Principii de guvernare bizantina în secolele VIII-XII
Lumea crestina nu putea admite decât un singur împarat, pentru ca nu exista decât un singur Dumnezeu care l-a trimis, l-a delegat. Bizantinii aveau o teama instinctiva fata de orice partaj al puterii: în momentul în care cu putin timp înainte de moartea lui Manuel I (1143-1180), sotia i-a adus pe lume un copil handicapat, evenimentul a fost considerat «ca anuntator al poliarhiei, care este mama anarhiei» si pretext pentru sfatuitorii lui Andronic I pentru executarea tânarului Alexis II, pentru ca «suveranitatea multipla nu este buna» si «nu este nevoie decât de un singur suveran, de un singur împarat» . Idealul era ca acest împarat unic sa domneasca absolut singur, sa faca totul singur, în cadrul Imperiului.
Vasile I când se decide sa trimita asa-numitii anchetatori fiscali pentru reprimarea fraudelor, afirma ca el însusi se va ocupa de acest gen de afaceri. Fie ca era vorba despre Vasile al II-lea pe care Psellos ni-l descrie ca pe un conducator caruia îi placea sa conduca treburile Statului singur, fie ca amintim pe alti functionari de Stat, referinta se îndreapta întotdeauna catre un ideal politic de tip patriarhal, în virtutea caruia suveranul se comporta cu poporul sau ca si un parinte, ca un tata de familie drept si sever. În cazul aparitiei semnelor ce prevesteau o revolta, guvernatorul unei provincii nu lua nici o decizie daca suveranul nu-i dadea un raspuns la scrisoarea de avertisment pe care i-o trimitea. Pe scurt : «pamântul este al meu si nu al tau . iar tu daca nu ai primit ordin de la mine cum ti-ai permis sa pedepsesti oameni?» . Era greu de imaginat cum o alta persoana putea impieta autoritatea împaratului asa cum consemna Isaac II: «este îngaduit împaratilor sa faca tot ceea ce vor» pentru ca nu exista dezacord între Dumnezeu si ei în guvernarea problemelor pamântesti ; într-un cuvânt orice act al împaratului era traducerea vointei divine.
Stapân al tuturor lucrurilor si al oamenilor din Imperiul sau, împaratul detinea puterea absoluta asupra bunurilor si libertatilor tuturor, chiar daca în anumite situatii exista riscul nerespectarii legii. Exceptiile puteau aparea numai în cazul în care se faceau în beneficiul unei echitati superioare, pe care Dumnezeu o inspira. Împaratul îsi permitea chiar sa priveze de drepturile cele mai elementare indivizi sau comunitati, asa cum s-a întâmplat în repetate rânduri cu dinastia macedoneana a carei politica sociala a fost o constanta violare a garantiilor legale. În rest, împaratul cel care poate fi în unele situatii deasupra legii, în altele o poate îmblânzi pentru a ierta pe cineva, cum a fost cazul cu Constantin IX Monomahul, cel care renunta la respectarea legii pentru un functionar vinovat de evaziune fiscala. Nu trebuie uitat nici faptul ca suveranul în calitate de instrument al lui Dumnezeu nu putea face exces de puterea sa umana. Ajuns pe tron Isaac al II-lea jurase ca nu va omorî pe nimeni, nici chiar pe dusmanul sau cel mai de temut; în acest timp Nichita Choniates consemna ca nimeni si cu atât mai mult împaratul, nu poate tolera o crima, chiar daca împins de necesitatea de a pedepsi pe culpabili, Isaac a sfârsit prin a depasi în rigoare pe predecesorul sau, Andronic Comnenul.
Împaratul putea face totul în limita vointei divine; în plus tot ceea ce este bun în lume nu putea proveni decât de la el, idee cu atât mai puternica la Bizant, cu cât aceasta era sprijinita si de traditia elenistica, retransmisa prin intermediul Imperiului roman. Astfel, victoria care vine de la Dumnezeu, nu poate fi decât cea a împaratului, soldatul lui Dumnezeu, chiar si în cazurile în care suveranul nu participase fizic la conflict. Când un general de armata obtinea o victorie, împaratul era cel care triumfa, asa cum a facut Manuel I dupa victoria lui Kontostefanos asupra ungurilor din 1167. Lui Leon al VI-lea cel care nu a parasit niciodata Constantinopolul, Aretas de Cezareea îi atribuie totusi meritul victoriei din 901 asupra arabilor, caci regasim aici «cu adevarat binefacerile strategiei tale, marturia pe care ne-o da sufletul tau prieten al lui Dumnezeu», pe scurt, «o victorie datorata autoritatii si puterii imperiale». Victoria ca favoare acordata de Cel de Sus reprezentantului Sau pe pamânt, demonstra si încrederea pe care Dumnezeu o avea în continuare în împarat; de aceea Ioan al II-lea dupa victoriile sale împotriva pecenegilor si turcilor purta pe un car icoana Maicii Domnului, ca si Manuel I dupa victoria asupra ungurilor.
Împaratul se putea bucura si de alte binefaceri, demnitatile sale provenind de la Dumnezeu. Prezenta împaratului printre oameni, era o suprema garantie, o asigurare ca harul divin pogoara peste el, ca existenta societatii umane depinde de cea a împaratului, deoarece el este cel care acorda fiecaruia valoarea pe care o merita si deci locul pe care-l ocupa. A respecta pe împarat, însemna a respecta întreaga umanitate crestina. Faptul ca nici un om nu-ti face vreun rau, spuneau demnitarii lui Alexios al II-lea, reprezenta garantia ca Imperiul va fi pastrat.
Una din calitatile Împaratului era impasibilitatea (apatia) în virtutea careia, cum spunea Alexios Comnenul fiului sau, trebuie întotdeauna pastrata o atitudine impozanta, cea pe care el însusi o afiseaza în mijlocul supusilor. Chiar si în viata zilnica a basileului nu trebuia lasata impresia vreunei tulburari interioare. Aceasta serenitate se traducea mai ales în exercitarea actului imperial de justitie, care consta «în a privi cu acelasi ochi pe toata lumea, cei care detineau autoritatea si ceilalti», care nu trebuia sa condamne pe nimeni fara o ancheta prealabila, urmarind practic echitatea suprema prin care fiecare poate obtine satisfactie. Împaratul trebuia sa aiba aceasta calitate tipic greceasca, «bunavointa fata de oameni» (filantropia), care consta în puterea de a sti sa ierti, asa cum a facut Alexios I Comnenul de-a lungul domniei sale, cu riscul, în cazul lui Constantin al IX-lea, de a da impresia unui om slab în fata dusmanilor. În afara iertarii, aceasta filantropie îngloba si generozitatea, asemenea gestului lui Vasile I, cel care dupa o perioada cu recolte slabe anula impozitul pe produse pe timp de 2 ani.
Astfel, se impune portretul unui tip de suveran ideal, admis atât de oficiali cât si de masele populare; el reiesea si din promisiunile unui Constantin al X-lea, care în 1059 în momentul succesiunii spunea: "voi fi binevoitor, pentru cei tineri voi fi ca un tata, ca un frate pentru cei de vârsta mea si un sprijin pentru cei în vârsta" . Pâna la urma împaratul putea fi chiar un sfânt, asa cum afirma Nicolae Misticul, ca este un om "al carui suflet sfânt este inspirat de Dumnezeu". Sfintenia imperiala putea fi considerata chiar o adevarata asceza, înca si mai meritorie decât aceea a solitarilor, caci trebuia sa reziste în acest caz grijilor mondene. Vorbind despre parintii sai, Leon al VI-lea spunea ca: «ei nu au trecut, prin viata îmbracati în par de camila, ascunsi prin grote si prin munti, ci au avut o cale grea datorita grijilor si solicitarilor care-i presau fara încetare în favoarea altora, în timp ce ei vegheau pentru salvarea universului». Ajuns la o asemenea stare, împaratul devine un model pentru supusii sai, deoarece modul de a conduce al acestora era lege pentru subiecti. Daca împaratul era puternic, totul era bine, daca era virtuos si poporul practica aceleasi virtuti. Aceeasi valoare de exemplu se extinde si asupra religiei: împaratul trebuia sa ajute poporul, sa înteleaga cum trebuie sa se mântuiascà si sa cunoasca mai bine pe Dumnezeu, caci asa cum spunea Fotie «suveranul nu trebuia sa se preocupe numai de propria mântuire, ci si de cea a poporului pe care-l are în grija, sa vegheze asupra lui si sa-l ia de mâna pentru a cunoaste ca si el perfectiunea cunoasterii lui Dumnezeu». În fata acestui ghid reactia normala era una de teama si veneratie, transformata uneori în adorare.
Administratia centrala
Sistemul de functionare al administratiei centrale ne este cunoscut datorita gustului pronuntat al bizantinilor, îndeosebi al înaltilor functionari de la Curte, pentru taxis, ordinea, pe care Dumnezeu a lasat-o lumii, cea de care se foloseste acela care comanda trupele pe câmpul de lupta, dar si ordinea ierarhica a demnitatiilor si a functiilor în Stat . Cei care faceau parte din adminstratia centrala erau mari amatori de tratate care explicau taxisul, taktika; unele lucrari aveau caracter militar, fiind inspirate din tratatele antice, Leon al VI-lea care aparea foarte rar pe câmpul de lupta reusind sa fie un autor prolific în acest sens. Alte lucrari contineau liste cu demnitati si functii, care ne dau multe informatii despre administratia bizantina. Toata aceasta ordine exista în Palat, iar metoda de guvernare purta numele de sekreta. seful administratiei centrale purta numele de protoasekretis si era în general un om de încredere al împaratului. Un alt post foarte important era dromos, cel însarcinat cu transmiterea ordinelor imperiale pe întreg teritoriul Bizantului, ocupându-se si cu întretinerea drumurilor si a sistemului de legaturi postale în întreg Imperiul. Sakellionul era responsabilul trezoreriei Statului; eidikonul avea în sarcina serviciul starii civile, iar genikonul era cel care trebuia sa supravegeheze colectarea corecta a impozitelor
Armata si sistemul thematic
Basileu, la origine rege, acest termen apare în titulatura bizantina în secolul al VII-lea, dupa victoria asupra persilor si devine caracteristic împaratului romanilor, basileus ton romaion, echivalent cu imperator.
La noi independenta statala s-a concretizat în secolul al XIV-lea printr-un epitet legat de titlul de "domn", "de sine stapânitor", care era de origine bizantina. Pe o icoana daruita Marei Lavrei forma greaceasca de autokrator este folosita pentru Vladislas, titlul fiind atribuit si lui Alexandru cel Bun pe epitrahilul de la Staraia Ladoga. Mai multe detalii la E. VÂRTOSU, Titulatura domnilor si asocierea la domnie în Ţara Româneasca si Moldova (pâna în secolul al XVI-lea), Bucuresti, 1960, p. 197-213.
A.
CAMERON, The Construction of Court Ritual: the Byzantine Book of Ceremonies, în Rituals of Royalty. Power and Ceremonial in
Traditional Societies,
Pentru tara noastra vezi A. PIPPIDI, Traditia politica bizantina în tarile române în secolele XVI-XVIII, Bucuresti, 1983, p. 40-45.
M. MCCORMICK, Analyzing Imperial Ceremonies, în Jahrbuch der österreichischen Byzantinistik, 35, 1985, p.1-20.
L. BREHIER, Les Institutions de l'Empire byzantin, Paris, Albin Michel, 1971, (lucrarea este foarte importanta pentru toate aspectele institutionale ale lumii bizantine). Vezi si H. AHRWEILLER, Etudes sur les structures administratives et sociales de Byzance, Londra, 1971; N. SVORONOS, Etudes sur l'organisation intérieure, la société et l'économie de l'Empire byzantin, Londra, 1973.
Transferat în parte la Constantinopol, Senatul roman înceteaza în secolul al V-lea de a mai fi o adunare deliberativa, continuând sa reprezinte o categorie sociala de înalti demnitari. Apartenenta la Senat nu era un titlu sau o functie, ci o calitate sociala non ereditara. Aceasta calitate antrena o serie de privilegii juridice dar si obligati precum neparticiparea directa la viata comerciala sau în domeniul finaantelor Statului.
Moneda de aur cu o greutate de 4,54g, care a ramas stabila pâna la mijlocul secolului al XI-lea. Valoarea monezii se diviza în 24 de carate sau keratia, ce însemna 1/24 din nomisma.
Kritesul era cel mai înalt functionar civil al unei theme, însarcinat cu justitia, devenind în secolul al X-lea adevaratul guvernator al themei.
|