PRIVIRE SPRE TRECUTUL INDEPARTAT

PRIVIRE SPRE TRECUTUL NDEP RTAT

Regiunea Munteniei, caracterizata printr-o pro­portie echilibrata a diferitelor forme de relief munti, dealuri si cîmpii se întinde pe malul sting al Dunarii, între apele Oltului si ale Buzau­lui, limitata catre nord de Carpatii Meridionali.

O particularitate a cadrului geografic din aceasta zona a constituit-o întrepatrunderea padurilor cu stepa si a unor cîmpii joase cu terasele, unde apa aflata la mica adîncime a favorizat, din timpuri stravechi, locuirea unui teritoriu destul de întins la adapostul padurilor.

De asemenea, pozitia geografica a Munteniei la raspîntia marilor drumuri din cîmpia Dunarii spre Carpati si ca atare catre marile centre comer­ciale transilvanene a determinat o vietuire in­tensa, îndelungata si permanenta a societatii ome­nesti din cele mai îndepartate zori ale istoriei umanitatii. Astfel, potrivit cu stadiul de astazi al documentarii arheologice se poate vorbi de înce­puturile existentei omului pe aceste meleaguri, înca din epoca paleolitica, epoca care din punct de vedere geologic corespunde cu perioada cuater-nara. în paleolitic, împartit în trei etape infe­rior, mijlociu si superior prin faurirea uneltelor din piatra cioplita, omul s-a separat definitiv da regnul animal. Formele primare de economie, cu­legerea de radacini 434d34e si fructe, precum si vînatoarea de animale mari i-au dat omului putinta sa evo­lueze si, ca urmare, sa parcurga primele etape ale dezvoltarii istorice.

Asupra datei aparitiei omului paleolitic, pe ac­tualul teritoriu al Munteniei, specialistii duc înca discutii, în acest sens la Ciuperceni (judetul Te­leorman), în punctul ,,La Vii", s-a constatat exis­tenta unui strat de cultura aflat în partea supe­rioara a depunerii de loess, ce cuprinde o bogata industrie de silex bazata pe desprinderea de aschii de pe nuclee, însotita si de resturi faunistice. S-a ajuns la concluzia ca aceste nuclee, gasite în strat, sînt de acelasi tip cu cele identificate pe valea Dîrjovului, ce apartin "Culturii de prund" si, ca atare, au o vechime de cea l l OOU de ani.

Paleoliticului mijlociu, îi corespund uneltele ga­site întîmplator pe teritoriul bucurestean în nisi-pariile de la Herastrau si Bucurestii Noi, precum si cîteva ustensile din silex depistate prin cerce­tarile arheologice organizate, în anii pe dealurile Radu Voda si Mihai Voda.

Prezenta celor peste o mie de piese-aschii, lama, topoare de silex, culese din punctul Malu Rosu (ia km departare de orasul Giurgiu), fac dovada unui atelier de prelucrare a cremenii, adusa de la sudul Dunarii, încadrat, dupa tipul pieselor, în pa­leoliticul superior. Pentru aceeasi perioada de timp dispunem si ele descoperirea unei asezari-atelier de exploatarea silexului aflata în comuna Lapos, judetul Buzau de asemenea, se cuvine a fi men­tionate si depunerile paleolitice de la Tîrgsorul Vechi si Vadul Sapat.

în cultura materiala a triburilor neolitice (cea î.e.n.) prin trecerea de la forma simpla de culegere a produselor la economia pro­ductiva s-au realizat mari schimbari în evolutia societatii omenesti.

Progresele înregistrate în economia vremii se datoresc, înainte de toate, înnoirilor substantiale ce au avut loc în evolutia fortelor de productie, îndeosebi în dezvoltarea uneltelor de munca.

Folosirea toporului de piatra a determinat un real progres si o îmbunatatire a conditiilor de lo­cuit prin faptul ca utilizarea lui a permis o mai buna amenajare a caselor construite la suprafata solului, precum si -defrisarea unor paduri.

Sapaliga din corn de animal devine unealta fun­damentala în cultivarea plantelor, iar o gama în­treaga de cutite si razuitoare din piatra sau împun-qatoare de os si arama, înlesnesc prelucrarea piei-lor de animale sau a lemnului. De asemenea, prisnelele si greutatile de lut sînt marturia torsului si tesutului. Cultivarea primitiva a plantelor si cresterea animalelor domestice forme principale în economie sînt completate de mestesuguri casnice tors, tesut, prelucrarea pietrei, osului, lemnului si olaritul.

Dezvoltarea economiei în epoca pietrei slefuite a atras si o noua forma de organizare sociala, aceea de ginta, aparuta în paleoliticul superior, care însa în neolitic capata o mai puternica stabilitate prin unirea a doua sau mai multe ginti, ceea ce a dat posibilitatea aparitiei unei noi organizari sociale tribul.

Progresele înregistrate în evolutia fortelor de productie a permis trecerea grupurilor umane la sedentarism si, ca atare, la stabilirea oamenilor în asezari.

în faza timpurie a neoliticului muntean se în­scriu purtatorii culturii Vinca, denumire data dupa o localitate de pe Dunare, la sud de Belgrad.

Locuintele sînt de suprafata si îngropate în pamînt în aceasta perioada se trece si la amena­jarea caselor pe pantele înclinate. Uneltele din silex sînt în special microlitele, cele mai tipice fiind vîrfurile si lamele marunte, alaturi de care se raspîndesc si razuitoarele de diferite forme.

în Bucuresti s-au cercetat asezari locuite de purtatorii culturii Vinca la Dudesti, pe malul Dîm­bovitei, într-un loc denumit "Malul Rosu", în satul Caldararu de pe malul lacului Cernica si la Fun-denii Doamnei, pe un platou de pe malul lacului Fundeni.

Prezenta unor unelte microlite lucrate dintr-un silex care nu se gaseste pe teritoriul Munteniei, ci la sud de Dunare, în platforma prebalcanica, atesta ca triburile culturii Vinca de pe aceste me­leaguri întretineau legaturi de schimb cu populatii din alte regiuni.

Formele principale ale ceramicii sînt cupele cu picior înalt si gol în interior, strachinile si vasele bitronconice. Ca motiv decorativ caracteristic se folosea banda umpluta cu puncte, iar în pasta va­selor se amesteca pleava si nisipul fin.

în legatura cu un cult al fecunditatii existent în acele vremuri, se dezvolta o bogata plastica antro­pomorfa si zoomorfa de lut.

Dupa disparitia purtatorilor culturii Vinca, pe teritoriul actual al Munteniei a vietuit populatia care a creat cultura Boian, nume dat dupa ase­zarea neolitica de pe malul lacului Boian, din apro­pierea Calarasilor. Aceasta cultura materiala a fost constatata din vestul si centrul Transilvaniei pîna în R. P. Bulgaria, Respectivele comunitati aveau locuinte îngropate în pamînt (bordeie) ca cele aflate la Catelu si Ciulesti pe teritoriul Bucuresti­lor, dar si de suprafata, mai confortabile si mai solide, din lut si lemn, cu o încapere si pridvor, asa cum s-a descoperit în comuna Petru Rares (ju­detul Giurgiu).

Olaria, variata ca forme, se caracterizeaza prin decorarea în tehnica exciziei si a încrustatiei în pasta alba, folosindu-se ornamentatia meandrica-geometrica.

Descoperirea si cercetarea unei vaste necropole de incineratie, din satul Caldararu, pe malul lacu­lui Cernica, a permis cunoasterea unor manifestari ale vietii spirituale a acelor oameni.

Datorita descoperirilor arheologice s-a ajuns la concluzia ca în epoca neolitica se practicau atît înmorrnîntarile în pozitie chircita (de la Glina si Boian), cît si cele cu înhumatii întinsi pe spate (la Cernica-Caldararu), toate prevazute cu un inven­tar bogat de provenienta mediteraniana bratari, diademe din perle de arama asezate pe piept si brate procurate pe calea schimburilor intertri-bale.

Perioada tîrzie a epocii neolitice, corespunde în Muntenia purtatorilor culturii Gumelnita. Numele provine de la o asezare a acestei culturi, cercetata la Gumelnita, în apropierea orasului Oltenita. Tri­burile gumelnitiene raspîndite în egala masura în Muntenia, sud-estul Moldovei, Dobrogea, precum si pe teritoriul R, P. Bulgaria, au avut ca tip prin-

cipal de asezare tell-ul sau movila. Cele mai bine cunoscute sînt asezarile de la Vidra, Tangîru, Cas­cioare, Glina. Comunitatile traiau pe boturi de dea­luri, dar, în acelasi timp, si pe locuri înaltate, întarite cu sant de aparare ca cel de la Vidra la sud de Bucuresti si la Teiu (Topoloveni, judetul Arges).

Principalul tip de locuinta îl constituie casa de suprafata, rectangulara, prevazuta, cîteodata, si cu un pridvor. Casele sînt de mici dimensiuni for­meaza totusi o exceptie locuinta mare de la Tan­gîru, cu lungimea de peste m, împartita în mai multe încaperi.

Un aspect interesant al acestei culturi, din pe­rioada de sfîrsit a epocii neolitice, îl constituie reprezentarile plastice realizate din lut sau os. Mo­delarile stilizate ale corpului omenesc sau ale di­feritelor animale demonstreaza existenta unor for­me de cult ori practici magice, evidentiind o deosebita valoare artistica a pieselor respective prin transpunerea plastica a unor trasaturi specific omenesti (meditatia, rîsul).

Dintre reprezentarile multiple si variate ale cul­turii Gumelnita, recipientul de cult modelat în forma unui trup de femeie descoperit la Vidra, si cunoscut sub numele de "Zeita de la Vidra", con­stituie un exemplar unic în lumea artei neolitice.

De asemenea, mentionam pentru frumusetea sa inegalabila si vasul antropomorf de la Sultana.

Epoca bronzului î.e.n.), caracte­rizata prin dezvoltarea cresterii vitelor în turma, a agriculturii primitive, a metalurgiei bronzului, a înmultirii razboaielor de jaf, precum si activitatea sustinuta de schimb au favorizat acumularea de bunuri personale.

Aparitia plusprodusului a dus la înlocuirea ma­triarhatului ca organizatie sociala cu patriar­hatul, în care rolul principal în societate revenea barbatului.

Procesul istoric de dezvoltare a grupurilor tri­bale de pe teritoriul României, în cadrul epocii bronzului, se caracterizeaza prin aspecte de cultura materiala care au cuprins arii geografice diferite.

Astfel, în perioada timpurie a epocii bronzului, Muntenia, Oltenia si sud-vestul Transilvaniei au

fost populate de triburile caracteristice culturii Glina III-Schneckenberg, care erau stabile si prac­ticau o economie productiva bazata pe agricultura primitiva si pastorit, dar în aceasta vreme avînd o preocupare în plus în raport cu epoca precedenta, aceea a prelucrarii bronzului.

Cultura Glina III, este numita astfel în literatura de specialitate dupa nivelul al treilea din tell-ul de la Glina, situat în apropiere de Bucuresti,

Datorita pamîntului lor manos terasele apelor au determinat fixarea unor populatii ce se ocupau cu pastoritul si agricultura, fapt dovedit de inventarul asezarilor aflate în localitatile Vacaresti, Bratestii de Jos (ambele din judetul Dîmbovita), Buget, Ilfo-veni, Popesti, Glina, Budesti, Vasilati, Odaia Tur­cului, Crivat (toate în judetul Giurgiu), Rosu (Bucu­resti), Militari (Bucuresti), unde uneltele din silex, piatra si os abunda, în aceasta epoca olaritul a reprezentat un mestesug larg raspîndit, vasele des­coperite în locuiri fiind lucrate din lut fin, frumos lustruite, bine arse si înfrumusetate prin aplicatii plastice, impresiuni, ori acoperirea recipientelor cu barbotina sau striuri aplicate cu maturica.

Dezvoltarea fortelor de productie a dat posibi­litatea triburilor autohtone sa evolueze în timp, creînd astfel o noua cultura materiala, cultura Tei, a carei denumire provine de la descoperirea unei statiuni situata în Bucuresti, pe malul lacului Tei. Aria ei de raspîndire cuprinde numai Muntenia Vîforîta, Persinari, Cazaci, Popesti, Budesti, Va­silati si raza orasului Bucuresti (Tei, Catelu Nou, Chitila, Bragadiru, Vacaresti) si Ţara Bîrsei.

Uneltele de productie se lucrau din aceeasi ma­terie prima, folosita si în cultura Glina III, pe care a urmat-o în timp.

Vasele, felurite ca forme si decor, aduc elemente noi prin profilele ceramice existente castronul si ceasca, precum si prin ornamentarea în noua teh­nica a inciziei punctate si încrustatia cu pasta alba, motive ornamentale ce au la baza elementul spi-ralo-meandric.

Cultura Monteoru, cunoscuta în Muntenia, în mod deosebit, prin cercetarile arheologice realizate la Sarata-Monteoru, Aldeni, Berea si altele, se re-

marca prin cana, ceasca, castronul si vasul de pro­vizii, ornate prin incizii si decor în relief.

Perioada de sfîrsit a epocii bronzului în Mun­tenia se caracterizeaza prin cultura Coslogeni, des­coperita pentru prima data în comuna cu acelasi nume în prezent, aceasta s-a constatat si pe te-.ritoriul orasului Bucuresti, prin cercetarile de la Chitila, de la punctul "Ferma".

Prima epoca a fierului (Hallstatt-ul), cuprinsa între î.e.n. reprezinta o etapa de progres a societatii omenesti.

O conturare mai precisa a caracteristicilor acestei perioade de timp s-a petrecut dupa anul î.e.n., cînd în cea mai mare parte a tarii, inclu-zînd si teritoriul actual al Munteniei, s-au raspîndit triburile purtatoare ale culturii Basarabi. Urmele materiale ale acesteia pot ii urmarite prin uneltele, armele si chiar obiectele de podoaba datorate mai ales descoperirilor de la Radovanu, Curcani, Chir-nogi, Budesti, Teiu, Valea Voievozilor, Românu si altele în aceeasi perioada se poate încadra si va­lul de aparare al locuirii de la Popesti.

Olaria specifica acestei culturi cuprinde ceasca cu tortile supraînaltate, vasul bitronconic, de cu­loare neagra, cu un luciu metalic la exteriorul re­cipientelor, decorate prin caneluri oblice, elemente ce-au apartinut primei epoci a fierului, cînd tracii nord-dunareni, au venit în contact direct cu lumea greaca, scita si ilirica. Acestia au influentat cu noi forme de viata ce se vor definitiva în cadrul cul­turii Latène geto-dacice.

Civilizatia geto-dacilor, locuitori si ai Munteniei a preocupat înca din secolul trecut pe diferiti cer­cetatori ca Cezar Bolliac, August Treboniu Laurian, Dimitrie Butculescu si Grigore Tocilescu, urmati de loan Andriesescu, marele savant Vasile Parvan, Constantin Daicoviciu, Radu Vulpe, Hadrian Dai-coviciu si altii. Datorita cercetarilor arheologice recente s-a ajuns la concluzia ca în Muntenia nu­marul asezarilor stramosilor nostri geti depaseste cifra de ceea ce dovedeste o densitate ridi­cata. Dintre acestea unele ca cele de la Popesti, Zimnicea, Radovanu, Tinosu, Piscul Coconi, Ce­tateni au avut o deosebita importanta econoinico-politica.

Continuînd obiceiurile înaintasilor, geto-dacii si-au întemeiat în numeroase locuri fie asezari de tip rural, fie centre fortificate si aglomerate în spatii restrînse.

Fructiera si strachina geto-dacice lucrate la roata.

Indiferent de caracterul asezarilor, acestea au fost situate în apropierea apelor curgatoare, pe terasele joase sau înalte ale nurilor, pe boturi de dealuri, înconjurate de doua sau de trei parti de ape.

Asezarile fortificate de la Zimnicea, Rosiori de Vede, Albesti, Orbeasca de Sus, Piscul Grasani, Popesti-Novaci, Radu Voda (Bucuresti) s.a. plasate pe platouri si prevazute cu sant de aparare, ori cu un sant si o palisada, sau uneori cu sant si val de pamînt sîrit mai rar întîlnite în Muntenia, com­parativ cu cele deschise, nefortificate.

în toate locuirile indiferent de tipul lor s-a aflat un bogat inventar alcatuit din unelte de productie, obiecte de uz casnic, accesorii, arme realizate din fier, precum si ceramica lucrata cu mina ori îa roata.

Oglinda din bronz geto-dacica (dupa Mioara Turcu, Geto-dacii din Cimpia Munteniei,

Prin analiza obiectelor descoperite se pot recon­stitui îndeletnicirile stramosilor nostri. Mentionam ca fierul, din care ei si-au realizat uneltele si ar­mele, era extras si prelucrat local. Chiar si aici, unde minereurile de fier sînt sarace, exista dovezi ale prelucrarii acestui metal, fapt atestat de cup­toarele de redus minereul de la Bractadiru (Bucu­resti), de la Radovanu si de la Rociu. De asemenea, inventarul bogat al locuintelor, da posibilitatea de a se constata omogenitatea culturii geto-dace. Ast­fel, în cadrul ceramicii au fost realizate anumite forme preluate din epoca bronzului sau din Hall-statt, iar în arta unele obiecte de podoaba sînt transpuse din epoci anterioare, în acest sens mar­turie stau bratarile torsionate folosite în epoca bronzului, carora în perioada imediat urmatoare li s-au adaugat la extremitati capete de serpi stilizati (tezaurele aflate la Herastrau-Bucuresti si Bala-nesti), colierele, lanturile împletite din fire de ar­gint (tezaurul de la Vedea), aplicele, inelele. Toate aceste elemente demonstreaza cu prisosinta maies­tria geto-dacilor în arta argintului, arta dezvoltata in secolele I î.e.n. I. e.n. cînd de altfel se înca­dreaza tezaurele din tara noastra.

Indiciul cel mai edificator asupra nivelului atins de geti atît în activitatea economica, cit si în dez­voltarea sociala, îl dovedeste rapiditatea si inten­sitatea cu care ei au adoptat moneda, care pentru început imita moneda greco-macedonena, ca o con-

Obiecte de uz casnic (sus) si teaca de pumnal (jos) descope­rite la Catelu Nou si, respectiv, Popesti (dupa Cercetari arheologice în Bucuresti", l, si Radu Vulpe in "Materiale si cercetari arheologice", III, 

secinta a relatiilor de schimb intens existent între cele doua populatii.

Istoria politica a geto-dacilor este cunoscuta în cea mai mare parte datorita izvoarelor literare an­tice. Astfel, spre exemplu, .parintele istoriei", Herodot, ne descrie evenimente petrecute în veacul al VI î.e.n., din care rezulta vitejia stramosilor nostri. De asemenea, expeditia lui Alexandru Ma-

cedon la Dunarea de Jos, unde getii au opus o pu­ternica rezistenta a fost relatata de scriitorul grec Arrian.

Sfîrsitul secolului al IV-lea î.e.n. si începutul celui urmator, marcheaza in Cîmpia Munteniei, formarea unei mari si puternice uniuni tribale ge-to-dacice, condusa de Dromichaites.

Un eveniment de seama petrecut în veacul al II-lea î.e.n. a fost expansiunea Romei în rasarit ca urmare a razboaielor sale cu Macedonia, în aceasta perioada getii nu au încetat nici un moment sa vina în ajutorul populatiilor învecinate illiri, traci, scordisci si tribalii. Astfel cea mai veche trecere a dacilor, ca aliati ai scordiscilor, dincolo de Du­nare este cunoscuta în anii î.e.n. Ei sînt învinsi si respinsi de M. Minucius Rufus, guverna­torul Macedoniei.

O alta campanie din anul î.e.n. a romanilor condusi de C. Scribonius Curio a fost întreprinsa, probabil, în scopul urmaririi unui grup de geto-daci. Urmaritorii romani au ajuns pîna la Dunare, fara a o trece.

Un veritabil pericol pentru romani, 1-a constituit formarea în deceniul al treilea al secolului I î.e.n. a statului centralizat geto-dac realizat de catre Burebista. Izvorul principal, scris, pentru epoca acestui mare conducator geto-dac ramîne geogra­ful Strabon.

La începutul primului razboi daco-roman din anii e.n. teritoriile Munteniei si Moldovei de Jos apartineau Daciei, dar la sfîrsitul anului aceste regiuni se gaseau sub controlul Impe­riului roman. La începutul perioadei de ocupatie a Daciei de catre romani, Muntenia ramîne în ace­easi situatie, fiind o zona supravegheata de catre armatele învingatoare si strabatuta de drumurile ce faceau legatura între Dacia si Moesia Inferioara. Aceste drumuri urmau vaile nurilor sau le între-taiau. La rasarit de Olt în afara de caile naturale ale Argesului, lalomitei, siretului si ale afluentilor lor, s-au putut deduce drumuri romane spre pasul Bran, prin Rucar, între vadurile dunarene de la Giurgiu si Oltenita pe de o parte si pasurile Bra-tocea si Tabla Butii prin Malaesti si Drajna de Jos.

Asadar prin pozitia sa geografica Muntenia pre­zenta un interes deosebit pentru romani, si din acest motiv, în primele secole ale e.n., ei au cautat sa mentina sub supraveghere acest teritoriu, în vremea domniilor împaratilor Augustus si Nero s-a dus politica "spatiului de siguranta", pe linia Du­narii, iar mai apoi în perioada de domnie a lui Traian s-a trecut la construirea castrelor din re­giunea subcarpatica (Drajna de Jos, Malaesti, Tîrgsor, Rucar s.a.).

Astfel monedele gasite la Drajna de Jos, în nu­mar de piese, se încadreaza între anii Deci acest castru creat de Traian a fost evacuat, în anul de catre împaratul Hadrian, din cauza tulburarilor de la Dunarea de Jos, provocate de catre sarmati.

Sondajul de la Malaesti dovedeste o situatie ase­manatoare celei de la Drajna. De unde rezulta ca si acest fort a fost distrus tot prin violenta si pa­rasit se pare, de asemenea, în perioada lui Hadrian. De aici rezulta ca împaratul a evacuat garnizoanele romane, din vaile sudice ale Carpatilor Meridio­nali, în urma presiunii triburilor locale si a atacu­rilor neamurilor germanice, din anii e.n. ca atare el a retras trupele romane pe linia Oltului transilvanean.

O extindere a stapînirii romane dincolo de Olt are loc prin ridicarea Ij'mes-ului Transalutanus în vremea împaratului Septimius Severus a fost însa o actiune de scurta durata, datorata interventiei carpilor din anii în vremea domniei lui Filip Arabul cînd s-a pro­dus si parasirea fortificatiei.

Cele mai multe castre romane au fost raspîndite pe linia Oltului si a 7imes-ului Transalaian, deci la granita de rasarit, cea mai vulnerabila. Cele de pe limes-ul Transalutcm (Flamînda, Putineiu, Baneasa, Rosiori de Vede, Gresia, Ghioca-Crîmpoaia, Urlu-eni, Fîlfani-Izbasesti, Sapata de Jos, Albota, Pur-careni, Jidava si Rucar) sînt de mici dimensiuni, mai toate de pamînt, construite pentru trupe auxi­liare cu un efectiv de de oameni, între Brazda lui Novac de Sud si Dunare, se înscriu fortificatiile de la Turnu Magurele si Pietrosani. Asadar numa­rul lor ridicat, existent pe actualul teritoriu mun-

lean demonstreaza o continua supraveghere a puterii romane si asupra acestei regiuni.

Aici va continua sa-si duca existenta populatia autohtona a "dacilor liberi", a carei cultura mate­riala si spirituala s-a dezvoltat din aspectul tîrziu al Latène-ului geto-dac, puternic influentata de aceea romana, dînd nastere culturii denumita Mili-tari-Chitila. Cercetarile arheologice de la Dul-ceanca (judetul Teleorman), Matasaru (judetul Dîmbovita), Tîrgsor (judetul Prahova), precum si cele aflate în raza municipiului Bucuresti la Mili­tari, Straulesti, Catelu Nou si altele, au dat posi­bilitatea de a se constata existenta unor asezari întinse în apropierea surselor de apa, rîuri ori iz­voare, îndeletnicirile locuitorilor erau cele speci­fice geto-dacilor agricultura si pastoritul.

Dovezile practicarii metalurgiei fierului s-au înregistrat prin cantitatea de zgura descoperita la Matasaru, Dulceanca si Militari, în primele doua statiuni amintite, descoperirea deseurilor de tabla din bronz, confirma ca acolo se lucrau sau se re­parau chiar obiecte din acest aliaj.

împreuna cu metalurgia fierului si prelucrarea lemnului, olaria ocupa un loc important în preocu­parile dacilor. Formele ceramice realizate dovedesc pe lînga traditia Latène-ului geto-dacic si o puter­nica influenta romana.

Destul de multe au fost si produsele de import romane venite în Dacia si Moesia Inferior unelte, arme, accesorii pentru îmbracaminte (fibule, cata­rame) etc. Nu rare sînt cazurile cînd în asezari au aparut si monede romane sau, uneori, chiar tezaure monetare romane.

Pe baza monedelor, fibulelor si a întregii culturi materiale descoperite, cultura Militari-Chitila poate fi încadrata în secolele II-IV e.n.

Deci multiplele vestigii arheologice ale acestei perioade fac dovada certa ca în Muntenia procesul de romanizare s-a petrecut paralel cu cel din Dacia romana. De altfel, populatia de la nordul Dunarii venise, prin relatii comerciale, în contact cu civi­lizatia provinciala romana, înainte de ocuparea Da­ciei de catre romani, iar sudul Munteniei a ramas în directa legatura cu lumea romana si romano-

bizantina si în veacurile IV-VI e.n., dupa cum atesta descoperirile arheologice si datele istorice.

Istoria societatii omenesti de pe aceste meleaguri poate fi urmarita si în cursul secolului al IV-lea e.n. cînd spatiul de la nordul Dunarii de Jos este domi­nat de uniunile de triburi gotice. Din aceasta perioada se cunosc asezari la Tîrgsor, Oltenita, Tichilesti, Ulmu si altele, precum si cimitire biri-tuale descoperite la Mitreni, Sultana si Cascioare. Traditia culturii dacilor persista în aceasta pe­rioada de timp. Astfel, se constata, în cadrul ceramicii folosita de populatia secolului al IV-lea e.n., prezenta vaselor-borcan lucrate cu mîna în forme ce continua traditiile autohtone din veacurile anterioare, precum si variate recipiente modelate la roata perfectionata (de picior) strachini, ul­cioare, amfore, vase de provizii etc.

Textele antice subliniaza pentru regiunea fostei Dacii existenta unei ,,Gotia". Descoperirile arheo­logice ce cuprind însa vestigii din veacul al IV-lea dovedesc persistenta populatiei autohtone daco-ro-mane si prin aceasta contrazic mentiunea izvoa­relor scrise. Ramîne un singur fapt real ce trebuie retinut si anume ca în acea vreme gotii instalati pe teritoriul actual al Munteniei alcatuiau elemen­tul cel mai puternic din grupurile alogenilor.

Populatia bastinasa la acea vreme era destul de numeroasa, iar incursiunile ei la sudul Dunarii în Imperiul roman au determinat pe mai multi îm­parati, printre care si Constantin cel Mare sa-si adauge titlul de Carpicus Maxirnus e.n.). Un alt argument al existentei populatiei locale da­cice la nordul Dunarii în veacul al IV-lea, îl aduc rezultatele cercetarilor din necropola de la Span-tov, unde numarul scheletelor avînd elemente ca­racteristice meridionale, specifice populatiei lo­cale negermanice este predominant. La fel în asezarile veacului al IV-lea e.n. din Muntenia, au fost descoperite catui-afumatori, forma de vas tipica pentru cultura materiala a geto-dacilor din veacul al II-lea î.e.n. si perpetuata ca atare pîna în secolul al IV-lea e.n.

în aceasta perioada Muntenia a pastrat legaturi active cu Imperiul roman de la sudul Dunarii. Aceste relatii au devenit mai puternice în momen-

tul în care gotii au fost recunoscuti ca federati ai imperiului, intrînd astfel în sfera de influenta a civilizatiei romane atît din punct de vedere politic, cit si spiritual. Venirea hunilor va duce la destra­marea vremelnica a relatiilor dintre regiunea noas­tra si provinciile romane de la sudul Dunarii.

Desi o perioada atît de tulbure, totusi prezenta populatiei locale este mentionata de catre un scrii­tor antic, atunci cînd împaratul Theodosius I (379-395) infringe si respinge dincolo de Dunare, în anul un grup de sciri (germani), carpo-daci si huni.

Dominatia hunica, desi violenta, nu a avut ca urmari decît distrugerea unor asezari din Mun­tenia, asezari refacute începînd cu a doua jumatate a secolului al V-lea, o data cu disparitia puterii politice a hunilor instalati în Cîmpia Panonica.

Descoperirile arheologice din Muntenia, ca de altfel si din alte parti ale tarii, dovedesc ca popu­latia locala, daco-romana, si-a continuat existenta pe acelasi teritoriu si dupa epoca dominatiei hu-nice, cînd traditia secolului al IV-lea s-a mentinut în cultura materiala, îmbinata cu influenta civili­zatiei romano-bizantine. Aceasta influenta s-a exercitat mai puternic în zonele apropiate Dunarii, deci ale granitei Imperiului, granita întarita din nou în veacul al VI-lea si în mod deosebit în pe­rioada domniei împaratului lustinian.

La mijlocul veacului al VI-lea si începutul celui urmator în regiunea Dunarii se face simtita veni­rea triburilor slave, ceea ce va determina Imperiul bizantin sa se retraga de la Dunarea de Jos, astfel ca slavii vor avea putinta de a se instala la sudul fluviului.

Cultura materiala întîlnita de slavi în Muntenia, în veacurile VI-VII e.n., este de tip daco-roman. Aceasta cultura s-a conturat pe teritoriul Bucu­restilor, într-o larga arie de raspîndire în actualele cartiere, Ciurel, Straulesti, Militari, Catelu Nou, iar în Muntenia o amintim la Dulceanca, Sarata-Mon-teoru, Radovanu, Baleni, Frasinu si altele.

Borcanul si amfora sînt forme specifice ce re­produc elemente ale ceramicii romane, iar ulcioa­rele continua traditia tipurilor respective, cunos­cute în veacurile III-IV e.n., în cultura populatiei locale daco-romane. în conditiile în care Imperiul

romano-bizantin îsi întareste limes-ul dunarean si îsi consolideaza mai multe capete de pod la nord de fluviu, în secolul al VI-lea populatia româ­neasca a pastrat legaturi cu centrele romano-bizan-tine, de la sud de Dunare, situatie reflectata astazi în cadrul cercetarilor arheologice, unde în aseza­rile vremii se întîlnesc materiale aduse pe calea schimbului fibule din bronz, monede bizantine, amfore romano-bizantine. Aceste locuiri apartin populatiei românesti, din veacurile VI-VII, cînd grupurile slave au fost rapid asimilate de catre autohtoni.

în perioada secolelor VIII XII, zona Munteniei a fost dens populata. Astfel numai pe teritoriul actual al judetului Braila sînt întîlnite peste de statiuni (la Rîmnicelu, Brailita, Sihleanu), iar din restul Munteniei mai amintim descoperirile de la Valea Popii, Chirnogi (cimitir), Dridu-Curcani si multe altele, în Bucuresti numarul descoperirilor din aceasta perioada de timp înscrise, de asemenea, pe cursul vechilor rîuri arata o puternica densitate.

Locuitorii asezarilor feudale timpurii aveau ca ocupatii principale agricultura si cresterea vitelor _; de asemenea, ei practicau si mestesuguri legate de prelucrarea lutului si fierului, dovada fiind facuta prin cuptorul de redus minereul aflat la Straulesti-Bucuresti, precum si prin resturile de zgura din fier, bare metalice, elemente ce constituie un pre­tios indiciu asupra existentei unui început de metalurgie.

în secolele VIII XII, concomitent cu folosirea ceramicii locale, se întrebuintau, adeseori, si vase acoperite cu smalt verde si ulcioare din caolin aduse din centrele sud-dunarene. Tot acum se con­stata, de asemenea, si o intensificare a circulatiei monetare bizantine.

Catre mijlocul veacului al XIII-lea asezarile din Cîmpia Româna, alaturi de cele din Moldova si Transilvania au primit o grea lovitura, datorata invaziei tatarilojr. Acestia, 'în primavara anului au pornit o ampla expeditie de cucerire spre centrul Europei napustindu-se asupra Poloniei, Moldovei, a zonelor deluroase ale Carpatilor Meri­dionali si a Transilvaniei, în anul urmator o armata tatarasca aflata în retragere spre nordul Marii

Negre a trecut Dunarea dinspre Balcani si a dis­trus asezarile întîlnite în lunca fluviului. Exista iz­voare unde se relateaza despre ciocnirile dintre români si trupele tatare invadatoare.

La numai cîtiva ani dupa invazia tatara, textele scrise semnaleaza prezenta unor formatiuni statale de tip feudal pe teritoriul cuprins între Dunare si Carpati, mai ales la vest de rîul Arges, în acest sens, diploma acordata de regele Bela al IV-Iea al Ungariei Cavalerilor ioaniti, la iunie men­tioneaza cnezatele lui loan si Farcas, a tarii voie­vodului Litovoi si a celei a lui Seneslau.

Procesul de unificare a teritoriilor locuite de ro­mâni continua, pentru ca în primele decenii ale secolului al XIV-lea, din Catpatii Meridionali si Dunare sa se consolideze un stat feudal, puternic, capabil de a infringe în anul armatele ma­ghiare ale regelui Carol Robert. Victoria repurtata în acel an la Posada a consfintit independenta sta­tului feudal Ţara Româneasca si a consolidat pozi­tia voievodului sau Basarab I.

Resedinta voievodala stabilita la Curtea de Arges a fost mutata de viteazul Basarab I la Cîmpulung, unde va ramîne putin timp, deoarece Vladislav I Vlaicu a readus-o la Curtea de Arges, orasul cunoscînd o perioada de înflorire sub domnii Radu I, Dan I si Mircea cel Batrîn pîna în anii cînd în vremea domniei lui Mihail I scaunul domnesc a fost sta­bilit la Tîrgoviste.

Dar, în tot veacul al XIV-lea, o data cu domnia lui Basarab I si a urmasilor sai, pîna la începutul epocii lui Mircea cel Batrîn datorita tendintelor de expansiune a dominatiei Regatului maghiar, puternic pericol în fata statului tînar Ţara Româ­neasca atentia principala a românilor a fost în­dreptata asupra fortificarii si apararii celor mai im­portante cai de acces dinspre nordul si vestul tarii. Astfel s-a avut în vedere întarirea cailor principale de pe valea Dunarii si aceea care lega Brasovul de Cîmpulung. Pe aceasta din urma cale existau doua fortificatii una la nord de Rucar, la Oratia, iar alta la Cetateni.

Pericolul aproape permanent al atacurilor armate sau chiar al expeditiilor de prada turcesti au im-

pus, de la sfîrsitul secolului al XlV-lea, întarirea unor asezari cu santuri, valuri si palisade. Sînt cu­noscute sate ca cel de la Coconi (judetul Calarasi) prevazute cu astfel de amenajari, care completau pe cele naturale. Din sistemul de fortificatii faceau parte unele care au avut un caracter temporar ca spre exemplu cetatea de pamînt cu o scurta du­rata de functionalitate de la sfîrsitul secolului al XlV-lea, de la Frumoasa (judetul Teleorman).

în vremea domniei lui Mircea cel Batrîn cînd Ţara Româneasca a devenit un punct strategic de rezistenta antiotomana la Dunarea de Jos, erau necesare noi fortificatii. In acest sens Mircea cel Batrîn a ridicat cetatile Turnu si Giur­giu, dimpreuna cu cele construite în Dobrogea si Transilvania.

Apoi, în domeniul constructiilor defensive ri­dicate pîna în timpul lui Vlad Ţepes nu mai sînt semnalate alte noi forti­ficatii.

In perioada acestui domnitor, pe malul Dîmbo­vitei, pe malul dintre Giurgiu si regiunile delu­roase, s-a ridicat o curte fortificata la Bucuresti. De atunci corespunde se presupune si nu­cleul principal al Turnului Chindiei, de la Tîrgo-viste, element defensiv principal al acestei Curti domnesti. Tot de numele îui Vlad Ţepes se leaga si construirea cetatii Poienari.

Promovînd o consecventa politica filootomana Radu cel Frumos, fratele si urmasul lui Vlad Ţepes, îsi va stabili resedinta domneasca nu la Tîrgoviste, ca înaintasii sai, ci la Bucuresti, tîrg aflat în apro­pierea raialelor otomane de la Dunare, în jurul cetatuii lui Vlad Ţepes, ridicata ca o manifestare a politicii ostile a domnitorului fata de Poarta, se va dezvolta orasul devenit capitala a Ţarii Româ­nesti. Cel mai vechi document cunoscut pîna în prezent emis din Bucuresti, localitatea fiind nomi­nalizata ca resedinta domneasca, dateaza din octombrie si este dat de Radu cel Frumos. Curtea domneasca va ramîne în Bucuresti si în vremea lui Mircea Ciobanul pentru ca sub Patrascu cel Bun si Petru Cercel capitala sa fie stramutata din nou la Tîrgoviste, oras ce va

cunoaste, ca si Bucurestii, o adevarata înflorire în vremea lui Matei Basarab

în sfîrsit în vremea înscaunarii lui Gheorghe Ghica otomanii tematori de desele rascoale ale domnilor Ţarii Românesti, sprijiniti adeseori si de principii Transilvaniei, au hotarît ca voievozii români sa nu îsi mai stramute scaunul domnesc de la Bucuresti si sa paraseasca definitiv cetatea Tîrgoviste, situata mult prea aproape de hotarul Transilvaniei.

La sfîrsitul secolului al XV-lea si în primele decenii ale celui urmator, din tot sistemul de forti­ficatii ridicat în veacurile precedente, ramasesera numai întariturile Curtilor domnesti si cîteva cetati în zona muntoasa, cum ar fi cetatea de la Oratia, punct de vama, strajuind trecerea spre Transilva­nia. Cetatile dunarene cazusera sub ocupatia oto­mana, transformate în raiale, în timp ce fortifica­tiile curtilor domnesti reprezentau doar niste puncte defensive, în conditiile social-economice si politice noi, create în acele vremuri.