Pe drumuri romanesti. Citeva note pentru o cautare a timpului sacru (Claude Karnoouh)

Pe drumuri românesti. Cîteva note pentru o cautare a timpului sacru (Claude Karnoouh)

Începînd cu secolul al XVIII-lea, calatorul care se aventura pe drumul european de la Apus la Rasarit putea percepe contraste care, în ciuda evidentelor transformari ale peisajelor rurale si urbane, conservau cu încapatînare diferente asemanatoare. Astazi înca, surpriza ramîne aceeasi.

Bineînteles ca autostrada ce-l duce pe calator de la frontiera austriaca la Budapesta pare sa o continue fara în 11411m1215l trerupere pe aceea care l-a adus din estul Parisului. Totusi, odata trecuta frontiera ungara, daca spiritul de aventura te face sa parasesti autostrada si sa cauti un drum national, îti dai imediat seama, ca atunci cînd treci din Germania în Cehia, ca ai parasit Occidentul pentru o Alta Europa. Nu fiindca panglicile de asfalt ale Ungariei apusene ar fi într-o stare proasta -ele seamana cu cele ale departamentelor noastre- ci pentru ca întretinerea acostamentelor si drumurilor din satele si oraselele traversate arata un merge si-asa evident, semn al unei intense vieti rurale.

Odata ce ai lasat în urma Budapesta si pe masura ce te îndepartezi catre est sau spre sud-est, soseaua, în functie de intemperii, se transforma cînd în drum mocirlos cînd, sub soarele arzator, în poteca prafoasa care la trecerea automobilelor si a camioanelor lasa sa se ridice nori de praf argilos, galben sau negru, care patrunde peste tot. Putin cîte putin asfaltul se degradeaza si gropile devin tot mai numeroase. În momentul în care trece frontiera, chiar de cînd patrunde pe teritoriul românesc, calatorul este sigur ca a abandonat definitiv lumea occidentala. Într-o clipita el trebuie sa devina alt tip de sofer, sa nu mai priveasca înainte, departe, si sa-si pastreze privirea atintita la trei metri în fata botului masinii; doar asa va putea sa reuseasca zig-zag-urile printre tot felul de obstacole care îi apar în cale. Merita sa adastam putin asupra drumurilor românesti, nicidecum pentru a plînge starea lor jalnica -atitudine turistica banala de altminteri-, si aceasta în ciuda eforturilor de reconstructie întreprinse de autoritati începînd din 1992, ci pentru ca ele lasa sa se întrevada multe aspecte culturale proprii acestei tari.

Cu exceptia marii cîmpii sudice, relativ recent colonizata în cea mai mare parte a sa, marile drumuri românesti, precum cele ale Transilvaniei, Banatului, Bucovinei si Moldovei, care traverseaza tara de la nord la sud si de la est la vest, sînt sinuoase, suprapunîndu-se vechilor trasee care urmareau curbele de relief. Mai nicaieri nu apar infrastructuri costisitoare, totul reducîndu-se la kilometri de sinuozitate nesfîrsita. Se trece de la un oras la altul urmînd atent meandrele agatate de coastele dealurilor, serpuind precum rîurile în fundul vailor sau ocolind îndelung povîrnisuri prea abrupte. Se întelege usor faptul ca vechile trasee au fost impuse, mai ales în Transilvania, de catre imperative militare: trebuia ca, din garnizoana în garnizoana, trupele majestatii sale imperiale austriece sa-si poata deplasa cît mai usor artileria trasa de animalele care trebuiau scutite de eforturi inutile. De-a lungul acestor drumuri militare s-au instalat pîna în secolul al XIX-lea sate liniare, însiruiri nesfîrsite de casute, care se întind si astazi pe kilometri întregi[1].

Continuîndu-si parcursul, calatorul descopera putin cîte putin în ce mare masura aceasta lume nu mai este de mult a noastra. Viata rurala se desfasoara cu o intensitate demult disparuta la noi, devenita înca si mai vie dupa decolectivizarea începuta din decembrie 1989, imediat dupa caderea regimului comunist. Îndata ce se desprimavareaza, cîrduri de gîste, porci, imense turme de oi, cirezi de vite -vaci de lapte, taurasi, bivoli (surprinzatoare animale tropicale în acest climat)-, pazite de porcarii, de ciobanii sau de vacarii satului, se îndreapta alene catre pasunile comunale. Odata cu asfintitul, cu aceeasi lentoare, animalele se întorc satule în adaposturile lor din gospodarii. De doua ori pe zi prin urmare drumul este ocupat de animalele care blocheaza circulatia, prilejuind lungi siruri de automobile si camioane în care, facînd haz de necaz, soferii asteapta sa poata pleca. Ce altceva ar putea face? Aici tihna animalelor domestice nu trebuie tulburata; timpul se masoara înca dupa ritmul anotimpurilor, al recoltelor si al cresterii animalelor. Vara poti întîlni destul de des turmele de oi, pornite pe drumurile transhumantei, însotite de ciobani îmbracati în cojoace lungi si înarmati cu bîte, asa cum se pot vedea pe gravurile din secolul al XVII-lea. Pe marginea drumului se pot zari adesea cîrduri de gîste gurese ori vite tinute de lant de vreun copil ori de vreun batrîn, primele pascînd si otarîndu-se zgomotos, celelalte pascînd linistite o iarba care este a tuturor. În toate anotimpurile, cohorte de carute ocupa drumurile românesti; unele par pierdute sub munti de fîn, altele transporta plugurile, grapele sau familiile care se îndreapta spre cîmpuri sa praseasca porumbul ori sfecla, sa cosesca, sa adune nutretul, sa recolteze. Uneori poti vedea venind pe contrasens magarusi ori cîini puternici înhamati la carucioare în care se afla cîteva bidoane de lapte. Alteori te poti încrucisa cu sirurile lungi de carute cu coviltir ale tiganilor sau cu cele ale dogarilor care coboara dinspre munte ca sa vînda în vale butoaiele în care va fermenta tuica atît de draga romanilor. În zilele de sarbatoare, aceleasi carute, curatate si împodobite cu cuverturi sau cu laicere colorate, duc spre vreo nunta sau spre vreun botez grupuri numeroase care cînta si tipa de-ti tiuie urechile, în trapul rapid al calutilor nervosi. Odata cu noaptea, carute nesemnalizate, gropi si cine mai stie ce încep sa întinda tot felul de capcane soferilor întîrziati.

Pe drum poti gasi tot felul de obiecte, cuie, multe cuie, mici dar mai ales mari, caiele sarite de la potcoavele cailor, si uneori cuie si mai mari, de sarpanta, lungi, groase, care sfîsie cu voiosie si pneurile celor mai mari camioane. Mai poti gasi si pietroaie, bucati de BCA, bucati de scîndura ori capete de busteni sarite din benele basculantelor si pe care nimeni nu se învredniceste sa le îndeparteze pe marginea soselei. Mai sînt de asemenea si zeci de sticle sparte, ale caror cioburi, ascutite ca lamele de ras, stralucesc la cea mai mica raza de lumina. si mai sînt în fine lucrarile nesemnalizate, mai ales la iesirea din vreo curba, cînd poti descoperi brusc excavatia cascata ca o gura de pestera, care v-ar înghiti cu tot cu masina daca, printr-o frînare dibace si o manevra delicata, nu ati putea sa o ocoliti. Noaptea, asteptata lor prezenta bîntuie soferii care nu sînt de prin partea locului si nu le cunosc prin urmare localizarea. Uitasem, mai sînt cîinii si pisicile: iesiti de niciunde, tîsnesc din tenebre si traverseaza strada ca si cum ar fi o cararuie, lasîndu-se zdrobiti cu zecile. Lesurile, balti sîngerînde, brune sau rosietice, termina prin a se încrusta în asfalt.

Drumul românesc are ceva de salbatic si de familiar, de cruzime si de inocenta, ceva propriu societatilor traditionale în curs de modernizare. Aici, obiectele tehnice de ultima generatie evolueaza alaturi de cele mai arhaice lucruri. Camioane ultramoderne, echipate cu telefoane celulare conectate la sediul întreprinderii pe care o deservesc se încruciseaza cu cei mai saraci tarani care mîna cu biciul o mîrtoaga sleita de ani de munca si de foame. Doar pe drum poti masura, daca ai un pic de mila si de compasiune, cît de dureros este mersul spre modernitatea completa.

Drumul este unul dintre locurile preferentiale în care de desfasoara sincretismele lumii a treia europene. Parcurgîndu-l, întelegem bine cît de neclare, de imprecise si de mobile sînt aici categoriile de spatiu public si de bun comun, în sensul în care le cunoastem si le practicam sub cerurile noastre vestice. Calatorul occidental încearca sentimentul ca oamenii locului îsi exercita cu toata puterea dreptul suveran de folosinta asupra marii sosele asfaltate, asupra acostamentelor, santurilor si taluzurilor sale. Drumul si anexele sale nu constituie un continuum, ci apartin unui spatiu decupat în mod simbolic si practicat de tot atîtea comunitati satesti cu cîte se învecineaza si pe care le traverseaza. Strainul, veneticul, care trebuie sa treaca pe acolo, nu este decît un intrus - asta daca nu este invitat sa participe la vreun ritual oarecare. Între sate, localnicii îsi reprezinta soseaua ca pe un fel de mare drum pe care îl împartesc în pace în virtutea unei vechi legi a pamîntului.

De îndata ce patrunzi într-un sat, calitatea spatiului se schimba: nici public, nici privat, drumul devine un fel de spatiu comunal, un fel de piata îngusta, rectangulara si peste masura de alungita, adesea divizata între un "în sus" si un "în jos" si în centrul careia se înalta bisericile diferitelor confesiuni. În spatele sau, din cînd în cînd, maidane sau terenuri virane tin locul iarmaroacelor, tîrgurilor sau bîlciurilor. Ca si pentru multe alte obiecte moderne, instalatiile, cladirile, uzinele si atelierele aflate de-a lungul drumurilor românesti nu cunosc continuitatea întretinerii: noi, ele plac tuturor; vechi, ele nu stînjenesc deloc circulatia carutelor si camioanelor autohtone.

Sub rigorile climatului continental, drumul însusi se degradeaza rapid. Ploile diluviene de la începutul verii si cele lungi si monotone de la sfîrsitul toamnei, zapada si gerurile aspre din iarna, dezgheturile rapide din primavara, incadescenta soarelui de vara, alaturi de camioanele si automobilele care lasa în urma pete de ulei si de acid, supun asfaltul unor încercari redutabile. Vazînd cu cîta usurinta imensele roti ale camioanelor uriase smulg bucati întregi de asfalt dupa dezgheturile primavaratice, îti vine sa crezi ca tehnicile de eliminare a efectului de înghet-dezghet sînt necunoscute în constructia drumurilor romanesti. Degradat, drumul devine rapid o retea de gropi, care ar trebui peticite fara încetare însa o administratie a Drumurilor si Podurilor quasi inexistenta face din precar o norma niciodata contestata de automobilistii care dau dovada de o rabdare mai mult decît surprinzatoare. Ai putea sa crezi ca viata automobilelor ar fi mult mai scurta decît pe la noi. Ei bine, nu, asa ceva nu se întîmpla fiindca exista geniul improvizator al mecanicului român, adevarat vraci si vrajitor al mecanicii, capabil sa prelungeasca viata mecanismelor dincolo de marginile închipuirii.

Privita din aceasta perspectiva, practicarea drumului românesc asfaltat este emblematica pentru o perioada care, dupa toate aparentele, nu este moderna deoarece nu poate concepe înca faptul ca simpla scurgere a timpului poate distruge mecanismele care stapînesc viata obiectelor tehnice. Altfel spus, necrezînd în acestea, aici nu se tine cont de imperativele tehnologice proprii legilor fizice imanente care permit fabricarea obiectelor industriale. Astfel, folosirea drumului, ca si cea a tuturor obiectelor moderne, este supusa unei alte legi decît cea definita de propriile constrîngeri fizice, ascultînd de o credinta în care se împletesc simultan nevoile imediate desprinse de grija zilei de mîine cu posibilitatea unei durate intemporale aproape magice.

Astfel, pe drum se pot sesiza trasaturile care expliciteaza ceea ce s-a convenit sa se numeasca o diferenta culturala. Aici, timpul trait între limitele clipei trimite cu gîndul nu la timpul ca scurgere infinita a duratei abstracte în care se desfasoara relatiile cauza-efect, ci la timpul ca eternitate imuabila a destinelor umane supuse predestinarii insondabile a divinului. Faptul apare cu atît mai evident cu cît spatiul nu este deloc reprezentat ca o suprafata coextensiva limitelor planetei definita prin caracteristicile sale fizico-chimice imanente si prin efectele unificatoare si ireversibile ale activitatii umane. Spatiul este tarina, vatra si mosie, ansamblu unic de calitati care descrie o apartenenta comunitara cu zînele sale, cu strigoii sai, cu izvoarele sale murmurîndu-si secretele doar urechilor initiatilor si cu ... miracolele sale.

De-a lungul drumului si prin drum se dezvaluie o întreaga Weltanschauung, cea a viitorului anterior al unei prezente permanente care domina si da sens spatiului si lucrurilor. Viitor anterior al unei vointe mult mai puternice decît întreprinderile umane si mult mai secreta pentru ca nimeni nu-i poate descifra sensul sau ultim. În tarile crestine ortodoxe aceasta vointa se numeste "Sfîntul Dumnezeu" ... în termeni filosofici Transcendenta, însa aici este vorba de aceea ce îngaduie oamenilor misterul bucuriilor si suferintelor lor terestre pentru a le asigura salvarea atunci cînd va veni Ziua Judecatii de Apoi.