Polibiu
în galena marilor istorici ai antichitatii se înscrie si Polibiu (Polybius) din Megalopolis. A trait (aproximativ) între 204-l22 î.e.n. îl despart, prin urmare, neste doua secole si jumatate de Herodot si Tucidide. Grecia clasica a trecut nrin epopeea lui Alexandru 16316r178q cel Mare. ajungându-se la structura statelor elenistice (de fapt la un alt tip de civilizatie), fiind apoi supusa. Imperiului roman, dupa înfrângerea definitiva a Macedoniei î.e.n.) si a Ligii aheice. Roma se afla spre culmea împlinirii destinului sau universal când Polibiu a ajuns ca ostatec în cetatea eterna. Era de acum un om format, cu o larga cultura în materie de poezie, filozofie, istorie, îsi însusise si arta militara. Polibiu se numara printre primii straini care simt fascinatia irezistibila a Romei. A reusit sa se introduca în cercurile înalte ale orasului, câstigând mai ales prietenia lui Scipio Emilianus. A calatorit mult în Galia cisalpina (în Franta meridionala), în Spania. A traversat Alpii si a vizitat Cartagina.
S-a aflat în oastea lui Scipio Emilianus cu prilejul asediului Cartaginei si a asistat la cucerirea si darâmarea orasului î.e.n.).
într-un târziu s-a înapoiat în Connt unde a si murit (se crede, la vârsta de de ani). A scris opera sa. Istorii, în ultimii ani ai vietii. Din cele de carti ale lucrarii s-au pastrat cinci, iar alte fragmente se regasesc în scrierile unor autori care au trait mai târziu. Istorii este dedicata tot unei epoci contemporane autorului, îmbratisând în fapt o perioada de circa sase decenii. 220-l68-l67 î.e.a, când Roma a cunoscut o explozie a expansiunii sale. întâlnim aici descrierea razboaielor cartagineze, razboiul illiric. victoria asupra Macedoniei si Ligii aheene. expeditia romana victorioasa în Spania.
Este în fapt o sinteza între conceptul de istorie romana si istorie universala, facând legatura între evenimentele din Italia, Spania, Siria, Egipt. In toate aceste regiuni Imperiul roman realizeaza o functie cuceritoare, dar promoveaza si arta pacii, în felul acesta Polibiu confera organicitate ideii de istorie universala dându-i acestui concept o noua valoare. Polul structurator al istoriei universale era Roma. Problema pe care si-a pus-o Polibiu este urmatoarea: cum de a ajuns Roma în decurs de sase decenii sa domine restul lumii, "încât contemporanii pot s-o priveasca uimiti, iar urmasii nu vor ajunge niciodata s-o întreaca7'1 J. Explicatia a cautat-o în forta armatei romane,
Vezi Vasile Cristian, Istoriografie generala, Editura Didactica si Pedagogica, p. în prelegerile de fata folosim aceasta lucrare nu numai pentru ca literatura noastra este lipsita de compendii de istoriografie generala, d si PQitru ca este o realizare temeinica, sobra si bine documentata.
bineînteles, în organizarea ei si mai cu seama în institutiile ei, în echilibru! constitutiei republicii romane.
Cu acest prilej, Polibiu examineaza diferite tipuri de constitutii gasind ca forma optima este aceea care asigura soliditatea organismului statal si buna lui functionare. Pentru ca succesul în miscarea istoriei nu consta nici în factorii psihologici, nici în rolul indivizilor, oricât de importanti ar fi. Problema organizarii statale si a stabilitatii institutiilor sunt. asadar, în viziunea hii Polibiu pilonii de rezistenta ai edificiului unei puteri. Nu mai putin, Polibiu a observat în societatea romana caracterul sudat al celulelor de baza ale acesteia: familia si sentimentul de strânsa conexiune al acesteia în jurul "vetrei" ocrotite de zeii protectori si cimentata de memoria înaintasilor Institutiile politice aveau, asadar, la baza tesuturile puternice ale celulelor familiale sudate de religie si de sentimentul veneratiei fata de comunitatea careia apartineau nemijlocit, sentiment transformat pe un plan mai vast în datoria fata de patrie si de valorile pe care le promova.
O idee fecunda exprimata de Polibiu este aceea conform careia pentru întelegerea istoriei este nevoie de o viziune globala asupra totalitatii; istoria nu poate fi perceputa corect pornind de la parte la întreg, ci invers: viziune;1, de ansamblu deschide calea spre întelegerea partilor distincte ale totalitatii. Aceasta viziune l-a facut pe celebrul istoric de mai târziu, Theodor Mommsen sa afirme ca de la Polibiu s-a putut cunoaste si învata cel mai mult dintre istoricii antichitatii.
O alta idee semnalata de Polibiu este aceea a cresterii si descresterii puterii unei comunitati istorice, plecând de la exemplul cetatilor grecesti. Cum vom vedea în continuare, aceasta idee a preocupat intens istoriografia umanista si iluminista. De fapt once declin si cu atât mai mult orice prabusire a unor vaste constructii statale orienteaza reflectia istorica spre aceasta tulburatoare tema.
Prin tematica si abordarea ei, Polibiu adera si el la ideea ca istoria trebuie sa fie o istorie contemporana. Cultivarea ei ofera si cele mai multe elemente de reflectie, de autocunoastere. De aici semnificatia practica a cunoasterii istorice, rolul pragmatic al acesteia. Este o idee pe care Polibiu a tinut so valorifice si s-o impuna atentiei celor interesati de domeniu, în privinta metodei de cercetare, Polibiu împartaseste pozitii similare cu cele aie lui Tucidide. El este adeptul înfatisarii corecte a faptelor si evenimentelor, a descrierii obiective a lor si socoteste ca valoarea cercetarii este data de dezvaluirea cauzelor. "Atât scriitorii, cât si cititorii istoriilor sena el
trebuie sa fie atenti nu atât la povestirea faptelor însesi, cât la împrejurarile ore au precedat, au însotit sau au urmat faptele. Caci daca se elimina din istorie cauzele, mijloacele si scopurile care au determinat evenimentele, nrecum si ce a rezultat, fericit sau nefericit ceea ce ramâne din ea este numai un spectacol declamatoriu". Ideea este mai concis exprimata în alt context: "Cel ce rapeste istoriei... cauza, rapeste tocmai ceea ce este caracteristic istoriei".11 Polibiu nu introduce elemente de ordin supranatural în desfasurarea evenimentelor. Faptele nu sunt raportate la destin, la divinitate, sau la împrejurari accidentale (semne prevestitoare, cutremure etc), ci se cauta sa se dezvaluie cauzele umane ale evenimentelor. Pentru întocmirea operei sale, Polibiu a examinat vânate documente (surse narative, inscriptii, acte oficiale) la care s-au adaugat, cum am amintit, calatoriile pe care le-a facut în locurile unde s-au petrecut evenimentele. Astfel de cunostinte de ordin geografic si din sfera documentara (inscriptii, marturii, acte oficiale, marturii orale) faceau parte, dupa Polibius, din recuzita istoricului, din formatia si pregatirea sa. Stilistic, lucrarea lui Polibiu este departe de a straluci; expunerea e sobra, pe alocuri greoaie. Capteaza însa prin adevarul si descrierea exacta a celor spuse. Ii este inferior lui Tucidide în ce priveste puterea intuitiei si vigoarea scrisului, dar are avantajul unei experiente istorice mai mân si al orizontului mai vast din perspectiva caruia scrie. Este de înteles, de aceea, ca opera sa a trezit de timpuriu un viu interes. El poate fi considerat "cel mai mare dintre istoricii antichitatii, prin factura generala a operei sale".12
|
