decît celalalt), a imparului asupra parului; uscatul este în raport cu elementul foc si cu inteligenta, umedul cu elemen­tul apa si cu materia. Aceeasi conceptie pare a se regasi Ia Heraclit din Efes: omul care a baut prea mult, de pilda, îsi pierde ratiunea, pentru ca si-a înecat sufletul⁵⁴.

"Nimfele naiade, conchide Porphirius, sînt deci sufle Lele care vin sa se încarneze": nu sînt numite, de altfel, tinerele casatorite nimfe? Aceasta este pentru ca si. ele se pregatesc pentru procreatia prin trup⁵⁵.

Pestera homerica a nimfelor este consacrata în acelasi timp naiadelor si sufletelor. si diversele simboluri pe care poetul le-a plasat în pestera sa se aplica fie divinitatilor apelor, fie sufletelor în general⁵⁶.

Mai întîi "craterele si amforele de piatra". Craterele si amforele sînt de obicei de pamînt ars si servesc astfel ca sim­bol lui Dionysos si vinului: ele sînt arse de focul olarului, tot asa cum strugurele este copt de marele foc al lui Dionysos - soare. însa aceste vase, nu sînt facute aici din ceramica, ci din piatra: ele convin atunci de minune divinitatilor care domnesc pe ape, apele care picura sau izvorasc din piatra.. .⁵⁷.

Aceleasi cratere sau amfore nu sînt mai putin potrivite pentru sufletele care coboara pentru a se întrupa: Porphirius nu ne spune ratiunea, însa ea este usor de înteles: aceste suflete cad in regiunea materiei, ale carei simboluri sînt apa si piatra.

în interiorul grotei, urmeaza Ilomer⁵⁸ - Porphirius întelege "în interiorul amforelor si craterelor'' - se înalta imense coloane de piatra, razboaie de tesut, pe care nimfele fabrica tesaturi vopsite în purpura de mare.

Aceasta delicata munca a nimfelor figureaza munca sufletelor ⁵⁹ tesîndu-si corpul în jurul lor pentru a se întrupa.

în jurul acestui sch i t - stilpii de piatra - se elabo­reaza tesuturile carnii cai formeaza corpul uman.

Draperiile aeriene p rare le fabrica nimfele din pestera sînt vopsite "în purpura de mare". Aceasta purpura reprezinta sîngele, al carui rol este capital în producerea carnurilor: din sînge îsi scot carnurile substanta, prin actiunea acestuia se formeaza. Nu se întîmpla la fel cu stofele purpurii ? Lîna din care sînt tesute este mai întîi hranita de sîngele animalului iar vopseaua cu care sînt colorate este tot de origine animala, de vreme ce se extrage dintr-o scoica⁶⁰.

Acest corp pe care sufletul-nimfa îl tese în jurul ei ca un vesmînt este cu adevarat "îneîntator pentru ochi", cum spune poemul homeric. Porphirius nu se gîndeste sa-l admire pentru frumusetea formelor sale ci pantru îmbinarea organe­lor sale si pentru legaturile care îl uneste atît de intim cu sufletul ^e>1.

în amforele de piatra din grota homerica, albinele îsi produc mierea; de ce aleg ele acess' loc straniu ? Este un nou mister care trebuie elucidat.

Trebuie mai întîi sa-i întrebam pe teologi despre virtutile mierii si despre simbolismul sau. Mierea este un antiseptic excelent care se aplica pa ranile care se cicatrizeaza greu. Era întrebuintata în misterele lui Mithra: în timp ce era

varsata peste mîinile initiatilor, acestia erau îndemnati sa ramîna neprihaniti. Mierea era deci considerata ca un agent si ca un simbol al purificarii. Fara îndoiala ca în viata curenta, pentru a spala o pata se foloseste mai degraba apa decît mierea... însa în misterele Mithraice ale leilor, apa era proscrisa, ca un dusman al elementului purificator prin excelenta, focul⁶².

Pentru a proteja de putreziciune cadavrul lui Patrocle, pe care Ahile se teme sa nu-l vada invadat de muste si viermi, Thetis varsa în narile mortului "ambrozie si rosul nectar" ⁶³. S-ar putea sa fie vorba pur si simplu de miere, "asa cum au crezut unii": iar Porphirius, propunîndu-si sa trateze chesti­unea mai adine alta data, face observatia ca mierea este si ea un aliment divin si ca în fond culoarea sa este vecina cu culoarea rosie a nectarului.

Mierea, orice ar fi, conserva si purifica: greci si persi, profani si initiati, toata lumea este convinsa de acest lucru.

Alta proprietate a mierii: poate juca rolul vinului (dupa ce l-a jucat p^ cel al apei) si cufunda în betie pe cei care abu­zeaza de ea. Porphirius ne citeaza ca exemplu istoria lui Cronos, asa cum se putea citi într-un poem orfic.

Cronos, "sub frunzisul înalt al stejarilor", se "îmbatase de produsul zumzaitoarelor albine". Apoi adormise ca si Poros în mitul platonician: acesta se îmbuibase de nectar (era un timp în care vinul nu era cunoscut înca). Zeus, sfatuit de catre Noapte, profita de somnul tatalui sau pentru a-l lega si apoi îl mutileaza.

La fel se purtase Cronos cu tatal sau Uranos, si îl lipsise de barbatia sa, în timp ce cobora spre a se uni cu Geea. Aceasta istorie este mult mai bine cunoscuta decît prima.

Porphirius interpreteaza mitul orfic al lui Cronos ajutîn-du-se de cel al lui Uranos: Orf eu,"poetul teolog", a vrut sa arate ca "placerea înlantuie pe zei si îi antreneaza spre procreere; odata aflati prada placerii ei emit anumite puteri" ⁶⁴. Acesta a fost cazul pentru Uranos: din sîngele ranii cazut în mare s-a nascut Afrodita. Nu stim ce roada a rezultat în cazul lui Cronos.

Porphirius insista asupra paralelismului acestor doua istorii. si iata unde vrea sa ajunga: dorinta de dragoste l-a pierdut pe Uranos, mierea l-a tradat pe Cronos. Mierea este deci echivalentul, sau cel putin simbolul placerii pe care o

încearca sufletele în lucrarile trupului si în "coborîrea în generatiune"⁶⁵.

Iata degajate diversele simboîisme ale mierii: ramîne sa fie aplicate nimfelor si sufletelor, deoarece pestera cosmica este consacrata, asa cum am vazut, în acelasi timp divinitati­lor si sufletelor în trecere sprre reincarnare.

Pentru nimfe, nimic mai usor: sînt nimfele apelor si apa are aproape aceleasi virtuti ca mierea: este incoruptibila, purifica, concura la opera generatiunii (vehiculînd samînta). Homer a facut deci bine ca a pus în amforele do piatra din pestera sa nu apa, ci miere: în multe privinte cele doua lichide sînt intersarijabile ⁽ⁱ⁽ⁱ.

Cit priveste sufletele, raporturile lor eu mierea nu lipsesc, cum vom vedea din seria apropierilor în care ne antreneaza Porpliirius, într-o'cursa nebuneasca.

Mai întii anticii numeau sufletele "albine" si Sofocle vorbea de roiul zumzaitor al sufletelor care se înalta în aer. Daca anticii se exprimau astfel, nu era doar p:ntru ca sufietele, albinele sau fluturii aveau aripi, cum credeau profanii: ci psntru ca albina, producând mierea sa preaplaeuta, este o "lucratoare a placerii", iar suflt-tele sînt si ele "lucratoare ale placerii", atunci cînd cedeaza voluptatilor trupesti dorin-du-si un corp.

Diferite divinitati pe care teologia neoplatonica le pune sa prezideze ia nastere si la ' borîrea sufletelor în trupuri, sînt si ele în relatii cu mieivy ,;i albinele: asa sînt Demeter, Core, Seleno. Anticii numeau ...ubine" pe preotesele Demetrei; ei numeau pe.Core "z-eita mierii". Or, aceste.divinitati htoniene guvernau nasterea si moartea tuturor fiintelor. Anticii dadeau de asemenea numele de albina lunii, divinitatea generati­unii ⁶⁷.

însa p. nlru luna este mai mult clocit atît: ea este "taur" adauga Porphirius ⁶⁸, si apogeul sau dupa astrologi se afla în semnal Taurului. Or, aibinelo au de asemenea o strinsâ înrudire cu rasa bovina: ele se nasc, dupa cum se stie, din tauri si juninci în putrefactie ⁶⁹. Sufietele merita aceiasi epitet de "bougen.es'' sau fiice ale vacii, fara îndoiala vaca-Juna ⁶-⁸** în fine, trebuie sa ne amintim ca "zeul a carui nastere este numita in taina", zeu! care în mistere simbolizeaza nasterea

si devenirea, poarta si numele de "hot de boi ⁷°"' (fara îndoiala Hermes, cel care fura turma lui Apollon)⁷¹.

Dulcetii mierii i se opune amaraciunea fierii: or, una simbolizeaza moartea (sa ne amintim libatiile cu miere pe morminte) si cealalta viata. Un suflet care se întrupeaza biciuit de dorinta trupeasca, este un suflet care moare. Un suflet prizonier în trup si care cedeaza placerii, îsi pierde viata proprie; se poate spune ca se omoara. El nu poate renaste decît prin asceza si suferinta, amare fara îndoiala, însa vivifiante, ca fierea însasi, fierea a carei excelenta este îndestul dovedita de faptul ca este oferita ca jertfa zeilor ⁷².

Prin sufletele care coboara în generatiune, unele, dupa ce au comis prostia initiala de a dori un trup, vor sti cu toate acestea, odata legate de trup, sa traiasca în dreptate, pentru a reveni apoi în preajma zeilor. Doar a«estea merita sa fie identificate cu albinele. Caci albinele sînt o spacie în cel mai înalt grad justa, un adevarat mcdel de viata sociala; ele sînt sobre; sînt credincioase si revin mereu la locul lor de origine; mai ales ele nu se asaza niciodata pe bob: ceea ce arata profunda lor aversiune pentru viata trupului, pentru generatiune, al caror simbol este bobul.

Bobul este una din putinele plante cu tulpina scobita pe toata lungimea sa, fara noduri. Bobul ofera sufletelor drumul cel mai direct, cel mai usor pantru a urca în lumea nasterii si a mortii.

Aceasta era credinta anticilor, spune Porphirius; este evident ca se gîndea la pitagoreici. Ne amintim de faimoasa lor interdictie: "sa nu te atingi de bob" ⁷⁴. Aristotel⁷⁵ rapor­teaza diversele ratiuni imaginate pontru a justifica aceasta stranie abtinere. Explicatia pe care o da aici Porphirius, în direct raport cu credinta în metempsihoza, este cea mai verosimila: nu trebuie sa se manince bob pentru ca el contine sufletele mortilor care revin sa se întrupeze pe calea acestei tulpini fara articulatii, "fara genunchi" ⁷⁶. Aceasta este, cum spune. A. Delatte, "o conceptie destul de grosolana si pri­mitiva pentru a fi foarte veche" ⁷⁷.

Porphirius atenueaza aceste date prea materialiste: anticii, dupa opinia sa, considerau tulpina bobului ca un simbol al venirii pe lume al sufletelor, si nu ca un drum real al lor ⁷⁸.

Pentru a reveni la albinele noastre din grota, ele închipuie deci sufletele, însa numai sufletele drepte, grijulii sa evite dupa moarte o noua reîncarnare.

Sa desprindem, în încheiere, principalele linii ale exegezei lui Porphirius: pastera homerica reprezinta lumea; nimfele naiade sînt în acelasi timp divinitatile apelor si sufletele care capata un trup în aceasta lume, aspirînd aburi umezi. Nimfele tesînd un val purpuriu pa razboaie de tesut de piatra sînt sufletele tesîndu-si trapul de carne în jurul oase­lor; albinele facîndu-si stup in craterele si amforele de piatra sînt si ele suflete: cpera albinelor este mierea, imaginea dulcetii si a placerii; opera sufletelor care intra în generati­une este'tot placerea, - placerea pe care o încearca încar-nîndu-se si apoi dcdîndu-se unirilor trupesti, izvoare ale al­tor încarnari in lant. Albinele nu pot, în fine, simboliza decit sufletele cele mai bune, cele care au dorinta de a se reîntoarce definitiv în adevarata lor patrie.