Principii de guvernare bizantina in secolele VIII-XII

Principii de guvernare bizantina în secolele VIII-XII

Dumnezeu, împaratul si legea

[1] credincios al lui Hristos-Dumnezeu, ortodox, autokrator al Romanilor». Împaratul se definea prin titlul sau . El era mai întâi credincios lui Dumnezeu, care i-a conferit puterea sa si ortodox, ceea ce reprezenta fundamentul legitimitatii sale, conferindu-i puterea absoluta a autocratorului. Aceasta putere se exercita în mod deosebit în cadrul Imperiului, singurul care corespunde întregului pamânt sau oikumene, Imperiul Romanilor.

În calitate de locotenent al lui Dumnezeu, împaratul era atoputernic: el era întruchiparea legii, el era cel care asigura continuitatea acesteia. Împaratul avea obligatia de a aplica hotarârile conciliare, iar legislatia canonica era integrata în dreptul imperial. De asemenea împaratul convoca si prezida sinodul, dar autoritatea dogmatica apartinea exclusiv acestuia din urma. Împaratul nu era nici cleric, nici un simplu laic; el era un isapostolas, «egal cu apostolii». În acest sens el avea o serie de privilegii liturgice: dreptul de a intra în Sfântul Altar prin usile împaratesti, el se împartasea singur din Sfântul Potir; patriarhul aplica porfirogenetilor la 8 zile dupa nastere tunderea care marca caracterul lor sacru, împaratul avea dreptul de a predica si a binecuvânta multimea credinciosilor.

În cartea Despre ceremonii, Constantin al VII-lea explica participarea împaratului la Liturghie, ca având un accentuat caracter simbolic: el crea imaginea terestra a ordinii divine din lume. Dupa Constantin al VII-lea, un înger ar fi daruit lui Constantin cel Mare vesmintele din purpura rezervate numai suveranilor[3]. Maiestatea imperiala impunea linistea, de aceea adunarile oficiale în care împaratul îsi prezenta hotarârile sale erau silentia. Împaratul nu vorbea niciodata direct, ci numai prin gesturi si prin intermediul unui demnitar. El facea parte dintr-un ceremonial de adorare cu rezonanta religioasa, însotit de lumânari si tamâie . Cei care veneau la el, îsi plecau capetele pâna la pamânt, dupa care uneori îi sarutau picioarele sau genunchii. La masa imperiala, într-o sufragerie din aur (chrysotriklinos), împaratul invita periodic câte 12 persoane sarace, alese cu grija, carora printr-un simbolism simplu le spala picioarele. Ceremonialul plin de fast de la Curtea imperiala a înregistrat un vizibil declin începând cu secolul al XII-lea, când are loc o izolare aristocratica a puterii .

Lumea crestina nu putea admite decât un singur împarat, pentru ca nu exista decât un singur Dumnezeu care l-a trimis, l-a delegat. Bizantinii aveau o teama instinctiva fata de orice partaj al puterii: în momentul în care cu putin timp înainte de moartea lui Manuel I (1143-1180), sotia i-a adus pe lume un copil handicapat, evenimentul a fost considerat «ca anuntator al poliarhiei, care este mama anarhiei» si pretext pentru sfatuitorii lui Andronic I pentru executarea tânarului Alexis II, pentru ca «suveranitatea multipla nu este buna» si «nu este nevoie decât de un singur suveran, de un singur împarat» . Idealul era ca acest împarat unic sa domneasca absolut singur, sa faca totul singur, în cadrul Imperiului.

Vasile I când se decide sa trimita asa-numitii anchetatori fiscali pentru reprimarea fraudelor, afirma ca el însusi se va ocupa de acest gen de afaceri. Fie ca era vorba despre Vasile al II-lea pe care Psellos ni-l descrie ca pe un conducator caruia îi placea sa conduca treburile Statului singur, fie ca amintim pe alti functionari de Stat, referinta se îndreapta întotdeauna catre un ideal politic de tip patriarhal, în virtutea caruia suveranul se comporta cu poporul sau ca si un parinte, ca un tata de familie drept si sever. În cazul aparitiei semnelor ce prevesteau o revolta, guvernatorul unei provincii nu lua nici o decizie daca suveranul nu-i dadea un raspuns la scrisoarea de avertisment pe care i-o trimitea. Pe scurt : «pamântul este al meu si nu al tau . iar tu daca nu ai primit ordin de la mine cum ti-ai permis sa pedepsesti oameni?» . Era greu de imaginat cum o alta persoana putea impieta autoritatea împaratului asa cum consemna Isaac II: «este îngaduit împaratilor sa faca tot ceea ce vor» pentru ca nu exista dezacord între Dumnezeu si ei în guvernarea problemelor pamântesti ; într-un cuvânt orice act al împaratului era traducerea vointei divine.

Stapân al tuturor lucrurilor si al oamenilor din Imperiul sau, împaratul detinea puterea absoluta asupra bunurilor si libertatilor tuturor, chiar daca în anumite situatii exista riscul nerespectarii legii. Exceptiile puteau aparea numai în cazul în care se faceau în beneficiul unei echitati superioare, pe care Dumnezeu o inspira. Împaratul îsi permitea chiar sa priveze de drepturile cele mai elementare indivizi sau comunitati, asa cum s-a întâmplat în repetate rânduri cu dinastia macedoneana a carei politica sociala a fost o constanta violare a garantiilor legale. În rest, împaratul cel care poate fi în unele situatii deasupra legii, în altele o poate îmblânzi pentru a ierta pe cineva, cum a fost cazul cu Constantin IX Monomahul, cel care renunta la respectarea legii pentru un functionar vinovat de evaziune fiscala. Nu trebuie uitat nici faptul ca suveranul în calitate de instrument al lui Dumnezeu nu putea face exces de puterea sa umana. Ajuns pe tron Isaac al II-lea jurase ca nu va omorî pe nimeni, nici chiar pe dusmanul sau cel mai de temut; în acest timp Nichita Choniates consemna ca nimeni si cu atât mai mult împaratul, nu poate tolera o crima, chiar daca împins de necesitatea de a pedepsi pe culpabili, Isaac a sfârsit prin a depasi în rigoare pe predecesorul sau, Andronic Comnenul.

Împaratul putea face totul în limita vointei divine; în plus tot ceea ce este bun în lume nu putea proveni decât de la el, idee cu atât mai puternica la Bizant, cu cât aceasta era sprijinita si de traditia elenistica, retransmisa prin intermediul Imperiului roman. Astfel, victoria care vine de la Dumnezeu, nu poate fi decât cea a împaratului, soldatul lui Dumnezeu, chiar si în cazurile în care suveranul nu participase fizic la conflict. Când un general de armata obtinea o victorie, împaratul era cel care triumfa, asa cum a facut Manuel I dupa victoria lui Kontostefanos asupra ungurilor din 1167. Lui Leon al VI-lea cel care nu a parasit niciodata Constantinopolul, Aretas de Cezareea îi atribuie totusi meritul victoriei din 901 asupra arabilor, caci regasim aici «cu adevarat binefacerile strategiei tale, marturia pe care ne-o da sufletul tau prieten al lui Dumnezeu», pe scurt, «o victorie datorata autoritatii si puterii imperiale». Victoria ca favoare acordata de Cel de Sus reprezentantului Sau pe pamânt, demonstra si încrederea pe care Dumnezeu o avea în continuare în împarat; de aceea Ioan al II-lea dupa victoriile sale împotriva pecenegilor si turcilor purta pe un car icoana Maicii Domnului, ca si Manuel I dupa victoria asupra ungurilor.

Împaratul se putea bucura si de alte binefaceri, demnitatile sale provenind de la Dumnezeu. Prezenta împaratului printre oameni, era o suprema garantie, o asigurare ca harul divin pogoara peste el, ca existenta societatii umane depinde de cea a împaratului, deoarece el este cel care acorda fiecaruia valoarea pe care o merita si deci locul pe care-l ocupa. A respecta pe împarat, însemna a respecta întreaga umanitate crestina. Faptul ca nici un om nu-ti face vreun rau, spuneau demnitarii lui Alexios al II-lea, reprezenta garantia ca Imperiul va fi pastrat.

Una din calitatile Împaratului era impasibilitatea (apatia) în virtutea careia, cum spunea Alexios Comnenul fiului sau, trebuie întotdeauna pastrata o atitudine impozanta, cea pe care el însusi o afiseaza în mijlocul supusilor. Chiar si în viata zilnica a basileului nu trebuia lasata impresia vreunei tulburari interioare. Aceasta serenitate se traducea mai ales în exercitarea actului imperial de justitie, care consta «în a privi cu acelasi ochi pe toata lumea, cei care detineau autoritatea si ceilalti», care nu trebuia sa condamne pe nimeni fara o ancheta prealabila, urmarind practic echitatea suprema prin care fiecare poate obtine satisfactie. Împaratul trebuia sa aiba aceasta calitate tipic greceasca, «bunavointa fata de oameni» (filantropia), care consta în puterea de a sti sa ierti, asa cum a facut Alexios I Comnenul de-a lungul domniei sale, cu riscul, în cazul lui Constantin al IX-lea, de a da impresia unui om slab în fata dusmanilor. În afara iertarii, aceasta filantropie îngloba si generozitatea, asemenea gestului lui Vasile I, cel care dupa o perioada cu recolte slabe anula impozitul pe produse pe timp de 2 ani.

Astfel, se impune portretul unui tip de suveran ideal, admis atât de oficiali cât si de masele populare; el reiesea si din promisiunile unui Constantin al X-lea, care în 1059 în momentul succesiunii spunea: "voi fi binevoitor, pentru cei tineri voi fi ca un tata, ca un frate pentru cei de vârsta mea si un sprijin pentru cei în vârsta" . Pâna la urma împaratul putea fi chiar un sfânt, asa cum afirma Nicolae Misticul, ca este un om "al carui suflet sfânt este inspirat de Dumnezeu". Sfintenia imperiala putea fi considerata chiar o adevarata asceza, înca si mai meritorie decât aceea a solitarilor, caci trebuia sa reziste în acest caz grijilor mondene. Vorbind despre parintii sai, Leon al VI-lea spunea ca: «ei nu au trecut, prin viata îmbracati în par de camila, ascunsi prin grote si prin munti, ci au avut o cale grea datorita grijilor si solicitarilor care-i presau fara încetare în favoarea altora, în timp ce ei vegheau pentru salvarea universului». Ajuns la o asemenea stare, împaratul devine un model pentru supusii sai, deoarece modul de a conduce al acestora era lege pentru subiecti. Daca împaratul era puternic, totul era bine, daca era virtuos si poporul practica aceleasi virtuti. Aceeasi valoare de exemplu se extinde si asupra religiei: împaratul trebuia sa ajute poporul, sa înteleaga cum trebuie sa se mântuiascŕ si sa cunoasca mai bine pe Dumnezeu, caci asa cum spunea Fotie «suveranul nu trebuia sa se preocupe numai de propria mântuire, ci si de cea a poporului pe care-l are în grija, sa vegheze asupra lui si sa-l ia de mâna pentru a cunoaste ca si el perfectiunea cunoasterii lui Dumnezeu». În fata acestui ghid reactia normala era una de teama si veneratie, transformata uneori în adorare.

Administratia centrala

Sistemul de functionare al administratiei centrale ne este cunoscut datorita gustului pronuntat al bizantinilor, îndeosebi al înaltilor functionari de la Curte, pentru taxis, ordinea, pe care Dumnezeu a lasat-o lumii, cea de care se foloseste acela care comanda trupele pe câmpul de lupta, dar si ordinea ierarhica a demnitatiilor si a functiilor în Stat . Cei care faceau parte din adminstratia centrala erau mari amatori de tratate care explicau taxisul, taktika; unele lucrari aveau caracter militar, fiind inspirate din tratatele antice, Leon al VI-lea care aparea foarte rar pe câmpul de lupta reusind sa fie un autor prolific în acest sens. Alte lucrari contineau liste cu demnitati si functii, care ne dau multe informatii despre administratia bizantina. Toata aceasta ordine exista în Palat, iar metoda de guvernare purta numele de sekreta. seful administratiei centrale purta numele de protoasekretis si era în general un om de încredere al împaratului. Un alt post foarte important era dromos, cel însarcinat cu transmiterea ordinelor imperiale pe întreg teritoriul Bizantului, ocupându-se si cu întretinerea drumurilor si a sistemului de legaturi postale în întreg Imperiul. Sakellionul era responsabilul trezoreriei Statului; eidikonul avea în sarcina serviciul starii civile, iar genikonul era cel care trebuia sa supravegeheze colectarea corecta a impozitelor

Aceste câteva functii mentionate dadeau acces la ceremonialul imperial, purtând marca proximitatii fata de împarat. Salariul si ceremonialul deveneau de asemenea criterii deosebit de importante ale ierarhizarii bizantine. Demnitatea de protospatar[11] oferea onoarea de a face parte din Senat , statut care oferea o serie de privilegii judiciare (tribunal special, juramânt la domiciliu, dispensa de cautiune).

În întregul sistem administrativ bizantin un loc important îl ocupa eficienta financiara, care cunoaste o criza sensibila odata cu devalorizarea nomismei[13] de aur din secolul al XI-lea. De aceea, sistemul fiscal cunoaste începând cu secolul al VIII-lea o anumita evolutie în vederea satisfacerii necesitatilor unui Stat în expansiune precum si unele modificari sociale. Din secolul al VIII-lea au aparut primele suprataxe, ajungându-se practic în secolele X-XI la o dublare a acestora. În aceste conditii micii proprietari erau pusi în dificultate. Pericolul desfintarii unor sate a determinat Statul bizantin sa inventeze un sistem de degrevare provizorie (sympatheia) cu o durata de 30 de ani, care permitea contribuabilului datornic sau mostenitorilor acestuia, sa-si plateasca restantele în mod progresiv. În cazul în care la termenul stabilit suma restanta nu era achitata, pamântul în cauza facea obiectul unei decizii de retragere (klasma): el devenea clasmatic, proprietatea Statului . De asemenea, marirea impozitelor a antrenat si o trecere a multor terenuri în proprietatea Statului sau o crestere semnificativa a evaziunii fiscale. Schimbarile monetare din secolul al XI-lea au condus spre o schimbare a modului de contabilizare a impozitelor: Statul acorda ofiterilor si înaltilor demnitari, dreptul de a precepe taxele direct din anumite zone, care le erau atribuite sub o forma concesionara. Masura a fost profitabila pentru aristocratie, care devine beneficiara unei anumite suveranitati, o putere asupra oamneilor de rând.

Armata si sistemul thematic

[15] ale carui atributii nu erau exclusiv juridice. Pe de alta parte, themele de mici dimensiuni se dovedeau insuficiente în cazul unor operatiuni de anvergura, chiar si defensive; themele de frontiera sunt regrupate sub autoritatea unui duce sau catepan . În timpul dinastiei comnenilor, pe fondul unei fragmentari a administratiei locale, s-a încercat o reconstituire a vechilor theme, încredintate fie ducilor, fie strategului, care acumula functiile civile si militare. Acest amestec de centralizare si descentralizare a dus la o slabire a autoritatii imperiale în favoarea puterii locale.

Din momentul crearii themelor, armata bizantina era împartita între themata, formata din soldati profesionisti, care în perioadele de pace reveneau la casele lor, si tagmata, contingente de mercenari, a caror origine sociala era diversa. La rândul ei, flota era organizata dupa acelasi model: o flota a themelor maritime (Marii Egee, Samos, Kefalonia etc.) si ploimon, comandata de un drongar al ploimon[17]. În secolul al X-lea, pe fondul multiplicarii expeditiilor pe termen lung si la distante mari, evolutia strategica si tehnica a modificat aceasta organizare. Armata si-a pierdut în aceasta perioada aspectul «popular» al soldatilor, transformându-se într-o armata de mercenari straini; era vorba în primul rând de varegi, specializati în garda imperiala si de turci, contingent important dar nesigur în timpul derutei de la Mantzikert. Odata cu dezvoltarea cavaleriei, au fost recrutati specialisti, crestini occidentali, desemnati prin termenul generic de franci, dar care în realitate erau normanzi, francezi, germani sau englezi. Principala noutate era faptul ca acesti cavaleri refuzau autoritatea bizantina, preferând sa fie condusi de catre un sef ales de ei . În fruntea câtorva sute de oameni, principii armeni sau georgieni s-au pus adesea la dispozitia împaratului bizantin: Grigorie Pakurianos în fruntea georgienilor a fost folosit de Alexios I Comnenul în luptele împotriva normanzilor si a pecenegilor din Balcani. Pentru serviciile aduse, el a obtinut din partea împaratului mari suprafete de teren în Tracia, unde a fondat o manastire care a servit ca loc de retragere pentru soldatii sai.