PRIMELE CONFLICTE DINTRE REGE SI PARLAMENT - ANGLIA

primele conflicte dintre rege si parlament

I. Între curtea lui Iacob I si parlamentul sau nu exista nici o trasatura comuna. Curtea, frivola, desfrânata, colcaia de scandaluri, printre care adulte­rele erau cele mai marunte. Regele, om slab si tan­dru, nu se putea lipsi de favoriti, alesi mai curând dupa farmecul obrazului decât dupa calitatile lor de oameni de stat. Trata cu ei treburile 23323i814x cele mai seri­oase nu la masa Consiliului, ci la sfârsitul unui supeu sau al unei partide de vânatoare. La începutul domniei sale avu întelepciunea sa-l pastreze pe lânga el pe Robert Cecil (pe care-l facu conte de Salisbury) si câtiva dintre cei mai buni sfetnici ai Elisabetei; dar încet, încet, puterea trecu în mâinile favoritului Robert Carr (care deveni conte de Somerset), apoi ia George Villiers, baiat de douazeci si doi de ani, încântator, sarac, de familie buna, ales într-un mod foarte cinic de catre arhiepiscopul de Canterbury si aliatii sai ca sa ia locul lui Somerset. Villiers atrase imediat privirile lui Iacob. Pa­harnic, gentilom al Camerei, cavaler al Ordinului Jaretierei, baron, viconte, marchiz, lord-mare ami­ral, aparatorul celor Cinci Porturi, duce de Buckingham, ministru favorit al lui Iacob I, apoi al fiu­lui sau Carol I, "niciodata nu s-a vazut - spune Clarendon - un barbat care sa faca atât de repede cariera, nici sa se ridice astfel, prin simpla sa fru­musete, la cele mai înalte functiuni în stat". Co­respondenta dintre Buckingham si Iacob I arata ui­mitoarea familiaritate cu care supusul îl trateaza pe suveran. E usor de imaginat groaza pe care trebuie s-o fi inspirat aceasta curte vesela si putreda gra­vilor cavaleri care, ca si pe vremea Elisabetei, re­prezentau atunci în parlament pe yeomen-i si pe orasenii din Anglia. Acesti deputati de provincie nu fusesera corupti de viata Londrei. Ei erau (spune Trevelyan2 ) urmasii nenumaratelor generatii "care au dus o viata sanatoasa la tara, care au cunoscut cultura elisabetana si au fost inspirati de religia puritana". Asupra lor curtea nu avea nici o influ­enta. Ei nu râvneau posturi; stiau ca regele n-are alta forta armata decât "cetele antrenate" sau mi­litiile comitatelor, care împartaseau parerile parla­mentului. Insensibili la favoruri si netematori, ei foloseau cu mândrie privilegiul de a blama admi­nistratia regala si, dupa o sedinta în care spusesera, în toata libertatea, ceea ce gândeau despre duce si chiar despre rege, se întorceau acasa pe jos, fara frica, de la Westminster în City, pentru ca se simteau aparati împotriva razbunarilor curtii de muta, dar activa complicitate a orasenilor si a ucenicilor din Londra.

II. Unui parlament atât de constient de datoriile si de forta sa, Iacob I voia în mod naiv sa-i impuna ideile sale cu privire la dreptul divin si ereditar al regilor. Teorie noua în Anglia, în care, ori de câte ori o cerea salvarea patriei, alegerea de catre Con­siliu, apoi de catre parlament trecea peste prin­cipiul ereditatii. Iacob I, spirit logic, voia sa faca din monarhie un sistem coerent; în aceasta binecuvântata tara a incoerentei, era: un mijloc sigur de a face monarhia impopulara. Daca i s-ar da cre­zare regelui teolog, nu numai ca un rege, uns si încoronat, devenea un personaj sacru, dar, toti vii­torii regi fiind alesi dinainte si consacrati de Dum­nezeu, parlamentul nu mai avea altceva de facut decât sa înregistreze hotarârile divine. Regele era raspunzator fata de Dumnezeu, dar nu fata de su­pusii sai. El nu era supus legii, pentru ca legea era el. "Rex est Lex". Aceasta doctrina, pe care Iacob I o opusese odinioara cu succes pretentiilor bisericii scotiene, jigni Camera Comunelor.

III. Camera Comunelor opuse sistemului abstract al regelui traditia engleza. Ea nu pretindea înca sa exercite controlul asupra actelor puterii executive. În afara de cazurile de tradare, ministrii nu fuse­sera niciodata raspunzatori în fata parlamentului; actele lor de administratie nu depindeau de parla­ment. Dar principiile generale dupa care va fi gu­vernata natiunea (adica legile) nu trebuiau sa fie enuntate decât "de Coroana în Parlamentul sau", aceste legi fiind obligatorii pentru regele însusi, pentru ministrii sai si pentru Consiliul sau. Ţinând seama numai de consideratii de drept teoretic, cele doua teze, atât aceea a monarhici absolute cât si aceea a monarhiei limitate, puteau fi sustinute. Parlamentul, ca si coroana, constituia o reprezentanta a suveranitatii populare si, sub dinastia Tudorilor, monarhul exprimase adesea mai bine parerile po­porului decât Camera Comunelor. În practica însa era necesar ca acest conflict sa fie rezolvat. Un re­gim politic nu este viabil decât daca, lasând forte­lor reale ale tarii posibilitatea de a se exprima, consacra în acelasi timp o putere suprema în stat, care sa poata, la momentul decisiv, sa aiba ultimul cuvânt. "Suveranitatea - va spune mai târziu Hobbes2 - nu poate fi divizata".

IV. Cârmuirea respecta libertatea cetatenilor în masura în care are nevoie de consimtamântul lor pentru perceperea veniturilor sale. Regele Frantei a devenit un suveran absolut pentru ca a putut sta­tornici un bir perpetuu. Elisabeta fusese cu atât mai puternica cu cât reusise sa fie mai econoama si cu cât realizase mai multe resurse exceptionale dato­rate ispravilor lui Drake si jefuirii comorilor spa­niole. Iacob I, care întretine o curte prea stralu­cita si-i copleseste cu daruri pe favoritii sai, nu poate fi decât un suveran cheltuitor, deci vulnera­bil. "Toti regii - spune un contemporan - arunca banii pe fereastra în ziua încoronarii lor; acesta e primul care-i arunca în fiecare zi". Gustul sau, cu totul feminin, pentru bijuterii îl costa uneori pâna la treizeci si sapte de mii de livre pe an, în timp ce nu consacra decât douazeci si sapte de mii de livre pentru armata. În 1614 îi trebuie o suta cincizeci si cinci de mii de livre pentru cheltuielile casei; Elisabeta, în 1601, se multumise cu douazeci si sapte de mii. Chiar daca ar fi fost econom, cresterea pre­turilor ar fi fost suficienta ca sa-l puna în încurca­tura. (Un dineu al Camerei înstelate costa vistieria, pentru acelasi numar de oaspeti, doua livre în 1500, douazeci de livre în 1600.) lacob I cheltuieste, evitând orice razboi, sase sute de mii de livre pe an, iar venitul sau nu se ridica decât la circa patru sute cincizeci de mii de livre, din care o suta provin din Tunnage and Poundage, drepturi fixe asupra lânii si a pieilor, pe care parlamentul si-a luat obiceiul de a le vota pentru întretinerea regelui. Cum sa completezi acest venit? Regele încearca expedi­ente; solicita daruri voluntare; constrânge pe pro­prietarii care refuza sa intre în categoria cavaleri­lor2 , din cauza obligatiilor pe care le incumba, sa-i verse o suma mare pentru a fi scutiti; vinde pasuni; vinde lemnele din padurile statului. În sfârsit, propune parlamentului the Great Compact, Marele Contract, potrivit caruia regele ar renunta la toate vechile sale privilegii feudale în schimbul votarii pe viata a doua sute de mii de livre. Parla­mentul refuza compromisul; regele îl dizolva. Timp de zece ani, din 1611 pâna în 1621, parlamentul nu va mai fi convocat (în afara de câteva saptamâni în 1614). Coroana va putea trai fara el? Solutia pro­blemei suveranitatii depinde de raspunsul la aceasta întrebare.

V. Ca sa traiasca fara bani, un rege trebuie sa traiasca în pace. Aceasta era si dorinta cea mai fier­binte a pasnicului lacob I. În 1604 a încheiat pace cu Spania, o pace fara glorie, dar si fara umilinta. Spania recunostea englezilor întreaga libertate de navigatie pe marile europene; englezii nu renuntau la libertatea oceanelor. Nimic nu era rezolvat, ni­mic nu era compromis2 . Când lordul Cecil muri în 1612, o data cu el disparu din Consiliul regal si prudenta elisabetana. Nimeni nu mai parea sa con­ceapa ca era posibila promovarea unei politici de mijloc, care sa nu fie nici sfidare, dar nici supu­nere, fata de Spania. Timp de câtiva ani partidul antispaniol crezu ca biruie. A fost eliberat din Tur­nul Londrei unul din veteranii razboaielor elisabetane, sir Walter Raleigh, pe care Iacob I îl închi­sese pentru un imaginar complot. Dupa treisprezece ani de captivitate, Raleigh, care dorise dintotdeauna pentru tara sa un imperiu, trecu deodata din închisoare pe puntea unei nave si, din ordinul re­gelui, se îndrepta spre Guyana, de unde trebuia sa aduca, asa cum facuse odinioara Drake, niste comori fabuloase. Dar Raleigh, prost echipat, lipsit de sprijin serios, fu învins de spanioli, apoi, "dupa ce abia trasese o gura de aer marin în piept, pe dru­mul dintre temnita si moarte", fu decapitat de rege pentru a linisti Spania. George Villiers, duce de Buckingham, care urmase lui Somerset în gratiile regelui, se lasa sedus, la rândul sau, de ambasadorii Escurialului. Printul Henric muri, si noul mosteni­tor al tronului, Carol, parea un protestant mai putin ferm.

VI. Luptele religioase de pe continent trezeau pe atunci la puritanii englezi violentele pasiuni pe care le suscita totdeauna într-o tara afacerile externe atunci când partidele îsi închipuie ca descopera în acestea imaginea luptelor lor interne. În 1618 a început în Europa centrala marele razboi denumit mai târziu razboiul de treizeci de ani, prin care casa de Austria, sprijinita de Spania, se straduia sa re­stabileasca unitatea imperiului si hegemonia bise­ricii romane. Husitii din Boemia, asupriti, se puse­sera sub ascultarea tânarului elector palatin2 , care se casatorise cu fermecatoarea fiica a lui Iacob I, printesa Elisabeta. Atacat în cele doua regate ale sale de printii catolici, electorul ceru ajutor so­crului sau. Opinia publica engleza îl sustinea si reclama soldati pentru Palatinat. Cât priveste puri­tanii, ei ar fi ezitat sa angajeze Anglia într-o cam­panie în Boemia, tara care li se parea cam orien­tala, departata, necunoscuta. Dar erau gata sa apere Rinul. Pentru aceasta, ar fi trebuit mai întâi sa îm­piedice pe spanioli sa debarce în Ţarile de Jos, deci sa posede o flota tot atât de puternica cum fusese odinioara cea a lui Drake. Or, Iacob I neglijase sa-si pregateasca forte. Fara parlament, fara bani, era lipsit si de nave. O dragoste prea naiva pentru pace l-a dus, cu sau fara voia lui, sa faca jocul printilor mai putin pasnici. Pentru a pregati un razboi împo­triva Spaniei, sau mai curând pentru a da impresia spaniolilor ca-l pregateste, Iacob I trebui, în sfârsit, în 1621, sa convoace parlamentul.

VII. Între un parlament, care stia ca-i convocat cu parere de rau, si un rege care nu credea în drep­turile parlamentului, conflictele erau inevitabile. Parlamentul subordona votarea subsidiilor repararii prejudiciilor. Se comisesera nenumarate abuzuri: vânzari de monopoluri comerciale si de functii pu­blice, mituirea judecatorilor. Cancelarul Bacon" , un barbat extrem de capabil, dar fire slaba, facut tap ispasitor, se recunoscu vinovat de coruptie, fu condamnat la sechestrarea tuturor bunurilor sale si dizgratiat. Era primul impeachment al unui mare om de stat de la 1459 pâna atunci si o dovada clara a independentei Camerei Comunelor. Ea voia sa intervina si în afacerile externe. Foarte protestanta, Camera dorea, din pasiune religioasa, razboi cu Spa­nia si o campanie în Palatinat. Regele nu voise decât sa ameninte Spania; i-ar fi fost groaza sa-si puna amenintarea în practica. Împreuna cu favori­tul sau, Buckingham, pregatea un nou proiect de casatorie spaniola, de asta data pentru fiul sau Ca­rol si spera ca unul din articolele contractului va fi restituirea Palatinatului ginerelui sau. Parlamen­tul exprimându-si groaza fata de aceasta politica de compromis, regele îi aduse la cunostinta ca înal­tele afaceri de stat nu sunt de resortul sau. La care parlamentul îi replica: "libertatile, imunitatile si privilegiile parlamentului sunt o veche si indiscu­tabila mostenire a supusilor englezi, si treburile grele si urgente referitoare la rege, stat, apararea regatului si a bisericii Angliei constituie subiecte ce-i revin si urmeaza a fi puse în discutia lui". Pre­tentiile acestea îl contrariara atât de mult pe rege încât rupse din registrul de deliberari foaia pe care era consemnat textul acesta, alunga parlamentul si porunci arestarea a sapte dintre membri sai, prin­tre care si John Pym, unul din autorii foii rupte, si unul dintre aceia care câstigasera cea mai mare autoritate în Camera. Dupa care trimise pe Carol si pe Buckingham în Spania s-o cucereasca pe infanta (februarie 1621).

VIII. Nu exista lectura mai uluitoare decât scri­sorile comune adresate de Carol si Buckingham lui Iacob I în timpul calatoriei lor. Se poate observa caracterul personal si pueril al oricarei politici de favorit. Cei doi baieti romantiosi plecasera deghizati. Ii scriau regelui: "Dear Dad and Gossip..." 2 si semnau: "Your baby and your dog...", Carol fiind copi­lasul si Buckingham câinele. lacob I coresponda cu papa, caruia îi promitea, daca Sfântul-Scaun auto­riza casatoria spaniola fara a-i impune conditii reli­gioase prea aspre, sa-i trateze pe catolicii englezi cu moderatie. Promisiune demna de lauda, dar pe care nu era în puterea lui s-o tina. Papa raspunse cerând, ca atunci când se vor naste copii din aceasta casatorie, sa li se dea doici catolice. Dar misiunea engleza îi exaspera pe spanioli prin orgoliul si ma­nierele sale. Sir Edmund Verney, care-l însotea pe print în Spania, palmui un preot spaniol si regele Spaniei invita cu toata asprimea pe Buckingham sa trimita înapoi în Anglia întreaga sa suita protes­tanta. Negocieri duse pe tonul acesta nu se puteau termina decât printr-un esec. lacob suferea ca este despartit de favoritul sau si ca "traieste o viata trista de vaduv". În octombrie 1621 rechema pe "copilasul si pe câinele sau". Locuitorii Londrei fura atât de încântati de aceasta ruptura si de a-l vedea pe printul lor întorcându-se "înca celibatar si înca protestant", încât îi facura lui Carol si mentorului sau o primire entuziasta. Aclamatiile lor au fost suficiente ca sa-l arunce pe Buckingham - minte usuratica si plina de vanitate - în tabara antispaniola. Deodata favoritul detestat deveni conducato­rul popular, bun sa stea în fruntea unui razboi dorit de englezi. Parlamentul însusi declara ca "niciodata un barbat nu a binemeritat atât de la rege si patria sa". Iacob, cu toata dragostea lui de pace, trebui sa cedeze. Începând din aceasta perioada si pâna la moartea lui Iacob (1625), ba chiar si în primii ani de domnie ai lui Carol, Buckingham a avut puterea unui rege fara sa aiba si prudenta lui.