PRIGOANA RELIGIOASA ÎN SPANIA
În acest moment cronologic
ne aflam în anul declansarii razboiului civil din Spania, razboi cu antecedente
teroriste, în anii premergatori.
Voi utiliza, în prezentarea acestor evenimente volumul Prigoana religioasa în
Spania, cu Poema-prefata de Paul Claudel, aparul în limba româna la editura
Florisrom, în 1996.
La 16 februarie are loc victoria electorala a Frontului Popular (comunist,
n.n.). Razboiul civil începe cu rascoala militara din 18 iulie, care ia
numaidecât forma unei miscari de reînoire si înviere nationala.
În aceasta perioada, când elementele extremiste ale Fron 121x239b tului Popular se dedau
ofensivei si care se întinde de la 16 februarie la 11 iulie, guvernul face
impresia ca nu exista, sau, mai bine, ca tolereaza dezordinea. El nu pronuta o
condamnare pentru faptele care tulbura ordinea morala, juridica si politica a
tarii, care distrug vieti, proprietati si nimicesc comorile artistice ale
natiunii. Pretinsul resentiment al maselor contra preotimii nu s-a manifestat
în Spania, pornind de la 16 februarie în Catalonia, decât numai acolo unde
comitetele comuniste si anarhiste dominau strada. Apare, însa, binecunoscutul
Diversionism, care este urmat de actiunile ample teroriste.
Spania, în timpul primilor ani ai Republicii, pornind din februarie 1936 este
supusa guvernelor care au înselat
Propagandistii oficiali ai marxismului o spun, fara înconjur: Religia este opiul
poporului. Aceasta este formula fundamentala a marxismului, la care, în fata
religiei catolice, sau a oricarei religii, trebuie sa consimta tot
proletarismul revolutionar. Ideea de Dumnezeu - scria Lenin lui Gorki, în
decembrie 1913 - a adormit si a slabit întotdeauna sentimentele sociale, ea a
strâns de gât masele împovarate prin mijlocirea credintei în divinitate a
asupritorilor.
Se pretinde, de asemenea ca atacurile contra religiei sunt o urmare naturala a
adeziunii ierarhiei ecleziastice la miscarea condusa de generalul Franco.
Nu se ignora, cu toate acestea, ca vandalismul antireligios s-a manifestat prin
dezordini si cruzimi, fara numar, începând de la venirea Frontului Popular la
putere, în februarie 1936. Contra acestor dezordini toti sefii opozitiei au
protestat în discursuri pronuntate în camera si au denuntat distrugerea
operelor de arta, a tablourilor religioase, a monumentelor de sculptura
policroma-baroca, mândria Spaniei.
Calvero Satelo (asasinat la 13 iulie de comunisti n.n.), în doua din ultimele
sale discursuri, enumera lista crimelor comise:
De la 16 februarie la 15 iunie inclusiv, 160 de biserici au fost în întregime
distruse, alte 25 au fost incendiate, atacate, sau asaltate; 269 de asasinate
au fost comise si 1287 de persoane au fost atacate si grav ranite, printre care
numerosi colonisti. Sa ne amintim, de asemenea, de bibliotecile pe care
Capucinii le posedau în mai multe mânastiri, mai ales aceea din Sarria, cu
10.000 de volume, aceea din Ignalda cu 50.000 de volume, toate arse.
A judeca, în mod general excesele revolutiei comuniste spaniole, se poate zice
ca, în istoria popoarelor apusene nu se gaseste nici un fenomen asemanator de
salbaticie colectiva, nici o gramada de asemenea atentate împotriva drepturilor
fundamentale întru Dumnezeu, societatii si persoanei omenesti. Ar fi greu de
descoperit, în decursul veacurilor, o epoca, sau un popor care sa ne ofere o
asemanatoare ratacire. Nu facem nici o interpretare cu caracter psihologic, sau
social, aceasta ar reclama un studiu special. Revolutia aceasta anarhista este
exceptionala în istorie. Se cuvine sa adaugam ca hecatomba de persoane si de
lucruri realizate de catre revolutia comunista a fost premeditata. Cu putin
timp înainte de revolutie sosisera din Rusia 79 de agitatori specializati.
Comisia Nationala de Unificare Marxista, în timpul acela, ordona constituirea
militiilor revolutionare, în toate orasele. Distrugerea bisericilor, sau nu mai
putin a mobilierului lor a fost sistematica si în serie. Din 1931, Liga Ateista
a pus în programul sau un articol conceput astfel: Plebiscit asupra
întrebuintarii, care urmeaza sa fie atribuita bisericilor si caselor parohiale
si unul din comitetele provinciale, enunta aceasta regula: Localul, sau
localurile consacrate, pâna în prezent cultului, vor fi destinate magazinelor
colective, pietelor publice, bibliotecilor populare, caselor de baie, sau de
higiena publica, etc., dupa nevoile fiecarui oras. Pentru înlaturarea
peroanelor considerate ca dusmane ale revolutiei, se stabilesc, în prealabil
liste negre. În ele, pe primul plan, figurau Episcopii. Când preotii, fata de
atitudinea poporului, voiau sa salveze altarul parohiei, seful comunist
intervenea: Avem ordin sa distrugem toata samânta aceasta.
Dovada cea mai pilduitoare ca distrugerea totala a bisericilor si masacrarea
preotilor era un lucru premeditat, este numarul foarte mare de victime. Putem
sa socotim aproape 20.000 de biserici naruite, sau în întregime praduite.
Numarul preotilor asasinati se ridics la aproape 16.000. Au fost ucisi, fara
procese, de cele mai multe ori pe câmp, fara alt motiv, decât acela al
functiunii lor sociale de preoti.
În ceea ce priveste numarul, se avalueaza la peste 300.000 de mireni, care au
pierit asasinati, numai pentru ideile lor politice si, în special religioase;
la Madrid, în timpul celor trei luni dintâi, au fost executati peste 22.000.
Aproape ca nu este sat din care sa nu fi fost prigoniti cei mai cunoscuti
oameni de dreapta. Pe scurt, s-a încarcat marxismul de cruzime asupra
reprezentantilor lui Dumnezeu. S-a jucat fotbal cu capetele celor ucisi. Au
fost pusi sa-si sape gropile singuri si apoi împuscati la marginea lor si
acoperiti cu tarâna. Bandele de revolutionari îmbatati de sânge si de vin au
îmbracat odajdiile din altare si au mers în carnaval prin sate si orase, apoi
au fost împuscati de alti revolutionari, care i-au crezut preoti adevarati.
Am încheiat prezentarea revolutiei din Spania - revolutie comunista - textul
fiind citat selectiv din volumul amintit initial: Prigoana religioasa în Spania,
scris in 1937 si aparut în limba româna în anul 1996.
Se tragea cu mitraliera în obrazul lui Hristos, spunea Ion Mota si se hotaraste
sa plece în Spania, pentru a lupta împotriva comunismului. Plecarea are loc pe
24 noiembrie 1936, fiind însotit de general Gheorghe Cantacuzino, inginer
Gheorghe Clime, preot Dumitrescu Borsa, avocat Nicolae Totu, economist Banica
Dobre, doctor în drept printul Alexandru Cantacuzino, doctor în drept Vasile
Marin.
La 13 ianuarie 1937, Ion Mota si Vasile Marin cad pe frontul spaniol la
Majadahonda, luptând împotriva comunismului.
Nicolae Iorga le dedica celor doi eroi un articol în Neamul Românesc din 19
ianuarie 1937, cu titlul: Doi baieti viteji: Mota si Marin - citez partial:
Luptând pentru credinta lor crestina si pentru cinstea poporului lor, pentru ce
este etern, scump si curat în latinitatea nebolsevizata, doi tineri Români, doi
baieti viteji - Mota si Marin au cazut înaintea Madridului, aparat de Rosii
(subl. n.)
Când în zilele din urma, îndreptam stirile de o monotonie desavârsita, în ciuda
macelului zilnic, cu privire la ce se petrece, în miez de iarna, acolo, în
nenorocita Spanie, nu ne gândeam ca între aceia care si-au dat viata, luptând
pentru cauza cea buna erau acesti doi fii ai tarii noastre...
Cine stie ce va iesi din cumplita furtuna, care s-a abatut asupra departatului
pamânt latin, unde se revarsa sânge, din toate ranile unui nobil neam!. Dar,
daca vreodata vom vedea Spania, cum a fost, cum trebuie sa fie, se va putea
spune, la noi, cu înduiosata mândrie, ca pentru aceasta au curs câteva picaturi
din sângele scump al tineretului nostru. S-a încheiat citatul din Nicolae
Iorga.
|
