Procesul Montauk

Procesul Montauk

În februarie 1993, Preston si Duncan au facut o excursie la Montauk. Preston terminase deja filmarea pe banda video a "Turului localitatii Montauk" (dupa cum avea sa fie cunoscut), singura înregistrare disponibila la ora actuala a cladirilor din interiorul bazei Camp Hero. Cu ocazia excursiei respective, Preston si-a parcat microbuzul într-o zona aflata la nord de intrarea principala la Camp Hero. Cladirile bazei se aflau în partea de est a zonei respective. Este vorba de cladirile în care au locuit cândva militarii stationati la Camp Hero, preluate între timp în proprietate de diferiti indivizi. Preston, Duncan si o a treia persoana s-au îndreptat catre buncarul aflat în exteriorul gardului care delimita curtea interioara a bazei. La întoarcere, au fost acostati de doi politisti din politia parcului national.

Acestia i-au amendat pe Preston si pe amicii sai, dar numai dupa ce s-au consultat cu un al treilea barbat îmbracat în civil. Preston le-a explicat ca nu se aflau pe teritoriul bazei si ca nu facusera nimic ilegal. Unul dintre ofiterii de politie i-a raspuns ca sunt dispusi sa se ia la harta cu orice curios care se apropie prea mult de baza. Între timp, Preston a dat pe ascuns drumul la camera video pe care o purta agatata la gât. A obtinut astfel 13113i87n suficient material audio pentru a putea servi ca proba într-un eventual proces de contestare a amenzii.

Cei mai multi americani sunt dispusi sa scoata imediat 50 de dolari din buzunar pentru a scapa de aceste amenzi. Nu era însa cazul lui Preston, Duncan si amicului acestora, care s-au decis sa conteste amenzile la tribunal. Era o chestiune de principiu, nu de bani sau de timp. Cu ocazia aceasta, ar fi aflat în mod oficial si cui apartinea proprietatea bazei Montauk.

Prima înfatisare în fata Curtii de Justitie din East Hampton, Suffolk County, s-a produs la data de 19 mai 1993. Numerele de înregistrare ale dosarului erau 93-4-345, 93-4-346 si 93-4-347. Judecator era Onorabilul James R. Ketcham, procuror era Michael Brown, Esq. (procuror adjunct al districtului), iar reporter al curtii era Elena McClash.

În timpul înfatisarii, domnul Brown a aratat ca cei trei erau acuzati de aceeasi crima (încalcarea proprietatii). L-a informat de asemenea pe judecator ca acestia doreau sa rezolve diferendul prin proces juridic. Preston a explicat ca, anterior, fusese inclusiv în portiunea interioara a bazei, pentru a face un film video. A adaugat ca a obtinut doua afirmatii diferite din partea Comisiei Parcului National în legatura cu zonele închise accesului public. Un ofiter de politie al parcului i-a spus sa stea în afara gardului care delimita zona interzisa. O alta doamna de la biroul pacului national din Hither Hills le-a spus de asemenea ca atâta vreme cât ramân în afara indicatorului care spune ca încalcarea proprietatii este interzisa totul este în regula. Ambele afirmatii difereau de cea a politistului care i-a amendat.

Judecatorul Ketcham a spus ca doreste sa lamureasca chestiunea o data pentru totdeauna, pentru ca este posibil sa mai apara si alte asemenea cazuri. A adaugat ca pe vremuri obisnuia sa pescuiasca în zona, dar nu mai era la curent cu ultimele evolutii. Preston dorea sa obtina o delimitare clara a zonei în care avea voie sa mearga de cea care era interzisa. De fapt, astepta ca cei de la Comisia Parcului National sa dea publicitatii o harta, întrucât auzise de la un prieten avocat din New York ca exista o lege potrivit careia parcurile nationale sunt disponibile accesului public. Daca cel putin o treime din teritoriul parcului nu este disponibila accesului public, teritoriul respectiv îsi pierde statutul de parc national (si fondurile aferente primite de la stat). Preston anticipa deja raspunsul Comisiei Parcului National, caci facuse estimari si stabilise ca zona interzisa depasea o treime din teritoriul parcului. Chestiunea era greu de descâlcit.

Judecatorul era preocupat mai întâi de toate de asezarea corecta a indicatoarelor, pentru ca oamenii sa stie pe unde au voie sa treaca si pe unde nu. Se pare ca nu tinea de jurisdictia sa sa ordone Statului sa deseneze liniile de demarcatie. Judecatorul Ketcham i-a cerut procurorului sa-l aduca pe politistul care i-a amendat pe cei trei acuzati ca martor în proces, stabilind apoi data procesului propriu-zis.

Pe 16 iunie 1993, la Curtea de Justitie East Hampton s-a tinut procesul. Numerele de înregistrare si numele celor implicati erau aceleasi. Personal, nu am putut participa la proces, caci un prieten ma invitase la un concert Moody Blues, dupa ce îi daduse lui Justin Hayward un exemplar din cartea mea, Proiectul Montauk (am primit ulterior o scrisoare de la acesta în care îmi spunea ca i-a placut cartea si ca si-a intitulat urmatorul album Calator în timp). L-am rugat asadar pe amicul meu Mike Nichols sa participe în locul meu la proces. Altfel spus, sa fie ochii si urechile mele.

Acuzatii s-au prezentat dis-de-dimineata la proces. Deloc surprinzator, toate celelalte procese programate pentru ziua respectiva s-au tinut înaintea acestuia. Era o încercare evidenta de a izola cazul în speta, astfel încât sa participe cât mai putini oameni în publicul spectator. Într-adevar, sala tribunalului a ramas în final complet goala, cu exceptia lui Mike Nichols. Acesta mi-a povestit mai târziu ca procurorul s-a apropiat de el si i-a cerut sa paraseasca sala. Mike i-a raspuns ca era un proces public si ca avea dreptul sa ramâna daca dorea, dupa care nu a mai fost deranjat cu nimic.

Din motive de pragmatism, Preston i-a reprezentat si pe ceilalti doi acuzati, vorbind practic pentru toti trei.

Procurorul adjunct al districtului si-a început discursul acuzându-i pe Preston si pe ceilalti doi de violarea sectiunii 375.1, subdiviziunea H, din Legea Parcurilor si Recreatiei a statului New York, potrivit careia intrarea sau ramânerea pe o proprietate numita structura desemnata ca fiind interzisa printr-un indicator sau de catre un oficial al biroului, pe o perioada definita sau indefinita, reprezinta o infractiune. Potrivit domnului Brown: "Aceste fapte s-au petrecut în orasul East Hampton, districtul Suffolk, statul New York". Este foarte important sa remarcam ca tribunalul a recunoscut ca proprietatea în cauza se afla sub jurisdictia Legii Parcurilor si Recreatiei, data de statul New York, întrucât reprezenta un precedent juridic. Daca statul New York detinea sau nu proprietatea asupra terenului în cauza nu facea obiectul procesului.

Preston si-a început apararea (inclusiv în numele celorlalti doi) povestind întâlnirea sa cu politistul si cu doamna de la biroul din Hither Hills, care i-au spus ca poate ramâne în afara gardului interior. Gardul avea însemne rosii si albe, care indicau ca zona este interzisa accesului public. De aceea, el considera ca atât timp cât a stat în afara gardului, s-a aflat în legalitate. A adaugat ca se afla în preajma buncarului departamentului de pompieri, situat în afara gardului cu pricina, când a fost acostat de niste oameni care pretindeau ca lucreaza în interiorul incintei interzise. Acestia l-au întrebat ce face acolo si el le-a raspuns ca face un film video. Muncitorii nu au parut sa fie deloc deranjati si nu i-au cerut sa plece.

S-a stabilit asadar ca problema aflata în litigiu tinea strict de zona în care se aflau acuzatii în momentul amendarii lor: în interiorul sau în afara gardului.

Acuzarea l-a chemat atunci ca martor pe ofiterul Roland Walker. Acesta a afirmat ca lucra în Politia Parcului National al statului New York de noua ani, din care sapte si i-a petrecut la Montauk. A adaugat ca a absolvit Academia de Politie a statului New York, fiind specializat în Hazmat, radare, EVOC si munca de secretariat[1].

Rugat sa descrie indicatoarele amplasate lânga baza, ofiterul Walker a spus: "Acestea sunt asezate la fiecare metru si afirma clar ca proprietatea apartine statului New York, fiind interzisa accesului public".

Ofiterul Walker a depus marturie ca la data de 5 februarie 1993 a fost chemat de Donald Balcuns pentru motiv ca niste intrusi ar fi patruns în parc. I-a asteptat pe acestia la intrarea în parc, asteptând sa se întoarca la masina. A recunoscut în fata curtii ca atunci când i-a vazut, acestia nu se afla în partea interioara împrejmuita de gard. Acest lucru nu l-a împiedicat însa sa îi amendeze, bazându-se pe marturia lui Donald Balcuns, care afirma ca acuzatii s-au aflat mai devreme în interiorul partii împrejmuite. Preston si-a încheiat interogatoriul întrebându-l pe ofiter daca i-a vazut personal în interiorul curtii interioare. Raspunsul a fost negativ.

Acuzarea l-a chemat apoi ca martor pe Donald Balcuns. Acesta a afirmat ca locuieste la Camp Hero, Montauk, New York (în ansamblul de locuinte din partea de nord a bazei), fiind angajat de statul New York ca mecanic.

Balcuns a depus marturie ca baza a apartinut cândva armatei, având la acea vreme si un gard exterior. Între timp, ea a trecut în subordinea Diviziei de radare 773, care a pus si un gard interior. A recunoscut asadar ca zona este împrejmuita de doua garduri.

Procurorul l-a întrebat pe Balcans ce s-a întâmplat la data de 5 februarie 1993, la orele 4:45 dupa-amiaza. Acesta a raspuns ca un alt angajat i-a transmis prin radio ca "exista intrusi în Camp Hero". În continuare, Balcans a cercetat zona si i-a descoperit pe cei trei acuzati, dupa care a apelat la politia parcului.

În treacat fie spus, este curios faptul ca primul angajat a preferat sa-i transmita mesajul radio lui Balcans, si nu direct politistilor. Oare avea acesta si statutul de ofiter de securitate? si de ce ar fi trebuit sa le pese lucratorilor din incinta parcului daca cineva se afla în afara gardului interior?

Balcans a afirmat clar ca acuzatii s-au aflat în afara gardului Diviziei de Radare 773, dar în interiorul gardului exterior care delimiteaza baza Camp Hero. El a adaugat ca le-a spus acuzatilor ca se aflau într-o zona interzisa, dar acestia i-au replicat ca se afla în afara gardului de protectie, motiv pentru care a transmis mesajul radio catre politisti.

Procesul a continuat cu tot felul de discutii referitoare la cele doua garduri, unul exterior si celalalt interior. Toata lumea a cazut de acord ca acuzatii s-au aflat în incinta gardului exterior, dar în afara zonei împrejmuite de gardul interior. Balcans sustinea ca inclusiv zona din interiorul gardului exterior era interzisa. Acuzarea a insistat foarte mult pe aceasta tema. Preston l-a întrebat însa pe Balcans daca în afara gardului exterior erau puse indicatoare de restrictionare a accesului. Acesta a raspuns ca nu existau asemenea indicatoare, exceptându-le pe cele vechi, ramase de pe timpul armatei, care spuneau: "Zona interzisa, apartinând Guvernului SUA".

Preston i-a spus ca este o poveste de adormit copiii. Balcans sustinea ca turistii nu au dreptul sa treaca dincolo de gardul exterior, dar singurele indicatoare sunt cele apartinând guvernului federal, care ar indica faptul ca mai exista înca o prezenta federala în zona. Convingerea lui a ramas aceea ca Balcans dadea de fapt un semnal care nu era adresat tribunalului.

Judecatorul Ketcham a dispus eliberarea acuzatilor, pe motiv ca nu existau suficiente motive pentru ca acestia sa nu treaca dincolo de gardul exterior. A comentat de asemenea afirmând ca indicatoarele militare nu reprezinta în nici un caz indicatoare ale parcului national. Pe de alta parte, a adaugat ca nu poti intra în interior fara un permis de acces.

În final, Preston a cerut un ordin al tribunalului care sa oblige Comisia Parcului National sa delimiteze cu precizie zona interzisa oficial. Judecatorul i-a raspuns ca nu poate da un asemenea ordin, desi si-ar fi dorit sa aiba autoritatea de a face acest lucru. Ofiterul Walker a promis ca se va interesa ce poate fi facut în aceasta directie.

Dupa tot acest tambalau, câteva indicatoare au aparut subit la capatul autostrazii Old Montauk Highway, în zona vestica de acces în Camp Hero. Acestea nu afirma însa altceva decât "Parcarea interzisa". Pâna la ora actuala nu am întâlnit indicatoare care sa interzica intrarea în perimetrul exterior al gardului care încercuieste incinta bazei. Data fiind si cererea procurorului care i-a cerut amicului meu sa paraseasca tribunalul înainte de începerea procesului, înclin sa cred ca întreaga chestiune este considerata extrem de sensibila.

Oricum ar fi, Preston si prietenii sai au câstigat procesul. Mai mult, tribunalul a recunoscut ca baza de la Camp Hero era o facilitate apartinând parcului national al statului New York. În acest caz, ramâne întrebarea: de ce nu a putut face nimic politia în cazul surferului deranjat la miezul noptii care s-a confruntat cu personalul militar al bazei? si de ce s-a comportat oficialul atât de nepoliticos? si ce cauta o corporatie privata (Cardion) într-un parc national? John Zacker sustinea chiar ca este vorba de o proprietate privata.

Pe scurt, am luat decizia sa studiez mai amanuntit chestiunea proprietatii de la Camp Hero.