 |
G Prezentarea caracteristicilor generale, periodizarii si cronologiei primei epoci a fierului în spatiul carpato-danubiano-pontic;
G Prezentarea evolutiei etno-culturale a primei epoci a fierului din spatiul carpato-danubiano-pontic cu principalele sale fenomene etno-culturale.
. Prima perioada a epocii fierului este cunoscuta pe plan european sub numele de Hallstatt, (abreviere uzuala Ha), dupa descoperirile tipice acestei perioade, facute într-o salina din Austria. Descoperirile de pe teritoriul României au avut, însa, caracteristici proprii fata de cele din Europa centrala, si, de aceea, la noi denumirea de Hallstatt are doar o valoare conventionala, desemnând numai perioada de început a epocii fierului. În legatura cu momentul trecerii de la epoca bronzului la cea a fierului s-au exprimat opinii diverse. Astfel, în Europa centrala se considera ca epoca bronzului ar continua si cu o etapa finala, care cuprinde primele doua etape ale Ha (A si B). În consens cu majoritatea cercetatorilor români, consideram ca principiul de baza pentru stabilirea începutului epocii fierului îl reprezinta aparitia primelor indicii de utilizare a obiectelor din acest metal, adica chiar prima etapa a Ha (A), când, si pe plan cultural, se o 959i88j bserva formarea unor sinteze, care s-au raspândit pe întreg teritoriul carpato-danubiano-pontic.
Introducerea fierului a însemnat un urias progres în toate domeniile vietii, datorita sporirii randamentului uneltelor si armelor. Totusi, înlocuirea bronzului cu fierul s-a facut treptat, într-un timp îndelungat, deoarece, în etapa de început a metalurgiei fierului, vechea metalurgie a bronzului, dupa o evolutie de secole, atinsese apogeul, iar noul metal era înca rar si scump. Asa se explica de ce, la începutul epocii fierului, gasim foarte putine obiecte de fier si foarte multe de bronz. Uneltele de baza, turnate din fier, precum brazdarul pentru plug si toporul, s-au generalizat doar în a doua perioada a epocii fierului. Cu timpul, oamenii s-au convins de avantajele noului metal si fierul a înlocuit, în cele din urma, bronzul, dar si piatra, ceea ce bronzul nu reusise.
În decursul epocii fierului, pe lânga civilizatiile din partea rasariteana a bazinului mediteranean (Asia Anterioara si Egipt), s-au dezvoltat cele din zona sa centrala (Grecia si Italia). În acest context, civilizatiile care s-au dezvoltat în spatiul carpato-danubiano-pontic au beneficiat de impulsurile culturale primite, direct sau indirect, din centrele evoluate ale lumii contemporane.
V. 1. 2. Apogeul metalurgiei bonzului, începuturile metalurgiei fierului si prelucrarea metalelor pretioase. Prima vârsta a fierului s-a caracterizat printr-o înflorire deosebita a metalurgiei bronzului, dovezi deosebit de importante fiind piesele încadrate în seriile: Cincu - Suseni (sec. XII), Turia - Jupalnic (sec. XI); Moigrad - Tauteu (sec. X), Fizesu Gherlii - Sângeorgiul de Padure (sec. IX), somartin - Vetis (sec. VIII), Bilvanesti - Vint (sec. VII) si depozitele-turnatorii (Uioara de Sus/Alba, spalnaca, Gusterita, Aiud, Band, Dipsa, în centrul Transilvaniei, si Bicaz/Maramures), vorbind despre unul dintre cele mai importante si masive centre de productie a bronzului din Europa est-centrala, ale carui piese s-au raspândit îndeosebi la sud si la est de Carpati.
De la primul popor (hittitii) care, începând din jurul anului 1600, si-a bazat dezvoltarea pe cunoasterea fierului, noul metal s-a raspândit destul de repede în regiunile limitrofe. În spatiul nostru metalurgia fierului a putut patrunde pe mai multe cai:
a. sud-tracica. Se stie ca mai multe triburi tracice balcanice, printre care trerii, au întreprins expeditii în Asia Mica, de unde au putut prelua, ca si cimmerienii, metalurgia fierului, raspândind-o apoi si la tracii nord-dunareni. De asemenea, metalurgia fierului a putut sa se dezvolte, la tracii sud-balcanici, si sub influenta Eladei;
b. calea nord-vest balcanica (pe culoarul Vardar- Morava sau dintr-un centru secundar nord-vest balcanic) si italica a actionat în vestul tarii. Influentele au pornit de la centrele de metalurgie illirice, precum si de la cele pre-etrusce (cultura de tip Villanova) si, apoi, etrusce. Nu se poate exclude nici existenta unor centre locale, carpato-balcanice, unde sa se fi practicat o metalurgie timpurie a fierului;
c. calea vest-pontica (maritima si pe uscat), favorizata de dezvoltarea unei navigatii costiere în Marea Neagra, înca de la sfârsitul epocii bronzului (asa cum arata descoperirile din regiunea litoralului bulgaresc), completata printr-un traseu pe uscat, prin Dobrogea, Muntenia spre Transilvania
d. nord-pontica (sau cimmeriana). Cimmerienii erau o populatie indo-europeana (din ramura nord-iraniana), cu un accentuat caracter pastoral, nomad si razboinic. Localizati în nordul Marii Negre, ei atacau mereu Asiria si Urartu, în mod deosebit partea estica a Asiei Mici, preluând de aici si cunostintele despre metalurgia fierului, pe care le-au raspândit apoi în Europa est-centrala, deci si pe teritoriul tarii noastre; Pe aceasta cale au putut patrunde, printre altele, topoarele de fier cu brate laterale (aripioare), descoperite în câteva locuri din estul României (de ex., la Bârlad) si care au fost datate în secolul al VIII-lea î.Chr. Aceasta a fost o cale târzie de raspândire a unor obiecte de fier. Diferitele cai de patrundere a metalurgiei fierului au putut fi convergente si, uneori, chiar sincrone.
V. 1. 3. Viata economica si sociala. Daca la începutul primei epoci a fierului pastoritul pare sa fi avut un caracter predominant, ulterior este evident echilibrul dintre agricultura si cresterea animalelor si sedentarizarea mai accentuata a comunitatilor umane, poate si ca urmare a unei relative limitari a migratiilor de populatii si a unor conditii de mediu favorabile. Pe plan social, ca urmare a sporirii produselor si a acumularilor de avutii, s-a accelerat si accentuat procesul de stratificare în cadrul comunitatilor, continuând procesele din perioada anterioara. Prin consolidarea uniunilor de triburi, conflictele intertribale au luat forma unor adevarate razboaie. Epoca fierului, a fost, din acest punct de vedere, nu numai a plugului si a toporului de fier, dar si a spadei de fier. Uniunile de triburi aveau centre întarite, adevarate cetati, cu valuri uriase de pamânt (cu structura interioara de bârne si pietre), cu santuri si palisade, de felul celor de la Sântana-Arad (cu o suprafata de 78 ha), Ciceu, Medias, Teleac (în Transilvania), Siret (Moldova), în Hallstatt-ul timpuriu, Stâncesti (Botosani), Arsura, Bunesti-Averesti (jud.Vaslui), Mosna si Cotnari, jud. Iasi (în Moldova), Butuceni (în Basarabia), Satu Nou (Dobrogea), Albesti (Muntenia), Verbicioara (în Oltenia), pentru perioadele urmatoare, unele dintre acestea, aflate în asociere cu mormintele si tezaurele princiare putând vorbi de existenta unor formatiuni politice si militare, anonime din pacate.
Din punct de vedere social-politic si militar, adunarea luptatorilor împreuna cu conducatorul politico-militar, poate si religios, (rege, chiefdom) au reprezentat forma curenta de conducere a uniunii tribale. Astfel, în unele necropole, precum cea de la Balta Verde (Oltenia), numarul mare de arme depuse în morminte indica existenta unor luptatori specializati. Din rândurile acestor luptatori, s-a detasat o aristocratie militara tribala, asa cum dovedesc unele morminte cu un inventar deosebit de bogat, caracteristica unei etape mai avansate a ceea ce s-a definit, în istoriografia marxista, drept democratie militara, care ar fi corespuns sfârsitului societatii primitive.
În acelasi timp, pe lânga progresele realizate în domeniul metalurgiei fierului, sub impactul influentelor grecesti, manifestate din secolul al VII-lea î. Chr., s-a raspândit procedeul lucrarii ceramicii cu ajutorul rotii olarului (a se vedea ceramica din necropolele Gogosu si Eselnita (jud. Mehedinti) si Alexandria (jud. Teleorman), care s-a extins în sec. VI-IV în întreg spatiul carpato-danubiano-pontic.
V. 1. 4. Populatiile primei perioade a epocii fierului în spatiul carpato-danubiano-pontic. În stadiul actual al cercetarilor, se admite ca, cel mai târziu la începutul epocii fierului, s-a definitivat diferentierea etnico-lingvistica dintre traci si illiri. Pe cea mai mare parte a teritoriului tarii noastre, elementul etnic dominant era cel tracic. Tracii detineau, de asemenea, un întins teritoriu balcanic, pâna în nordul Marii Egee, extinzându-se si în vestul Asiei Mici (frigieni, lidieni, licieni, carieni sa). Spre nord si spre est, depaseau cu mult granitele actuale ale României, extinzându-se, la început pâna prin mijlocul Polonei de astazi si pâna la Nipru, dar în aceste zone au fost treptat integrati de catre valurile migratoare ale populatiilor nord-iraniene (cimmerieni, sciti, sarmati). Spre vest si sud-vest, tracii se interferau cu illirii, cam prin zona Dunarii mijlocii (pannonice), a Banatului si Serbiei. Drept urmare, în zonele sud-vestice ale României se constata prezenta a numeroase obiecte de factura illirica, dar acestea nu trebuie puse atât pe seama unor prezente efective ale populatiei illirice, ci, mai plauzibil, pe seama unor importuri, explicabile prin deosebita înflorire a metalurgiei fierului în centrele illirice din nord-vestul Balcanilor. Despre aceasta deosebita raspândire vorbea si Herodot, care îi considera pe traci drept cei mai numerosi lume, dupa indieni. Cu timpul, s-au produs, în aceasta arie uriasa, patrunderi ale unor populatii straine, având drept efect o restrângere a spatiului tracic. De asemenea, si în interiorul lumii tracice s-au produs o serie de delimitari si individualizari, în functie de zonele geografice. Pe ansamblu, s-au separat doua ramuri principale: sud-tracica si nord-tracica, delimitate de Muntii Haemus (Balcani). În timp ce ramura sudica a fost mult influentata de civilizatia elenica, lumea nord-tracica (numita ulterior si geto-dacica) a ramas pastratoarea cea mai fidela a specificului tracic.
V. 1. 5. Spiritualitatea perioadei hallstattiene. Desi sunt înca greu de definit, în perioada hallstattiana se sesizeaza o anumita continuitate spirituala din epoca bronzului, materializata în perpetuarea cultului solar, demonstrat de o bogata simbolistica geometrica (cercuri si cruci solare, spirale si capete de spirale) si reprezentari figurative ale unor pasari de apa (lebedele reprezentau în mitologia greaca vehiculul/carul cu care calatorea, în fiecare primavara, Apollon, zeul hiperborean al luminii) pe unele vase legate de cultura Basarabi, în special: canile de la Iernut (jud. Mures), protomele carului-recipient de cult de la Bujoru (jud. Teleorman), pandantivul de la Ghidici (jud. Dolj), reliefurile de pe situla de la Remetea Mare (jud. Timis). De asemenea, este posibil sa fi continuat procesul de configurare a panteonului politeist traco-geto-moeso-dac, la sfârsitul perioadei având loc, în spatiul getic, reforma religioasa a lui Zalmoxis.
În acelasi timp, se cunosc o serie de depuneri votive de ceramica, în locuri speciale (Popesti-Novaci, jud. Giurgiu, Iernut, jud. Mures, în cadrul culturii Basarabi, si Bistrita, jud. Vâlcea, în secolul al VI-lea î. Chr.) si în morminte (Susani, jud. Timis)m, sau cu obiecte din aur (Hinova, jud. Mehedinti). În ceea ce priveste ritul funerar, se observa o folosire, în functie de zone geografice, traditii si influente, a inhumatiei si incineratiei. Catre sfârsitul perioadei, în spatiul geto-dacic s-a generalizat incineratia, în multe cazuri în necropole tumulare, ritul inhumatiei fiind propriu, mai ales, populatiilor alogene (greci, illiri, sciti) sau copiilor si tinerilor geto-daci care nu au atins maturitatea religioasa.
V. 1. 6. Periodizarea primei perioade a epocii fierului. Multa vreme, datorita lipsei cercetarilor proprii pentru aceasta perioada, s-a preluat si la noi sistemul central-european, elaborat de Paul Reinecke (cu patru faze: A-D), perfectionat, prin subdiviziuni, de catre Hermann Müller-Karpe. În urma cercetarilor efectuate pe teritoriul României, îndeosebi în deceniul al saselea, s-a elaborat o schema proprie de periodizare, cu trei faze (Ha timpuriu/Ha A si B, cca. 1200/1150 - 800 î. Chr, mijlociu/Ha C, cca. 800 - 650/600 î. Chr, si târziu/Ha D, 650/600 - 500/450 î. Chr). În acest sistem au fost încadrate principalele serii de depozite de bronzuri, precum si fenomenele culturale specifice (vezi tabelul 5, anexa la capitol).
V. 2. Hallstatt-ul timpuriu (1200/1150 - 800 î. Chr.)
V. 2. 1. Încadrarea si evolutia culturala a fazei. Între epoca bronzului si cea a fierului nu a fost constatata o întrerupere a continuitatii etno-culturale, deoarece purtatorii culturilor epocii bronzului nu au fost înlocuiti de altii, care sa fi patruns din afara, aducând cu ei civilizatia fierului. Aceasta continuitate este demonstrata, în primul rând, de exceptionala bogatie a obiectelor de bronz, care arata ca metalurgia bronzului din aria carpato-dunareana a atins apogeul tocmai în secolele care au precedat cristalizarea civilizatiei fierului, precum si de faptul ca în cadrul vestigiilor de cultura materiala se gasesc multe elemente mostenite sau evoluate din epoca anterioara, si atunci când nu se poate sesiza, din punct de vedere arheologic, continuitatea temporala, aceasta este suplinita de asa-numita continuitate mobila, spatiala.
Miscarile demografice, începute din perioada de sfârsit a epocii bronzului, au continuat si în aceasta etapa, fiind afectate mai ales partile vestice ale spatiului carpato-danubiano-pontic. Caracterul probabil predominant pastoral al economiei este reflectat, printre altele, de descoperirea unui mare numar de figurine zoomorfe de lut, cunoscute sub numele de "turma de la Lechinta" (Lechinta, jud. Mures) sau cele de la Lapus si Siret, din diferitele grupe culturale ale Hallstattului canelat.
Peste aria culturii Noua s-a suprapus, extinzându-se dinspre vest spre est si sud, un orizont hallstattian timpuriu, de tip Ha A, caracterizat printr-o ceramica lustruita, neagra la exterior si rosie la interior, ornamentata cu caneluri (si uneori cu proeminente), apartinând complexului cultural Gáva-Holihrady, cu variatele sale aspecte. Ritul funerar specific acestui orizont era incineratia în urne bitronconice, documentata, printre altele, în necropolele de la Balta Verde (Oltenia) si Bobda (Banat). Prin fibulele în forma de arcus de vioara, numite de tip Peschiera (dupa o localitate din Etruria), descoperite la Jupa (Banat) si Orlea (Oltenia), acest orizont se dateaza în secolele XII-XI bc. Dupa principalele descoperiri din Transilvania si Banat, orizontul poate fi numit Lapus-Pecica-Reci-Medias-Susani-Bobda, iar în Oltenia îi corespund descoperirile de tip Balta Verde si în Muntenia cele de tip Chitila. În Ungaria, Slovacia si Ucraina subcarpatica a evoluat cultura Gáva-Holihrady propriu-zisa, reprezentata în Moldova prin grupele Granicesti (în Podisul Sucevei) si Corlateni-Chisinau-Lucaseuca (în restul Moldovei).
Ceva mai târziu, începând cu Ha B, partile de sud si est ale tarii au cunoscut evolutia unui alt orizont cultural, de origine balcano-carpatica si a Dunarii de Jos, cu ceramica neagra, lustruita, decorata prin impresiuni si incizii, uneori si cu încrustare cu culoare alba, care continua stilul ornamental al Bronzului mijlociu si târziu din sud-vestul României. Acest orizont s-a extins dinspre Peninsula Balcanica, de la sud spre nord, acoperind, în mare masura, vechiul orizont cu ceramica canelata. Este reprezentat prin culturile înrudite Insula Banului (Oltenia si cea mai mare parte a Munteniei), Babadag (îndeosebi Dobrogea), Tamaoani (sudul Moldovei) si Cozia-Brad-Saharna-Soloceni (centrul Moldovei). Acest orizont are analogii perfecte în cultura sud-balcanica Pseničevo, iar prin intermediul acesteia fragmente ceramice asemanatoare cu cele de la Babadag au ajuns pâna în stratul VII b2 de la Troia, care urmeaza distrugerii cetatii homerice. În marea arie de raspândire a celor doua complexe (cel cu ceramica decorata prin caneluri si cel au ceramica imprimata si incizata) au aparut, prin firesti interferente culturale, grupe mixte si sinteze, corespunzatoare procesului de hallstattizare a acestui spatiu tracic. Astfel, s-au pus acum bazele viitoarei unitati geto-dacice, ca principala ramura nordica a tracilor.
Dupa unii cercetatori, de abia din acest moment ar fi început perioada propriu-zisa a Hallstatt-ului, deoarece de abia acum metalurgia fierului depaseste si înlocuieste aproape complet pe cea a bronzului. În aceasta perioada, dupa framântarile etno-culturale care au marcat sfârsitul epocii bronzului si faza timpurie a Hallstatt-ului, s-a format o mare sinteza culturala nord-tracica, ce a acoperit aproape tot teritoriul vechii Dacii.
Este vorba de complexul cultural Basarabi (localitatea eponima din jud. Dolj). În Basarabia e cunoscut prin descoperirile de tip soldanesti. În zonele necuprinse de cultura Basarabi, par sa continue, în forme târzii, grupurile culturale existente si în Ha timpuriu, dar apar si grupe noi, cu evidente influente nord-pontice, cum ar fi cele de la Stoicani si Trestiana, din sudul si centrul Moldovei.
Complexul Basarabi-soldanesti s-a individualizat printr-o ceramica decorata deosebit de variat, prin incizie, excizie, canelare si imprimare, la care se adauga incrustatia cu alb. Se pare ca, în cadrul acestui complex, s-a ajuns la revitalizarea, prin intermediul complexului cultural Insula Banului-Cozia-Solonceni-Saharna (Ha timpuriu), a traditiilor vechii ceramici tracice a Bronzului dezvoltat, îndeosebi din cadrul culturilor Gârla Mare, Tei si Wietenberg, ceea ce demonstreaza înca o data unitatea si continuitatea etno-culturala existenta între epoca bronzului si cea a fierului în spatiul carpato-dunareano-balcanic, asa cum a presupus-o Vasile Pârvan. Asezarile erau atât fortificate (Remetea-Poganici, jud.Caras-Severin, Hunedoara, Popesti, jud. Giurgiu, Poiana, jud. Galati, Teleac, jud. Alba etc.), cât si deschise, de tip salas (sezoniere), fiind raspândite pe toate formele de relief, trasatura specifica ulterior si civilizatiei geto-dacice. Ritul funerar prezinta înca oscilatii între incineratie si inhumatie, dar incineratia tinde sa se impuna din ce în ce mai mult. În viata spirituala se remarca în mod deosebit cultul soarelui (continuând, de asemenea, traditiile epocii bronzului), figurat prin care solare, trase de pasari, precum cel descoperit la Bujoru (Teleorman), sau prin pandantive în forma de luntre solara. O caracteristica a complexului Basarabi, având mare valoare cronologica, este lipsa totala în inventarul sau a oricaror obiecte de factura greceasca sau scitica, fapt pentru care este numit si orizont prescitic. Din punct de vedere al evolutiei istorice, se considera ca orizontul cultural Basarabi reprezinta un reflex al individualizarii grupului geto-dacic din marele neam al tracilor, la sfârsitul secolului al VI-lea î. Chr, getii fiind mentionati clar de izvoarele scrise (Herodot).
Acum societatea carpato-dunareano-pontica a evoluat treptat, în cadrul unei "unitati în diversitate", spre a doua perioada a epocii fierului. Aceasta trecere s-a facut pe baza evolutiei firesti a fondului local traco-geto-dacic, de traditie Basarabi, care a fost influentat de factori externi, cum ar fi: în special cel grecesc, în oarecare masura cel scitic si, ulterior, cel celtic. Perioada Ha târziu reprezinta momentul în care populatia locala geto-dacica a realizat trecerea spre evolutia istorica propriu-zisa. Momentul trecerii spre Latčne nu a fost pretutindeni acelasi în spatiul carpatic, fiind cuprinsa într-un interval destul de larg: cca. 500/450 - 300 î. Chr.
Pe vechiul fond de tip Basarabi-soldanesti, Babadag III si Hallstattian mijlociu din zona de nord a spatiului carpato-danubiano-pontic s-au format mai multe complexe si grupe culturale geto-dace sau mixte. Astfel, în zona Dunarii de Jos, zona de dealuri si munte a Banatului, Olteniei, Munteniei si sudul Moldovei, pâna în Ucraina subcarpatica, a evoluat complexul cultural Ferigele (com. Costesti, jud. Vâlcea) - Bârsesti (jud. Vrancea), în interiorul caruia se manifesta, asupra fondului traco-getic o serie de influente greco-scitice si, poate, illirice. Acest complex cultural s-a caracterizat prin necropole tumulare de incineratie, cu un bogat inventar de vase ceramice si arme de fier, continuând, în mare masura, traditiile anterioare ale culturii Basarabi, mai ales în decorul ceramicii. În sud-vestul României si în nord-vestul Bulgariei, în zona de interferenta traco-illira, se constata, în continuare, o influenta pregnanta a triburilor illirice asupra celor tracice, asa cum demonstreaza inventarul unor necropole de inhumatie, precum cele de la Gogosu, Balta Verde sau Gruia din sudul Olteniei. Tipic illirice sunt si fibulele de tip Glasinac si Donja Dolina, descoperite aici.
În spatiul dintre Balcani si Dunare, descoperirile hallstattiene târzii au fost încadrate în grupul cultural Vraca (Vrata), considerat ca apartinând tracilor triballi care ar fi receptionat influente illirice. În teritoriul cuprins între Dunare si Mare (Dobrogea si NE Bulgariei), într-o zona de interferenta dintre geti si tracii odryzi, a fost definit grupul cultural Dobrina - Ravna (dupa necropolele de incineratie din apropiere de Varna), în cadrul caruia se resimt importante influente grecesti. Regiunile sudice si sud-estice de la Dunarea Inferioara (de la confluenta cu Tisa pâna la gurile fluviului) se aflau în legatura directa cu influentele elenice, intrând într-un ritm de dezvoltare mai accelerat. Aici se includ Banatul, Oltenia, Muntenia, Dobrogea si Moldova de sud. Legaturile cu lumea Eladei se realizau fie direct, prin coloniile grecesti de la Marea Neagra, recent înfiintate, fie indirect prin intermediul lumii sud-tracice si illirice. Drept urmare, într-o serie de asezari si necropole din aceasta perioada (sec. VII-V î. Chr), precum Tariverde, Bugeac, Canlia, Satu Nou (Dobrogea), Alexandria, Zimnicea (Muntenia), Curteni-Vaslui, Bradicesti-Iasi (Moldova) sa se întâlnesc nu numai importuri de ceramica greceasca, ci si imitatii locale dupa astfel de piese, care au accelerat procesul transformarii treptate, înca din secolul al V-lea, a grupurilor si complexelor hallstattiene târzii într-o cultura Latčne timpurie de tip Canlia-Murighiol.
În Transilvania si Moldova nordica, unde influentele elenice au fost slabe în aceasta perioada, un rol mai important a revenit patrunderilor efective sau influentelor scitice. Se delimiteaza si în aceasta arie mai multe aspecte locale hallstattiene târzii, cum ar fi grupul Cimbrud, din Podisul Transilvaniei, caracterizat prin necropole de inhumatie, care ar putea sa semnifice prezenta scitilor agatârsi în mediul tracic (Valentin Vasiliev), si grupul cultural tracic vest-podolian sau podolo-bucovinean/nord-moldav (Mircea Ignat), ultimul înrudit cu grupul care a evoluat, catre sfârsitul perioadei hallstattiene, în partea nordica a tarii, reprezentat prin necropole tumulare de incineratie, de tipul celor de la Sanislau (jud. Satu Mare), Kustanovice (lânga Uzgorod, în Ucraina transcarpatica), Kruglik (Cernauti), tumulare birituale ca Chotin (Slovacia) sau ale grupului Szentes-Vekerzug (Câmpia Tisei) si necropole plane de incineratie ca cea de la Strahotin (jud. Botosani).
În arealul est carpatic, în faza finala a Hallstattului, sunt cunoscute statiunile de la Curteni si Corni-Husi (jud. Vaslui), Barboasa si Gaiceanca (jud. Bacau), Bradicesti (jud. Iasi), si unele cetati de pamânt, lemn si piatra, de tipul celor de la Stâncesti (Botosani), Cotnari si Mosna (Iasi), (sec. VI-V î. Chr), Meresti (Suceava), Arsura si Bunesti-Averesti (Vaslui), Butuceni (Rep. Moldova), (sec. IV î. Chr) sa, care indica gradul de organizare social-politica a populatiei locale geto-dacice, procesul complex de trecere la cea de-a doua perioada a epocii fierului (Latčne) si încercarile ei de a stopa invaziile scitice. O serie de descoperiri funerare, care atesta utilizarea inhumatiei, ca cele de la Trestiana (jud. Vaslui), Cimbala (Izvoru Berheciului, jud. Bacau), datate în secolul al VI-lea î. Chr, si Milesti-Parincea (jud. Bacau), împreuna cu prezenta unor piese considerate de tip scitic (pumnale si spade de tip akinakai, vârfuri de sageata în trei muchii etc.), pot fi puse în legatura cu o posibila influenta scitica, directa sau indirecta, si o încadrare vremelnica a unor zone din spatiul est-carpatic în Scitia (Herodot).
Cea mai importanta influenta, exercitata în spatiul carpato-danubiano-pontic, pâna la cea romana, a fost influenta greceasca, exercitata indirect, prin intermediul popoarelor din zona de la sud si vest de Balcani (tracii si illirii), si direct, prin coloniile pe care diferite metropole grecesti le-au întemeiat în jurul Marii Negre. Din motive economice, sociale si politice, grupe de populatie greaca din Asia Mica, au plecat, sub conducerea unor reprezentanti ai aristocratiei, si au întemeiat, în secolele VII-VI î. Chr, colonii si pe tarmul nordic si vestic al Pontului Euxin. Pentru spatiul geto-dacic, ne intereseaza coloniile din Pontul Stâng întemeiate, la date si în conditii diferite de Milet (Olbia, Tyras, Orgame, Histria, Apollonia, Tomis, Odessos), Heracleea Pontica (Callatis), chalcidieni si megarieni (Mesambria), ionieni si dorieni (Dionysopolis). Mai este mentionata colonia Parthenopolis (probabil în apropierea Costinestiului). Aceste cetati ale "grecilor de peste mari" au cunoscut o rapida si puternica dezvoltare economica, mestesugareasca si comerciala, si-au ridicat ziduri puternice, aveau un teritoriu, au batut moneda proprie, si au prezentat aceiasi organizare ca a oraselor metropola: alternanta regimurilor oligarhice cu cel democratic. Au fost antrenate în disputele politice si militare din estul Peninsulei Balcanice, cautându-si protectia, contra unor stipendii, la mai durabilii sau vremelnicii conducatori locali: geti, sciti, macedoneni, traci, sfârsind prin a ajunge sub dominatie romana (sec. I î. Chr). Gratie influentelor pozitive exercitate de grecii din colonii, prin intermediul acelor mixhellenes (rezultati din convietuiri mixte: greco-trace, greco-getice, greco-scitice) partea de sud-est a spatiului carpato-danubiano-pontic a trecut, asa cum am aratat mai sus, mai repede la cea de-a doua vârsta a fierului. Aceste influente au continuat, cu toata puterea, în epoca elenistica, cu efecte benefice asupra societatii geto-dacice.
V. 6. Influenta illirica. Illirii au reprezentat o importanta populatie indoeuro-peana care a evoluat în partea de vest a Peninsulei Balcanice (pâna în bazinele Dravei si Moravei, pe coastele Marii Adriatice si Ionice, Peninsula Istria), fara a se putea stabili, cu certitudine, stabili limitele cu celelalte popoare vecine (greci, traci). Se pare ca partea de sud-vest a spatiului carpato-danubiano-pontic a constituit o zona de interferenta între lumea geto-dacica si cea illira. Pe seama unei influente illire sau a prezentei vremelnice a unei "enclave illirice", care a fost treptat asimilata, au fost puse descoperirile funerare (morminte tumulare de inhumatie cu un bogat inventar compus din arme si piese de harnasament) de la Basarabi si Balta Verde (jud. Dolj).
Scitii, populatie indoeuropeana care au stapânit, în al doilea sfert al mileniului I î. Chr, stepele ponto-caspice si Caucazul de Nord, unde au înlaturat dominatia cimmeriana, au înaintat, într-un prim val, spre vest, asezându-se în Transilvania (agatârsii), unde au format grupul cultural Ciumbrud. În scurta vreme, dupa conflictele din Asia cu assyrienii, s-au stabilit în stepele nord-pontice (Scythia Mare), unde au fost atestate mai multe uniuni tribale: "scitii regali", "scitii plugari" si cei dintre Marea de Azov si Coban. Având un mod de viata pastoral, nomad, au dominat, în secolele VI-V î. Chr, spatiul de la rasarit si sud de Carpati, unde au fost descoperite: pumnale akinakes, vârfuri de sageata cu trei muchii si, ulterior, cu trei aripioare, piese de harnasament decorate într-un stil animalier specific, înmormântari în morminte tumulare bogate, cazane de sacrificiu (Scortaru, jud. Braila, Castelu, jud. Constanta, Iacobeni-Dângeni, jud. Botosani), statui (stele) funerare de piatra (Sibioara si Stupina, jud. Constanta), oglinzi de bronz etc. Ca urmare a dominatiei politico-militare si a modei scitice, acestia au transmis getilor si dacilor piese de armament si podoaba, din cele enumerate, tactica arcasilor calari, poate unele forme de organizare militara. Din sec. IV î. Chr, unele grupe de sciti au patruns în Dobrogea (a se vedea necropola birituala de la Celic-Dere, jud. Tulcea), unde au întemeiat regate dupa model elenistic (sunt cunoscuti regii sciti: Ailios, Sariakes, Tanusa, Akrosas, Charaspes, Kanites), care au batut, prin secolele III-II î. Chr, moneda proprie, fapt care a determinat ca mai târziu, în timpul Dominatului, acest teritoriu sa fie numit Scythia Minor, pentru a se deosebi de fosta Scythia Major, împotriva careia a întreprins, în 514-513, o mare expeditie regele persilor Darius.
|
