Polibiu
īn galena marilor istorici ai antichitatii se īnscrie si Polibiu (Polybius) din Megalopolis. A trait (aproximativ) īntre 204-l22 ī.e.n. īl despart, prin urmare, neste doua secole si jumatate de Herodot si Tucidide. Grecia clasica a trecut nrin epopeea lui Alexandru 16316r178q cel Mare. ajungāndu-se la structura statelor elenistice (de fapt la un alt tip de civilizatie), fiind apoi supusa. Imperiului roman, dupa īnfrāngerea definitiva a Macedoniei ī.e.n.) si a Ligii aheice. Roma se afla spre culmea īmplinirii destinului sau universal cānd Polibiu a ajuns ca ostatec īn cetatea eterna. Era de acum un om format, cu o larga cultura īn materie de poezie, filozofie, istorie, īsi īnsusise si arta militara. Polibiu se numara printre primii straini care simt fascinatia irezistibila a Romei. A reusit sa se introduca īn cercurile īnalte ale orasului, cāstigānd mai ales prietenia lui Scipio Emilianus. A calatorit mult īn Galia cisalpina (īn Franta meridionala), īn Spania. A traversat Alpii si a vizitat Cartagina.
S-a aflat īn oastea lui Scipio Emilianus cu prilejul asediului Cartaginei si a asistat la cucerirea si darāmarea orasului ī.e.n.).
īntr-un tārziu s-a īnapoiat īn Connt unde a si murit (se crede, la vārsta de de ani). A scris opera sa. Istorii, īn ultimii ani ai vietii. Din cele de carti ale lucrarii s-au pastrat cinci, iar alte fragmente se regasesc īn scrierile unor autori care au trait mai tārziu. Istorii este dedicata tot unei epoci contemporane autorului, īmbratisānd īn fapt o perioada de circa sase decenii. 220-l68-l67 ī.e.a, cānd Roma a cunoscut o explozie a expansiunii sale. īntālnim aici descrierea razboaielor cartagineze, razboiul illiric. victoria asupra Macedoniei si Ligii aheene. expeditia romana victorioasa īn Spania.
Este īn fapt o sinteza īntre conceptul de istorie romana si istorie universala, facānd legatura īntre evenimentele din Italia, Spania, Siria, Egipt. In toate aceste regiuni Imperiul roman realizeaza o functie cuceritoare, dar promoveaza si arta pacii, īn felul acesta Polibiu confera organicitate ideii de istorie universala dāndu-i acestui concept o noua valoare. Polul structurator al istoriei universale era Roma. Problema pe care si-a pus-o Polibiu este urmatoarea: cum de a ajuns Roma īn decurs de sase decenii sa domine restul lumii, "īncāt contemporanii pot s-o priveasca uimiti, iar urmasii nu vor ajunge niciodata s-o īntreaca7'1 J. Explicatia a cautat-o īn forta armatei romane,
Vezi Vasile Cristian, Istoriografie generala, Editura Didactica si Pedagogica, p. īn prelegerile de fata folosim aceasta lucrare nu numai pentru ca literatura noastra este lipsita de compendii de istoriografie generala, d si PQitru ca este o realizare temeinica, sobra si bine documentata.
bineīnteles, īn organizarea ei si mai cu seama īn institutiile ei, īn echilibru! constitutiei republicii romane.
Cu acest prilej, Polibiu examineaza diferite tipuri de constitutii gasind ca forma optima este aceea care asigura soliditatea organismului statal si buna lui functionare. Pentru ca succesul īn miscarea istoriei nu consta nici īn factorii psihologici, nici īn rolul indivizilor, oricāt de importanti ar fi. Problema organizarii statale si a stabilitatii institutiilor sunt. asadar, īn viziunea hii Polibiu pilonii de rezistenta ai edificiului unei puteri. Nu mai putin, Polibiu a observat īn societatea romana caracterul sudat al celulelor de baza ale acesteia: familia si sentimentul de strānsa conexiune al acesteia īn jurul "vetrei" ocrotite de zeii protectori si cimentata de memoria īnaintasilor Institutiile politice aveau, asadar, la baza tesuturile puternice ale celulelor familiale sudate de religie si de sentimentul veneratiei fata de comunitatea careia apartineau nemijlocit, sentiment transformat pe un plan mai vast īn datoria fata de patrie si de valorile pe care le promova.
O idee fecunda exprimata de Polibiu este aceea conform careia pentru īntelegerea istoriei este nevoie de o viziune globala asupra totalitatii; istoria nu poate fi perceputa corect pornind de la parte la īntreg, ci invers: viziune;1, de ansamblu deschide calea spre īntelegerea partilor distincte ale totalitatii. Aceasta viziune l-a facut pe celebrul istoric de mai tārziu, Theodor Mommsen sa afirme ca de la Polibiu s-a putut cunoaste si īnvata cel mai mult dintre istoricii antichitatii.
O alta idee semnalata de Polibiu este aceea a cresterii si descresterii puterii unei comunitati istorice, plecānd de la exemplul cetatilor grecesti. Cum vom vedea īn continuare, aceasta idee a preocupat intens istoriografia umanista si iluminista. De fapt once declin si cu atāt mai mult orice prabusire a unor vaste constructii statale orienteaza reflectia istorica spre aceasta tulburatoare tema.
Prin tematica si abordarea ei, Polibiu adera si el la ideea ca istoria trebuie sa fie o istorie contemporana. Cultivarea ei ofera si cele mai multe elemente de reflectie, de autocunoastere. De aici semnificatia practica a cunoasterii istorice, rolul pragmatic al acesteia. Este o idee pe care Polibiu a tinut so valorifice si s-o impuna atentiei celor interesati de domeniu, īn privinta metodei de cercetare, Polibiu īmpartaseste pozitii similare cu cele aie lui Tucidide. El este adeptul īnfatisarii corecte a faptelor si evenimentelor, a descrierii obiective a lor si socoteste ca valoarea cercetarii este data de dezvaluirea cauzelor. "Atāt scriitorii, cāt si cititorii istoriilor sena el
trebuie sa fie atenti nu atāt la povestirea faptelor īnsesi, cāt la īmprejurarile ore au precedat, au īnsotit sau au urmat faptele. Caci daca se elimina din istorie cauzele, mijloacele si scopurile care au determinat evenimentele, nrecum si ce a rezultat, fericit sau nefericit ceea ce ramāne din ea este numai un spectacol declamatoriu". Ideea este mai concis exprimata īn alt context: "Cel ce rapeste istoriei... cauza, rapeste tocmai ceea ce este caracteristic istoriei".11 Polibiu nu introduce elemente de ordin supranatural īn desfasurarea evenimentelor. Faptele nu sunt raportate la destin, la divinitate, sau la īmprejurari accidentale (semne prevestitoare, cutremure etc), ci se cauta sa se dezvaluie cauzele umane ale evenimentelor. Pentru īntocmirea operei sale, Polibiu a examinat vānate documente (surse narative, inscriptii, acte oficiale) la care s-au adaugat, cum am amintit, calatoriile pe care le-a facut īn locurile unde s-au petrecut evenimentele. Astfel de cunostinte de ordin geografic si din sfera documentara (inscriptii, marturii, acte oficiale, marturii orale) faceau parte, dupa Polibius, din recuzita istoricului, din formatia si pregatirea sa. Stilistic, lucrarea lui Polibiu este departe de a straluci; expunerea e sobra, pe alocuri greoaie. Capteaza īnsa prin adevarul si descrierea exacta a celor spuse. Ii este inferior lui Tucidide īn ce priveste puterea intuitiei si vigoarea scrisului, dar are avantajul unei experiente istorice mai mān si al orizontului mai vast din perspectiva caruia scrie. Este de īnteles, de aceea, ca opera sa a trezit de timpuriu un viu interes. El poate fi considerat "cel mai mare dintre istoricii antichitatii, prin factura generala a operei sale".12
|
