POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

Disparitati inter si intra regionale în Uniunea Europeana

Uniunea Europeană reprezintă, după o jumătate de secol de evolutie acea "unitate în diversitate" ale carei coordonate economice, sociale, politice si culturale în continua schimbare reprezinta tot atatea provocari.

Sintagma "unitate în diversitate" permite o analiza a spatiului european în toata complexitatea lui: unitatea spre care se tinde, este data de componenta economica; diversitatea, care exista este data de componentele adiacente, sociale, culturale si politice.

Unitatea spre care se tinde, din punct de vedere economic, reprezinta apropierea pâna la egalizare a preturilor bunurilor si serviciilor finale completata de apropierea pâna la egalizare a preturilor factorilor de productie (care reprezinta în fapt venituri ale acestora).

Egalizarea preturilor si a veniturilor înseamna, în ultima instanta, eliminarea disparitatilor care fac posibile diferentele între venituri la nivel intra comunitar si în cadrul acestuia, la nivel subnational. Din acest punct de vedere, disparitatile se identifica la nivel regional, regional însemnând bloc economic regional sau subregional, format din doua sau mai multe state membre (centrul si periferia) sau la nivel subnational, atunci cand e vorba despre regiuni în interiorul unui stat membru. Indiferent de nivelul la care se identifica, regiunile respecta principiul "unitatii în diversitate" în sensul ca exista regiuni cu o mare diversitate industriala sau, opus acestora, regiuni cu o puternica concentrare numerica a industriilor, exista regiuni transfrontaliere sau regiuni interioare, etc.

Asa cum regiunile "problema" din spatiul national au reprezentat un pericol pentru cresterea echilibrata a acestor economii, tot asa si "economiile problema" au reprezentat un pericol pentru dezvoltarea echilibrata la nivel comunitar. Daca între statele membre fondatoare existau doar diferente nesemnificative (disparitatile se manifestau doar în plan national interregional, de unde si interesul statelor membre de a le rezolva), o data cu intrarea de no 252v2124c i membri acestea s-au extins la spatiul comunitar.

La aceasta se adauga si declinul industriilor traditionale concentrate în regiuni specifice, precum si faptul ca, prin Tratatul de la Maastricht, sub presiunea landurilor germane, s-a creat Comitetul Regiunilor, care confera consistenta institutionala dezvoltarii regionale.

Un alt factor determinant al aparitiei si evolutiei politicii de dezvoltare regionala îl constituie socurile energetice cu care s-au confruntat statele membre, socuri care au generat, la vremea respectiva o crestere a disparitatilor economice.

Acestea reprezinta cateva din motivele pentru care, la mijlocul anilor '70 s-au pus bazele politicii de dezvoltare regionala în spatiul comunitar.

Cu toate ca aparitia acestei politici este în general legata de latura cantitativa a integrarii (extinderea reprezentând noi factori de productie, noi piete de desfacere dar si noi disparitati) ea trebuie vazuta si prin prisma laturii calitative, reprezentata de adâncirea sau cresterea în intensitate a integrarii.

Adâncirea înseamna trecerea dinspre uniunea economica spre uniunea economica, monetara si politica, ceea ce presupune acea egalizare a conditiilor economice (unitatea), ca suport pentru integrarea politica.

La baza politicii de dezvoltare regionala se afla nevoia de dezvoltare echilibrata la scara comunitara, denumirile de "comunitate" si "uniune" economica implicând o acceptare a intereselor comune care transced frontierele statelor membre.

Regiuni

% din totalul supra

fetei

%din totalul populatiei

% din PIB-ul agregat comunitar

Rata somaj

(UE27

Rata somaj la populatia tanara

(UE27=100)

% din populatie cu venituri peste media comunitara

Regiunea de centru

Regiuni intermediare

Regiuni periferice

Tabel nr. 1. Economia spatiului european, pentru UE 27[4], în anul 2000

Intre statele membre

Modificari ale deviatiei standard între regiuni în fiecare stat membru

Belgia

Germania ( fara landurile estice)

Grecia

Spania

Franta

Irlanda

Italia

Olanda

Austria

Portugalia

Finlanda

Suedia

Marea Britanie

Sursa tabelului: R.Baldwin & C. Wyplosz, The Economics of European Integration, manuscris, (2003), pag.95

[6] si analizând pe baza acestuia economiile statelor membre se observa ca structura pe ramuri industriale ale statelor membre se abate de la media structurii pe ramuri a economiei UE.

Obiectivul 1 va promova dezvoltarea si ajustarea structurala a regiunilor a caror dezvoltare este întârziata. Statutul obiectivului 1 pentru perioada 2000 - 2006 se bazeaza pe: regiunile care în prezent se afla pe nivelul NUTS II ale caror PIB pe cap de locuitor e mai mic decât 75% din media comunitatii si cele mai multe regiuni îndepartate (departamentele Frantei din teritorii, Insulele Azore, Madeira si Canare), care sunt toate sub 75% si zonele eligibile sub obiectivul 6 pentru perioada 1995 - 1999 respectând Protocolul nr. 6 al Actului de Acces al Finlandei si Suediei. "Obiectivul 1" este de departe cel mai semnificativ acoperind aproximativ 51% din populatia totala a UE si cheltuind peste doua treimi din totalul FS alocate în tarile UE. În ultimii 6 ani regiunile asistate prin obiectivul 1 au primit aproximativ 100 Euro pe cap de locuitor din FS.

Obiectivul 2 are drept scop sustinerea conversiei economice si sociale a zonelor aflate în dificultati structurale. Ar trebui sa includa zonele în care au loc schimbari economice si sociale în sectoarele industrial si de servicii, în zonele rurale în declin, în zonele urbane în dificultate si în zonele dependente de pescuit, definite pe baza criteriilor obiective stabilite în textele legislative. Statele Membre vor propune CE o lista de zone care întrunesc criteriile privind obiectivul, care în functie de un plafon al populatiei pot fi aplicabile oricarui stat membru. Un maximum de 18% din populatia Uniunii poate fi acoperita prin noul Obiectiv 2 (care va cuprinde zonele din fostul obiectiv 2 si 5, dar si câteva din fostele zone 3 si 4);

Obiectivul 3 va oferi suport adaptarii si modernizarii politicilor si sistemelor educationale, instruirii si ocuparii fortei de munca. Se va aplica în afara Obiectivului 1, fiind activ pentru regiunile cuprinse în Obiectivul 2 precum si cele care nu sunt cuprinse în vreun obiectiv. Se considera ca nivelul de asistenta mediu pe cap de locuitor în cadrul Obiectivului 3 trebuie sa ia în considerare prioritatea acordata ocuparii fortei de munca, educatiei si instruirii (va cuprinde în principal fostele zone din obiectivele 3 si 4).

Numarul Programelor de initiativa comunitara a fost de asemenea redus la patru: Interreg III, (pentru cooperare transfrontaliera), Leader +, (pentru dezvoltarea locala a zonelor rurale), Equal (de lupta împotriva discriminarii pe piata muncii) Urban II (pentru zonele urbane aflate în dificultati severe). Un singur fond structural poate sa ofere finantare pentru fiecare din cele patru programe de initiativa comunitara. .

Inca de la crearea lor, Fondurile structurale au fost considerate instrumente esentiale pentru dezvoltarea dezvoltarea economica si sociala echilibrata a Uniunii. Efectul de propagare al fondurilor structurale este acum indiscutabil. Volumul transferurilor catre tarile membre a adus o contributie importanta la cresterea si dezvoltarea lor economica cel mai bine observabila în cazul Irlandei si Portugaliei. În spatiul Uniunii însa, într-o masura diferita Fondurile au generat cresterea interesului în gândirea strategica si planificarea dezvoltarii economice si au încurajat cooperarea institutionala implicând parteneriatul noilor actori sociali institutionali si economici si a grupurilor în formularea si programarea strategiilor. Ele au promovat dinamism si inovatie în abordarea dezvoltarii regionale cu toate ca aceasta nu a fost întotdeauna bine primita sau considerata potrivita de catre autoritatile statelor membre.