|
|
|
PROBLEMELE ŢÃRILOR ROMÂNEsTI ÎN "CRIZA ORIENTALÃ" În contact permanent cu turcii si deci inevitabil si cu grecii, chiar dacã nu învãtau la marile scoli din Istanbul, cunoasterea limbii si culturii turcesti, arabe si persane, precum si a celor grecesti "apla" si a celei elenice clasice, decurgea pentru ei de la sine. Cu atât mai mult când un viitor cãrturar, trimis fiind la scolile occidentale sau mãcar occidentalizate, precum cele din Italia sau Polonia, adãugau la cunostintele lor limbile latine, francezã, italianã, germanã; în felul acesta, cãrturarii nostri erau exceptionali poligloti. Nu este o simplã întâmplare faptul cã am dispus în aceastã vreme de oameni precum Milescu spãtarul, Cantacuzino stolnicul si Dimitrie Cantemir voievodul, si de foarte multi altii, care stiau, scriind si vorbind, un numãr necrezut de mare de limbi, atât orientale cât si occidentale, atât vii cât si moarte. În realitate nu e vorba aici de vreo influentã folcloricã româneascã, ci mai curând - asa cum cred alti interpreti - de o influentã orientalã, care îl îndeamnã sã agrementeze textele serioase cu o sumã de basme, anecdote, zicãtori, paremii si proverbe; ceea ce este o caracteristicã nu numai a lui Cantemir ci si a multora din vechii nostri cãrturari, interesante mituri de orient si occident. 4) Problemele din epoca fanariotã pânã la Regulamentele Organice a) Caracterizarea socialã a epocii Îndeobste se socoteste cã epoca fanariotã începe în Moldova în 1711, data fugii lui Cantemir în Rusia si în tara Româneascã la 1716, dupã decapitarea în 1714 a lui Constantin Brâncoveanu, si se sfârseste în 1821 dupã rãscoala lui Tudor Vladimirescu. Dar "epocile sociale" nu încep si nu sfârsesc la date fixe; periodizarea istoriei pe "epoci", nu este decât o modalitate de a marca existenta, tipologic deosebitã, a unor "structuri sociale", care se succed în timp prin lente si lungi procese sociale de destructurãri si restructurãri, ele putând fi marcate prin câteva "evenimente" singulare, care, mãcar din punct de vedere didactic, pot fi socotite "pietre de hotar", mai curând simbolice decât reale. Epoca fanariotã nu poate fi precizatã prin asemenea evenimente, precum ar fi aparitia unor domnitori greci, sau si negreci dar veniti din Fanar pe calea dictatorialã a Stambulului si nici prin nãvala unor mase de familii balcanice, unele de veche obârsie bizantinã, încuscrindu-se cu familii bãstinase muntene sau moldovene, ajunse a se împãmânteni desãvârsit, reprezentând de fapt un aspect a ceea ce Nicolae Iorga a numit a fi "Bizant dupã Bizant" dar si a altora, mai modeste, bogate, cu influentã totusi la Sublima Poartã. Acesti "fanarioti" formaserã laolaltã o "boierime tarigrãdeanã", aflatã în luptã cu boierimea "de tarã" mult înainte de "epoca fanariotã" si nu pot fi deci socotiti a forma caracterul deosebitor al acestei epoci. Ceea ce constituie miezul crizei sociale caracterizând aceastã epocã "fanariotã", derivã din cele pânã acum arãtate cu privire la începutul decadentei Imperiului Otoman, sub presiunea imperiilor înconjurãtoare, la care se adaugã însã si puterile occidentale aflate în plinã ascensiune capitalistã, dornice sã-si deschidã si în Orient pietele lor de desfacere prinse de altfel ele însile în rivalitãti conflictuale cu privire la rezolvarea "chestiunii orientale". Pentru a face fatã problemei, Imperiul turcesc, voind sã evite "trãdãrile" domnitorilor români, au recurs la înlocuirea lor prin "functionari" alesi dintre "grecii" din cartierul Fanarului, rezervat acestor strãini, stând de multã vreme în legãturã cu comertul Levantului, folositi fiind si ca agenti diplomatici ai turcilor. Îndeobste oameni de înaltã culturã, atât orientalã cât si occidentalã, numiti cu titlu temporar în calitate de "gospodari" ai tãrilor românesti, aveau prea putin interesul de a cerceta si cunoaste marile probleme ale tãrilor de a cãror soartã erau rãspunzãtori. Sarcina lor era de a sluji interesele Imperiului Otoman atât din punct de vedere diplomatic cât si pentru a asigura în tarã linistea publicã, plata regulatã a haraciului si executarea muncilor cerute de nevoile armatei turcesti aflate în continue rãzboaie. Sarcina nu era usoarã, pentru cã se fãcea simtitã din ce în ce mai puternic ingerinta puterilor strãine aflate în plinã expansiune capitalistã, problema de bazã a epocii fiind tocmai impactul din ce în ce mai hotãrâtor al comertului cu Occidentul. b) Înglobarea noastrã în sistemul capitalist european Judecând problemele sociale ale epocii din acest punct de vedere al procesului social de pãtrundere a capitalismului în tãrile noastre, suntem obligati a delimita în sânul epocii fanariote douã subfaze, una care începe cu încheierea tratatului de la Kuciuc Kainargi din 1774 si alta cu tratatul de la Adrianopole din 1829, pânã la revolutia din 1848. Ele reprezentã o cotiturã hotãrâtoare în procesul de înglobare a tãrilor noastre în rulajul comercial al economiei mondiale capitaliste, antrenând prezenta sporitã a puterilor strãine, din ce în ce mai interesate de piata comercialã ce s-ar fi putut deschide în Imperiul Otoman prin obtinerea dreptului de liberã circulatie pe cãi maritime, fluviale si terestre, a mãrfurilor si deci si a negustorilor, implicând dreptul de a instala consulate care sã le poatã apãra interesele. Rusia este cea dintâi care instaleazã în 1782 consulate în Muntenia si în Moldova, cu rosturi nu numai consulare ci si de supraveghere a politicii locale, de documentare si desigur si de spionaj propriu-zis.[21] Obtin apoi aceleasi drepturi consulare Austria în 1783, Prusia în 1784, Franta în 1798 si în sfârsit Anglia în 1853, aceasta din urmã apartinând însã unui cu totul alt ciclu de împrejurãri.[22] Centrându-se astfel atentia statelor învecinate asupra tãrilor noastre, este firesc ca la cererea acestor consulate sã se fi alcãtuit o serie de rapoarte, studii istorice, geografice si statistice si sã se fi ridicat hãrti de armatele de ocupatie rusesti si austriece, istoricii de mai târziu având astfel posibilitatea sã-si dea mai bine seama de realitãtile sociale ale vremii. Aceastã nouã fazã a epocii fanariote se terminã prin tragedia Eteriei, rãscoala si asasinarea lui Tudor Vladimirescu, cu care se si încheie unul din aspectele "fanariotismului", revenindu-se la sistemul domnilor pãmânteni, urmat de rãzboiul ruso-turc, ocuparea tãrilor române de cãtre armatele rusesti si punerea lor sub "suzeranitatea" acestora, de fapt administrarea lui Kisseleff si edictarea Regulamentelor Organice în 1831 în Muntenia si 1832 în Moldova, în jurul cãrora se vor purta de aci înainte luptele ideologice din preajma revolutiei din 1848. 5) Gânditorii sociali ai epocii Epoca fanariotã este, din pãcate, caracterizatã printr-o încetare aproape completã a lucrãrilor de analizã a problemelor sociale românesti. Nu putem decât sã confirmãm, cu pãrere de rãu, opinia lui Mihail Kogãlniceanu care constata cã "în Moldova, Costinestii, Dosoftei mitropolitul, Dimitrie Cantemir si în Valahia Radu Greceanu si câtiva altii, se aratã, ori cu câtiva ani înaintea domnilor strãini, ori chiar la începutul oblãduirii lor. Acestia sunt cele de pe urmã luciri ale unei candele aproape de sfârsit. Lumina pe urmã se stinge, întunericul se întinde apoi asupra României de la 1711 si pânã la 1821, mai mult de un secol, un singur bãrbat însemnat, o singurã stea strãlucitoare nu se mai iveste pe orizontul negru al patriei".[23] Totusi, Nicolae Iorga mai citeazã un autor "necunoscut", a cãrui lucrare, (mai curând "note descriptive geografice aruncate pe hârtie"), oferã un mare interes, cãci în afarã de Dimitrie Cantemir si de acest anonim, alti autori nu se cunosc în aceastã epocã. Nicolae Iorga apreciazã cã "acest boier sau logofãt muntean, care nu ne-a transmis numele, era un om învãtat, o inteligentã clarã si un scriitor corect". Planul lucrãrii sale cuprindea capitole despre hotare, întindere, mãrime, locuitori, aer, ape, nume, împãrtiri administrative, guvern, religie, ierarhie, culturã, zidiri si antichitãti, venituri, limbã, domni, "orânduiala Domnilor acestei tãri", fundatiile lor, orase, biserici si mãnãstiri".[24] De asemenea, mai e citatã o descriere a tãrii, lucrare de geografie si istorie, cuprinzând trecutul tãrii Românesti, viata economicã, comertul si agricultura sa etc., publicatã - fãrã nume - la Viena în 1806, atribuitã de obicei lui Mihail Cantacuzino banul; ea trebuie pusã în legãturã cu lucrarea fratilor Tunusli, scrisã în greceste, tot la Viena în 1806 (tradusã de G. Sion în româneste, în 1863). S-ar mai putea adãuga cartea lui Dionisie Fotino, Istoria vechii Dacii, în trei volume (1810-1819). Dar cu acestia, seria "sociografilor" meritând a fi pomeniti într-o istorie a gândirii social-politice românesti, se încheie, întreaga silintã a oamenilor nostri de culturã din aceastã epocã fanariotã, refugiindu-se mai mult în cultivarea cãrtilor bisericesti, filosoficesti si de întelepciune popularã, asupra cãrora s-au si fãcut remarcabile studii, semnalându-se în special aderarea lor la curentele umaniste si mai ales meritele lor privind crearea limbii românesti culte, prea putin putându-se însã retine din punctul de vedere care ne intereseazã acum.[25] 6) Cercetãtori strãini ai problemelor noastre sociale Avem însã o serie de lucrãri ale unor strãini rezidând mai multã vreme în tarã, fie ca secretari ai domnilor, fie roind în jurul consulatelor nou înfiintate. Multe din ele sunt scrise cu pricepere si bunã credintã, altele însã, dimpotrivã, cu dusmãnie si nepricepere; toate folosesc însã textele lui Cantemir si ale lui Cantacuzino stolnicul. Nu este cazul sã intrãm în analiza criticã a tuturor acestor lucrãri, ceea ce totusi meritã sã fie fãcutã cândva, la un proxim prilej. Ne mãrginim sã semnalãm însã câteva din lucrãrile care pot fi socotite de bazã si se cuvine a fi consultate de orice cercetãtor al vietii noastre sociale, fie el istoric sau sociolog. Este astfel necesar sã amintim, ceva mai pe larg totusi, de scriitorul cu totul original si interesant care a fost italianul Antonio Maria del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, care a scris în 1728 o Storia delle moderne rivoluzioni della Valachia, republicatã în 1914 de Nicolae Iorga, care a considerat pe drept cuvânt cã meritã sã fie cunoscutã de un public larg, date fiind informatiile istorice, geografice, economice, etnografice si folclorice, pe care le cuprinde, strânse fiind de cineva care a stat destul de multã vreme în tarã si într-o slujbã care îi permitea sã fie la curent cu multe fapte si obiceiuri si care se aratã a fi fost un bun observator. Astfel, gãsim la el stiri despre care altii nu ne spun nimic, pãrându-le desigur a fi fãrã importantã. Acest del Chiaro apartine mai mult epocii prefanariote, mãcar cã si-a publicat lucrarea în timpul lui Mavrocordat. Este semnificativ faptul cã dupã del Chiaro, adicã dupã 1720, va trebui sã treacã o jumãtate de veac de tãcere, adicã pânã dupã tratatul de la Kuciuc Kainargi si dupã instalarea consulatelor strãine la noi în tarã, pânã când sã se poatã înregistra alte lucrãri de seamã.[26] Astfel e de citat Jean Louis Carra, venit în tarã cu intentia de a face negustorie, dar pare-se cã, nereusind, prinde dusmãnie fatã de noi si publicã în 1777, la Iasi, o Histoire de la Moldavie et de la Valachie, avec une dissertation sur l'état de ces deux provinces (tradusã în româneste de N. Orãsanu, la 1850). Din 1778 avem lucrarea importantã a generalului austriac P. G. de Bauer, Mémoires historiques et géographiques sur la Valachie, tipãritã la Frankfurt. Din 1781, apãrutã la Viena, avem lucrarea lui Franz Joseph Sulzer, Geschichte des Transalpinischen Daciens; das ist die Walachey, Moldau und Bassarabien, în trei volume, plus încã douã rãmase în manuscris, pe care N. Iorga îl socoteste a fi foarte bine informat cu privire la lucrurile noastre, mai ales a celor din Principatul Munteniei. Venit cu armata austriacã, urma sã deschidã o facultate de drept, solicitat fiind în acest sens de Calimachi; nereusind, încearcã sã facã diferite afaceri, dar nici pe acestea nu le reuseste. Ar fi dorit sã fie numit consul, dar este înlãturat de rivalul sãu, austriacul stefan Raicevici. În urma acestor esecuri prinde dusmãnie împotriva românilor, ponegrindu-i. Sulzer foloseste pe Cantemir si pe Bauer, alcãtuind o hartã a tãrii Românesti precum si un plan al Bucurestilor. În 1787 intervine însã "cel mai distins document de întelegere binevoitoare pe care vreun strãin l-a dat pânã la timpul nostru despre tãrile românesti", cum afirmã Nicolae Iorga. Este vorba de lucrarea lui Alexandre de Hauterive (1751-1830), fost secretar al lui Alexandru Mavrocordat Firaris, Mémoire sur l'état ancien et actuel de la Moldavie, présenté à son excellence A.S. le Prince Alexandre Ypsilanti, hospodar régnant en 1787. Lucrarea a fost tipãritã în 1914 de cãtre Academia Românã cu o traducere româneascã, Iorga adãugând cã "este desigur cea mai remarcabilã operã datoritã unui cãlãtor prin tãrile noastre în secolul al XVIII-lea". Urmeazã apoi în 1788 lucrarea lui stefan Raicevici, negustor din Raguza, ajuns preceptor al copiilor lui Alexandru Ipsilanti, apoi consul austriac, tipãritã la Neapoli, Osservazioni storiche, naturali e politiche interno la Valachia e Moldavia, cu traduceri în francezã si germanã. În 1805 si sasul Andreas Wolf scrie un Beiträge zu einer statistisch-historiche Beschreibung des Fürstenthums Moldau, în douã volume, pe care Iorga le considerã mai complete decât ale lui Wilkinson, consulul englez al cãrui Account of the Principalities of Walachia and Moldavia a fost tipãritã la Londra în 1820 bucurându-se de mai multe editii si traduceri precum cea intitulatã Tableau historique, geographique et politique de la Valachie (Paris, 1824). Adãugãm cã tot datoritã unor lucrãri strãine dispunem si de o serie de hãrti, executate în legãturã cu interese militare rusesti si austriece, dintre care unele sunt deosebit de importante, precum este harta austriacã a lui Schwantz din timpul ocupatiei austriece, si harta tot austriacã din 1770, analizatã de cãtre G. Vâlsan, fãcutã pare-se dupã o altã hartã, ruseascã, poate dupã o alta încã mai veche, în legãturã probabil cu harta lui Rigas în sase bucãti, tipãritã de Iorga în volumul Documente cu privire la familia Calimachi, fãcutã dupã o hartã a lui Josif Moesiodux de pe la sfârsitul veacului al XVIII-lea, harta ruseascã din 1835 comentatã de C. C. Giurescu.[27] Se cuvine însã a fi subliniat cã în toate aceste manuscrise si mai ales hãrti, sunt cuprinse o serie de informatii privind numãrul localitãtilor, toponimia, volumele lor demografice, ceea ce este explicabil dat fiind cã asemenea lucrãri erau înfãptuite în folosul unor armate de ocupatie, care aveau nevoie sã cunoascã capacitatea de cartiruire si gãzduire a unor armate de ocupatie, dar care alcãtuiesc astfel, pentru noi, o sursã de informatii sociale care trebuiesc neapãrat folosite în studiile de sociologie istoricã. Amintim cã în aceastã directie au fost fãcute începuturi extrem de valoroase, care se cuvin a fi continuate sistematic, exemplul fiindu-ne dat de doi exceptionali pãrtasi ai "scolii de sociologie româneascã", Ion Conea si Ion Donat, amândoi participanti la campaniile de monografie sociologicã, adepti si ei ai procedeului de sintetizare a disciplinelor geografice, toponimice, demografice, antropogeografice si economice, preconizat de aceastã "scoalã".[28] [1] Analiza lor, eruditã si clarã, a fost fãcutã de Andrei Pippidi în teza sa de doctorat Ideia de crestere si descrestere a Imperiului Otoman în istoriografia occidentalã din sec. XVI-XVII (rãmasã din pãcate în manuscris). [2] Cum a arãtat Nicolae Iorga în splendida lui carte Byzance après Byzance (Bucarest, 1935). [3] În afarã de lucrãrile deschizãtoare de drum ale lui Nicolae Iorga, sunt de avut în vedere alte lucrãri de bazã precum D. Popovici, La littérature roumaine à l'époque des lumières (Sibiu, 1945); de folosit editia Ioana Petrescu, din 1973): Alexandru Dutu, Umanistii români si cultura europeanã (Bucuresti, 1974); acelasi, Sintezã si originalitate în cultura românã: 1550-1848, (Bucuresti, 1972); acelasi, Cultura românã în civilizatia europeanã (Bucuresti, 1978): Virgil Cândea, Ratiunea dominantã; contributii la istoria umanismului românesc (Bucuresti, 1979). [4] Studiu introductiv la Cronicarii munteni (2 vol., Bucuresti, 1961), excelentã analizã a culturii epocii XVII-XVIII precum si a structurii sociale a vremii; iertat fiindu-ne a spune cã la acest istoric se cunoaste formatia lui de bazã sociologicã; de altfel el însusi îsi calificã lucrarea drept o ,sociologie'. [5] Istoricii si filologii nostri sunt mai toti de acord cã termenul de "rumân" nu a cãpãtat sensul peiorativ de "iobag" decât târziu, abia prin secolul al XVI-lea si încã si azi în vorbirea popularã termenul "rumân" înseamnã pur si simplu om. [6] O analizã în Dictionnaire de l'économie politique, lucrare colectivã sub îndrumarea lui Ch. Coquelin si Guillermain (ed. II, din 1854). De remarcat felul în care un erudit modern precum Burckhardt îl mai foloseste cu privire la viata Venetiei în a sa lucrare despre civilizatia Renasterii în Italia, apãrutã pentru prima datã la Basel în 1860.. [7] Cãlãtori strãini despre tãrile române, vol. I, Bucuresti, 1968, editie îngrijitã de Maria Holban, p. 194. [8] Cf. Marin Popescu Spineni, România în istoria cartografiei pânã la 1600, vol. II, Bucuresti, 1938, cu o reproducere a hãrtii lui Honterus, republicat în Cãlãtori strãini, op. cit., p. 222. [9] O lucrare amãnuntitã, comparativã a tuturor acestor hãrti, fãcutã din punctul de vedere care ne intereseazã aici, cel al cuprinsului lor de informatii sociale, în genul de pildã al studiului fãcut de C. C. Giurescu pentru harta ruseascã din 1833, ar fi deosebit de utilã. [10] Despre el sunt de folosit câteva lucrãri de bazã, precum Emile Picot, Notice biographique et bibliographique sur Nicolas Spãtar Milescu, ambassadeur du Tsar Alexis Mihajlovic en Chine, Paris, 1883. - Virgil Cândea, " Nicolae Milescu si începuturile traducerilor umaniste în limba românã", în Limbã si literaturã, 7, 1963, pp. 29-76. - P. P. Panaitescu, Nicolae Spãthar Milescu, Paris, 1926: Lucian Stanciu, "Le spathar Nicolae Milescu, les méditations sociales d'un érudit et voyageur illustre de la fin du XVIII-e siècle" în Revue Roumaine des Sciences Sociales, tom. III, nr. 2, Bucuresti, 1989. [11] Consideratã ca o operã anonimã, lucrarea lui "Istoria tãrii Românesti" a fost publicatã mai întâi de Ioanid (1858), apoi de Mihail Kogãlniceanu (1872), si în 1901 de Nicolae Iorga care, republicând-o, o atribuie lui Cantacuzino Stolnicul. O nouã editie a lui Dan Simonescu (Bucuresti, 1944), cuprinsã si în volumul I din Cronicarii munteni (Bucuresti, 1961), editie îngrijitã de Mihail Gregorian, cu studiu introductiv de Eugen Stãnescu. [12] Tipãritã la Venetia în 1715 de Del Chiaro în a sa Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia. [13] Vezi Analele Academiei Române, XXI. [14] Corneliu Dima Drãgan, Biblioteca unui umanist român, Constantin Cantacuzino Stolnicul, edit. Comitetului pentru culturã si artã, Bucuresti, 1967. Nicolae Iorga subliniase încã demult cã stolnicul "profitase de frumoasa bibliotecã greacã a tatãlui sãu si fãcuse studii înalte la Padova,, "noua Atenã a natiunii grecesti", în Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea: 1688-1821, vol. I, Bucuresti, 1961, p. 34. [15] Al. Dutu, Cultura românã în civilizatia europeanã modernã, Bucuresti, 1978, pp. 120 si 122. De acelasi, Coordonate ale culturii românesti în secolul XVIII (1700-1812), p. 34, nota 4, Bucuresti, 1969. [16] C. Ionescu Gulian, Umanism si rationalism la Dimitrie Cantemir, citat în volumul semnat de Suzana Carmen Dumitrescu, Dimitrie Cantemir, antologie, prefatã, cronologie si bibliografie; comodã si utilã lucrare apãrutã în Editura Eminescu, Bucuresti, 1977. [17] Vezi pentru aceastã problemã studiul lui Ion Verdes, "Dimitrie Cantemir patriot, gânditor si om de stiintã", publicat în volumul Din istoria filozofiei în România, vol. II, Bucuresti, 1957. - Virgil Cândea, (Dimitrie Cantemir, 1673-1723, Editura enciclopedicã românã, Bucuresti, 1973) se întreabã dacã conceptia lui Cantemir "era originalã, provenea ea de la Lacroix sau Marsigli" sau a fost transmisã lui Montesquieu de un prieten al fiului sãu Antioh Cantemir si reluatã de acesta", amânând însã rãspunsul pentru o viitoare criticã. [18] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române; introducere sinteticã, Bucuresti, 1929, p. 105. [19] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I, pp. 403-404, Bucuresti, 1901. [19] Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. I, pp. 403-404, Bucuresti, 1901. [20] Analizat din acest punct de vedere de cãtre Vintilã Mihãilescu în editia Editurii Academiei (din 1973, Bucuresti) a lucrãrii Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae, cu traducerea româneascã a lui Gh. Gutu, indice Ioana Constantinescu si o notã asupra editiei de D. M. Pippidi. [21] Nicolae Iorga afirmã în Istoria românilor prin cãlãtori, vol. III, Bucuresti, 1929, cã primul consul rus nu era decât un "simplu spion". [22] Andrei Otetea, "Înfiintarea consulatelor franceze în tãrile noastre" în Revista Istoricã, XVIII, Bucuresti, 1937. - C. serban, "Înfiintarea consulatelor ruse în tara Româneascã si Moldova", în Studii si Cercetãri de Istorie Medie, anul II, nr. 1, Bucuresti, 1951. [23] M. Kogãlniceanu (1852) extras din vol. II, Scrieri istorice, în editia Al. Zub, Bucuresti, 1976, pp. 453-454. [24] N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul XVIII-lea (1688-1821), vol. I (Bucuresti, 1901) p. 504. [25] Alexandru Dutu, Coordonate ale culturii românesti în secolul XVIII (1700-1821), studii si texte (Edit. pt. literaturã, Bucuresti, 1968). [26] Lista lor se poate gãsi în Bibliografia istoricã a României (Edit. Academiei, Bucuresti, 1970), fiind de consultat în special Iorga, Istoria Românilor prin cãlãtori, cu foarte utile comentarii si note critice. [27] Asupra tuturor acestor hãrti, de consultat lista cuprinsã în Bibliografia geograficã sumarã a României (Bucuresti, 1947), de Victor Tufescu si Ana Tosa. [28] Subliniem cã în afarã de cele publicate de acesti doi cercetãtori, de pe urma lui Ion Donat ne-a rãmas un manuscris deosebit de important, rod al unui efort creator de cartografiere a datelor cuprinse în catagrafiile din vremea Regulamentelor Organice, în continuarea unor studii întreprinse mai întâi de Anton Golopentia privind istoria demografiei noastre, continuate de Donat (în colaborare cu L. Retegan, cu o întreagã echipã alcãtuitã încã din timpul când asemenea lucrãri erau conduse de Iorgu Iordan si care, dupã câte sunt informat, ar cuprinde textul gata de tipar pentru analizarea problemei acestora în ce priveste Oltenia si încã un judet din Muntenia; care sperãm sã poatã vedea lumina tiparului). - (In 1999 a apãrut la Craiova în editura Helios "Catagrafia obsteascã a tãrii Românesti din 1831" sub semnãtura lui Ioan Donat, a lui Ion Pãtroiu si Dinicã Ciobotea - P.H.Stahl.) |
|
