Proiecte de modernizare ale României

Radu Baltasiu

[2], initierea sincronizarii este obligatorie fara ca succesul reformelor sa fie o certitudine. În România începutului de secol XX chiar si succesul partial al dezvoltarii începute cu o suta de ani mai devreme (în secolul XIX) s-a soldat cu o maladie sociala si economica foarte îngrijoratoare, numita neoiobagie. Practic, la începutul secolului XX, în România procesele de dezvoltare erau suportate de catre taranime. Împovararea acesteia a atingea înainte de primul razboi mondial dimensiuni insuportabile. Situatia era cu adevarat paradoxala: dezvoltarea capitalista a României se facea prin exploatarea aproape feudala a satului.

Vom putea întelege mai usor problema proiectelor de dezvoltare daca ne imaginam lumea ca pe un sistem. Lumea în care traim este integrata în ceea ce numim sistem mondial modern. Ca orice sistem, acesta are un centru - alcatuit din natiunile cele mai civilizate, care "definesc istoria", si o periferie care orbiteaza în jurul centrului. Relatia dintre aceste doua elemente nu este optionala. Nici o natiune nu se poate sustrage orbitarii. Ce tine la un loc sistemul mondial este uriasa retea a diviziunii mondiale a muncii si a pietelor.

Marele teoretician britanic Toynbee considera ca paturile sociale în sarcina carora intra raspunsurile societatii fata cu provocarile istoriei sunt numite "elite". Ele au atât pozitia sociala cât si cunostintele de a raspunde creator acestora. Elitele pot mobiliza masele într-o directie constructiva sau negativa, în folosul sau în deserviciul acestora din urma. În primul caz avem dovada civilizarii societatilor, în cel de-al doilea, dezvoltarea poate înfunda societatile într-o noua barbarie. Elitele care ofera raspunsuri adecvate sunt numite "creatoare" de Toynbee sau elite propriu-zise, iar cele care se folosesc de pozitia înalta din societate pentru exploatarea acesteia, lasând societatile la voia istoriei sunt numite de Toynbee "minoritate dominanta", sau "elite demagogice", "patura superpusa" în sociologia româneasca. Fiind lipsite de legitimitatea conferita de succesul în solutionarea problemelor, statele demagogice tind sa fie guvernate nu atât prin legea dreptului cât prin dreptul fortei celui mai tare:

Harta intereselor geopolitice în spatiul românesc în secolele XVIII-XIX. Pe teritoriul românesc s-au desfasurat (ca teatru principal sau secundar) nu mai putin de noua razboaie ruso-austro-turce în perioada 1710-1877 (între 1710-1712, 1716-1718, 1736-1738, 1768-1774, 1787-1791, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856, 1877-1878). Interesele rusesti sunt contrabalansate de interesele puternice ale Angliei la Gurile Dunari si Strâmtori în prima jumatate a secolului XIX, ceea ce a favorizat dezvoltarea moderna a României.

Iata un breviar al celor mai importante evenimente care s-au constituit în context si premise pentru modernizarea spatiului românesc:

Pentru spatiul românesc modernizarea a fost o conditie de existenta. Modernizarea nu a fost o optiune, ci un imperativ, resimtit ca atare atât de clasele dominante cât si de paturile de jos. Modernizarea era mai mult decât o etapa de dezvoltare, ea coincidea cu necesitatea de a elibera natiunea de dominatia imperiilor otoman si austro-ungar. Prin regimul politic pe care acestea le-au impus societatii românesti, împartita în cele trei tari, aproape ca au interzis accesul acesteia la progres. Daca regimul austro-ungar excela prin duplicitate si opresiune nationala, regimul otoman interzicea în mod efectiv dreptul Principatelor de a face comert cu restul lumii si, în plus, prin regimul fanariot, sustinea un mecanism de dizolvare a ceea ce îndeobste era considerat a fi normal si moral în societate.

Momentul în care s-a afirmat cu acuitate nevoia modernizarii a fost sfârsitul secolului al XVIII-lea, începutul secolului al XIX-lea. Sfera de influenta otomana în care se aflau Ţarile Române de dincoace de Carpati era resimtita de catre elitele locale ca un factor de frânare a progresului societatii românesti. În acelasi timp, Imperiul otoman nu mai putea face fata noilor provocari culturale, militare[9] si politice ale celorlalte mari puteri si neputinta lui se resimtea dramatic în Principate. Nemaiputând gestiona dorinta de emancipare a românilor, si deci presiunile de modernizare ale spatiului românesc, turcii au impus la începutul secolului al XVIII-lea regimul fanariot , cel mai corupt regim politic pe care l-au avut vreodata românii. Ca urmare a aceluiasi tip de blocaj fata de cerintele de dezvoltare ale popoarelor peste care se suprapunea, împaratia habsburgica a delegat stapânirea românilor la 1867 oligarhiei ungare, în cadrul regimului dualist intitulat Imperiul Austro-Ungar, momentul marcând încetarea autonomiei Transilvaniei de la întemeierea sa ca stat - ale carei începuturi sunt documentate înca din secolul al IX-lea.

Actorii modernizarii României au fost dintotdeauna elitele si masele. Elitele au fost constituite din varii paturi sociale, de la intelectuali la mici si mari boieri, comercianti etc. Masele au fost alcatuite, pâna în a doua parte a secolului XX, covârsitor din tarani. Între acestea au existat dintotdeauna si paturi sociale considerate mai putin productive, cum ar fi proletariatul condeiului, adica functionarimea fara utilitate sociala reala dar cu pretentii de consum si burghezia aflata în solda statului, adica clasa sociala care traieste din afaceri pe seama statului, care nu are nici abilitati, nici capital pentru a produce plusuri de civilizatie. Ambele sunt analizate de catre Mihai Eminescu în cadrul paturii superpuse[11].

Marile proiecte de modernizare ale societatii românesti

), proclamarea independentei la 1877, înfiintarea Bancii Nationale la 1880, proclamarea Regatului la 1881. Aducerea lui Carol I la putere (1866) a însemnat garantia depasirii provizoratului domniei unificate a Principatelor române si, în plus, câstigarea bunavointei Germaniei si a altor Marilor Puteri, care erau conduse de capete încoronate înrudite cu familia de Hohenzollern. Un alt pas necesar, cucerirea independentei (1877-1878), nu credem ca necesita aici o argumentare speciala, data fiind situatia societatii românesti aflata în plina ascensiune dar limitata în posibilitatile sale de servituti externe. Înfiintarea Bancii Nationale (1880) reprezinta un element deosebit de important pentru intrarea în normalitate a vietii sociale, marcând atât un act politic - suveranitatea nationala este caracterizata între altele si de dreptul de a emite moneda si de a gestiona fluxurile monetare pe teritoriul national prin Banca Nationala, cât si o noua etapa economica - viata economica nationala beneficia acum de propria moneda. Proclamarea Regatului la 1881 a însemnat maturizarea statului român în conditiile recunoasterii depline a independentei si a integrarii economiei românesti în marile circuite internationale moderne pe drumul ascendent al dezvoltarii.

În Principatele Române, atât proiectul constituirii statului national cât si imperativul modernizarii societatii îsi au punctul de plecare în Revolutia lui Tudor Vladimirescu, la 1821. Modernizarea societatii continua într-o formula deturnata de interesele imperiale rusesti dupa Pacea de la Adrianopol (1829) si prin Regulamentul Organic (1830), imperativele proiectului fiind raspicat reafirmate de Revolutia de la 1848. Marile deziderate sociale încep a fi puse în practica prin reforma politica si rurala de la 1864. Reforma politica atinge punctul culminant prin Constitutia de la 1866, care a asigurat cadrul juridic fundamental pentru progresul accelerat al României din urmatorii saizeci de ani (Constitutia a fost schimbata la 1923), fiind în acelasi timp simbolul sincronizarii ideologice depline cu cele mai moderne formule juridice occidentale.

În acelasi timp cu proiectele politice descrise mai sus, un rol deosebit de important în modernizarea României l-a avut gândirea critica - formata în jurul societatii Junimea de la Iasi, începând cu 1863. Personalitatea centrala a Junimii a fost Titu Maiorescu care a reusit sa strânga în jurul sau aproape în întregime marile spirite ale culturii române din a doua parte a secolului al XIX-lea. Organul de presa al Junimii a fost revista Convorbiri literare (fondata în 1867), pâna la instaurarea dictaturii comuniste (1944). Alaturi de membri fondatori precum Titu Maiorescu, Teodor Rosetti, Petre Carp, Vasile Pogor, Junimea a consacrat afirmarea lui Mihai Eminescu, Ion Slavici, Ion Creanga, I. L. Caragiale etc. Principala contributie la modernizarea societatii românesti l-a avut Junimea prin selectia valorilor de nonvalori, în particular prin critica politicianismului din viata politica si a diletantismului în viata culturala. Junimea a contribuit decisiv la standardizarea limbii române moderne, la modernizarea institutiilor, la crearea spiritualitatii moderne românesti, constituind momentul de vârf al eforturilor de armonizare a institutiilor occidentale cu specificul societatii românesti.

Dincolo de Carpati, în Transilvania, proiectul românesc de modernizare demarat cu programul politic al rascoalei lui Horia, Closca si Crisan si cu cel cultural al scolii Ardelene este continuat prin Miscarea Memorandista. Initiata de Partidul National Român la 1892, Miscarea Memorandista[14] a fost în acelasi timp un raspuns la presiunile tot mai mari pe care autoritatile ungare le faceau pentru maghiarizarea populatiei românesti. Partidul National este scos în afara legii si liderii sai arestati în 1894 de catre autoritatile ungare, însa în urma presiunilor internationale împaratul Franz Josef este nevoit sa îi gratieze în 1895.

Vom urmari în cele ce urmeaza etapele realizarii acestor proiecte (pâna la 1866) si marile dezbateri de idei din jurul acestora.

Cele doua curente mari ale evolutiei spatiului românesc: cultura eroica si cultura critica

Ne amintim ca dezvoltarea spatiului românesc subîntinde doua procese majore: realizarea statului si modernizarea societatii. Aceste procese se afla sub semnul a doua spiritualitati sau curente culturale, numite etapa eroica si, respectiv, cultura critica.

Aceste doua mari curente sunt, în acelasi timp, tipuri de analiza majore, generatoare de structuri si perspective politice si sociale care înca îsi pun amprenta asupra societatii.

Faza eroica a culturii române este premergatoare etapei critice.

Din punct de vedere ideologic, etapa eroica îsi asociaza conceptia sincronista. Conceptia sincronista privind maniera de dezvoltare a României prin imitatie fata de Occident este o realitate ideologica relativ târzie, fiind pentru prima data explicitata în scrierile lui Lovinescu (1920), la mai bine de o suta de ani de la desfasurarea etapei eroice. Din punct de vedere al actiunii politice însa, sincronizarea suprastructurilor românesti cu echivalentele lor din Occident este opera Partidul Liberal înca din a doua parte a secolului al XIX-lea.

Cultura critica apare din a doua parte a secolului al XIX-lea în jurul societatii Junimea de la Iasi (1863), fiind sustinuta de personalitati culturale de marca din jurul lui Titu Maiorescu si a Convorbirilor literare (Iasi, 1867). Din punct de vedere politic cultura critica îsi asociaza Partidul Conservator. Din perspectiva sociologiei culturii, Edgar Papu plaseaza Junimea în curentul mai larg al protocronismului secolului al XIX-lea.

Cultura critica apare ca reactie la ideologia sincronizarii imitative cu costurile nemasurate ale cresterii oligarhiei prin supraexploatarea taranimii (a tarii reale). Junimistii au sesizat primii faptul ca principalul efect al aplicarii doctrinei sincronizarii de catre partida[15] liberala a fost trecerea României din dominatia imperiului otoman si rusesc în suburbia capitalului englez, ulterior german. Primul exponent semnificativ al culturii critice a fost Titu Maiorescu, care a reusit sa creeze o adevarata scoala de gândire în cadrul Junimii de la Iasi, aceasta grupând în rândurile sale politicieni si intelectuali de marca precum: P. Carp, Ion Slavici, Ion Creanga, Mihai Eminescu etc. Reprezentatii culturii critice observa ca procesele care sunt valabile pentru Occident nu sunt neaparat utile pentru societatile intrate mai târziu în cursa dezvoltarii capitaliste. Aceasta pentru ca tarile avansate produc în dezvoltarea lor efecte politice, militare, economice si sociale secundare care, daca nu sunt asumate corespunzator de catre elitele din periferia sistemului nu fac decât sa transfere dominatia dinspre vechile imperii (în cazul nostru: Imperiul Otoman, Ţarist si Habsburgic) într-un nou ciclu de dominatie - acela al capitalismului apusean asupra popoarelor înapoiate din Estul Europei. Periferiile incorect ancorate în noul ciclu european sunt prin excelenta demagogice, dominate de forme fara fond, adica rau administrate de institutii moderne fara corespondent în viata reala si deci, fara utilitate publica, dar cu costuri foarte mari pentru contribuabili.

Primul pas în emanciparea românilor este facut de Revolutia lui Tudor Vladimirescu, la 1821, care marcheaza o surprinzatoare racordare la principiile statului modern - în special prin cerintele legate de transformarea functiilor publice din surse de venit pentru potentati locali în roluri utile pentru societate. Tudor Vladimirescu readuce în istoria românilor ideea nationala ca fundament al modernizarii sociale. Pentru Tudor, a fi patriot însemna în primul rând respect fata de aspiratiile si nevoile maselor. De altfel, o prima consecinta a miscarii lui Tudor este eliminarea domniilor fanariote.

Daca ar fi sa luam în considerare importanta imitatiei sociale, asa cum ne propune Eugen Lovinescu, atunci primul moment politic al modernizarii României prin sincronizarea cu ideile revolutiei franceze este asa-numita Constitutie a carvunarilor sau Constitutia din 1822. În fapt, respectiva constitutie este un memoriu, prin care o parte din boierimii si noua clasa comerciala ("ciocoii" - cum arata Lovinescu) cereau marilor puteri o serie de drepturi comerciale si politice. Unele pasaje din memoriu reproduc Declaratia drepturilor omului de la 1789 fara a atinge în mod serios chestiunea emanciparii si modernizarii societatii românesti, fiind mai degraba, dupa cum chiar Lovinescu observa, "un moment ideologic".

Urmeaza momentul Pacii de la Adrianopol, la 1829, când, în urma victoriei rusilor împotriva turcilor, Principatele capata dreptul de a face comert cu restul lumii. Este interesant de remarcat ca dreptul acesta este expresia intereselor britanice la Gurile Dunarii, grabite sa puna deja o stavila în calea expansionismului rusesc la Dunare si Strâmtorile din Marea Neagra. Daca Turcia nu mai putea avea puterea de a supraveghea eficient artera europeana a Dunarii, Imperiul Britanic si Franta încep sa sustina limitat Principatele ca frontiera a Europei occidentale în calea noii amenintari rusesti. De altfel, Imperiul Ţarist întelege sa îsi manifeste dominatia impunând un Regulament de guvernare pentru Moldova si Ţara Româneasca de factura neofeudala. Cu eliberarea Dunarii de sub monopolul otoman, spatiul românesc intra direct în circuitul capitalist mondial si, odata cu el, în circuitul politic, ideologic al ideilor dominante ale epocii.

Revolutia de la 1848 este punctul culminant al fazei eroice a dezvoltarii moderne a României. Este momentul în care se afirma raspicat nevoia construirii statului national român, ca formula moderna, capitalista, de progres social si national. Proclamatia de la Islaz din 20 iunie 1848, cele trei Mari Adunari Nationale de la Blaj (din mai, iunie si septembrie 1848 ) si "Proiectul de Constitutie pentru Moldova" (august, Cernauti) sunt momentele cruciale ale românilor din cele trei Principate care exprima dorinta de emancipare nationala si modernizare sociala. În discursul elitelor române apare pentru prima data formulata cu claritate notiunea de «popor suveran», principiu de structurare politico-sociala si economica care sta si astazi la baza statelor moderne. Românii din Moldova si Ţara Româneasca militau pentru eliberarea de sub dominatia ruseasca si turceasca, eliminarea ierarhiei rangurilor, împroprietarirea taranilor, libertatea presei etc. Perspectiva generala era aceea a dezvoltarii capitalismului national, slujitor al societatii vazuta ca sfânta cetate. La Blaj, dar si în alte adunari "Natiunea româna s-a declarat si proclamat natiune de sine statatoare". În Ardeal, elitele si taranii s-au vazut nevoiti sa puna mai înaintea preocuparilor privind modernizarea sociala problema alipirii fortate la Ungaria, fapt proclamat din pacate de revolutia ungara si situat în mod curios sub stindardul eliberarii si modernizarii natiunii maghiare. Revolutia româna din Ardeal, desi moderna în spirit, are un caracter national pronuntat în actiunile concrete. Astfel, revolutionarii români, în frunte cu Avram Iancu, Eftimie Murgu, Andrei saguna, Aron Pumnul s.a. au fost nevoiti sa accepte suzeranitatea împaratului, jurându-i credinta la Adunarea de la Blaj, desi, tot acolo, au formulat si marile proiecte de emancipare sociala precum libertatea cuvântului, eliberarea de servituti a taranilor, dreptul la credinta ortodoxa, libertatea industriei si a comertului care presupuneau, în esenta, emanciparea de sub dominatia împaratului de la Viena etc.

Revolutia de la 1848 scoate cel mai bine la iveala noul tip uman pe care se reazema progresul societatii românesti. Desi teoriile sincroniste, în frunte cu Eugen Lovinescu vad în pasoptisti în primul rând agentii imitarii ideologice ai Occidentului, tipul revolutionarului român este mai mult decât tiparul ideocrat lansat de revolutia franceza. Desigur, fiecare personalitate îsi are accentele ei. Daca la Ion Heliade Radulescu se observa cu precadere credinta în caracterul mesianic al poporului român, care are un rol pe care trebuie sa si-l îndeplineasca în istorie, la Nicolae Balcescu sau la Ion Ionescu de la Brad apare cu claritate rolul specialistului în ridicarea societatii pe baze nationale. În general, chiar daca revolutionarii s-au limitat la atribui oarecum naiv rolul ridicarii poporului intelectualitatii si capitalului, credinta lor nestramutata în progres prin neam si, implicit, în necesitatea realizarii statului national român asezat pe baze politice si economice moderne, au constituit pentru mai mult de o jumatate de secol punctele de reper ale tuturor eforturile de modernizare ale României. Aceste imperative au fost (unele sunt si astazi nerezolvate): emanciparea taranimii si încorporarea agriculturii în marele circuit economic national de pe urma caruia sa beneficieze în primul rând satul, eliberarea nationala prin unirea celor trei tari române si cucerirea independentei, asezarea pe baze democratice reale a statului si pe baze capitaliste a vietii economice si sociale. Liberalii M. Kogalniceanu, Bratienii, C.A. Rosetti, si altii, formati în timpul revolutiei, au continuat proiectul modernizarii României prin rolul lor în realizarea Unirii de la 1859, a Constitutiei de la 1866, a Independentei de la 1877, înfiintarea Bancii Nationale la 1880, proclamarea regatului la 1881, încununate prin Marea Unire de la 1918.

Dupa 1848 are loc un eveniment cu consecinte geopolitice importante pentru români - razboiul Crimeii (1853-1856) între rusi si marile puteri occidentale care sustineau Imperiul Otoman. Frantei si Angliei li se alatura si Imperiul Habsburgic. În urma Conventiei de la Paris (1856) prin care se termina conflictul, Rusia pierdea dreptul de control asupra politicii interne din Ţarile Române, drept instituit odata cu Pacea de la Adrianopol (1829) si consacrat prin Regulamentul Organic. În plus, Rusia retroceda sudul Basarabiei (anexata la 1812) Moldovei (Judetele Cahul si Ismail) si trebuia sa respecte libertatea comertului si a navigatiei pe Dunare si pe Marea Neagra . În felul acesta devine posibila convocarea divanurilor (adunarilor politice reprezentative) în Ţara Româneasca si Moldova pentru amendarea Regulamentelor organice din cele doua tari si alegerea unui singur domnitor - fapt ce avea sa determine, cu ajutorul Frantei, Unirea de la 1859. Opozanti înversunati ai aparitiei noului stat au fost Imperiul Otoman - care întelegea perspectiva cuceririi independentei românilor si Imperiul Habsburgic - care prevedea unificarea Moldovei cu Ţara Româneasca drept primul pas pentru unirea tuturor românilor (si implicit pierderea Transilvaniei si Bucovinei).

Înfaptuirea Unirii de la 1859 si alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domnitor al Moldovei si Ţarii Românesti reprezinta finalizarea unei prime etape al proiectului românesc de modernizare. În conceptia pasoptista libertatea individuala nu era posibila decât dupa realizarea libertatii nationale, iar realizarea statului român era prima conditie a acestui proces. Lovinescu este cel ce puncteaza faptul ca Unirea de la 1859 marcheaza realizarea "cadrului fundamental" al existentei României ca societate moderna. Într-adevar, prin actul Unirii se creeaza cadrul statal fara de care progresul întregului spatiu românesc (deci inclusiv al Transilvaniei, al Basarabiei si Bucovinei) nu ar fi fost posibil.

Au devenit astfel posibile demararea proiectelor care priveau democratizarea votului si solutionarea problemei rurale. Fara largirea bazei votului, libertatea personala nu putea fi atinsa si, în consecinta, sursa cea mai importanta a democratiei - libertatea de expresie în ceea ce priveste treburile publice, nu mai putea fi realizata. Cea de a doua chestiune, reforma rurala, era imperios necesara pentru asigurarea fondului reformei politice. Fara împroprietarirea taranimii, cea mai mare parte a românilor ar fi ramas neliberi si deci, chestiunea democratizarii ar fi fost o forma fara fond.

Scurta domnie a lui Cuza (1859-1866) reuseste trei masuri foarte importante.

Prima, secularizarea averilor manastiresti (1863) reprezinta, în fond, "luarea pe spezele statului român"[17] a tuturor manastirilor. Scopul legii din 1863 a fost eliminarea controlului tarist exercitat în Principate prin intermediul ierarhilor greci ce guvernau manastirile "închinate" direct Patriarhiei de la Constantinopol si, în al doilea rând, stoparea scurgerilor unor venituri importante (manastirile închinate trimiteau catre Constantinopol sau catre Athos o buna parte din veniturile lor, chiar daca în tara, unele dintre acestea abia daca se mai tineau în picioare). Au urmat reformarea Parlamentului (a Adunarii) prin democratizarea votului, care a facut posibila Reforma rurala de la 1864. Nu a fost deloc usor pentru Cuza si Kogalniceanu (cel mai apropiat colaborator al domnitorului, prim ministru) sa impuna clasei politice - structurata aproape feudal în urma Regulamentului organic - legea rurala. A fost nevoie ca Alexandru Ioan Cuza sa de o veritabila lovitura de stat pentru a impune aceste reforme. Astfel, prin noua "constitutie", numita Statut , prerogativele domnitorului erau mult întarite, dincolo de prevederile Conventiei de la Paris din 1856, iar Adunarea parlamentara se împarte în Camera si Senat, cu presedinti numiti de domn. Daca Statutul diminua prerogativele Parlamentului, în schimb a largit semnificativ drepturile electorale: nu numai marii proprietari de pamânt aveau acces în Parlament ci si o buna parte din cetatenii de rând, dupa tipul de impozit pe care îl plateau. Baza electorala mult marita a statului Român a asigurat astfel - paradoxal, prin vointa autoritara a domnului - startul democratiei românesti. Odata modificata structura sociala a Parlamentului, Cuza a putut supune votului Legea rurala. Adoptarea acesteia de noua Adunare marcheaza intrarea efectiva în modernitate a României prin desfiintarea clacii si împroprietarirea taranilor. Cu toate acestea legea rurala de la 1864 nu a reusit solutionarea problemei rurale, consacrând totodata acest handicap pentru tot restul epocii moderne, pâna în zilele noastre. Datorita faptului ca taranii au primit pamânt insuficient si nu au fost pusi în posesia instrumentelor de productie, situatia taranilor s-a agravat sistematic în cursul secolului XIX si începutul secolului XX, suferinta lor iesind iveala în mai multe rânduri, prin câteva rascoale (cea mai rasunatoare a avut loc în 1907).

Constitutia de la 1866 este prima lege fundamentala propriu-zisa a României moderne (Statutul lui Cuza fiind o amendare a Conventiei de la Paris). Constitutia statueaza caracterul democratic al societatii dupa modelul belgian si va asigura suportul legislativ guvernarii monarhice. Printul Carol I este investit Domn în mai 1866 iar Constitutia este votata în iunie acelasi an. România se va putea proclama monarhie dupa ce toate marile puteri vor recunoaste independenta câstigata pe câmpul de batalie (razboiul din 1877-1878), în anul 1880. "Constitutia din 1866 este inspirata din Constitutia belgiana din 1831, considerata la timpul respectiv cea mai liberala din Europa. Ea consfinteste o serie de idei importante, printre care: principiul suveranitatii nationale, principiul guvernamântului reprezentativ, separatia puterilor, monarhia ereditara, responsabilitatea ministeriala, recunoasterea drepturilor omului si cetateanului.

Constitutia din 1866 a consacrat pentru prima data în istoria vietii noastre statale caracterul indivizibil al statului român, care de la acea data va purta numele oficial de România, aceasta în conditiile în care tara noastra se gasea înca sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin acest act fundamental, România realizeaza o adevarata deschidere, fiind primul stat constitutional al Europei de sud-est."[20]

În ceea ce priveste rolul de punte de legatura cu traditia moderna Occidentala al Constitutiei de la 1866, Eugen Lovinescu observa urmatoarele:

"Cadrele vietii noastre sociale au fost trase aproape definitiv prin Constitutia de la 1866; la aceasta data, actiunea revolutionara a ideologiei poate fi, deci, privita ca încheiata; formal, viata poporului nostru a devenit sincronica vietii europene; din epoca eroica a renasterii, am intrat în faza consolidarii materiale." (Lovinescu: 1997, 117)

Perioada dintre 1859 si 1910 este considerata faza predecolarii capitaliste a României, caracterizata de guvernarea intereselor oligarhiei interne aflata în formare. Predecolarea este caracterizata prin procese de acumulare primitiva a capitalului, în care se formeaza o "masa critica" de capital intern pentru a asigura dezvoltarea ulterioara a economiei. Acumularea primitiva a capitalului este însa caracterizata de supraexploatarea muncii taranesti, de practicarea unor dobânzi foarte mari (camataresti) si, în consecinta, de costuri sociale exagerate. Principalul cost al acestui proces a fost neoiobagia, adica reservilizarea taranimii, de aceasta data cu instrumentele oferite de infrastructura juridica si de sistemul de camata modern, ceea ce a condus la o agravare nemaipomenita a situatiei acestei paturi sociale. Din punct de vedere politic, dupa cum arata Zeletin, perioada este caracterizata de arderea etapelor evolutiei normale, dar este mai aproape de caracterul statului absolutist decât de guvernarea democratica. Aceasta pentru ca oligarhia interna si-a apropriat în interes propriu mecanismul de stat pentru a-si pune sub protectie acumularea. Cresterea autonoma a capitalului intern nu a fost posibila decât odata cu eliberarea taranimii de constrângerile neoiobagiste si dupa unificarea organica a spatiului economic românesc la 1918. (Badescu: 1996, 24 si passim).

Proiecte si doctrine ale modernizarii României

Am vazut pâna acum care sunt principalele etape ale modernizarii României, în general pâna la primul razboi mondial, în mod special pâna la 1866. De asemenea, am putut constata ca evolutia societatii Românesti nu s-a facut la întâmplare, ci sub directia unor curente culturale majore. Din descrierea etapelor istorice am observat ca aceste curente culturale majore s-au constituit în paradigme, adica în modele de gândire si actiune sociala, politica, culturala si chiar militara. Paradigmele respective sunt perspectiva sincronista si cultura critica.

În preajma primului razboi mondial si mai cu seama dupa terminarea lui, în România se cristalizeaza mai multe proiecte-doctrina privind modernizarea societatii si a statului.

Virgil Madgearu (1887-1940) si-a facut studiile universitare în Germania, este principalul doctrinar al Partidului National Ţaranesc, a fost ministru cu diferite portofolii (finante, industrii, agricultura) în perioada guvernarii taraniste dintre 1928-1933[21].

Spre deosebire de Lovinescu, Madgearu socoteste ca problema dezvoltarii se pune în urgenta ei imediata iar nu în viitor, dupa asimilarea de sus în jos a unor modele externe. Pentru Madgearu sincronizarea ideologica si a institutiilor este mai întâi de toate parte a logicii capitalului aflat în expansiune. În acest fel, economistul taranist corecteaza teoria sincronismului si legea orbitarii enuntate de Lovinescu, respectiv de Constantin Dobrogeanu Gherea, cu urmatorul enunt de valoare paradigmatica:

"«Capitalismul, ca sistem economic mondial nu patrunde în masa larga a economiilor taranesti prin transformarea modului lor de productie pe baze capitaliste, ci numai prin aparatul comercial supunând întreaga fiinta a economiilor taranesti poruncilor pietei capitaliste si luând din munca taraneasca 'plusvaloarea' în forma câstigului comercial." (Madgearu: 1926, 137, apud Madgearu: 1995, 262-263, s.n.).

Cu alte cuvinte, impactul pe care capitalismul modern îl are asupra economiilor agrare din Estul Europei nu este neaparat unul pozitiv . Din perspectiva logicii sistemului mondial imitatia nu este suficienta pentru a ocupa o pozitie mai buna în cadrul acestuia - adica nu este suficienta schimbarea cadrului juridic pentru a schimba modul de productie înapoiat cu unul performant.

Pentru Madgearu dezvoltarea României se refera în principal la punerea pe baze sanatoase a agriculturii. Solutia la problema rurala este transformarea regimului proprietatii. Pentru a se integra în economia de piata, arata Madgearu, satul trebuie sa redescopere valentele economiei taranesti libere (ale proprietatii de munca), cu ajutorul dezvoltarii retelei creditului rural. Creditul rural - adica banca - va face legatura între industrie si sat, ajutând satul sa cumpere produsele industriale necesare cultivarii pamântului si cresterii nivelului general de civilizatie. Pentru ridicarea agriculturii nu este nevoie neaparat de aparitia marilor proprietati capitaliste - care "îsi vor atinge repede limita rationalitatii capitaliste" , ci doar de punerea pe alte baze ale economiei taranesti centrate pe proprietatea familiala, mai exact pe reteaua de proprietati familiale taranesti.

Madgearu introduce în circuitul sociologiei si economiei moderne proprietatea de munca, revolutionând conceptul de proprietate. Proprietatea trebuie socializata, arata Madgearu, punând-o în slujba interesului public. Proprietatea capata astfel functie sociala pe lânga functia de marcator de status (de prestigiu social). El opune proprietatea de munca notiunii de proprietate de exploatare - adica starii generale a regimului contemporan al proprietatii de la începutul secolului XX. Madgearu dezvolta acest concept plecând de la Constitutia Germaniei din 1919:

[24] în proprietate de munca este garantia organizarii pe baze rationale a agriculturii si premisa dezvoltarii moderne a României, arata Madgearu.

Madgearu nu este adeptul marii proprietati capitaliste în agricultura, care, arata el, este inevitabil limitata în eficienta de natura mijloacelor de productie dominante (sezonalitate si alte caracteristici ale naturii) si de constrângerile marelui capital de banca, ci al proprietatii taranesti. Proprietatea taraneasca trebuie sa dezvolte ocupatii industrializate auxiliare pentru a exploata inactivitatea din timpul sezonului rece. Exploatarea rationala în economia rurala nu este obligatoriu sa fie identica cu rationalitatea capitalista, ea poate ramâne foarte bine economie taraneasca, în conditiile aratate mai înainte. Pentru Madgearu, industria interna si creditul trebuie sa se subordoneze nevoilor economiei taranesti. Industria interna nu poate concura pe pietele externe cu produsele occidentale, dar poate concura cu succes cu acestea pe piata interna, cu conditia sa reprezinte corect nevoile economiei rurale. Contextul general al acestor politici este justitia fiscala, în virtutea careia "fiecare cetatean sa plateasca, dar sa plateasca în raport cu capacitatea de plata." (Madgearu: 1935, 197).

Proiectul poporanist - C. Stere

Problema socialismului

Principalul exponent al curentului poporanist sunt Constantin Stere[25] si intelectualii din jurul revistei Viata Româneasca, fondata împreuna cu Garabet Ibraileanu si Paul Bujor la 1906.

Stere are doua contributii importante la proiectul de modernizare al României. Mai întâi de toate clarifica iluzia socialista, stabilind foarte clar imposibilitatea aplicarii proiectului marxist la România. În al doilea rând, este printre primii care furnizeaza o solutie taranista (înaintea lui Madgearu) economiei si societatii românesti.

În ceea ce priveste primul aspect, al validitatii proiectului socialist, Stere arata ca fiind o tara predominant agrara, România nu poate avea o constructie socialista întemeiata pe marea industrie si pe proletariat. Mai mult, competitia industriala acerba fiind controlata de marea finanta si de state cu politici si armate puternice, România nici nu poate aspira sa-si construiasca o industrie mare cu care sa intre pe piata mondiala. În consecinta, România nu va avea nici proletariatul cu care sa sustina o reforma socialista. De asemenea, socialismul nu ar putea sa conteze pe o clasa sociala pe care o considera dusman de clasa, adica pe taranime:

[26] este cel care sintetizeaza o buna parte din eforturile de dezvoltare din întreaga perioada cuprinsa între 1848 si 1930. El ajunge la concluzia ca pentru a putea iesi din statutul de periferie tranzitia din România trebuie reorientata:

1. pe baze crestine
2. pe ierarhia competentelor
3. dupa principiile protectionismului inteligent în economie
4. în acord cu importanta functiilor sociale ale diferitelor categorii ocupationale, ca baza pentru viata politica.

Din toate acestea a rezultat proiectul statului corporativ, întemeiat pe întreprinderea corporatista, parlamentul corporativ si protectionismul selectiv (inteligent).

Punerea proiectului corporativ pe baze crestine este marea diferenta dintre organizarile de tip corporativ aflate atunci în plina dezvoltare în Germania si Italia, state de extrema dreapta si atee. Numai o doctrina crestina putea avea în vedere socializarea intereselor marilor întreprinzatori cu restul poporului în cadrul a ceea ce Manoilescu numeste politicile de ridicare si conservare a taranimii . Totodata, fundamentul vocational al doctrinei corporatiste - anume ideea de chemare în asumarea profesiei - este de tip crestin. În al treilea rând, aspectul crestin al doctrinei manoilesciene rezida în finalitatea comunitara a proiectului: individul trebuie sa-si perfectioneze personalitatea (deci individul nu este un numar în slujba unei ideologii, ca în cazul corporatismului nazist sau fascist) având în vedere interesul public (comunitatea de apartenenta, poporul din care face parte). De altfel, se cuvine facuta precizarea ca dupa cel de-al doilea razboi mondial mai toate statele occidentale au adoptat modelul corporatist de organizare social economica în ceea ce avea sa fie cunoscut sub denumirea de neocorporatism.

Asezarea statului român pe ierarhia competentelor - idee unde Manoilescu se întâlneste cu teoria statului cultural, de la Maiorescu la Gusti - este asociata cu reasezarea vietii politice în acord cu importanta functionalitatii si utilitatii sociale a diferitelor ocupatii. Democratia corporativa porneste de la nivelul întreprinderii si ajunge la reorganizarea parlamentului.

La nivelul întreprinderii, Manoilescu limpezeste notiunea de corporatism în felul urmator:

"Oricât ar parea de paradoxal, notiunea aceasta - noua în forma ei moderna - de corporatie, ca organizatie nationala cuprinzând pe toti acei care conlucreaza pentru a realiza un anumit produs sau un anumit serviciu national complet este o notiune mai clara - si sociologic mai concreta - decât notiunea de clasa." (Manoilescu, 1941, p.31, s.n.).

"Misiunea economica a corporatiilor este aceea de a organiza si coordona productia nationala. Misiunea sociala a corporatiilor este de a rezolva pe cale de întelegere toate diferendele dintre întreprinzatori si salariati. .... In acelasi timp, corporatiile au rolul de a dezvolta printr-o colaborare continua între întreprinzator si muncitor sentimentul de solidaritate al muncitorului cu întreprinderea si o noua disciplina sociala, rezultând din prioritatea acordata interesului national. Misiunea politica a corporatiilor este de a integra politiceste viata locala, viata regionala si viata nationala. .... Organele autonome locale si regionale si statul însasi trebuie sa fie expresia elementelor economice sociale pozitive." (Manoilescu: 1933, 26-35)

Organizatia corporatista are, cu alte cuvinte, obiective foarte clare. Obiectul muncii ei este organizarea productiei (din punct de vedere social, economic si politic), iar finalitatea este cresterea competitivitatii nationale si cresterea gradului de civilizatie al societatii.

Democratia corporativa

În ceea ce priveste organizatia parlamentului, acesta nu este îndeajuns sa fie democratic, el trebuie sa fie democratic corporativ. Manoilescu considera ca partidele clasice nu sunt suficient de reprezentative pentru interesele celor ce muncesc (întreprinzatori si lucratori), de aceea parlamentul trebuie sa fie structurat nu pe criteriul apartenentei la un partid anume ci pe criteriul apartenentei la o comunitate profesionala, conform cu ponderea acesteia în cadrul social-economic general.

Parlamentul corporativ si politicile de încurajare a economiei prin protectionism pleaca de la premisa ca "deasupra interesului individual al întreprinzatorului, va sta interesul colectiv al corporatiei, iar deasupra acestuia interesul general al tarii." (Manoilescu: 1933, 26-35).

Protectionismul selectiv

Referitor la viata economica, Manoilescu arata ca acesta trebuie sa plece de la urmatoarele premise:

încurajarea activitatilor care produc cea mai mare valoare raportat la ansamblul tarii: "Sistemul nostru în el însasi este cu totul opus protectionismului generalizat. Noi recomandam protectia numai pentru articolele de mare productivitate a muncii (a caror productivitate aferenta depaseste productivitatea medie a tarii) cu excluderea de la protectie a tuturor celorlalte." (Manoilescu: 1986, 367). Spre deosebire de Madgearu si Constantin Stere, Manoilescu sustine necesitatea industrializarii rapide si sustinerea oricaror industrii care pot îndeplini cerinta de mai sus, indiferent daca este legata sau nu de sustinerea directa a agriculturii.

"Într-adevar, exista într-un stat normal, guvernat omeneste, o compensare pentru sacrificiile poporului de jos. Partea descarcata de munca fizica a societatii îsi pierde puterea musculara (iritabilitatea), dar câstiga înmiit de mult prin sporirea puterii nervoase (sensibilitate, inteligenta). Arte si stiinte sunt copile ale luxului, dar sunt o compensatiune. Inventiile tehnologice în toate ramurile vietii cer azi, în fabrici si manufacturi, de mii de ori mai multa munca decât mâinile tuturor acelora cari nu lucreaza fizic, a tuturor învatatilor la un loc. Supunând puterea unui sclav orb, cari nu se revolta, a naturii, munca fizica a omului devine din ce în ce mai usoara. Dar avem noi arte si stiinte? E patura aceea consumatoare de nulitati o clasa de oameni de stiinta cari sa compenseze munca conationalilor lor, din care traiesc?

Precum stim, nu.

Iata dar adevarata cauza a balantei [comerciale, de plati] defavorabile: înmultirea cu asupra de masura atât a clasei consumatoare, cât si a necesitatilor ei. Când un guvern are însa drept sistem de-a ridica de pe ulite mii de nulitati si a le inspira trebuinte pe cari nu le avusesera nicicând; când se depopuleaza cafenelele pentru a se popula bugetul; când ignoranta, perversitatea si lenea sunt titluri de recomandatie pentru a face cariera pe miile de cai cari atârna direct sau indirect de stat - atunci într-adevar se descarca de sarcina întretinerii fizice straturi de oameni cari nu meritau sa fie descarcate si se încarca cu asupra de masura restul poporului.

Daca producatorul nostru, taranul, ar primi în schimb cunostintele necesare pentru a-si economisi munca bratelor si a produce mai mult cu lucru mai putin atunci ar exista o compensatie. Dar el munceste în acelasi mod primitiv si greu ca si stramosii sai, însutindu-i-se sarcinile publice.

Ce lumina i se da în schimb?" (Mihai Eminescu, Natiunea româna. Progres si moralitate, Bucuresti, Editura Albatros, 1999, p.410)