Primul Conflict , Operatiunea Furtuna in Desert (Desert Storm) - Pozitia Geografica a Golfului Persic si Tarile Inconjuratoare

Golful Persic este situat intre Peninsula Araba si Iran, fiind o prelungire a Marii Arabiei. Este legat de aceasta prin Stramtoarea Hormuz si prin Golful Oman. Are o suprafata de 233,000 km² (aproximativ egala cu suprafata Romaniei). In partea nord-vestica a golfului se varsa raul Shatt al-Arab format din confluenta raurilor Tigru si Eufrat.

Tarile care se invecineaza cu Golful Persic sunt: la sud Emiratele Arabe Unite, la est Arabia Saudita, Qatar, si Bahrain (o insula), la nord-vest Kuwaitul si Irakul, iar la nord-est Iranul.

Golful si zonele de coasta din apropiere formeaza o arie foarte bogata in depozite de petrol, iar industria petroliera domina economia intreagii regiuni.

Republica Irak este o tara din Orientul Mijlociu in Asia de Sud-Vest la confluenta dintre raurile Tigru si Eufrat care include de asemenea sudul Kurdistanului. Are frontiere cu Kuweitul si Arabia Saudita la Sud, Iordania la vest, Siria la Nord-Vest, Turcia la Nord si Iran (Persia la Est.) Irakul are o zona ingusta de coasta la Umm Qasr in Golful Persic.

 Trupele irakiene invadeaza si ocupa Kuwaitul. Invazia Kuweitului a fost urmata de proclamarea acestuia, ca fiind cea de-a 19 provincie a sa. Acest act a fost condamnat in cvasiunanimitate de catre ONU si de opinia publica internationala, exceptie facand cercuri arabo-islamice extremiste. Patru zile dupa invazie, Natiunile Unite impune un embargo asupra comertului irakian iar dupa atatia ani, inca nu a fost ridicat. Scopul oficial al sanctiunilor a fost acela de a forta Irakul sa se retraga din Kuweit fara “interventia armata internationala”. Aceasta strategie a dat gres. In ianuarie 1991, SUA si aliatii au inceput razboiul.

Razboiul a durat doar cateva saptamani, dar a dus la moartea a zeci de mii de irakieni si a lasat tara in ruina. Kuweitul a fost eliberat. Sanctiunile au ramas. Acum, scopul lor era de a obliga Irakul sa se supuna rezolutiei 687. Printre alte cerinte, rezolutia cerea distrugerea “armelor de distrugere in masa”. Insa aceste sanctiuni si-au depasit functionalitatea, ajungand sa afecteze in mod special populatia Irakului, si mai putin regimul, armele sau pe Saddam.

Pe 22 ianuarie 1991, un document al Departamentului de Aparare SUA noteaza nevoia Irakului de importuri a unor anumite parti din utilajele pentru tratarea apei si dificultatea de a le obtine sub incidenta sanctiunilor. Lipsa acestora, noteaza acest document, poate duce la “cresterea incidentelor, a bolilor si epidemiilor”.

In pofida pierderilor grele si a distrugerilor suferite in razboi, a revoltelor interne izbucnite in nordul tarii, in zonele locuite de kurzi si in cele siite din sud, precum si a sanctiunilor impuse de ONU, Saddam Hussein a reusit sa-si mentina puterea in continuare.

1 Motivatii

1Petrolul –Geopolitica Petrolului

Petrolul nu mai este de mult timp doar problema geologilor sau economistilor. Ea devine esenta politicilor. Complica in mare masura ecuatiile pe care trebuie sa le rezolve politicienii si devine un factor al vietii sociale ce nu poate fi ignorat, inducand direct sau indirect relatii ce nu intotdeauna usor de sesizat. Petrolul asigura 40% din energia lumii si peste 90% din combustibilul mijloacelor de transport.

Majoritatea rezervelor de petrol se afla la distante mari de principalii consumatori, ceea ce creeaza in permanenta probleme: politice, economice, de mediu, iar transformarea lor din rezerve in resurse depinde de factori de aceeasi natura. Chiar si cea mai marunta masura luata intr-o zona cu rezerve de petrol, ori in legatura cu aceasta se poate rasfrange in modul cel mai concret asupra pretului petrolului, cu intregul sau lant de consecinte. Astfel, acest indicator financiar, care ar trebui sa reflecte valoarea unei marfi, devine la randul sau un instrument al geopoliticii in relatiile internationale. Daca, din punct de vedere economic, pretul petrolului reflecta realitati trecute in procesul de realizare a marfii, de la cheltuielile de extractie pana la transportul la consumator, si se exprima in bani, de regula dolari SUA, geopolitic inseamna estimari complexe de viitor pentru o resursa epuizabila, de care depinde inca dezvoltarea si prosperitatea (accesibilitatea si volumul rezervelor, natura relatiilor de putere create in jurul rezervelor, gradul de pericol prezentat de noii actori din jocurile dezvoltarii, oportunitatile si posibilele combinatii) estimari importante nu atat prin valorile lor financiare, cat prin cele politice, economice, militare.

Geopolitica petrolului

Petrolul a dominat geopolitica in secolul XX, indiferent de ceea ce s-a dorit a fi prezentat drept evidenta. Criza petroliera din anii '70 n-a facut altceva decat sa sublinieze acest adevar care, incet-incet, devine truism. Multi analisti explica dezmembrarea URSS tot prin petrol: Arabia Saudita a contribuit la mentinerea unui pret scazut al petrolului in anii ’80, exact atunci cand economia sovietica avea nevoie, mai mult decat oricand, de valuta occidentala pentru a iesi din criza. Gravele probleme economice nu au putut fi rezolvate, astfel ca a fost usor ca statul ca se dezmembreze. Tot ceea ce se intampla in zona Golfului de peste trei decenii constituie secvente strans legate intre ele, mai mult decat pare la prima vedere, ale unor elaborari post-criza petroliera amintita.

S-ar putea spune ca doua au fost conditionarile majore ale geopoliticii petrolului si ele o vor domina inca multa vreme:

Reducerea dependentelor dintre:

- posesor–consumator;

- consumator–posesor.

Desi ne-am obisnuit sa consideram ca cei aflati in pozitii avantajoase sunt posesorii de resurse petroliere, iar consumatorii nu dispun de prea multe alternative, realitatea demonstreaza ca, depinzand de consumatori prea puternici, posesorii nu se situeaza pe pozitii confortabile, fiind nevoiti sa faca fata unor presiuni mult mai diversificate si exercitate de subiecti mult mai numerosi decat si-ar fi dorit. Este ceea ce se intampla astazi in jurul petrolului caspic si din regiunea Golfului.

2. Diversificarea surselor si resurselor. La prima vedere ar parea o continuare a primei conditionari, dar diversificarea va disipa dependentele in ansamblu, va crea conditii favorabile alegerii acestora, va conduce la intensificarea voita si temporaraa dependentelor. Diversificarea resurselor se simte deja, din plin, pe piata gazelor naturale si in cercetarile referitoare la resursele alternative, iar a surselor se observa in interesul crescand pentru Africa.

O scurta trecere in revista a principalilor actori politici ai lumii, desi in geopolitica petrolului ar fi mai potrivita sintagma „centre de putere”, releva deosebiri intre ele, dar si un punct comun. SUA, UE, Japonia sunt state cu economii avansate si dezvoltate, institutii financiare, nationale si internationale, stabile si puternice, societati democratice asezate, constituite pe principiile primordialitatii legii si drepturilor omului. De asemenea, ele asigura o calitate a vietii superioara la toti indicatorii. China si India sunt state cu: economii avand ritmuri intense de dezvoltare; stabilitate financiara; societati in curs de deschidere si modernizare, desi traditiile au o influenta puternica, iar calitatea vietii este departe de cea a statelor din prima categorie. Punctul comun al tuturor acestor centre de putere o constituie dependenta, in special dependenta de resursele energetice.

2 Rezolutia 687 : armele detinute de Irak

In aprilie 1991, Rezolutia 687 a Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite cere Irakului sa declare , sa distruga sau sa predea armele de distrugere in masa sub supravegherea UNSCOM (Comisia Speciala de Dezarmare a Natiunilor Unite ) si IAEA (Agentia Internationala a Energiei Atomice). A urmat o lunga perioada de inspectii, neintelegeri, bombardamente, si distrugeri ale acestor arme.

Arme chimice: Irakul detine sute de tone de gaz iperit de 14-18, de gaz sarin si de substante neurotoxice (VX), agenti utilizati la producerea de ingrasamant si de insecticid. Ironia istoriei: Newsweek dezvaluie faptul ca Pentagonul a oferit Irakului germeni de bacterie, acum 22 de ani, in conflictul cu Iranul. Se precizeaza ca Irakul dispune de o duzina de rachete al-Hussein cu raza lunga de actiune de 650 km, versiune a Scud-ului sovietic. Echipate cu incarcaturi biologice si chimice, aceste mostenitoare a rachetelor V2 germane, ar putea sa loveasca centre urbane din Israel, Kuweit, Arabia Saudita, Turcia si Iran.

Arme nucleare: -Inginerii irakieni sunt capabili sa asambleze o bomba in cateva luni, cu conditia de a avea o cantitate suficienta de uraniu sau plutoniu. Detinerea de utilaje germane si de zacaminte de uraniu din Brazilia, permit Bagdadului sa produca cate trei bombe la fiecare trei luni. Raportul IISS evoca si un alt pericol: folosirea deturnata a izotopilor radioactivi pentru a arma 'bombe murdare' sau 'dirty bombs.” S-a avansat chiar ipoteza ca irakienii ar putea pune in pericol cu aceste arme integritatea oraselor americane. Adevarul este ca aceasta capacitate a Irakului de a construi o arma nucleara este inca departe de a se produce. Ei sunt la ani distanta de a avea capacitatea de a transforma materialul nuclear fisionabil – chiar daca l-ar putea obtine in ciuda strictului emabargo – intr-o arma.

2 Actorii si Interesele lor

SUA Obiectivul strategic urmarit de SUA este acela de a-si asigura pe termen lung resursele necesare mentinerii ritmurilor de dezvoltare economica, prin accesul la resurse si libertatea tranzitului. Este un obiectiv complex, de durata, iar realizarea lui impune implicarea decisiva in procesele de stabilizare a lumii si de intarire a securitatii prin incurajarea pietii libere, a valorilor democratice, a transparentei si predictibilitatii in actiunile celorlalti actori ai lumii. Prin prezenta militara considerabila in Irak, SUA si-au „disciplinat” in primul rand aliatii, chiar si intr-un domeniu care aparent admite concurenta – economia.

In primul rand, este vorba de interesul economic al administratiei americane fata de zona respectiva. Accesul Statelor Unite si al aliatilor sai la sursele de petrol din Orientul Mijlociu era serios amenintat de agresiunea irakiana. Pe de alta parte, interesul constant manifestat de administratiile americane pentru soarta Israelului nu poate fi neglijat in abordarea problemelor politice din regiune. Armonizarea politicii externe promovate de Casa Alba cu cea a aliatilor sai traditionali din zona - Israelul si Arabia Saudita -, aflati intr-un conflict politic, religios si economic de multa vreme, a constituit o provocare pentru diplomatia americana. Aceasta a reusit realizarea unei apropieri politice necesare pentru formarea unei coalitii antiirakiene puternice.

Obligatiile Statelor Unite asumate fata de statele Aliantei Nord-Atlantice si Japonia au constituit, de asemenea, puncte importante pe care diplomatia americana a fost nevoita sa le abordeze, in efortul de a constitui un front comun impotriva Irakului. Desi atat statele europene occidentale, cat si Japonia erau interesate sa-si apere pozitiile lor economice din zona, administratia americana nu a fortat nota pentru a le impune acestora sa participe direct la interventia militara din Golf impotriva Irakului. Aceasta pozitie a starnit reactii diverse in Congresul american, mergandu-se de la sustinerea pozitiei adoptate de Casa Alba pana la criticarea vehementa a acesteia de catre cei care considerau ca nu trebuie aparate interesele Japoniei si Europei Occidentale in zona Golfului cu ajutorul trupelor americane. Criticii administratiei Bush considerau ca aliatii occidentali trebuie sa se implice direct in apararea propriilor interese, afectate de invazia irakiana. Au fost inregistrate numeroase declaratii dure ale congresmenilor americani, fapt ce a dus la o tensionare a relatiilor dintre Casa Alba si europeni, precum si la crearea in cadrul natiunii americane a unui curent de opinie nefavorabil statelor vest-europene si Japoniei. Raspunsurile partenerilor Statelor Unite nu au intarziat sa apara, intr-o forma mai mult sau mai putin voalata. Ezitarile aliatilor s-au datorat, pe de o parte, propriilor slabiciuni politice si militare - in comparatie cu potentialul american - si perceptiei ca Statele Unite incearca sa-si intareasca hegemonia mondiala, afectandu-le interesele. Participarea fortelor militare aliate la operatiunile din Golf a contat mai mult ca gest politic decat ca forta importanta care sa actioneze pe campul de lupta. Doar la nivel tactic au fost acceptate unele compromisuri simbolice, fara a se pune in pericol scopul final al actiunii militare aliate: infanteria marina americana s-a oprit la portile capitalei Kuweit-City, permitand trupelor arabe din Forta multinationala sa o elibereze. Practic, trupele irakiene erau retrase din oras in acel moment.

Casa Alba a cautat, insa, sa obtina din partea aliatilor numeroase contributii financiare pentru a acoperi cheltuielile Fortei multinationale, intr-o perioada in care George Bush se confrunta cu puternice presiuni bugetare.

Germania si Japonia, aliatii cei mai bogati ai S.U.A., nu au avut o contributie diplomatica semnificativa in rezolvarea crizei. Chiar si contributiile lor financiare considerabile au fost mai degraba 'impuse' de administratia americana decat oferite prin propriul lor acord. Fondurile respective erau acordate cu conditia respectarii unor prevederi clare referitoare la utilizarea lor; mai tarziu, sumele alocate au fost reduse la minimum, folosindu-se ca subterfugiu nivelul ratei de schimb al monedelor nationale si analizandu-se critic costurile reale ale operatiunilor din Golf suportate de bugetul federal al Statelor Unite. Reticenta manifestata de Germania si Japonia se explica prin faptul ca, pentru Bonn si Tokio, nu avea o mare importanta cine controleaza petrolul kuweitian atata timp cat urmau a fi disponibile suficiente produse petroliere la un pret acceptabil, in anumite circumstante politice. Era insa foarte clar ca cele doua state nu vor accepta politica dictatorului irakian, care urmarea sa detina controlul absolut asupra surselor de petrol kuweitiene. Legatura economicului cu politica acestor state avea anumite limite, precizate clar, si sustinerea Fortei multinationale de catre Germania si Japonia nu a constituit un capriciu sau o obligatie asumata printr-un act international incheiat inainte de invazia irakiana.

Atitudinea razboinica adoptata de Londra nu a fost privita cu simpatie de partenerii sai vest-europeni si acest aspect a fost relevat de mass-media occidentala. A iesit in evidenta pozitia guvernului belgian, care a refuzat sa aprobe livrarea de munitii catre corpul expeditionar britanic dislocat in Golf, precum si aprecierea ministrului de externe belgian Mark Eyskens, care considera 'belicoasa' atitudinea Marii Britanii fata de criza din Golf.[1]

In privinta tarilor nordice europene, acestea si-au mentinut, in timpul crizei din Golf, pozitia lor traditionala de sprijinire a Israelului, iar trei dintre acestea - Danemarca, Norvegia si Suedia - au trimis efective simbolice in cadrul Fortei multinationale.

Saddam Hussein

Incheierea conflictului armat iraniano-irakian in 1988 a consfintit autocratia lui Saddam Hussein, dar puternica militarizare a statului sau si desfasurarea operatiunilor militare au creat o datorie estimata la 90 de miliarde de dolari. Pentru a acoperi aceasta datorie si pentru a plati importurile de produse de baza era necesara dezvoltarea economiei irakiene. Dar Bagdadul a ales o alta varianta pentru rezolvarea problemelor sale financiare si, totodata, mentinerea statutului de forta militara si politica puternica in zona: invadarea Kuweitului, unul dintre principalii sai creditori. Din aparator al comunitatii arabe in fata fundamentalismului iranian, regimul irakian a devenit agresor amenintand cu forta si alte state arabe din regiune.

In viziunea sa, Saddam Hussein a considerat ca indeplinea o misiune sfanta 'eliberand' Kuweitul, acesta fiind primul pas pentru crearea 'Marelui stat arab'. In zilele critice care s-au scurs imediat dupa invazie acesta a incercat sa-l asigure de intentiile sale 'pasnice' pe regele Fahd al Arabiei Saudite, dar nu a reusit sa-l insele. [2]

Guvernul saudit, aliat fidel al Casei Albe, a considerat invazia ordonata de Saddam Hussein din august 1990 atat ca pe o amenintare la adresa sa, cat si ca pe o oportunitate: i-a fost teama de o posibila invazie irakiana - fapt ce a determinat Riyadhul sa permita accesul unor trupe nemusulmane pe teritoriul sau - si a incercat prin mijloace diplomatice sa se asigure ca va avea un cuvant greu de spus in negocierile ce urmau sa aiba loc dupa incheierea conflictului.

Punctele esentiale urmarite de diplomatia saudita in acel moment au fost:

- eliberarea Kuweitului si reinstalarea la conducerea acestui stat a dinastiei Al-Sabbah;

- mentinerea Iranului in izolarea politica in care se gasea inainte de izbucnirea conflictului;

- reintoarcerea Turciei la neutralitatea sa fata de disputele dintre tarile arabe;

- pastrarea unor bune relatii cu Yemenul.

Ultimul punct este interesant deoarece se stie ca Saddam Hussein a sprijinit unificarea celor doua state yemenite in 1990, starnind nemultumirile guvernului saudit.

3. Desfasurarea conflictului

3.1Antecedente

Istoria relatiilor americano-irakiene

Pana la revolutia din Iran, Saddam Hussein a fost in ochii Washingtonului un satelit al sovieticilor si era tratat corespunzator. Dupa victoria ayatolahului Homeini (un adversar convins al Statelor Unite) in Iran, dictatorul irakian a inceput sa fie privit ca un partener strategic, deoarece si acestuia nu-i erau pe plac noii lideri de la Teheran (Saddam se temea de un eventual export de revolutie islamica in tara sa .Aceste temeri erau cu atit mai mari, cu cit in Irak majoritatea populatiei este -ca si in Iran- siita, pe cind conducerea se afla in miinile sunitilor

Pentru a anticipa evenimentele si a rapi provincia Huzestan (bogata in petrol si in plus la toate - locuita de arabi), Hussein porneste un razboi impotriva Iranului- Saddam spera ca va infringe repede Iranul slabit de revolutie si de blocada impusa acestuia de catre SUA.[3] Washingtonul si aliatii sai l-au sprijinit pe Saddam, livrindu-i armament si oferindu-i credite.

Dictatorul de la Bagdad, insa, nu a reusit sa castige acest razboi care a adus Irakul in pragul colapsului economico-financiar. Atunci el a hotarit sa-si imbunatateasca situatia financiara prin anexarea Kuwaitului, tara vecina cu uriase rezerve de petrol, fata de care Irakul avea pretentii de ordin istoric (Irakul timp indelungat nu a recunoscut independenta Kuwaitului, sustinind ca acesta nu este decit o parte a provinciei sale Basra care a fost ocupata la sfirsitul secolului XIX de catre Marea Britanie. De mentionat ca nici asa denumire geografica ca Irak nu a existat pina la mandatul britanic asupra acestui teritoriu ). Operatiunea desfasurata de trupele irakiene la 2 august 1990 a fost prima actiune militara violenta de mare amploare desfasurata in Orientul Mijlociu dupa incheierea Razboiului Rece. Organizatia Natiunilor Unite a fost surprinsa de rapiditatea operatiunii realizate de armata irakiana, iar stirile despre invazie au amplificat temerile in randul statelor vecine - in mod deosebit in Arabia Saudita si in Israel. Primul semnal de amenintare major lansat de Saddam Hussein conducatorilor kuweitieni a aparut la sfarsitul lunii mai 1990, cand a avut loc la Bagdad intalnirea reprezentantilor statelor arabe pentru analizarea situatiei create in Israel de fluxul de emigranti evrei proveniti din Uniunea Sovietica si estul Europei. In cadrul convorbirilor presedintele irakian a criticat personal, printre altele, statele arabe care mentineau la un nivel scazut pretul petrolului - fiind vizate indeosebi Arabia Saudita si Kuweitul.

Pentru rezolvarea acestei probleme, ministrii petrolului din Irak, Kuweit, Arabia Saudita, Qatar si Emiratele Arabe Unite s-au intalnit la Jidda, la 10 iulie 1990, si au hotarat sa-si limiteze productia de titei cu scopul de a obtine cresterea pretului petrolului de la 13 la 18 dolari/barilul de petrol. Ministrul kuweitian a revenit insa in ziua urmatoare asupra deciziei luate, neacceptand pretul inalt dorit mai ales de irakieni. Cu acel prilej, el a precizat ca urma sa isi reconsidere punctul de vedere in cazul in care celelalte state arabe incalcau limitele de productie stabilite inainte de reuniunea respectiva.

Cateva zile mai tarziu, in cadrul unei reuniuni a O.P.E.C., acelasi ministru kuweitian si-a exprimat intentia de a mentine cota de productie a Kuweitului la nivelul stabilit la Jidda doar pana in toamna anului 1990. Aceasta masura putea produce in octombrie 1990 o noua scadere a pretului petrolului datorita cresterii productiei de titei kuweitian si acest fapt a starnit mania presedintelui Saddam Hussein.

Ca urmare a pozitiei inflexibile manifestate de reprezentantul kuweitian la masa negocierilor, ministrul de externe irakian a trimis la 16 iulie 1990 omologului sau kuweitian, seicul Sabah al-Ahmad, un memorandum prin care solicita sa se returneze Irakului 2,4 miliarde dolari pentru petrolul extras de Kuweit din regiunea Rumalia in timpul razboiului dintre Iran si Irak, teritoriu revendicat de mai multa vreme de irakieni. Totodata, Tarik Aziz solicita plata a 12 miliarde de dolari drept compensatie pentru pagubele provocate economiei irakiene de supraproductia de petrol kuweitian, care generase scaderea pretului petrolului pe piata mondiala.

In acelasi memorandum s-au mai cerut anularea datoriei de razboi pe care o avea regimul de la Bagdad fata de Kuweit - 10 miliarde dolari - si cedarea in favoarea Irakului a insulelor kuweitiene Warba si Babiyan, de unde se putea controla accesul catre singurul port maritim irakian, Umm Qasr.

In cadrul discursului rostit la 17 iulie 1990, cu prilejul Zilei Revolutiei Irakiene, Saddam Hussein a reluat acuzatiile cuprinse in memorandumul trimis de Tarik Aziz seicului Sabah al-Ahmad,, subliniind printre altele 'pericolul de otravire la care este supusa economia irakiana datorita supraproductiei kuweitiene de petrol'.[4] Totodata, presedintele irakian a afirmat atunci ca exista un plan 'inspirat de America pentru a submina interesele si securitatea arabilor' si a sustinut ca Emiratele Arabe Unite si Kuweitul au participat la 'proiectul sionist sustinut de imperialisti impotriva natiunii arabe'.[5]

La finalul discursului, ministrul de externe kuweitian, seicul Sabah al-Ahmad, a fost acuzat de dictatorul irakian ca era agent american. 'Irakul - a spus in acel moment Saddam Hussein - a devenit singurul aparator de baza al arabilor; datorita armamentului sofisticat din dotarea armatei irakiene, imperialistii nu vor indrazni sa atace, dar isi vor reface planurile de razboi folosindu-se de agentii lor care conduc Golful'.[6]

Doua saptamani mai tarziu, armata irakiana a pus in aplicare planul de ocupare a Kuweitului, iar cateva zile mai tarziu a fost anuntata anexarea acelui stat de catre Irak.

Hussein spera ca americanii nu se vor amesteca in conflict, temindu-se de reactia negativa a URSS. Raportul de forte pe arena internationala, insa, era cu totul altul decit in trecut: la inceputul anilor ’90 Uniunea Sovietica agoniza si nu mai era in stare sa infrunte Statele Unite. Conducatorii sovietici nu au reusit sa determine schimbarea raportului de forte din Orientul Mijlociu in favoarea lor, desi s-au straduit foarte mult, iar sprijinul pe care Moscova l-a acordat unor lideri politici si militari din Egipt, Siria, Yemen, Libia, Irak, Sudan si Algeria de-a lungul mai multor decenii s-a diminuat semnificativ . Mai mult decat atat, reprezentantii Uniunii Sovietice au refuzat sa acorde sprijin militar regimului de la Bagdad dupa ce armata irakiana a invadat Kuweitul la 2 august 1990. Atitudinea adoptata de Mihail Gorbaciov a permis Statelor Unite sa alcatuiasca rapid si eficient o coalitie militara multinationala pentru a-l forta pe Saddam Hussein sa-si retraga trupele de ocupatie din Kuweit.

Dupa incheierea operatiunii militare “Furtuna in Desert” de catre Forta Multinationala (sfarsitul lunii februarie 1991), intre Irak si Kuweit s-au stabilit contacte in vederea demarcarii granitei dintre cele doua state. O comisie ONU s-a deplasat la fata locului si a inceput masuratorile topografice, utilizandu-se ca document de baza acordul semnat la 4 octombrie 1963 de catre reprezentantii ambelor tari. In aprilie 1991 a sosit in zona respectiva si comisia UNIKOM (United Nations Iraq/Kuweit Observer Mission) pentru a monitoriza activitatea la Khor Abdullah si in zona demilitarizata dintre statele respective.

Delimitarea zonei neutre s-a efectuat plecandu-se de la frontiera comuna si aceasta a inclus atat o fasie de teren irakian de 10 km latime, cat si o portiune de teren kuweitian lata de 5 km de-a lungul intregii granite comune.[7]

Din compunerea comisiei UNIKOM au facut parte subunitati trimise de Canada (genisti), Elvetia si Chile (echipaje pentru avioanele si elicopterele comisiei), Danemarca (personal pentru conducere administrativa), Norvegia (echipe medicale), Suedia (echipe logistice) si observatori din Argentina, Austria, Bangladesh, Canada, China (20 de observatori), Danemarca, Fiji, Finlanda, Franta, Ghana, Grecia, Ungaria, India, Indonezia, Irlanda, Italia, Kenya, Malaesia, Nigeria, Norvegia, Pakistan, Polonia, Romania, Senegal, Singapore, Suedia, Thailanda, Turcia, Marea Britanie, Uruguay, SUA (20 de observatori), URSS (20 de observatori) si Venezuela

Securitatea tuturor strainilor a fost asigurata pana in iunie 1991 de companii de casti albastre austriece si daneze detasate din cadrul Fortei ONU de mentinere a pacii in Cipru (UNFICYP), precum si de subunitati fijiene, ghaneze si nepaleze din cadrul Fortei ONU de mentinere a pacii in Liban (UNIFIL).

Efectuand masuratorile topografice pentru marcarea frontierei, membrii comisiei ONU au ajuns la concluzia ca irakienii au detinut timp de 27 de ani o fasie de teren care le apartinea de fapt kuweitienilor. Pentru a indrepta acea greseala, comisia a hotarat mutarea bornelor de granita cu cateva sute de metri spre nord, respectiv spre nord-est si est fata de pozitia lor din 1989. Bagdadul a protestat vehement, fiind ingrijorat de faptul ca pierdea o portiune din provincia sa Rumalia, bogata in zacaminte de petrol, si o parte din singurul sau port maritim, Umm Qasr. Ministrul de externe irakian, Ahmed Hussein Al-Sammarei, a declarat imediat ca noua frontiera crea un nou punct de tensiune in regiune, iar in Adunarea Nationala irakiana s-au auzit voci care sustineau ca demarcarea internationala a granitei era doar primul pas facut de conspiratorii din Statele Unite si Marea Britanie pentru dezmembrarea Irakului.[8]

Pe de alta parte, kuweitienii au criticat regimul de la Bagdad pentru ca obstructiona activitatea comisiei ONU de delimitare a frontierei.

Pana la urma, in 1992, la sfarsitul lunii iulie, s-a admis ca puturile de petrol de pe terenurile irakiene dintre Sawat si Batin sa apartina Kuweitului, iar portul Umm Qasr si canalul navigabil Khar Zabheir sa ramana in posesia Irakului, pentru ca acesta sa aiba acces direct la mare. Activitatea propriu-zisa de demarcare a granitei in teren s-a finalizat in noiembrie 1992, iar Organizatia Natiunilor Unite si cele doua state au recunoscut noua frontiera.[9]

A urmat catastrofa din anul 1992 cand trupele irakiene au fost silite de catre fortele coalitiei internationale conduse de SUA sa paraseasca Kuwaitul ocupat. Dar Saddam a reusit sa-si pastreze puterea, iar dusmanul sau, George Bush-seniorul a pierdut campania pentru al doilea mandat prezidential.Cu aceasta ocazie Saddam Hussein a trimbitat in intreaga lume despre victoria sa asupra Statelor Unite Catastrofa din anul 1992 el a numit-o „Mama tuturor biruintelor”. Intrarea in hotelul in care erau cazati jurnalistii straini a fost pavata cu o mozaica care-l reprezenta pe presedintele american. Ceea ce este interesant ca multi arabi l-au crezut si el a devenit in ochii lor un al doilea Saladin (in araba Salah-ad-Din: mare conducator de osti din secolul XII care i-a zdrobit pe cruciatii lui Richard-Inima de leu in batalia de la Hittin si a readus Ierusalimul in anul 1187 sub egida islamului. S-a nascut in acelasi oras ca si S. Hussein – Tikrit) venit sa salveze „Dar-al-Islam” („Lumea islamului”) de cruciatii contemporani.

In deceniul care a urmat, Irakul a fost supus unor sanctiuni economice foarte dure. Saddam Hussein nu mai putea procura armament si componente care l-ar fi ajutat sa avanseze in programele sale de creare a armelor de distrugere in masa. Tara a fost inundata de spioni americani. Kurdistanul irakian a iesit de sub controlul Bagdadului. Sudul siit a fost cu greu pacificat si putea din nou sa se rascoale in orice moment. In tara era penurie acuta de produse alimentare si medicamente. Saddam lupta din rasputeri pentru a se mentine la putere

Deoarece este cel mai populat stat din Peninsula Arabica, Yemenul a fost considerat mereu o posibila amenintare de regii sauditi, chiar daca dezvoltarea economica a tarii vecine a fost, in general, asociata cu mentinerea unor relatii bune cu Arabia Saudita. Ingrijorarea a sporit insa la Riyadh dupa ocuparea Kuweitului de catre armata irakiana pentru ca reprezentantul regimului de la Sanna in Consiliul de Securitate al ONU (in calitate de membru nepermanent) a votat impotriva adoptarii rezolutiilor care condamnau agresiunea savarsita de regimul de la Bagdad asupra Kuweitului. Imediat, ministrul de interne saudit a hotarat expulzarea mai multor mii de muncitori yemeniti aflati la lucru in Arabia Saudita. Yemenul s-a confruntat astfel cu un val de someri si a pierdut o sursa de sustinere a bugetului de stat. In plus, chiar daca exportul de petrol yemenit a crescut si au fost concesionate perimetre noi de exploatare a titeiului unor companii straine, veniturile obtinute de guvernul de la Sanaa au fost insuficiente pentru satisfacerea nevoilor unei populatii de 13,5 milioane de locuitori si pentru achitarea creditelor scadente in 1991 (doar 20 % din obligatiile financiare asumate in fata creditorilor internationali pentru acel an au fost achitate). Economia yemenita era in continuare slab dezvoltata, iar lipsa resurselor financiare a condus la instabilitate politica si dezvoltarea curentului nationalist.

3.2Desfasurarea propiu –zisa

Primul razboi din Golf, cel iraniano-irakian, a fost declansat in anul 1980 ca urmare a neintelegerilor existente la nivel politic. Intre fundamentalistii iranieni siiti – care au ajuns la putere in 1979 si l-au alungat pe sahul Reza Pahlavi – si liderul sunnit ce se afla la conducere in Irak, situatia s-a tensionat rapid, ca rezultat al opiniilor diferite pe care le aveau ayatolahul Khomeiny, respectiv Saddam Hussein in privinta modului cum trebuiau conduse statele musulmane. Iar existenta unei minoritati siite in sudul Irakului nu a facut decat sa amplifice temerile conducatorului irakian in legatura cu o posibila inlaturare a sa de catre regimul de la Teheran. In consecinta, Saddam Hussein a declansat o serie de represalii impotriva populatiei siite din Irak, fapt ce a starnit un val de proteste in capitala Iranului. A urmat o escaladare a tensiunii dintre cele doua state, iar disputa teritoriala a reprezentat doar un ingredient in amalgamul de ratiuni politice care au condus la un razboi pustiitor si inutil. Dupa opt ani de suferinte impuse celor doua popoare, fara sa se inregistreze victoria militara decisiva, intre cele doua parti s-a incheiat un armistitiu (august 1988). Cu acel prilej, regimul de la Bagdad renunta la pretentia sa ca Irakul sa aiba o suveranitate deplina asupra fluviului Shatt-el-Arab. Practic, s-a revenit la sistemul antebelic de folosire in comun a estuarului acelui curs de apa, care constituie in acelasi timp si o granita naturala intre cele doua state.

Scrisoarea pe care i-a adresat-o Saddam Hussein presedintelui Iranului, la 14 august 1990, dupa ce Kuweitul a fost ocupat de armata irakiana, nu a facut decat sa confirme faptul ca Bagdadul accepta sa respecte armistitiul din 1988, sa elibereze imediat prizonierii de razboi iranieni si sa aplice prevederile tratatului de la Alger, semnat in 1975. Din acel moment a fost usurata si activitatea observatorilor UNIIMOG (United Nations Iran-Iraq Military Observer Group), care urmareau de doi ani aplicarea corecta a prevederilor acordului de incetare a focului. Pe de alta parte, liderul irakian a profitat de situatie, retragandu-si o parte din trupele sale dispuse la frontiera cu Iranul pentru a-si putea consolida regimul de ocupatie din Kuweit. Totodata, decizia lui Saddam Hussein a determinat plecarea grupului de observatori UNIIMOG, al carui mandat a expirat la 28 februarie 1991 si nu a mai fost reinnoit de ONU. [10]

Cu toate acestea, problemele dintre Iran si Irak nu au fost solutionate in totalitate. In cursul interventiei Fortei multinationale impotriva armatei irakiene, pentru eliberarea Kuweitului, Saddam Hussein a reusit sa-si trimita in Iran cea mai mare parte a avioanelor sale militare. Superioritatea aeriana evidenta a coalitiei conduse de Statele Unite l-a fortat pe liderul de la Bagdad sa incerce aceasta metoda, cu totul originala, pentru a-si ocroti aparatele de zbor achizitionate din Occident si Uniunea Sovietica in cursul razboiului iraniano-irakian. Un proverb romanesc - „S-a facut frate cu dracul pana cand a trecut puntea!” - poate fi folosit ca o concluzie pentru situatia in care s-a aflat Saddam Hussein in acele momente. Un numar de 115 avioane irakiene (24 Mirage F-1, 4 Suhoi-20, 40 Suhoi-22, 24 Suhoi-24, 7 Suhoi-25, 12 MIG-23, 4 MIG-29) au reusit sa aterizeze in Iran[11], insa Teheranul a anuntat ca pe aeroporturile sale se afla doar 22 de aparate care apartineau Bagdadului. Atunci s-a presupus ca iranienii au oprit celelalte avioane irakiene in contul despagubirilor de razboi ce li se cuveneau dupa conflictul din 1980-1988 dar, pana in prezent, nu au fost oferite explicatii oficiale privind motivele care au condus la o asemenea decizie si nici amanunte referitoare la soarta acelei flote aeriene.

O alta sursa de tensiune intre cele doua state o reprezinta minoritatea siita aflata in Irak. Dupa infrangerea suferita in Kuweit de armata irakiana, cativa lideri ai comunitatii siite din sudul tarii au declansat, in prima parte a lunii martie 1991, o revolta impotriva sunnitilor condusi de Saddam Hussein. Rascoala a fost insa repede inabusita de unitatile Garzii Republicane, loiale liderului irakian, si au aparut cu acel prilej discutii legate de un posibil ajutor pe care Teheranul l-ar fi acordat coreligionarilor sai din tara vecina. Totul a ramas la stadiul de presupunere, dar acest element de tensiune nu trebuie neglijat cand se analizeaza relatiile dintre cele doua state, in actualul context international. De asemenea, nu trebuie uitate legaturile Bagdadului cu comunitatile sunnite din Iran, situate atat in nord-vest (la granita cu Irakul), cat si in estul si sud-vestul tarii, precum si problemele cu care se confrunta iranienii dupa ce au primit un flux de refugiati afgani in anii ’80. Mozaicul religios din regiune ii poate permite lui Saddam Hussein sa apeleze la populatia afgana (in marea ei majoritate sunnita) impotriva Iranului, sau a altor state ale lumii. Aspectele privind finantarea se pot rezolva usor, utilizandu-se veniturile obtinute din vanzarea atat a produselor petroliere irakiene, cat si a opiului afgan (cel mai mare producator de opiu din lume este Afganistanul, cu peste 50 000 ha cultivate cu mac opiaceu in ultimii doi ani)[12]

Saddam Hussein a facut o mare greseala cand a apreciat ca regimul de la Riyadh nu va permite stationarea de trupe straine in Arabia Saudita. Pe de alta parte, discursul rostit de presedintele irakian la 12 august 1990,la Bagdad, a convins pe multi arabi ca Irakul intentiona sa instituie un regim de ocupatie asupra Kuweitului.

In ceea ce priveste pe regele Fahd, acesta isi daduse deja acordul inainte de 12 august 1990 pentru desfasurarea de trupe americane in Arabia Saudita deoarece persoane oficiale de la Pentagon prezentasera printului Bandar bin Sultan, ambasadorul saudit la Washington, fotografii realizate de satelitii americani cu dispozitivul de lupta ofensiv al armatei irakiene la granita cu Arabia Saudita. Intrucat nimeni nu putea garanta ca Saddam Hussein se va limita la ocuparea Kuweitului, regimul de la Riyadh a adoptat masuri preventive pentru descurajarea oricarei agresiuni impotriva teritoriului sau.

In consecinta, Washingtonul a declansat operatiunea 'Scutul Desertului' ('Desert Shield'), unitati americane din Forta de Reactie Rapida fiind aduse in Arabia Saudita, iar comunitatea internationala a oferit imediat ajutoare materiale Arabiei Saudite, precum si Turciei si Israelului, potentiale victime ale unei actiuni irakiene in forta.

mai multe state membre N.A.T.O. au anuntat ca vor trimite forte militare, fie ele si simbolice, in Golf.

Astfel, Marea Britanie si Franta au furnizat forte terestre, navale si aeriene, Belgia, Canada, Germania si Italia au trimis unitati de aviatie, ultimele doua state mentionate participand si cu nave de sprijin pentru efectuarea operatiunilor de deminare. Portugalia a contribuit la efectuarea unor transporturi maritime pentru sprijinirea Fortei multinationale, iar Spania a trimis in zona Golfului nave militare care sa sprijine procesul de aplicare a sanctiunilor O.N.U. Madridul si-a exprimat insa intentia de a nu participa direct la ofensiva impotriva Irakului, nici chiar in cazul in care un stat membru al N.A.T.O. - Turcia - ar fi fost atacat.

Decizia guvernului spaniol de a permite decolarea de la Sevilla, la 2 februarie 1991, a avioanelor americane B-52 pentru bombardarea trupelor irakiene a constituit o palida compensare. Marea Britanie a furnizat pentru coalitia antiirakiana 35 000 de militari, majoritatea voluntari. Cu toate acestea, Statul Major britanic s-a confruntat cu un deficit de efective la mai multe unitati, mai ales la cele care se bazau masiv pe rezervisti - in special la cele de artilerie. O divizie blindata britanica, formata din doua brigazi plus suportul logistic, a fost angajata in Golf. Aproape jumatate din efectivele acestei divizii proveneau de la Brigada 8, subordonata Armatei Britanice de la Rin (BAOR) - aflata pe teritoriul vest-german14. De asemenea, avioane de lupta apartinand Fortelor Regale Britanice au participat la operatiunile militare impotriva Irakului, iar guvernul de la Londra a permis, la inceputul lunii februarie 1991, avioanelor de bombardament americane B-52 sa utilizeze baza aeriana Faiford din provincia Gloucester pentru a intreprinde atacuri impotriva principalelor grupari de forte din sud-estul Irakului.

Implicarea Marii Britanii si a Frantei din punct de vedere al armatei si armelor folosite

Marea Britanie a pregatit si a trimis la randul sau in Arabia Saudita, in cadrul operatiunii 'Granby', un corp expeditionar alcatuit din unitati ale armatei de uscat (Divizia 1 Blindata, insotita inclusiv de grupul sau de elicoptere: 23 AH - 7 'Lynx' si 23 AH - 1 'Gazelle'), forte speciale de interventie (elemente din Regimentul 22 S.A.S. si Marina Regala S.B.S.) si cateva escadrile de aviatie. Pe aerodromurile din imediata apropiere a zonei de conflict au aterizat 18 Tornado F-3 din Grupul 13 Vanatoare al R.A.F. si 42 Tornado GR-1, 6 Jaguar din Escadrila 41 Cercetare, 6 Buccaneer, 3 Nimrod MR-2, 8 VC-10, 6 Victor, 2 Tristar K-1 si elicoptere CH-47 'Chinook', 24 SA-330 'Puma', 12 HC-4 'Sea King'. Totodata, Marina Regala a deplasat in Orientul Mijlociu mai multe nave de lupta (4 distrugatoare: 'Cardiff', 'Gloucester', 'Manchester' si 'Exeter'; 4 fregate: 'Brazen', 'London', 'Brilliant' si 'Brave'), o nava portelicopt ('Argus'), o nava de salvare ('Herald'), 4 dragoare de coasta si doua submarine ('Opossum' si 'Otus').

Si armata franceza a primit ordin sa intre in actiune. La 3 august 1990 s-a declansat operatiunea 'Salamandre', portavionul 'Clemenceau' incepand deplasarea spre Golful Persic. Acesta a fost insotit de o grupare aeronavala de interventie rapida. Regimentul 5 Elicoptere de lupta, transportat de portavionul francez, a reusit sa-si stabileasca la 23 august 1990 baza proprie pe teritoriul Arabiei Saudite. Ulterior, au sosit avioanele (14 Mirage 2000 C, 8 Mirage F-1 C, 28 Jaguar A, 6 Mirage F-1 CR), elicopterele SA - 241 'Gazelle' ,unitatile Diviziei 6 Usoara Blindata – un regiment de tancuri, unul de infanterie (Regimentul 1 Spahii) si unul de recunoastere blindat (Regimentul 4 Dragoni) – precum si Regimentul 2 Strain Infanterie, Regimentul 1 Strain Cavalerie, Regimentul 6 Strain Geniu, Regimentul 11 Artilerie din Divizia 9 Infanterie Marina, doua batalioane din Divizia 9 Infanterie Marina si comandouri de recunoastere si cercetare din Regimentul 2 Strain Parasutisi

Doar armata Statelor Unite a dislocat in Golf rachete cu incarcatura conventionala pentru lovirea de la mare distanta - peste 1000 km - a obiectivelor irakiene importante, analistii militari fiind surprinsi de decizia statelor majore francez si britanic de a nu trimite asemenea mijloace de lupta moderne in Orientul Mijlociu cu toate ca le aveau in dotarea propriilor armate. De exemplu, mai multe divizioane americane de rachete cu raza medie de actiune 'Lance' au fost deplasate in zona de conflict, iar U.S. Navy a lansat impotriva Irakului, in perioada 17 ianuarie-23 februarie 1991, 264 de rachete de croaziera BGM-109 C 'Tomahawk' si 27 de rachete BGM-109 D 'Tomahawk'.

Pentru actiunea de eliberare prin forta a Kuweitului, presedintele George Bush si-a asumat intreaga responsabilitate politico-militara si a reusit sa obtina din partea O.N.U. un mandat in acest sens. Conducerea actiunilor militare impotriva regimului de la Bagdad a revenit, in mod firesc, Statelor Unite, deoarece Pentagonul detinea controlul asupra intregii zone de conflict si dispunea de toate mijloacele necesare ducerii unui razboi fara sa depinda de statele coalitiei antiirakiene.