RĂZBOIUL DE ELIBERARE DE SUB DOMINAŢIA OTOMANĂ sI UNIREA ŢĂRILOR ROMÎNE SUB MIHAI VITEAZUL
La sfîrsitul secolului al XVI-lea, a avut loc cel mai de seama eveniment din istoria medievala a poporului nostru: prima unire a tarilor romîne, în conditiile desfasurarii victorioase a razboiului de eliberare de sub dominatia otomana. Istoriografia burgheza a considerat acest eveniment mai mult ca rezultat al situatiei internationale, figura centrala romîneasca a vremii, Mihai Viteazul, fiind înfatisata ca o rotita în marele angrenaj al politicii europene. Dimpotriva, eliberarea temporara de sub dominatia otomana si unirea celor trei tari romîne au fost realizate prin lupta unita a poporului nostru, înlesnita de unele împrejurari internationale favorabile. în aceasta vreme, poporul romîn nu a fost izolat în lupta sa; ea s-a împletit cu aceea a altor popoare subjugate de turci si s-a desfasurat în alianta cu o mai larga coalitie antiotomana.
La începutul ultimului deceniu al veacului al XVI-lea, evolutia raporturilor internationale în Europa centrala si de sud-est ducea în chip firesc la un razboi general. Contradictii ireductibile puneau fata în fata — pe pozitii fundamental antagoniste — marile puteri din aceasta parte a Europei. Amînarea rezolvarii pe calea razboiului a conflictului turco-polon din 1589—1591 —aplanat si prin mediatia destul de activa a lui Petru schiopul — a fost posibila numai datorita faptului ca Imperiul otoman avea interesul sa nu fie angajat pe mai multe fronturi deodata, iar Polonia, la rîndul ei, tinea sa pastreze o expectativa cît mai eficienta. Contradictiile turco-polone ramîneau însa nerezolvate si urmau sa duca în veacul al XVII-lea la un îndelungat razboi.
Teatrul principal de razboi avea sa se deschida în alta parte, în regiunea de frontiera instabila între Imperiul otoman si cel habsburgic. Armistitiul din 1568, înnoit în 1576 si în 1583, nu era altceva decît o «fatada » pasnica, în spate le careia razboiul continua, sub forma unei guerille neîntrerupte.
De o parte si de alta a liniei strategice ce mergea de la Dunare la Marea Adriatica, înconjurînd spre miaza-zi Croatia de astazi, cu începere din anul 1590,
cele doua
imperii se pregateau de razboi. Astfel, în anii 1590—1592, s-a formar
coalitia antiotomana, a carei componenta: Imperiul
habsburgic, Spania, Venetii. Toscana, arata ca telul
razboiului era înlaturarea dominatiei otomane din Europa
centrala si de sud-est, precum si din Mediterana centrala.
Denumirea de « Lig£ Sfînta » data coalitiei de catre
Scaunul papal si propaganda desfasurata în favoarea ei
aratau ca papalitatea, în lupta sa pentru suprematia
catolicismului, se sprijinea mai ales pe Imperiul habsburgic, a carui
expansiune politica si militara în sud-estul Europei era
încurajata.
împrejurarile caracteristice ale dezvoltarii societatii din Europa centrali si de sud-est creau în vastele regiuni de o parte si de alta a frontierei turco-austriece o stare de nesiguranta permanenta, din cauza formelor ascutite pe care le îmbraca împotrivirea maselor fata de asuprirea dubla, exercitata de stapînirea strâiri si de feudalii locali. La agravarea acestei stari de nesiguranta a contribuit în mare masura si actiunea continua a cetelor de « haiduci» maghiari, sîrbi si bulgari. Violenta rascoalei din 1595—1597 a taranimii austriece arata cît de grave erau contradictiile sociale din aceste parti ale Europei. în spre sud, situatia er» similara. Miscarea insurectionala a popoarelor subjugate din Peninsula Balcanica cunostea si forma rascoalelor de mare amploare, dar si pe aceea intrata în «normalul» vietii de toate zilele — a rezistentei micilor cete înarmate. Dupa 1590, tendinta acestor miscari era spre extindere si spre intensificare. In Bulgaria, Serbia, Bosnia, Croatia, Grecia, centrele de rascoala se înmulteau si activitatea lor devenea din ce în ce mai primejdioasa pe: securitatea dominatiei otomane. Astfel, în 1595, s-a putut ajunge la situatia ca o formatie de haiduci sîrbi si bulgari sa poata ataca si chiar ocupa vremelnic orasul Sofia, important centru administrativ si militar al stapînirii turcesti în Balcani.
Pe lînga masele populare, miscarile antiotomane din Peninsula Balcanica erau sprijinite de o parte a patriciatului orasenesc si de unii reprezentanti ai bisericii ortodoxe.
Formarea coalitiei antiotomane si apoi aportul atît de însemnat adus razboiului antiotoman de tarile noastre, si mai ales de Ţara Romîneasca, stimulau rezistenta si lupta activa a popoarelor balcanice împotriva jugului turcesc.
Mai tîrziu, numerosi sîrbi si bulgari se vor înrola în armata Ţarii Romînesti condusa de Mihai Viteazul si vor contribui la rasunatoarele victorii ale acesteia.
Pretextul dezlantuirii razboiului a fost furnizat de evenimentele din Bosnia, unde Hasan pasa ducea din 1591 o lupta permanenta cu garnizoanele imperiale de granita. în iunie 1593, în fata Sisekului — fortareata cheie pentru patrunderea în Croatia — Hasan pasa a suferit o înfrîngere zdrobitoare. Ca urmare, razboiul era declarat si operatiile militare începeau chiar în toamna anului 1593. Dupa cucerirea cetatii Vesprem, ofensiva principala otomana în Ungaria de vest
se opreste, iar încercarile contraofensive ale imperialilor nu reusesc sa dea îndarat linia frontului. în Bosnia, austriecii izbutesc sa cucereasca cîteva cetati, pe care insa turcii le iau destul de repede înapoi. în vara anului 1594, dupa încercarea nereusita a armatelor otomane de a forta Dunarea spre Slovacia si Boemia, prin luarea Komaromului, razboiul a intrat într-o noua perioada de stagnare. Era evident ca fortele celor doua tabere dusmane se echilibrau si ca nici una din ele nu putea smulge victoria fara o interventie care sa schimbe raportul de forte. în acest moment al razboiului (vara spre toamna anului 1594) interventia se produce; este cea a tarilor romîne, care, urmarind eliberarea lor de sub jugul turcesc, adera la coalitia antiotomana, aducîndu-i contributia unor forte militare însemnate si creînd o situatie strategica noua, favorabila taberei imperialilor.
1. ŢĂRILE ROMÎNE LA ÎNCEPUTUL ULTIMULUI DECENIU AL SECOLULUI AL XVI-LEA
A doua jumatate a veacului al XVI-lea se caracterizeaza Regimul dominatiei prin sporirea neîncetata a obligatiilor fata de Poarta.
otomane la sfîrsitul c -xen-, • i • i t- •• r> • *.• 1 r i
i . i v,7i, In 1593, numai haraciul I ani Romînesti ajungea la rabu-
veacului al XVI-lea ?i
loasa suma de 155 000 de galbeni. Celelalte obligatii economice crescusera de asemenea proportional. în acelasi timp, administratia indirecta de catre Imperiul otoman tindea sa devina — din ce în ce mal mult — directa. Izvoarele narative interne si rapoartele diplomatice trimise din Constantinopol se refera frecvent la prezenta apasatoare a dregatorilor si a militarilor turci pe teritoriul romînesc, unde desfasurau o activitate de uzurpare a functiilor statului: strîngeau birurile, se amestecau în administratia centrala si locala, exercitau presiuni de tot felul si, mai mult chiar, încalcau drepturi considerate traditionale în ce priveste raporturile turco-romîne, ca, de pilda, interdictia de a cladi geamii. Asa cum spune cronica Ţarii Romînesti: «începura turcii a coprinde Ţara Rumîneasca si a-si face lacasuri si meceturi » l.
în aceasta situatie, nu e de mirare ca Aron voda, vorbind despre sine, spunea ca este « numai ispravnicul (sultanului) în aceasta tara » 2. Aceeasi situatie îl obliga pe Sigismund Bâthory sa-1 trimita, în septembrie 1593, pe consilierul st. Kakas în misiune speciala la regina Elisabeta a Angliei, pentru ca sa obtina interventia acesteia pe lînga Poarta, în vederea slabirii apasarii turcesti3. Toate acestea ne arata ca, la începutul ultimului deceniu al veacului al XVI-lea, era
Istoria Ţarii
Romînesti, p. 54.
2 A. Veiess, Documente, IV, p. 55.
3 Ibidem, p. 25.
evidenta tendinta transformarii caracterului dominatiei otomane, de depasire a modulul în care fusesera reglementate raporturile turco-romîne la mijlocul veacului al XVI'lea. Aceasta tendinta lovea în primul rînd în masa producatorilor directi, dar, prin intensitatea ei si prin perspectiva ei periculoasa (pregatirea transformarii în pasalîcuri), atingea si interesele boierimii. Astfel se explica baza sociala larga a razboiului, mai ales la începutul sau.
Criza statului feudal domnesc
Noua mare boierime, care luase treptat locul vechii boierimi, se afirma tot mai mult în viata politica a Ţarii Romînesti si Moldovei la începutul ultimului deceniu al veacului al XVI-lea. încercarea ei de a acapara puterea în stat se desfasura în împrejurari caracterizate în primul rînd prin criza statului feudal domnesc.
Se pot distinge în aceasta privinta trei aspecte fundamentale, între care, în primul rînd, intensificarea deosebita a luptei de clasa, prin aparitia unor mari miscari populare1. în al doilea rînd, la situatia interna de instabilitate si nesiguranta contribuiau în mare masura luptele pentru putere dintre gruparile boieresti (procesul obiectiv istoric a accentuat la sfîrsitul veacului al XVI-lea caracterul eterogen al boierimii, marcînd si mai mult interesele diferite ale diverselor paturi boieresti). Astfel, în Ţara Romîneasca, în succesiunea de domnii dintre 1591—1593, un rol important 1-a avut lupta în jurul scaunului domnesc între diferitele grupuri ale boierimii. Aceasta lupta alcatuia un prilej permanent de încalcari ale atributiilor organelor centrale si mai ales locale. în al treilea rînd, opresiunea turceasca, exactiunile sa 434b13e vîrsite de catre turci ca într-un teritoriu aflat sub ocupatie militara, împiedicau desfasurarea unei vieti economice normale, în consecinta, satele si tîrgurile se depopulau, darile nu se mai încasau regulat. în 1591, ambasadorul imperial la Constantinopol raporta la Viena ca Ţara Romîneasca nu-si mai poate plati tributul deoarece «cea mai mare parte a populatiei a fugit... si nu poate fi acoperit de putinii locuitori ramasi» 2.
Aceasta situatie era contrarie intereselor noii boierimi, care lupta pentru puterea deplina într-un stat centralizat. Astfel, îsi face loc din ce în ce mai mult punctul de vedere ca acest tel nu poate fi realizat decît cu pretul unei cotituri politice hotarîtoare. Pentru aceasta trebuia mai întîi sa se puna capat ocuparii scaunului domnesc de catre domni aventurieri, fara legaturi cu tara. Cu ajutorul unor astfel de domnii «pamîntene», noua boierime îsi propunea sa frîneze miscarea de revolta a maselor, precum si luptele din interiorul boierimii, sa organizeze «ordinea» feudala ferma, înlaturînd criza statului feudal. Atare solutie nu putea fi însa impusa Portii decît prin forta armelor.
1 Vezi mai sus, cap. II, par. 2 si cap. III, par. 4.
2 Hurmuzaki, III, p. 154.
Situatia
politica interna în preajma razboiului. în Transilvania,
Sigismund Bâthory domnea din 1581. Proclamat major în 1588, dieta i-a impus
drept conditii: guvernarea tarii printr-un consiliu de
magnati si alungarea iezuitilor. în acest chip, marea nobilime
cauta sa-si consolideze puterea, avînd la îndemîna
mijloacele necesare pentru a împiedica întarirea interna sau
externa a autoritatii principelui transilvan. Sigismund Bâthory
era astfel adus în situatia de a nu putea întreprinde o politica
proprie decît pe ascuns. Pe plan intern, marea nobilime din Transilvania a
folosit aceasta stare de lucruri pentru a intensifica exploatarea muncii
iobagilor de pe mosiile feudale. Pe plan extern, multi dintre nobili
erau înclinati catre o atitudine de mentinere a raporturilor de
vasalitate fata de Poarta otomana, situatie care le asigura
suprematia în stat. Din aceasta cauza, evolutia
situatiei avea sa arate ca lupta lui Sigismund Bâthory pentru
aderarea Transilvaniei la coalitia antiotomana urmarea si înlaturarea
tutelei nobiliare.
în Moldova, Aron Tiranul domnea din 1591. Marea boierime moldoveana considera domnia acestuia ca « provizorie », deoarece nu-1 recunostea ca domn. Cei mai multi dintre marii boieri se mentineau în opozitie, în exilul lor polonez, sau retrasi la mosiile lor din tara. Domnia lui Aron — ca si cele ale lui stefan Surdul si Alexandru cel Rau în Ţara Romîneasca — era caracteristica pentru situatia de criza a statului feudal din aceasta vreme. Mazilit în 1592, Aron n-a fost repus în scaun decît prin vointa creditorilor sai. în interior, ordinea feudala era departe de a fi stabila. Miscarile taranesti, sprijinite sau nu de cazaci, erau din ce în ce mai puternice; razmeritele boieresti, de asemenea. 1 în acelasi timp, din ce în ce mai numerosi dregatori si militari turci exercitau dupa voie autoritatea de stat pe teritoriul tarii. Din afara, domnia era hartuita de multimea pretendentilor aventurieri. Ca atare, si pentru domnia Moldovei, aderarea la razboiul antiotoman însemna într-un fel iesirea din impasul crizei.
în Ţara Romîneasca, în septembrie 1593 ajungea domn Mihai Viteazul. Aflat în fruntea opozitiei boieresti fata de Alexandru cel Rau — care izbutise sa stîrneasca un val general de nemultumire, atît prin îngaduintele, cît si prin actele sale arbitrare — Mihai fugise în Transilvania si de aci la Constantinopol, unde — platind sume uriase — a capatat scaunul domnesc. Era unul dintre acei oameni « noi», fruntas al noii boierimi, ajuns la cîrma tarii prin ambitie si perseverenta. în tinerete întreprinsese afaceri de negot în Imperiul otoman1, începînd din 1586, el urca întreaga scara a dregatoriilor: banisor de Mehedinti, mare stolnic, mare postelnic, mare aga, loctiitor al banului Craiovei si probabil chiar ban. Era, totodata, un boier foarte bogat, stapînind un numar însemnat de mosii si de sate, achizitionate în vremea dregatoriilor sale sau dobîndite ca zestre. Mare dregator si latifundiar, Mihai corespundea, în acest fel, telurilor
1 Szamoskozi
(trad. I. Craciun), p. 98; Documente, B, veac. XVII, voi. IV, p. 78.
s
Fig. 280. - Mihai Viteazul, gravura contemporana de Sadeler, 1601.
politice ale marii
boierimi, care, prin asemenea domni « pamînteni », dependenti de
boierime si nu numai de Poarta — si mai putin
înclinati ca domnii impro' vizati si aventurieri sa
faca avere lichida repede si cu orice pret — cauta,
sub un stindard propriu, sa-si consolideze puterea.
Trebuie subliniat ca acest « program » politic al marii boierimi era sustinut si de o parte din bogatasii Fanarului — cu interese importante în Ţara Ro-mîneasca — si ai carui reprezentanti intrau în mare masura în componenta noii clase conducatoare. Un fanariot, reprezentant tipic al acestei pozitii, era Andronic Cantacuzino. Acesta, într-o corespondenta adresata lui Petru schiopul — deosebit de importanta pentru gîndirea politica a vremii — arata motivele pentru care 1-a « facut» domn pe Mihai: « am judecat ca e mai bun el decît ceilalti pacatosi de bei... numai pacatosi, neciopliti si mincinosi, si argati si nevrednici în toate treburile »l. Toate acestea aratau ca înscaunarea lui Mihai Viteazul ca domn al Ţarii Romînesti nu era nici rezultatul întîmplarii, nici al unei conjuncturi de moment. Noua boierime aducea în acest fel pe tronul tarii pe unul din reprezentantii ei tipici, personificare a programului de actiune menit sa-i consolideze pozitia. Ivirea — dupa putina vreme — a unor grave contradictii între domnie si marea boierime nu atenueaza întelesul evenimentului din septembrie 1593, în raport cu ansamblul intereselor generale ale boierimii.
Interesele unei mari parti a claselor conducatoare din Ţara Romîneasca, Moldova si Transilvania erau în acest fel în concordanta cu acelea ale coalitiei antiotomane, care se vedea nevoita — din cauza stagnarii operatiunilor militare — sa-si largeasca cît mai mult sfera de actiune. în acest scop, a început o actiune sistematica de influentare a tarilor romîne. Semnificativa este în acest sens misiunea emisarului papal Alexander Comuleus. în instructiunile sale din noiembrie 1592, papa Clement al VUI-lea îi fixa ca zona de activitate o regiune vasta, înglo-bînd Rusia, tinuturile cazacesti, Ţara Romîneasca si Moldova; cu privire la acestea doua din urma, îi atragea atentia asupra importantei lor militare si asupra necesitatii ca societatea romîneasca sa fie influentata, aducîndu-i-se aminte de originea sa latina 2. Pe lînga Sigismund Bâthory, dupa misiunea iezuitului Carillo, urmeaza cea a lui A. Amalteo, însarcinat sa negocieze toate conditiile rupturii cu Poarta otomana. în acelasi timp, si emisarii imperiali luau contact cu domnii si boierii celorlalte doua tari romîne si ajungeau la unele întelegeri. în martie 1594, împaratul Rudolf al Il-lea îl trimite pe raguzanul Ioan Marini Poli cu o astfel de misiune în Moldova si Ţara Romîneasca. în legatura cu diferitele contacte si presiuni de acest fel, mai importanta pentru cunoasterea mentalitatii vremii este corespondenta purtata de Valentin Prepostvari, comandant în armata imperiala din Ungaria, cu Aron, domnul Moldovei. între altele, se staruia în aceasta
Hurmuzaki, XI, p. 373.
2 lbidem, III, p. 36.
corespondenta asupra ideii ca
Moldova trebuia sa mearga pe calea gloriosului ei trecut militar,
reprezentat mai ales de stefan cel Mare, « slava vitejeasca si
numele caruia traieste si acum si pîna va fi
aceasta lume, atîta vreme slava si numele lui nu se va sterge »
l. Referiri de acest fel la marele trecut istoric al poporului romîn se
gasesc în multe din actele si scrierile acestei epoci, ilus-trînd un
interes acut pentru problemele politice romînesti, cinstirea
virtutilor poporului nostru si sublinierea locului important pe
care-1 ocupa de la începutul existentei sale istorice în aceasta parte a Europei.
Formarea aliantei anti-
otomane a tarilor
romîne
Aderarea tarilor romîne la coalitia antiotomana s-a produs întîi separat, apoi sub forma unei confederatii militare, fapt care a asigurat caracterul coordonat al ope-ratiunilor si succesul lor chiar de la începutul razboiului. Din 1592, legaturile dintre principele Transilvaniei si domnul Moldovei se strîngeau tot mai mult. La aceasta contribuia în mare masura prezenta garnizoanelor transilvanene în Moldova, unde au sprijinit, în 1592—1593, reprimarea miscarilor populare; conform proiectelor confederative, ele au fost lasate pe loc. Poarta a înteles pericolul pe care-1 prezentau aceste puternice unitati militare pe teritoriul Moldovei si, de aceea, în vara anului 1593, a cerut insistent retragerea lor, cerere pe care Sigismund Bâthory nu a îndeplinit-o.
Una din^ primele actiuni de politica externa a fost întreprinsa de Mihai Viteazul prin scrisoarea adresata lui Sigismund Bâthory, în care, referindu-se indirect la proiectele de razboi, spunea: « vreau sa tin cu maria ta toata rudenia buna si buna vecinatate »2. Totodata, se poate constata ca, înca de la începutul domniei sale, Mihai întretinea la sud de Dunare o întreaga retea de spioni, care îi semnalau miscarile turcesti, si ca, în prima jumatate a anului 1594, el începea negocierile cu Transilvania si cu sîrbii, a caror tabara militara o vizitase personal. Negocierile au intrat în faza hotarîtoare la mijlocul anului 1594, cînd Mihai Viteazul amîna prin toate mijloacele participarea ceruta de turci la expeditia împotriva Transilvaniei. între timp, Aron ajungea la o întelegere deplina cu emisarii imperiali si conventia dintre Imperiu si Moldova se încheia la mijlocul lunii august 1594.
Se poate afirma ca în aceasta faza a existat o întelegere directa între Moldova si Ţara Romîneasca si probabil chiar un tratat de alianta, precum spune cronica lui Gr. Ureche: Aron voda « socoti sa sa ajunga cu Mihai voda, carele domniia pre aceia vreme Ţara Munteneasca, ca sa sa dezbata de supt mîna turcilor ». între cei doi domni s-au facut atunci — cum spune cronica interna a Ţarii Romînesti — juraminte reciproce ca sa se ajute unul pe altul3. în orice caz, la sfîrsitul lunii octombrie 1594, rapoartele diplomatice anuntau alcatuirea
1 A. Veress, op. cit., IV, p. 49, 54.
2 Ibidem, p. 39.
3 Letopisetul Ţarii Moldovei, p. 224 si Istoria Ţarii Rominesti, p. 55.
aliantei tarilor romîne
(denumita în acte « confederatie »), si chiar dadeau
detalii cu privire la planul de nimicire a garnizoanelor turcesti din
Moldova si Ţara Romîneasca1. Mersul si încheierea
negocierilor ne arata ca închegarea cu succes a « confederatiei»
antiotomane a fost determinata de interesele comune si de vointa
unitara de lupta — în acel moment — a poporului romîn.
înlaturarea gruparilor nobiliare potrivnice razboiului. Una din cele mai mari piedici întîmpinate de « confederatia » celor trei tari romîne în pregatirea razboiului antiotoman a fost opozitia înversunata a unor grupari nobiliare potrivnice razboiului de eliberare, formate din o parte a marii aristocratii în Transilvania si o parte a marii boierimi în Ţara Romîneasca. Aceasta opozitie se temea ca, prin înlaturarea dominatiei otomane, autoritatea centrala se va întari. în Transilvania, opozitia s-a transformat într-o adevarata conspiratie, avînd ca scop nu numai zadarnicirea planurilor sale, dar chiar rasturnarea principelui. Dupa încheierea fara nici un rezultat a cîtorva reuniuni ale dietei, în august 1595, au fost arestati prin surprindere si apoi executati conducatorii factiunii nobiliare de opozitie, în frunte cu Baltazar Bâthory. înlaturarea gruparii nobiliare opusa razboiului antiotoman însemna în acelasi timp, din partea puterii centrale, afirmarea vointei sale de a iesi de sub tutela magnatilor.
Evenimente mai putin sîngeroase, dar similare ca sens istoric, se petreceau si în Ţara Romîneasca. Aci, în toamna anului 1594, avea loc o schimbare aproape completa a divanului — sapte dregatori din opt — în a carui componenta noua intra boierimea care a sprijinit miscarea lui Mihai Viteazul, în frunte cu Buzestii. în Ţara Romîneasca, însa, lupta împotriva gruparii boieresti potrivnice razboiului — din cauza autoritatii înca insuficiente a domniei ■— avea mai mult aspectul unei lupte pentru putere în interiorul boierimii. Una din urmarile schimbarii de divan din toamna anului 1594 a fost faptul ca parte din boierii înlaturati atunci, împreuna cu altii, au constituit o grupare boiereasca turcofila, opusa politicii lui Mihai Viteazul, care va conspira ■— înauntru si în afara tarii — împotriva acestuia în tot timpul domniei.
Razboiul a început în vara anului 1594, cînd au loc unele
începutul razboiului încercari ofensive în Banat, în directia Timisoarei si dintre tarile romîne si LipOvei, cetati care acopereau întreg flancul turcesc din
aceasta parte a frontului. Momentul care marcheaza
însa începutul propriu-zis al razboiului este luna noiembrie 1594, cînd cele trei tari romîne încep sa actioneze unitar împotriva dusmanului comun. în aceasta vreme, rolul hotarîtor îl are Ţara Romîneasca, care, la 13 noiembrie 1594, ridica steagul luptei împotriva dominatiei otomane.
Conform planului alcatuit anterior, sprijinit pe propriile sale trupe, pe cele trimise de Sigismund Bâthory si ajutat de orasenimea bucuresteana, Mihai
1 Hurmuzaki, III, p. 193; IV, p. 94 si 177; A. Veress, Documente,
IV, p. 142.
întreprindea actiunea de nimicire a tuturor
turcilor din capitala si din restul tarii: militari din
garnizoane, dregatori, creditori, negustori etc. Actiunea s-a
desfasurat sub forma unei operatiuni militare sistematice
si a reusit într-o asemenea masura, încît cronicarii
otomani au trebuit sa recunoasca ca atacul purtat ulterior
împotriva liniei Dunarii s-a desfasurat în conditiile unei
depline surprize. Evenimentele din noiembrie 1594 scot la iveala baza
social-politica a razboiului antiotoman, care, în aceasta
faza, era sprijinit de cea mai mare parte a societatii
romînesti a vremii.
Se pare ca, în împrejurarile intrarii în actiune, a avut loc o adunare a boierimii si o adunare obsteasca mai larga, în care s-a hotarît continuarea luptei dupa rascoala din noiembrie1. Masele de oraseni si tarani au sprijinit cu entuziasm razboiul antiotoman — chiar de la începutul sau — vazînd în acesta calea mîntuirii de suferintele pricinuite de jugul turcesc.
Evenimentele din noiembrie 1594 marcheaza asadar începutul propriu-zis al razboiului dintre tarile romîne si Imperiul otoman. Ele au facut cu putinta ca o actiune similara sa se desfasoare concomitent în Moldova, iar la sfîrsitul lunii, sa se întreprinda împotriva pozitiilor turcesti din Banat o actiune de catre imperiali, dinspre nord, si de catre transilvaneni, dinspre rasarit. Surpriza, curatirea teritoriului de orice prezenta turco-tatara, însufletirea trupelor angajate în lupta — toate acestea au alcatuit premisele operatiunilor victorioase care au urmat.
Lupta pentru linia Dunarii. Izvoarele arata ca cei mai multi dintre cunoscatorii problemelor politice si militare ale teritoriului romînesc, straini si romîni, vedeau, prin aderarea tarilor romîne la coalitia antiotomana, creata posibilitatea de a se ocupa linia strategica a Dunarii si de a se muta în acest fel teatrul de razboi la sud de fluviu. Din aceasta cauza, de la sfîrsitul anului 1594 pîna la începutul verii anului 1595, s-a desfasurat cu violenta lupta pentru linia Dunarii. Atacul împotriva cetatilor turcesti de la Dunare a început chiar în primele zile ale lunii decembrie 1594, cînd lovitura a fost data în mai multe directii: Braila, Orasul de Floci, Turtucaia, Cernavoda, Nicopole. Orasele au fost pradate si distruse, dar cetatile -— din cauza iernii si a lipsei artileriei de asediu — au putut sa reziste. Curînd, însa, tactica atacurilor razlete a facut loc concentrarii tuturor fortelor, pentru a se putea înfrunta primejdia iminenta a contra-actiunilor turco-tatare.
Meritul principal al lui Mihai Viteazul în aceasta faza a razboiului e de a fi imprimat operatiunilor militare un vadit spirit ofensiv. Continuînd sa împiedice unirea fortelor turcesti si tatare, Mihai a trimis împotriva acestora din urma detasamentele care au cîstigat victoriile de la Putinei si Stanesti — lînga Giurgiu — în zilele de 14 si 16 ianuarie 1595. Cîteva zile dupa aceea, concentrarea fortelor dusmane a fost lovita în plin într-o noapte la serpatesti; înfrîngerea
1 Istoria
Ţarii Romînesti, p. 55; A. Veress, op. cit., IV, p. 214;
Hurmuzaki, III, p. 465.
mrt
•;,.'.,:,-!.>"
turco-tatara
s-a transformat în catastrofa la 25 ianuarie, cînd, lînga Rusciuk,
armata Ţarii Romînesti obtinea o stralucita
victorie, recunoscuta ca atare si de cronicarul turc Karacelebi-zade,
care spune: « oastea binecuvîntata a suferit, cu voia lui Allah, zdrobire
si înfrîngere »1.
în aceste lupte, Mihai a trebuit sa conteze numai pe fortele sale proprii împotriva atacului dusman; pasivitatea trupelor trimise de principele Transilvaniei — probabil inspirata de unii mari boieri — 1-a obligat chiar sa ceara lui Sigismund Bâthory rechemarea capitanului M. Horvâth. Tot în aceasta faza a razboiului se înregistreaza primele mutari masive de populatie — care vor continua în tot timpul razboiului — de la sud de Dunare pe teritoriul Ţarii Romînesti. în sîrbi si bulgari, Mihai Viteazul a avut de la început aliati de nadejde în lupta împotriva dominatiei otomane.
Victoriile din ianuarie 1595 au facut posibila ocuparea în întregime a liniei Dunarii si stabilirea în felul acesta a fluviului ca hotar între tarile romîne si Imperiul otoman. Dupa lupte înversunate au fost ocupate Chilia si Ismailul, Cetatea Alba si apoi Tighina. în Ţara Romîneasca, o data cu cucerirea în aprilie a Brailei, singurul cap de pod ramas în mîna turcilor pe malul stîng al Dunarii era Giurgiul, aflat însa aproape permanent sub asediu. Ecoul acestor succese era atît de puternic, încît la Constantinopol se anunta apropierea armatelor romîne de Adrianopol si proclamarea lui Mihai ca « rege » sau « împarat », ceea ce dovedeste marele prestigiu pe care si-1 cîstigase numai în cîteva luni de lupte — fapt pentru care, asa cum spune un raport diplomatic, « alerga la el din toate partile multime de osteni, pentru faima marii sale barbatii si a generozitatii sale»2. în opinia publica europeana, înfrîngerea armatelor turcesti — considerate înca invincibile — stîrnea în chip firesc uimire si admiratie.
La începutul verii anului 1595, perspectivele razboiului se aratau nefavorabile Imperiului otoman. Garnizoanele turcesti de la nord de fluviu — cu exceptia Giurgiului — erau nimicite. Traficul pe Dunare era complet oprit, ceea ce provoca dificultati mari în aprovizionarea si întarirea garnizoanelor de la sudul Dunarii. La Constantinopol si în împrejurimi, lipsa de alimente si scumpetea erau foarte mari (la unele produse s-au înregistrat scumpiri de zece ori). Refugierea în masa spre capitala a populatiei turcesti din Balcani nu facea decît sa agraveze aceasta situatie. Ca represalii, Poarta lua masuri sînge-roase împotriva populatiei neotomane, mai ales dupa ce, în lunile mai—iunie, trupele romînesti au continuat actiunile ofensive de-a lungul Dunarii. Era vremea cînd, în Turcia, mamele îsi speriau copiii cu numele lui Mihai, cînd sultanului 1 se adresau versuri în care i se cerea sa salveze hotarele Imperiului, pentru ca
Abdulaziz Karacelebi-zade, Ravdat-iil-ebrar (Gradina virtuosilor), p. 478 (în trad.
la Inst. de istorie).
2 Hurmuzaki, IV/2, p. 198; A. Veress, Documente, IV, p. 198.
«toate
sangiacurile au intrat sub stapînirea dusmana..., toate s-au
nenorocit »*. Aceste împrejurari aratau clar ca Imperiul otoman,
ca sa îndrepte situatia, trebuia sa întreprinda o
actiune de mare amploare.
2. RECÎsTIGAREA INDEPENDENŢEI (1595-1596). ÎNCERCAREA DE INSTAURARE A REGIMULUI BOIERESC
La 20 mai 1595, se încheia la Alba^Iulia de catre ambasada de boieri trimisa de Mihai Viteazul tratatul dintre Ţara Romîneasca si Transilvania 2, tratat care va influenta în chip deosebit evolutia razboiului antiotoman. în general, întreaga desfasurare a acestui razboi — cu tesatura sa complicata de lupte, armistitii si negocieri — nu poate fi înteleasa fara patrunderea evolutiei situatiei interne. Diferitele schimbari ale raportului intern de forte determina fazele razboiului. Din aceasta cauza, tratatul de la Alba Iulia trebuie înteles nu numai ca o conventie interstatala, ci mai ales ca un document fundamental de politica interna, oglindind doua conceptii diferite despre statul feudal centralizat. Lupta pe care o purta noua boierime în aceasta perioada nu mai avea ca obiectiv întoarcerea la statul de farîmitare feudala, ci tintea la înlocuirea statului feudal centralizat domnesc — asa cum se dezvoltase de la Vlad Ţepes si stefan cel Mare — cu statul feudal centralizat boieresc. Lupta rse da astfel, la sfîrsitul veacului al XVI-lea, nu pentru sau împotriva statului centralizat, ci pentru sau împotriva instaurarii regimului boieresc. Tratatul de la Alba Iulia, din cauza caracterului foarte ascutit al acestei lupte, se înfatiseaza ca însusi statutul politic al regimului nobiliar-boieresc. De aceea, el trebuie considerat ca un document ilustrativ pentru gîndirea politica a vremii, pentru ciocnirea violenta de pozitii în interiorul clasei conducatoare.
Caracterul tratatului de la Alba Iulia
stirile din izvoare ne arata ca tratatul a fost pregatit cu luni înainte de catre o conspiratie a boierilor munteni, sprijinita de Sigismund Bâthory. în corespondenta sa de la sfîrsitul anului 1594, principele Transilvaniei se referea adesea la faptul ca Mihai a fost « fortat» sa porneasca contra turcilor, sub presiunea boiereasca si a unitatilor militare transilvanene3, referiri care marturisesc! fara voie conventia care exista de pe atunci între Sigismund si o parte a marii boierimi din Ţara Romîneasca. Din aceasta cauza, nu poate sa ne surprinda faptul ca la 12 mai 1595, deci înaintea încheierii tratatului, Sigismund Bâthory îi anunta într-o scrisoare continutul, pe care domnul nu-1 cunostea înca4. Caracterul conspirativ al pregatirii tratatului reiese si din faptul ca izvoarele de diferite categorii afirma
Mustafa Selaniki, Tarih (Istorie), (în
trad. la Inst. de istorie al Acad. R.P.R.).
2 Hurmuzaki, III, p. 209-213.
3 A. Veress, Documente, IV p. 155, 159.
4 Ibidem, p. 203.
ca textul lui
a fost fixat într-un sens contrar instructiunilor domnului, ca acest
text a fost o surpriza pentru domn1. Este probabil ca încheierea
tratatului a fost grabita de unele masuri pe care Mihai a
început sa le ia la sfîrsitul primaverii — în urma victoriilor
din primele luni ale anului 1595 — pentru întarirea autoritatii
domnesti, precum si de întelegerea bilaterala cu Aron
voda.
Delegatia care a semnat tratatul la 20 mai 1595 era impunatoare. Din ea faceau parte reprezentantii înaltului cler: mitropolitul si cei doi episcopi — de Buzau si de Rîmnic — reprezentanti ai boierimii care ocupasera locuri în divan în domniile dinaintea lui Mihai Viteazul, precum si reprezentantii gruparii boieresti care preluase puterea în toamna anului 1594, în frunte cu Buzestii, fratii Radu si Preda. Boierii, care au jucat un rol hotarîtor în negocierea si perfectarea acestui tratat, voiau sa-1 înfatiseze ca exprimînd vointa întregii clase conducatoare. si acest lucru e caracteristic pentru gîndirea si practica politica a noii mari boierimi, care, la sfîrsitul veacului al XVI-lea si în întreg veacul al XVII-lea, va încerca sa se manifeste, în toate momentele grele, nu ca forta dominanta a clasei conducatoare, ci ca întreaga clasa.
Textul tratatului prevedea o scadere categorica a atributiilor puterii domnesti. Acestea erau reglementate si în raport cu principele Transilvaniei si în raport cu boierimea. Mihai Viteazul înceta de fapt a mai fi domnul Ţarii Romî-nesti; el era loctiitorul pentru Ţara Romîneasca al principelui Transilvaniei — caruia tratatul îi închina în deplina vasalitate tara — un fel de guvernator, deci. Pentru scaderea puterii domnesti, prevazuta de tratat, este ilustrativ faptul ca Sigismund îl socotea pe Mihai ca pe unul din consilierii sai. Domnul nu mai avea voie sa întretina legaturi proprii cu strainatatea, sa numeasca pe dregatori, sa fixeze darile si cheltuielile. Fixarea în acest fel a atributiilor domniei în raport cu principele Transilvaniei nu limita numai neatîrnarea tarii, ci anula pur si simplu caracterul « domnesc » al autoritatii centrale. Acelasi sens îl prezenta si fixarea atributiilor în raport cu boierimea. Aceasta guverna de fapt tara prin « sfatul celor doisprezece boieri », prevazut de tratat, fara de care domnia nu avea voie sa întreprinda nimic. Fixarea si încasarea darilor încetau a mai fi atributii ale domniei, si deveneau atributii ale sfatului boieresc, instanta ultima de aprobare fiind dieta Transilvaniei, în a carei componenta intra si sfatul celor 12. Domnia nu putea, fara încuviintarea principelui Transilvaniei, sa osîn-deasca pe boieri la moarte sau sa le confiste averile.
Se încerca în acest fel sa se creeze o situatie de dependenta a domniei fata de boierime, principiu de baza al statului nobiliar. Sensul acestor prevederi ale tratatului nu a scapat contemporanilor. Interpretarea data de asa-zisa cronica a Buzestilor e clara. Pentru autorul ei anonim, la Alba Iulia boierii « scazura pre Mihai voda despre domniia tarii si despre venitul ei », pentru ca domnul sa fie «tocma cu capitanii lui» si, în concluzie, «alese Batîr Jicmon 12 boiari
1 Diplomatarium Italicum, I, p. 397 — 399. €1 — c. 1180
jurati
munteni puindu-i ispravnici preste tot venitul tarii si sa
fie supt porunca lui **. întelesul acesta nu a scapat nici lui Mihai.
în convorbirea sa cu solul polon Lubieniecki — care a stiut sa redea
fidel stilul de vorbire direct si plastic al lui Mihai Viteazul — acesta
se plîngea de tradarea boierilor, care i-au încalcat drepturile,
fiindca au obtinut privilegii pentru ei2. Viziunea clara a
domnului ii facea, ca atare, sa aprecieze just acest moment de
criza în raporturile dintre domnie si marea boierime.
Initiativa boiereasca în ce priveste întocmirea si încheierea tratatului, precum si caracterul sau de statut politic al regimului boieresc, impuneau de la sine fixarea clara a drepturilor boieresti. Boierii erau adevaratii stapîni ai tarii, sfetnici ai principelui Transilvaniei si nu ai domnului Ţarii Românesti. Drega-toriile si mosiile lor erau intangibile. Importante acte de stat puteau fi întocmite de « sfatul boieresc », fara domn, numai cu principele Transilvaniei.
Tratatul de la Alba Iulia nu fixa numai locul boierimii — ca forta dominanta a statului feudal, ca noua detinatoare a autoritatii centrale — în raport cu domnia, ci si în raport cu clasa exploatata, taranimea aservita; o clauza din tratat prevedea întoarcerea cu forta a serbilor fugiti de pe mosiile boieresti. Includerea acestei clauze ilustra, pe de o parte, colaborarea strînsa a claselor stapînitoare din tarile romîne în reprimarea uneia dintre cele mai caracteristice forme de lupta de clasa a taranimii, fuga de pe mosii, si, în acelasi timp, intensitatea acestei lupte la sfîrsitul veacului al XVI-lea. Aceasta clauza scotea la iveala întreg caracterul de clasa al tratatului de la Alba Iulia.
Forta gruparii boieresti care a impus tratatul reiese si din faptul ca acesta reglementa unele probleme interioare ale clasei boieresti, prevazîndu'Se înlaturarea grecilor de la ocuparea oricaror dregatorii si a strainilor de la achizitionarea mosiilor, clauze care prefigurau — la sfîrsitul veacului al XVI-lea — programul de lupta antigrecesc din veacul al XVII-lea.
Conform tuturor acestor prevederi, tratatul prezinta ca aspecte fundamentale : înlaturarea dependentei boierimii de domnie, intensificarea exploatarii taranimii aservite, monopolizarea de catre noua mare boierime a privilegiilor politice si economice. Din aceasta cauza, întreaga istorie interna a domniei lui Mihai Viteazul nu a fost altceva decît o înversunata lupta în jurul acestui statut politic al regimului boieresc.
Lupta domnului pentru
limitarea tratatului de
la Alba Iulia
Domnul Ţarii Romînesti a acceptat tratatul pentru ca în situatia data nu avea mijloacele necesare de a i se opune. Concentrarea unitatilor militare transilvanene si muntene, aflate sub comanda boierilor, era foarte puternica si reprezenta de fapt forta materiala menita sa puna în aplicare tratatul. în acelasi timp, primejdia ofensivei turcesti impunea domniei ca tel precumpanitor apa-
Istoria Ţarii
Romînesti, p. 59.
2 Diplomatarium Italicum, I, p. 397 — 398.
rarea
tarii de cotropirea otomana, ceea ce, în acel moment, ar fi fost
cu neputinta fara sprijinul boierilor si al lui Sigismund
Bâthory. Mihai a acceptat tratatul de la Alba Iulia mai ales pentru ca era
hotarît sa înceapa lupta pentru limitarea! si chiar
anularea lui, de îndata ce se vor ivi unele conditii favorabile. în
aceasta privinta, sînt de urmarit doua actiuni care
încep imediat dupa încheierea trata' tului de la 20 mai 1595. O prima
actiune — pe plan extern — este cea a negocierilor cu Polonia. La 2 iunie
1595, Mihai Viteazul cerea ajutor Poloniei. La 15 iulie, el revenea asupra
acestei cereri, aratînd ca este « foarte slab si
învaluit»1. Sensul acestor cereri de ajutor — care continua neîntrerupt
— ni-1 da convorbirea cu Lubieniecki, amintita mai înainte.
Staruinta domnului, în aceasta convorbire, asupra
necesitatii ajutorului polon, în situatia în care fusese adus de
viclenia boiereasca, ne arata ca Mihai Viteazul dorea
prezenta în tara a unei forte militare straine, alta
decît cea a lui Sigismund Bâthory, cu sprijinul careia nadajduia
sa înlature si tutela acestuia si pe cea boiereasca.
A doua actiune — pe plan intern — urmarea nimicirea gruparii boieresti turcofile. Pozitia acesteia s-a afirmat raspicat în împrejurarile bataliei de la Calu-gareni. La instigarea lui Mihnea Turcitul, tatal pretendentului Radu Mihnea, un grup de boieri, în frunte cu Miroslav logofatul si Dan vistierul, 1-a cumparat probabil pe comandantul ardelean Albert Kirâly, retinîndu-1 de la lupta. în lunile urmatoare, uneltirile acestei grupari boieresti au continuat mai ales în legatura cu diferitele încercari ale lui Radu Mihnea de a se înscauna domn al Ţarii Romînesti. Cronicile turcesti ne vorbesc clar despre « rugamintea facuta de catre locuitorii din Ţara Romîneasca », în acest scop 2. Legata de aceleasi uneltiri este probabil si razmerita de care se vorbea în martie 1596. Desigur ca, o data cu consolidarea situatiei, în 1596, a urmat reactia domneasca, deoarece, în septembrie 1596, domnul Ţarii Romînesti îi comunica lui Sigismund Bâthory pedepsirea unor boieri tradatori3. Era numai începutul lichidarii gruparii boieresti filoturce, care treptat se refugiase în Moldova si în Imperiul otoman.
Domnia Ţarii Romînesti avea asadar în fata doua grupari boieresti adverse: una partizana a restaurarii dominatiei otomane, cealalta favorabila înlaturarii dominatiei turcesti, dar numai în conditiile instaurarii regimului boieresc. Acceptarea, vremelnica, a clauzelor tratatului de la Alba Iulia, între altele si din cauza amenintarii turcesti, însemna, în acest fel, si acceptarea unei linii tactice de înfruntare a gruparilor boieresti. Tactica politica interna a lui Mihai Viteazul nu a putut sa aiba, însa, decît un succes trecator, deoarece în desfasurarea acestei lupte gruparile boieresti opuse domniei n-au fost zdrobite total.
Un tratat asemanator fusese încheiat — la 3 iunie, la Alba Iulia — între Sigismund Bâthory si stefan Razvan, noul domn al Moldovei, slujbas credincios
P. P. Panaitescu, Documente privitoare
la Mihai Viteazul, p. 13.
2 A. Karacelebi-zade, op.
cit., p. 480 — 481; Mustafa Selaniki, op. cit. (în trad. la Inst.
de istorie al Acad. R.P.R.).
3 Hurmuzaki, III, p. 276.
al principelui
Transilvaniei, pus în scaun de acesta în primavara anului 1595, în locul
lui Aron, care era banuit de tendinte politice independente. Tratatul
prevedea dependenta Moldovei de Transilvania si avea în primul rînd
acest caracter; mai putin era vorba aci de un statut nobiliar, deoarece
forta social-politica în stare sa-1 impuna se exilase
voluntar în Polonia, iar Moldova se înfatisa tot mai mult ca o
tara ocupata de trupele principelui Transilvaniei.
Luptele din vara anului 1595 au subliniat înca o data
Ofensiva otomana .Ba-, „ „ .,,,,,_ v , .„ .,
T- d I CT1 I ' importanta strategica a ocupam liniei Dunarn in primele
luni ale anului. Ca sa înfrînga Ţara Romîneasca, turcii
trebuiau sa dea întîi batalia pentru Dunare. Mobilizarea masiva de forte turcesti arata cît de grav primejduita se considera la Constantinopol dominatia otomana în Balcani.
Ofensiva otomana din vara anului 1595 cuprinde doua faze. în prima faza, trupele turcesti, aflate sub conducerea marelui vizir Ferhat, se apropiasera înca din iunie de Dunare, dar toate încercarile de a arunca un pod peste fluviu si de a trece pe celalalt mal au dat gres. Aceste esecuri au fost cauzate în mare parte de lipsa de combativitate a soldatilor turci si de anarhia din tabara otomana, pricinuita de conflictul dintre ieniceri si spahii. Trecerea Dunarii a fost împiedicata, în acelasi timp, atît prin lupta vitejeasca a trupelor romîne, cît si prin false negocieri de pace. Toate acestea au dus la caderea lui Ferhat si la înlocuirea sa cu Sinan pasa. între timp, însa, trupele Ţarii Romînesti, sprijinite de moldoveni si de cazaci, prin incursiuni noi pe malul drept al Dunarii — unde au ars si distrus, între altele, Nicopole si Babadagul — au creat noi piedici în calea înaintarii otomane.
A doua faza începea la sfîrsitul lunii iulie, o data cu pornirea—sub conducerea marelui vizir Sinan — a noii expeditii, mai bine organizata si mai puternica decît prima. Data fiind situatia schimbata, Mihai Viteazul renunta sa mai apere linia Dunarii, preferind sa dea batalia, în conditii alese de el, în interiorul tarii. Astfel, între 14 si 17 august 1595, oastea otomana trecea fara lupta Dunarea, concentrîndu-se în jurul Giurgiului, pentru lovitura pe care Sinan o voia decisiva, împotriva Ţarii Romînesti.
Batalia de la Calugareni. în ziua de 23 august 1595 (13 dupa stilul vechi) s-a desfasurat la Calugareni — la varsarea Neajlovului în Cîlnistea — una din cele mai însemnate batalii din istoria luptei pentru independenta a poporului nostru. Locul ales de Mihai era favorabil bataliei, deoarece, prin folosirea iscusita a terenului —rîuri, mlastini si înaltimi paduroase — se putea încerca compensarea inferioritatii numerice si de armament.
Ţinta bataliei era apararea orasului de scaun si împiedicarea ocuparii tarii. Dar, de la început, desfasurarea operatiilor militare a fost influentata defa-vorabil de comportarea vadit dusmanoasa fata de Mihai Viteazul a lui Albert
Kirâly,
comandantul trupelor transilvanene. în cea mai mare parte a timpului, acesta a stat departe de iuresul
luptei.
La Calugareni a avut loc o crîncena batalie, în cadrul careia atacurile ambilor adversari s-au succedat cu repeziciune. Primul atac a fost întreprins de armata Ţarii Romînesti, care, reusind o patrundere adînca, a ajuns pîna în tabara tur-
Singureni
soa
Fig. 281. - Planul bataliei de la Calugareni.
ceasca. Riposta otomana n-a întîrziat. Sub comanda directa a trei pasale: Haidar, Hasan de Timisoara si Mustafa de Bosnia — prin puternice lovituri frontale si un început de miscare de învaluire — turcii au respins armata romîna pîna dincolo de Calugareni. Eroismul ostasilor, hotarîti sa apere independenta tarii, a îndreptat din nou situatia. Lovitura de raspuns a fost atît de cumplita, încît a fost aruncata în mlastina o buna parte a armatei otomane, în frunte cu Sinan pasa. în aceste împrejurari, un rol de seama a jucat vitejia personala a lui Mihai, care, « vazînd atîta harborie mare, el înca îsi strînse toti boiarii si toti capitanii si iesira întru întîmpinarea lor de fata. si aciisi Mihai voda, cu mîna lui, tae pre Caraiman Pasa si înfrînsera pre turci înapoi » 1.
Armata otomana a fost în asemenea masura izbita, încît dezordinea sl tendinta spre fuga au adus-o la un pas de o dezastruoasa înfrîngere. Numarul
1 Istoria Ţarii Rominesti, p. 61.
mortilor de partea turcilor a fost foarte mare; cîteva pasale — se pare — au fost ucise; pierderile de artilerie au fost de asemenea mari. Pentru a pune din nou rînduiala în armata sa, Sinan a hotarît retragerea spre sud. Ramasa stapînâ a terenului de lupta, armata Ţarii Românesti repurtase în acea zi o însemnata victorie.
Masura înfrîngerii turcesti este data chiar de catre cronicarul turc Pecevi, contemporan al evenimentelor, care scria: « Din voia lui Allah, oastea islamica fusese cuprinsa de o mare spaima, încît nu putea sa opuna nicio rezistenta » *. Dar victoria romîneasca nu era o victorie decisiva; în mare masura raspunderea acestei situatii o purta comandantul artileriei, Albert Kirâly, a carui atitudine în prima parte a bataliei a influentat în chip negativ desfasurarea ei. Armata otomana nu era nimicita, ci se retrasese, cu însemnate pierderi, spre Giurgiu, pentru refacerea fortelor. Retragerea armatei romîne se impunea, pentru a se evita o noua lupta, care ar fi avut loc de data aceasta în conditii nefavorabile.
Ocupatia otomana. Armata Ţarii Romînesti, sub conducerea lui Mihai Viteazul, s-a retras prin Bucuresti si Tîrgoviste spre munti, unde, la începutul lunii septembrie, a întocmit tabara la Stoienesti, la sud de izvoarele Dîmbovitei, în timpul retragerii, unitatile lui Albert Kirâly au ars si pradat orasul Bucuresti. Armata otomana a ocupat teritoriu] tarii. Masurile ordonate de Sinan aratau ca ocupatia militara trebuia sa fie definitiva, ca Ţara Romîneasca trebuia sa fie transformata în pasalîc, al carui titular fusese de altfel numit. In acest sens trebuie întelese masurile militare, constructia de cetati de lemn si pamînt (palanci) la Bucuresti si Tîrgoviste, împînzirea teritoriului cu garnizoane militare, precum si masurile administrative: împartirea teritoriului dupa sistemul turcesc, cu pasi si subasi, si introducerea legislatiei otomane. între timp, însa, se pregatea contraofensiva eliberatoare.
La sfîrsitul lunii septembrie, cu o armata de circa 20 000 de oameni, Sigismund Bâthory era gata sa-si uneasca fortele cu ale lui Mihai. începutul acestei contraofensive a fost mult usurat de loviturile puternice pe care masele populare le dadeau cotropitorilor turci. în timpul ocupatiei otomane din sep-tembrie 1595, s-a manifestat din plin forta spontana a poporului, care, în absenta unei rezistente organizate pe plan de stat, continua lupta de eliberare cu mijloace proprii. Lînga Buzau, o ceata de tarani înarmati a surprins si distrus o unitate de 400 de oameni. în alte parti — dupa izvoarele turcesti — un corp de 5 000 de oameni a fost înfrînt într-o «padure mlastinoasa», iar un alt corp, plecat sa prade si 'sa robeasca, a suferit pierderi grele din partea localnicilor 2.
I. Pecevi, op. cit., voi. II, p. 171 (în trad. la Inst. de istorie al Acad.
R.P.R.).
2 Ibidem, p. 172; Mehmed ben
Mehmed, Nuhbet-et-tevarih ve'l ahbar (Cronica aleasa
si informativa), p. 179 (în
trad. la Inst. de istorie).
O alta forma a rezistentei era
parasirea satelor si tîrgurilor în fata invaziei
turcesti. Aceasta situatie explica, într-o anumita
masura, si dificultatile ocupatiei otomane
si caracterul fulgerator al contraofensivei de eliberare din
octombrie 1595.
Fig. 282. — Lupta de la Tîrgoviste, octombrie 1595 (dupa Chronologia oder historische Beschreibung aller Kriegsempdrungen, Niirnberg, 1602).
![]() |
Contraofensiva de eliberare
Armata unita a Ţarii Romînesti si Transilvaniei a pornit contraofensiva la începutul lunii octombrie. în fata unor forte net superioare ca numar, ca pregatire, ca putere de lupta, Sinan a hotarît sa retraga grosul armatei de ocupatie, lasînd în urma numai cîteva garnizoane. La 6/16 octombrie, dupa un asalt scurt dar violent, a fost eliberata Tîrgovistea, iar la 12/22 ale aceleiasi luni orasul Bucuresti. Cu toata fuga precipitata, transformata în panica si deruta, a armatei otomane, ariergarzile acesteia, împovarate de numarul mare de robi si de carele încarcate cu prada, au fost ajunse din urma de armata aliata lînga Giurgiu. La 12/22 octombrie, trupele Ţarii Romînesti si ale Transilvaniei au executat o lovitura nimicitoare împotriva dusmanului, zdrobind ariergarzile si restul trupelor care încercau sa treaca fluviul peste podul de vase. Dupa un asediu de cîteva zile, cetatea Giurgiului a fost luata cu asalt la 20/30 octombrie 1595, obtinîndu-se în acest fel o stralucita victorie, apreciata în felul urmator de cronicarul otoman Karacelebi-zade: « Mihai, în vazul lui Sinan pasa, a distrus toata cetatea Giurgiului si a luat toate tunurile si munitiile... a pricinuit atîta paguba
musulmanilor, încît asa ceva nu s-a auzit în
niciun secol»l. Mai tîrziu, un alt cronicar turc, referindu-se la aceste
evenimente, afirma chiar: «o asemenea retragere dezastruoasa si
înfrîngere nu a mai fcst pomenita în istorie». O contributie
importanta la aceste victorii au dat-o calaretii si
artileristii toscani de sub conducerea lui Silvio Piccolomini.
Ecoul foarte puternic al acestei victorii a stîrnit reactii diferite. Pentru Pecevi, unul din cei mai bine informati cronicari otomani contemporani, prin-
Fig. 283. —
Scena de lupta a armatelor muntene si transilvanene conduse
de Mihai Viteazul si Sigismund Bâthory împotriva turcilor, octombrie 1595
(gravura în arama de Franco).
cipalul vinovat era Sinan pasa, care « a avut un renume asa de prost, încît ceva asemanator nu le-a mai fost cunoscut musulmanilor » 2. Sinan, de dorul razbunarii, a dat ordin formatiunilor militare neregulate sa prade si sa pîrjoleasca pamîntul Ţarii Romînesti, în timp ce sultanul încerca unele tratative cu Sigismund Bâthory, iar regele Frantei, Henric al IV-lea, ordona ambasadorului sau la Constantinopol sa insiste si sa încurajeze Poarta în continuarea razboiului. La începutul lui 1596, se schita chiar planul unei campanii comune turco-polone contra Transilvaniei si Ţarii Romînesti. în acest timp —la sfîrsitul anului 1595 — trupele romîne eliberau Braila, care fusese ocupata de turci, si, în ianuarie 1596, zdrobeau lînga Tîrgoviste o hoarda tatara.
Eliberarea Ţarii Romînesti de sub dominatia otomana, fruct al unui an de lupte si victorii, era un fapt împlinit, iar hotarul era fixat nestirbit pe linia Dunarii.
Kiatib Celebi (Hadji Halifa), Tezleke
(Cronica rezumativa), voi. I,
p. 61 (în trad.
la Inst. de istorie).
2 I. Pecevi, op. cit., voi. II, p. 173.
Iesirea Moldovei din
coalitia an ti otomana.
Luptele din 1596
în toamna anului 1595, coalitia antiotomana primea o grea lovitura: se producea iesirea Moldovei din coalitie. Aceasta era, pe de o parte, rezultatul situatiei interne din Moldova, unde domnia lui stefan Razvan era lipsita de o baza social-politica statornica, iar pe de alta parte, al contradictiilor de interese dintre marile puteri. Expectativa polona din anii 1594—1595 se apropia de sfîrsit.
" ■ ■
las»
Fig. 284. — Retragerea turcilor peste Dunare
la Giurgiu, octombrie 1595 (gravura în arama publicata în
Pannoniae historiae chronologica, 1596).
Victoria factiunii conduse de cancelarul Ian Zamoyski însemna, de fapt, consolidarea regimului nobiliar în Polonia. Aceasta era în stare sa întreprinda actiuni externe de mare amploare — cu atît mai mult cu cît evolutia evenimentelor în spatiul dunarean atingea direct interesele ei de stat. în aceste conditii a fost întocmit, înca din prima jumatate a anului 1595, planul polon de ocupare a Moldovei, succes de prestigiu necesar regimului nobiliar în aceasta faza a evolutiei sale. Acesta a fost telul principal al actiunii polone din toamna anului 1595 ; e drept însa ca telul proclamat public de actele de stat — evitarea ocuparii Moldovei de turco-tatari — avea o parte de adevar, caci în ansamblul de masuri ale Portii privind reorganizarea politica a tarilor romîne —dupa recucerirea lor —se prevedea si cedarea Moldovei hanului tataresc. Din aceasta cauza, actiunea polona a însemnat si un început de razboi cu tatarii, necontinuat însa, din cauza interventiei Portii.
în desfasurarea actiunii sale, Ian
Zamoyski a avut ca aliat de credinta marea boierime moldoveana
aflata în exil în Polonia, în frunte cu Ieremia Movila si Nestor
Ureche. Solidaritatea dintre interesele de stat ale Poloniei si interesele
de clasa ale marii boierimi moldovene — care considera, fireste,
regimul nobiliar din Polonia ca regimul de stat ideal — ca si alte
fenomene al caror început dateaza din aceasta vreme, vor fi
caracteristice pentru întreg veacul
Fig. 285. —
Batalia de la Timisoara, 1596, gravura contemporana.
al XVII-lea. Alianta dintre panii poloni si boierii moldoveni reiese si din faptul ca, în justificarea interventiei polone din toamna anului 1595, un loc important îl ocupa acuzatia ca stefan Razvan ar fi prigonit cu cruzime pe marii boieri. Proclamat domn la 27 august 1595, cînd trupele polone patrund în Moldova, Ieremia Movila încheie un tratat de vasalitate cu Polonia. La Ţutora — lînga Iasi — la 10 octombrie, atacul tataresc era respins si hanul se vede nevoit sa renunte la pretentiile sale asupra Moldovei. încercarea lui stefan Razvan — în decembrie — de a alunga pe Ieremia Movila si a reocupa tronul este înfrînta si domnul în scaun este recunoscut de Poarta. Noua situatie creata devenea statornica, nu însa fara unele zguduiri — încercari de conjuratie —- la începutul anului 1596 *, în jurul noii domnii, îndîrjita dupa atîtia ani de exil, statea de
1 Hurmuzaki, III,
p. 424.
straja marea
boierime. în acest fel, ocuparea Moldovei nu era numai efectul
consolidarii regimului nobiliar în Polonia, ci, totodata, începutul
instaurarii regimului boieresc în Moldova.
Situatia razboiului în 1596 se caracterizeaza prin operatiuni militare de însemnatate mijlocie, care acopereau însa desfasurarea lenta a unor negocieri de pace cu turcii, întreprinse de Mihai Viteazul si Sigismund Bâthory, separat sau împreuna. Catre aceasta întorsatura erau împinse capeteniile razboiului de aprecierea realista a situatiei, care arata în chip evident ca nu era de asteptat un ajutor constant si puternic din partea imperialilor. Desigur ca adversarii nu urmareau, nici unul, nici celalalt, încetarea razboiului, ci numai cîstigarea de timp si ca, în fond, încercau sa se amageasca reciproc. Din aceasta cauza, în desfasurarea generala a razboiului, anul 1596 e de fapt un an de trecere de la faza « violenta » la o faza « mai calma ». Tratativele duse de Sigismund Bâthory cu împaratul Rudolf al II-lea, la Praga, în ianuarie—martie 1596, prin tergiversarea întreprinderii unei actiuni hotarîte, si de o parte si de alta, ilustrau tocmai intrarea razboiului în aceasta faza.
în timp ce la Praga se faureau planuri abstracte — care se uitau a doua zi — trupele romîne aparau linia Dunarii si preveneau atacurile turcesti prin incursiuni în tinuturile dobrogene si bulgaresti. Braila, înca o data ocupata de turci la sfîrsitul lui februarie, a fost din nou reluata de la acestia; masuri militare de amploare se iau în interior, prin ridicarea de fortificatii si recrutarea de mercenari dinafara. în mai, operatiunile de la sud de Dunare au avut ca scop sprijinirea operatiunilor armatei transilvanene din Banat, spre Timisoara si Lipova; trupele lui Sigismund Bâthory au trebuit sa se retraga la sfîrsitul lui iulie din fata acestor cetati.
Negocierile de pace începute spre sfîrsitul verii mergeau lent. în octombrie, armatele imperiale si transilvanene încearca sa obtina o victorie decisiva, dar la Eger si la Keresztes ele sufera o înfrîngere grea, nefolosita însa de turci. în acelasi timp, o ofensiva turco-tatara împotriva Ţarii Romînesti, care a adus multa paguba locuitorilor tarii, a fost pîna la urma înfrînta. Diplomat iscusit, Mihai foloseste sporirea prestigiului sau ca sa obtina — dupa noi victorii în sudul Dunarii — steagul de domnie de la Poarta si, în acest fel, ragazul necesar refacerii fortelor.
3. CONSOLIDAREA INDEPENDENŢEI ŢĂRII ROMÎNEsTI
(1597-1598). LUPTA DOMNIEI ÎMPOTRIVA INSTAURĂRII
REGIMULUI BOIERESC
Anii 1597—1598 au fost ani de lupta ai domniei — cu un succes evident, dar vremelnic — împotriva instaurarii regimului boieresc. Obiectivul principal al acestei lupte era anularea tratatului din 1595 — a clauzelor privitoare la situatia externa si interna a domniei Ţarii Romînesti.
![]() |
||||||
![]() |
||||||
![]() | ![]() |
Anularea clauzelor tratatului din 1595
Pasajul din cronica: « Atuncea Batîr Jicmon, deaca vazu pre Mihai Voda cu atîta vitejie si cu atîta întelepciune, slobozit-au Ţara Rumîneasca cu tot venitul ei, ca sa fie iar pre seama lui Mihai voda »x a fost pus de autorul anonim imediat dupa descrierea campaniei victorioase din toamna anului 1595, nu din pricina succesiunii în timp, ci pentru legatura cauzal-logica dintre aceste evenimente. Consolidarea independentei Ţarii Romînesti — în cadrul confederatiei anti-otomane — este rezultatul afirmarii puterii sale în anii 1594—1596, dar nu a fost realizata decît în urma unei îndelungate lupte.
în tratativele de la Alba Iulia, duse la sfîrsitul anului 1596 — între Mihai Viteazul si Sigismund Bâthory — se vadise clar incapacitatea acestuia din urma de a mentine clauzele tratatului. Legaturile prin reprezentanti proprii — la începutul anului 1597 — cu Poarta otomana si cu Imperiul habsburgic dovedeau existenta unei politici externe de sine statatoare a Ţarii Romînesti.
Prima manifestare publica a crizei « suzeranitatii» lui Sigismund Bâthory se producea în aprilie 1597, cînd Mihai, încalcînd prevederile tratatului, refuza sa participe la lucrarile dietei. Sigismund încerca sa-1 abata pe Mihai de la aceasta actiune prin diferite presiuni: oprirea subsidiilor financiare trimise domnului de catre imperiali, retragerea ajutorului militar.
Ca urmare a acestei situatii, în vara anului 1597, se iveste chiar un conflict între principele Transilvaniei si împaratul Rudolf al II-lea, caruia i se cerea insistent sa nu intre în raporturi directe cu domnul Ţarii Romînesti, fapt din care se facea o conditie ultimativa pentru continuarea razboiului, într-un raport de provenienta imperiala, se declara clar ca aceasta cerere va trebui acceptata, spre a nu i se da lui Sigismund pretextul pacii cu Poarta otomana 2.
Schimbarile care au loc în Transilvania în 1598 — abdicarea, sub presiunea imperialilor, si întoarcerea în scaun, la cererea nobililor, a lui Sigismund Bâthory — au precipitat procesul anularii tratatului de la Alba Iulia, pe care Mihai Viteazul, prin solii sai trimisi la Rudolf al Il'lea, îl declara caduc. Titulaturii pe care principele Transilvaniei continua s-o mentina nu-i mai corespundea o realitate obiectiva; consolidarea independentei Ţarii Romînesti înlauntrul confederatiei antiotomane era un fapt deplin realizat.
Textul din cronica referitor la « slobozirea » Ţarii Romînesti se refera desigur si la problema clauzelor interne. Acestea nu au fost puse în aplicare cu toata strictetea niciodata, iar boierimea, fata de prestigiul sporit al domnului, dupa sirul de izbînzi militare din 1595—1596, nu avea puterea necesara aplicarii riguroase a clauzelor tratatului. Fiind vorba însa de includerea într-un tratat interstatal a reglementarii unui raport de forte interne, anularea clauzelor trebuia
Istoria Ţarii Romînesti, p. 63. •
2 Hurmuzaki, 111/1, p. 244-245, 248.
sa se
manifeste, în primul rînd, nu prin modificarea punctelor din tratat, ci prin
schimbarea acestui raport de forte de catre însasi
actiunea politica domneasca.
înlaturarea practica a clauzelor interne s-a realizat treptat, printr-o lupta surda si neîntrerupta. Astfel, despre « consiliul celor 12 » nu se poate vorbi decît în ce priveste divanul din 13 aprilie 1596, în care a fost reformata organizarea interioara a manastirilor; în restul domniei, divanul pomenit în finalul hrisoavelor este cel obisnuit, de 8 dregatori si foarte rar de 10. O anumita stabilitate a divanului de asemenea nu trebuie sa însele; ea nu e o dovada a tutelei boieresti, deoarece si dupa mai 1595 figureaza între dregatori cei mai credinciosi partizani ai domnului. Divanul devine cu adevarat stabil abia dupa schimbarile în componenta sa din toamna anului 1596, cînd, o data cu sfarîmarea conspiratiei logofatului Chisar, domnia intra într-o etapa de întarire neta a autoritatii sale.
în ce priveste clauza referitoare la interzicerea pentru greci de a ocupa dregatorii, ea nu va fi decît partial respectata, deoarece banul Mihalcea (grec, pe numele sau Caragea)—unul dintre cei mai credinciosi sfetnici ai lui Mihai — figureaza ca dregator în divan 1, iar dupa 1599 va fi loctiitorul lui Mihai în Transilvania. si mai putin respectata a fost clauza care interzicea achizitionarea de mosii de catre straini, astfel de achizitionari continuînd sa fie înregistrate de hrisoave. O singura clauza a fost mentinuta si aplicata cu strictete: aducerea înapoi, cu forta, a serbilor fugiti.
Toate acestea arata ca lupta nu a avut drept obiectiv anularea tuturor clauzelor, ci mai ales a celor care stirbeau autoritatea domneasca. Din aceasta cauza, cînd mai tîrziu Mihai Viteazul dadea solilor sai la împaratul directive ca « sa poata da si milui pre cine va vrea cu ocine si cu sate si cui va da de mosie, sa-i fie mosie, si care va iesi vinovati, au neames, au boier, au sarac, toti sa se judece, cum îl va ajunge legea asa sa piara » 2, acest vehement protest contra regimului nobiliar nu trebuie înteles ca simpla dorinta a anularii clauzelor interne ale tratatului de la Alba Iulia, ci mai de graba ca dorinta înlocuirii clauzelor anulate, cu altele contrarii, printr-un alt tratat.
în lupta pentru anularea tratatului ca statut politic al regimului boieresc, în preajma evenimentelor din 1599, domnia se manifesta înca o data — conform caracterului ei de clasa — ca expresie a generalitatii de interese a clasei conducatoare, ca forta capabila înca — si evolutia lucrurilor va arata ca doar putina vreme — sa asigure aceasta generalitate de interese.
Chiar daca nu a luat forme violente, aceasta lupta s-a
Opozitia boiereasca jesfâsurat m conditiile unui conflict acut cu o puternica grupare politica boiereasca, care considera ca numai ea reprezenta cu adevarat interesele generale ale clasei. Forma specifica a acestei opozitii era solidaritatea
1 Documente, B,
veac. XVI, voi. VI, p. 206-209.
3 N. Iorga, Documente romînesti de la Petru schiopul si Mihai Viteazul, p. 49.
de interese cu
«suzeranitatea» lui Bâthory. Scrisoarea lui Mihai Viteazul catre
împaratul Rudolf al II-lea din 1598, în care spune: « pentru ca au
fost întotdeauna uniti si întelesi întru totul cu
Ardealul... (boierii) nu cred ca, despartita de Ardeal,
Ţara Romîneasca poate sa ramîna singura sub
protectia crestinatatii » l, nu trebuie
înteleasa numai ca dorinta a unirii Transilvaniei cu
Ţara Romîneasca, ci si ca dovada a întelegerii
existente tot timpul între marea boierime si Sigismund Bâthory,
întelegere al carei fundament era desigur tratatul de la Alba Iulia,
din 20 mai 1595.
Pe lînga activitatea gruparii boieresti turcofile — refugiata în Moldova, dar întretinînd legaturi cu elemente din tara, dovada conspiratia logofatului Chisar — politica domneasca se lovea în aceasta perioada de opozitia surda, dar persistenta, a gruparii politice boieresti întelese cu Sigismund Bâthory, împotriva careia, din cauza platformei ei antiotomane si de aparenta « credinta » fata de domn, mijloacele de lupta nu puteau fi ale violentei fatise. Fata în fata cu aceasta factiune, domnia se apara si ataca, constituindu-si o grupare boiereasca proprie, ale carei capetenii ocupau principalele functii în divan. Membrii acestei grupari erau rasplatiti cu donatii de mosii din domeniul domnesc, mai ales dintre cele confiscate de la boierii vinovati de « hiclenie » — formula care vadeste si intensitatea si mijloacele luptei. Gruparea boiereasca a domniei nu era constituita însa numai din mari boieri: o anumita importanta pe care o capata în vremea lui Mihai Viteazul boierimea locala — pomenita mai frecvent în actele de cancelarie —poate fi o indicatie despre baza mai larga a gruparii politice domnesti.
Sprijinita pe aceasta grupare, domnia întreprinde lupta pentru salvarea statului feudal domnesc, voind, în acest fel, sa demonstreze ca razboiul anti-otoman putea fi purtat cu succes numai în conditiile împiedicarii regimului boieresc de a deveni regimul politic al statului feudal. Caracterul ascutit al conflictului reiese si din faptul ca, în desfasurarea luptei, fiecare grupare politica actiona ca purtatoare de cuvînt a unei anumite linii de politica externa. Datorita starii de spirit general antiotomane, gruparea filoturca nu-si putea afisa public platforma politica reala; din aceasta cauza ea actioneaza în numele Poloniei 2. Multi dintre boieri sînt sprijinitorii politicii « ardelene », iar Mihai Viteazul, în chip firesc, al celei «imperiale ». Din aceasta cauza, evolutia politica interna si cea externa — în desfasurarea razboiului — erau atît de indisolubil legate.
Moldova era integrata în sistemul politic al coroanei
w\j a ?t ' ^m m. polone. Unii boieri ai Moldovei participau la
lucrarile
Moldova si Transilvania i i
dietei polone, ca reprezentanti ai unei tari dependente
de coroana polona, iar altii se bucurau de «indigenatul» polon, fiind cetateni propriu-zisi ai Poloniei, la cererea domnului Moldovei. Domnia Moldovei era obligata la unele contributii banesti fata de coroana polona
Hurmuzaki, III, p. 312-313.
2 Ibidem, S. 1/1, p. 477-478.
si la informatii amanuntite cu privire la mersul evenimentelor militare si politice din jurul Moldovei, ceea ce fusese în trecut unul din rosturile principale ale domniei în raport cu Poarta otomana. în consecinta, bunele raporturi ale Poloniei cu Poarta faceau ca acelasi fel de raporturi sa fie întretinute si de Moldova, care participa, între altele, la reprimarea principalelor forte militare antiotomane din Rasarit, detasamentele cazacesti. Unitatea de actiune moldo-polona aparea însa si mai evidenta în ce pri' veste relatiile cu Ţara Romîneasca. Nu se poate vorbi în acest caz numai de sprijinirea de catre Ieremia Movila a planurilor — care apar acum — de integrare a Ţarii Romînesti în sistemul polon, ci, mai cu seama, de solidaritatea a doua regimuri politice asemanatoare împotriva unei politici care se înfatisa tot mai mult ca dusmana a regimului nobiliar-boieresc. Cererile repetate de interventie polona — prin Ieremia Movila — ale boierilor munteni din 1598 nu erau îndreptate împotriva unei domnii, ci împotriva unui regim politic. Revendicarea unui domn moldovean, cu precizarea ca boierii munteni si moldoveni sînt « de acelasi neam si aceeasi limba » — atestare interna a constiintei unitatii de neam si de limba — plîngerile repetate în legatura cu drepturile boieresti lezate * — toate acestea nu se adresau întîmplator Poloniei prin Ieremia Movila; se revendica în acest fel sprijinul a doua regimuri politice solidare de catre partizanii instaurarii unui regim politic similar; spre deosebire de Buzesti si de boierii munteni din jurul domnului, boierii care se adresau Poloniei erau de parere ca trainicia acestui regim nu era garantata decît de restaurarea—limitata — a dominatiei otomane. Asa se explica ostilitatea crescînda a boierimii moldovene — în frunte cu Ieremia Movila — si a Poloniei fata de regimul lui Mihai Viteazul, într-o perioada în care nu se poate vorbi de intentii agresive împotriva Moldovei sau Poloniei din partea acestuia. si din aceasta cauza era firesc ca toate solicitarile imperialilor la adresa domnului Moldovei, pentru a se împaca cu cel al Ţarii Romînesti, sa fi fost în chip sistematic respinse.
Situatia politica din Transilvania. înca de la începutul anului 1597, situatia din Transilvania era confuza din cauza politicii sovaitoare practicate de Sigismund Bâthory si a atitudinii de expectativa a imperialilor fata de el. Hotarîrea de a abdica — ca un fel de recunoastere a neputintei de a face fata situatiei — devenise clara înca din martie 1597, în timpul tratativelor de la Praga. La sfîrsitul anului, în convorbirile sale cu Sigismund, Mihai Viteazul si-a dat seama ca nu mai poate conta pe acesta în lupta sa împotriva turcilor, astfel ca a primit cu satisfactie stirea abdicarii principelui Transilvaniei — în martie 1598 — si a numirii, în calitate de guvernator, a lui Maximilian, fratele împaratului Rudolf al Il-lea. Emisarii imperiali însarcinati cu preluarea Transilvaniei lucrau în strînsa legatura cu Mihai Viteazul. Una dintre cele mai importante masuri menite sa
x Hurmuzaki, II/l,
p. 487.
consolideze
stapînirea habsburgica în Transilvania a fost condamnarea la moarte
si executarea lui stefan Josika, fost cancelar al lui Sigismund
Bâthory, care planuia sa se înscauneze principe cu ajutor polon
si turc si sa-1 scoata pe Mihai Viteazul din domnia
Ţarii Romînesti.
între timp, se producea însa o noua schimbare. La 20 august 1598, Sigismund Bâthory se întorcea în tara si era proclamat din nou principe aJ Transilvaniei. în aceste împrejurari, atitudinea lui Mihai Viteazul începea sâ devina alta în raport cu Transilvania. Sigismund Bâthory, compromis ca om politic, înceta sa mai fie un partener primejdios, mai ales dupa ce, prin tratatul cu imperialii, Mihai îsi asigurase deplina libertate de miscare. Din aceasta cauza, el începu sa-1 sprijine pe principele Transilvaniei sa reia firul colaborarii militare — prin ajutoare directe în împrejurarile asedierii Oradiei de catre turci, în septembrie 1598 — si, folosind trecerea sa pe lînga curtea imperiala de la Praga, sa încerce chiar o actiune de aparare a lui Sigismund Bâthory. în felul acesta, caracterul relatiilor dintre Ţara Romîneasca si Transilvania—în 1597-1598 — era adînc influentat de schimbarile din aceasta tara si însemna de fapt consolidarea independentei Ţarii Romînesti în cadrul coalitiei antiotomane.
![]() |
|||||
![]() |
|||||
![]() |
|||||
![]() |
|||||
întarirea legaturilor cu Imperiul habsburgic. Tratatul de alianta din 1598
Consolidarea independentei Ţarii Romînesti e învederata, în mare masura, de caracterul pe care îl îmbraca întarirea continua a legaturilor cu Imperiul habsburgic. Faima din ce în ce mai mare a victoriilor romînesti a facut, de buna seama, ca în planurile politice ale curtii de la Praga factorul romînesc sa ocupe un loc din ce în ce mai important, în acelasi timp, instabilitatea situatiei politice din Transilvania a facut ca Mihai Viteazul sa doreasca solutionarea, fie chiar si prin imperiali, a crizei care luase nastere în Transilvania. Din aceasta cauza, întarirea legaturilor cu Imperiul mergea paralel cu slabirea legaturilor de subordonare fata de Sigismund Bâthory.
în ianuarie 1597, o solie condusa de banul Mihalcea obtinea promisiunea unor importante subsidii pentru întretinerea unei armate permanente de merce' nari. Subsidiile începeau sa fie platite efectiv — cu unele amînari — din iulie 1597, pentru circa 4 000 de mercenari înzestrati cu arme de foc; se asigurau în acest fel mijloacele de finantare necesare prezentei unei forte militare puternice la Dunarea de jos, dependente exclusiv de domnie si de curtea de la Praga. Cu toate greutatile pe care Sigismund Bâthory — ca si în anii anteriori — le punea în calea acestor legaturi directe, din ianuarie 1598 o reprezentanta imperiala functiona cu unele întreruperi la Tîrgoviste. Conditiile puse de imperiali în ce priveste acordarea ajutorului financiar: comanda personala a lui Mihai Viteazul, organizarea unei campanii peste Dunare, provocarea de diversiuni pe teritoriul Imperiului otoman, arata încrederea ce exista atunci în talentul militar si organizatoric al marelui domn. Acest lucru se vede si din îmbarba-
tarea si elogiile cu care îl coplesea pe Mihai papa Clement al VlII-lea. încununarea acestei situatii a fost încheierea — la 9 mai 1598, la Tîrgoviste — a tratatului de alianta cu imperialii. Acest tratat prevedea colaborarea politica si militara în razboiul antiotoman, întretinerea unui efectiv permanent de mercenari pe socoteala imperialilor si mai ales consfintea caracterul independent si ereditar al domniei. în acest fel, tratatul de la Tîrgoviste anula si înlocuia tratatul de la Alba Iulia, punînd capat definitiv valabilitatii acestuia.
![]() |
||||||
![]() |
||||||
![]() |
||||||
![]() |
||||||
Actiunea politica si militara pentru o pace favorabila cu turcii
Acordînd lui Mihai — în urma înfrîngerilor suferite — steagul de domnie la sfîrsitul anului 1596, Poarta otomana încheia de fapt armistitiul cu Ţara Romîneasca. Perioada anilor 1597—1598 este caracterizata, în acest sens, de o intensa actiune diplomatica, în vederea transformarii armistitiului într-o pace favorabila si stabila cu Imperiul otoman. Negocierile lui Mihai în aceasta directie au fost în cea mai mare parte cunoscute de aliatii sai si uneori întreprinse în comun cu Sigismund Bâthory. Problema pacii nu interesa numai Ţara Romîneasca si Transilvania; ea a fost, adesea, în acesti ani, obiectul unor dezbateri furtunoase în divanul otoman.
în vederea obtinerii pacii, a fost folosita o gama variata de mijloace diplomatice si militare. Mihai Viteazul a folosit larg — pe baza cunoasterii relatiilor turco-tatare — disensiunile dintre han si sultan, adîncindu-le nu numai în scopul — atins în parte — al iesirii tatarilor din razboi, ci chiar în acela al atragerii lor în coalitia antiotomana. în primele luni ale anului 1597, Mihai a mijlocit si participat la negocierile de pace dintre Transilvania si Imperiul otoman. O mediatie importanta — ceruta de Poarta — a fost cea a patriarhilor de Con-stantinopol si Alexandria. Din corespondenta lor cu domnul Ţarii Romînesti reiese ca, în ce priveste încheierea pacii, Mihai Viteazul întelegea sa plateasca tribut, dar pentru rest sa nu cedeze nimic: nici o farîma din independenta tarii, niciuna din cetatile cucerite — « doreste ca turcii sa preia tributul, dar pentru rest sa fie lasat în pace »l.
Pozitia lui Mihai Viteazul era atît de ferma încît, în martie 1598, turcii au fost nevoiti sa cedeze din pretentiile lor si sa accepte în principiu pacea, în conditiile fixate de negociatorii Ţarii Romînesti. La aceasta a contribuit si colaborarea militara cu rasculatii sîrbi si bulgari, întrucît « sîrbii si bulgarii tineau cu Mihai si asteptau cu nerabdare sa-1 vada trecînd la dînsii, ca sa se închine lui ». Acestia sînt anii cînd începe sa se desfasoare, sub obladuirea lui Mihai Viteazul, actiunea pentru o rascoala generala a Bulgariei, întreprinsa de Dionisie Rally, mitropolit de Tîrnovo. Cu ajutorul acestei colaborari militare si prin presiunea trupelor romînesti, Mihai Viteazul permanentiza în teritoriile de la sudul Dunarii o anumita stare de nesiguranta
1 Hurmuzaki, IV/2, p. 57 si 223. 62 — c. 1180
si instabilitate.
încheierea tratatului a fost grabita de actiunea ofensiva
de mare amploare din octombrie 1593.
Pentru a veni în ajutorul aliatilor, asediati greu în Oradea, trupele romî-nesti au atacat prin surprindere si au distrus o armata turceasca lînga Nicopole, dupa care au nimicit cetatea Nicopole, au trecut prin foc si sabie tot tinutul pîna la Balcani si apoi, tot prin surprindere, au nimicit doua armate turcesti lînga Vidin si lînga Cladova.
Cronica interna ne da data precisa pentru încheierea pacii: 6 octombrie 1598. Fapt este ca, dupa aceste evenimente, la Dunare a fost liniste aproape deplina, exceptie facînd incursiunile obisnuite ale bandelor neregulate, si ca, la sfîrsitul anului 1598, conditiile lui Mihai Viteazul erau incluse în conditiile preliminare ale pacii turco-austriece, care va esua însa.
Ca atare, la sfîrsitul anului 1598 si la începutul anului 1599, Ţara Romî' neasca nu era numai un stat cu independenta consolidata, ci o forta politica si militara de care cele doua mari puteri antagoniste — Imperiul habsburgic si Imperiul otoman — trebuiau sa tina seama în ce priveste desfasurarea uite-rioara a razboiului, o forta politica si militara în stare sa extinda considerabil sfera actiunii sale.
4. PRIMA UNIFICARE A ŢĂRILOR ROMÎNE. ÎNCERCAREA DE REORGANIZARE A STATULUI FEUDAL (1599—1600)
în cursul anilor 1599—1600, a avut loc unul din cele mai importante evenimente din istoria poporului nostru: prima unificare politica a teritoriului romînesc. Aceasta se realizeaza la sfîrsitul veacului al XVI-lea, în conditiile unei conjuncturi internationale si ale unor premise interne favorabile.
înlaturarea dominatiei otomane la nord de Dunare deschidea o problema noua în viata internationala a vremii, problema tarilor romîne. Fiecare din marile puteri apropiate, si în primul rînd Imperiul habsburgic si Polonia, încerca sa ia locul dominatiei otomane asupra acestor tari. Din aceasta cauza se fauresc diverse îndreptatiri juridice si se pun în circulatie proiecte de unire a celor trei tari romîne, sub patronajul diferitelor puteri straine. Astfel, chiar în ajunul începerii actiunii de unificare întreprinse de Mihai Viteazul, curtea de la Praga punea în circulatie planul crearii unui mare stat habsburgic, alcatuit din Ungaria, Transilvania, Moldova si Ţara Romîneasca *.
Dar nu numai marile puteri, ci si tarile romîne însesi cautau sa foloseasca în interesul lor curentul general de unificare. Acesta este sensul alcatuirii, în 1594, a confederatiei antiotomane a tarilor romîne, slabita ulterior de iesirea Moldovei si de schimbarile din Transilvania. Acelasi era sensul actiunilor imperiale din 1597—1598, de anexare —nu prin tratate de alianta, ci prin încorpo-
1 A. Veress, Documente, V, p. 248.
rare — la sistemul
habsburgic, a Transilvaniei si Ţarii Romînesti. Toate
acestea însa erau sau proiecte, sau
numai încercari începatoare.
Unificarea politica în adevaratul înteles al cuvîncului a fost cea încercata în 1599 si întreprinsa de principala forta politica si militara din spatiul carpato-dunârean, Ţara Romîneasca.
Posibilitatea ca Ţara Romîneasca sa foloseasca conjunctura internationala favorabila si sa devina forta motrice a unificarii a fost creata de rezultatele incipiente ale unui proces de dezvoltare interna. Domnia, în lupta pentru salvarea statului centralizat domnesc, a repurtat o biruinta vremelnica, împiedicînd, pentru un scurt rastimp, instaurarea regimului boieresc. Schimbarea, treptata, a raportului de forte între domnie si opozitia boiereasca a facut cu putinta în acest rastimp încercarea de reorganizare a statului feudal.
Primele rezultate ale acestei încercari — evidente în prima jumatate a anului 1599 — au facut ca Ţara Romîneasca sa dispuna de soliditatea interioara si de capacitatea militara necesara marii actiuni care urma sa fie întreprinsa. Biruinta a fost însa vremelnica si conditiile istorice erau — în mare — coapte pentru instaurarea regimului boieresc; marea boierime alcatuia forta dominanta a clasei conducatoare, iar domnia, în lupta ei, se baza doar pe o minoritate. Gruparea « domneasca » a boierimii nu putea oferi domniei forta social-politica necesara înfaptuirii principalelor teluri ale actiunii. Din aceasta cauza, încercarea de reorganizare a statului feudal — care trebuia sa se loveasca de o împotrivire puternica — nu a putut fi asigurata decît prin instaurarea temporara a unui regim autoritar al domniei, realizat, între altele, prin smulgerea puterii militare din mîinile marilor boieri.
La acest regim autoritar se referea regele Poloniei în vara anului 1600, cînd îl acuza pe Mihai Viteazul nu numai ca vrea sa unifice statal cele trei tari romînesti, dar si ca vrea sa domneasca « absolut ». în acest sens trebuie înteleasa si lupta îndîrjita a lui Mihai Viteazul pentru recunoasterea caracterului ereditar al domniei, în care privinta cele mai importante momente sînt semnarea tratatului de la Tîrgoviste, din 1598, si numirea fiului sau, în decembrie 1599, ca domn al Ţarii Romînesti. Acest fapt nu a fost o dovada de slabiciune, de cedare, în fata boierimii — care nu ar fi vrut un domn peste doua tari — ci de tarie, pentru ca Mihai Viteazul continua sa fie domn al Ţarii Romînesti, semnînd hrisoave în aceasta calitate. Iar deasupra divanului de la Tîrgoviste exista un alt sfat domnesc pentru problemele mai importante, la Alba Iulia, care lua hotarîri pentru întreg teritoriul aflat sub autoritatea lui Mihai Viteazul.
Tendinta unei participari mai active la administrarea
întarirea rolului auto- statului feudal se înregistreaza
înca din anii 1595—1596
ritatii centrale în gu- . . ... « .. . . ^ , ri
, ., , , si se intensifica in anii urmatori. Constatam, astfel, o vernarea statului feudal *
vadita diversificare a actelor de cancelarie — care înainte erau mai ales hrisoave de proprietate; apar într-un numar mare ordonantele
puterii centrale —
« poruncile domnesti » — ilustrare a întaririi controlului domnesc
asupra administratiei statului feudal si a îngradirii autonomiei
anterioare a organelor locale. Poruncile domnesti privesc mai ales
reglementarea activitatii organelor locale ale domniei în raport cu
mosiile feudale, obstile taranesti, orasele
— dau directive chiar dregatorilor «particulari» ai mosiilor boieresti
— si cîte o data au rost de arbitraj între diferitele categorii
sociale. întarirea rolului autoritatii domnesti în
guvernarea statului feudal capata adesea forma concreta a
«ispravniciei» domnesti; formula « si ispravnic însasi
spusa domniei mele » este mai frecventa în vremea domniei lui Mihai
Viteazul decît în timpul domniilor precedente.
O marturie a acestei tendinte este si intensificarea activitatii cancelariei domnesti, manifestata nu numai prin înmultirea actelor de cancelarie întocmite, ci, totodata, prin marirea aparatului propriu-zis al cancelariei domnesti. Hrisoavele domniei lui Mihai Viteazul — mai ales cele din ultimii ani — se refera staruitor la activitatea dregatorilor locali ai domniei, în special în probleme de hotarnicie, unde sînt pomeniti ca « oameni domnesti », alaturi de boieri.
între dregatorii locali un loc de frunte îl ocupa banul de Craiova; bania Craiovei avea o cancelarie organizata dupa modelul cancelariei domnesti si a desfasurat în anii domniei lui Mihai Viteazul o activitate mai intensa ca înainte în ce priveste reglementarea diferitelor litigii de mosii; aceasta activitate — majoritatea hrisoavelor Craiovei fiind ulterior confirmate de catre domnie — marturisea de asemenea controlul efectiv exercitat de autoritatea centrala asupra celei mai importante dregatorii locale.
Unul din aspectele cele mai importante ale încercarii de întarire a rolului domniei în guvernarea statului feudal este vizibilul efort al lui Mihai Viteazul de a constitui un vast domeniu domnesc. Numarul foarte mare de achizitii, tendinta de a Ie concentra în complexe teritoriale omogene, sublinierea în acte a deosebirii dintre achizitiile facute ca boier si cele ca domn indica încercarea de a constitui un mare domeniu rural al domniei (probabil marit cu pamînturile raialelor eliberate de sub dominatia otomana), prin care se urmarea, în acelasi timp, cîstigarea unei nete superioritati economice asupra marilor boieri si obtinerea unor surse importante de venituri, atît de necesare actiunii politico-mili-tare în desfasurare.
Reorganizarea aparatului militar. Cea mai mare atentie a fost acordata însa de domnie reorganizarii aparatului militar. Sub presiunea evenimentelor interne si externe, smulgerea din mîna marii boierimi a ceea ce mai ramasese din monopolul feudal al armelor si statornicirea unui monopol militar al domniei era o arzatoare necesitate. Domnia nu putea sa astepte cristalizarea procesului de reorganizare interna. Din aceasta cauza, lipsa de concordanta dintre puterea militara — de care dispunea domnia — si puterea politica reala — de care dis-
punea marea
boierime — a fost un factor de slabire, care a dus, pîna la
sfîrsit,, la esecul politicii interne si externe a lui Mihai
Viteazul.
Tendinta cea mai importanta a reorganizarii aparatului militar este constituirea unei puternice ostiri de mercenari. Sensul istoric al acestei tendinte era< clar: peste tot unde se manifesta fenomenul, el ilustreaza lupta autoritatii cen-trale pentru independenta fata de aristocratie. Aceasta tendinta e vadita la Mihat Viteazul înca de la începutul domniei, dovada grija pentru ostasii cu leafa în anii 1595—1596 K Momentul de cotitura este însa în anii 1597—1598; el se gaseste mentionat în cronica interna astfel: «Dupa aceia, Mihai voda, deaca pierdu atîtea voinici, el fu scîrbit. si începu a trimite pen toate tarile streine, ca sa strînga voinici viteji si aduse Iesi si cazaci si de tot feliul de oameni, cari-1 erau de folos » 2. într-o convorbire cu reprezentantul imperial, în septembrie 1597, domnul se plîngea ca nu putea conta pe steagurile boieresti si ca o baza sigura militara nu-i puteau oferi decît mercenarii3. Aceasta arata ca Mihai Viteazul era hotarît sa-si constituie o forta militara proprie si ca întreaga Iul hipta pentru obtinerea subsidiilor imperiale avea în vedere nu constituirea unei forte militare oarecare, ci a uneia care sa fie în acelasi timp, pentru domnie, si o forta de sprijin politic. Pentru aceasta domnul insista sa capete bani, nu oameni, pe care urma sa-i recruteze domnia, potrivit necesitatilor politice; astfel, apare fireasca preferinta pentru mercenarii sud-dunareni si cazaci, mai devotati domniei decît cei germani sau apuseni. Pîna în anul 1599, domnul organizeaza cîteva corpuri de mercenari, platiti din subsidiile imperiale sau din mijloace proprii.
în al doilea rînd, în ce priveste reorganizarea aparatului militar, tendinta era spre largirea locului ocupat de elementul pamîntean sau împamîntenit: voluntari adusi din sudul Dunarii, slujitori — mai ales « darabanti » — cuprinsi adesea în notiunea de «lefegii », împreuna cu mercenarii, dar independenti de acestia — si, alaturi de ei, oameni «trasi la oaste » de catre recrutori numiti de domn, tocmai cu scopul alcatuirii si a unei forte militare interne neboieresti si nemercenare. în sfîrsit, în aceasta noua structura a aparatului militar se acorda o mai mare importanta ca în trecut boierimii marunte a « rosilor », laudata de straini 4 si al carei loc în aparatul militar oglindea rolul pe care-1 ocupa în actiunea politica a domniei. Aceasta nu facea sa scada importanta acordata de Mihai recrutarii mercenarilor, data fiind superioritatea tehnico-militara a acestora.
Cadrul de functionare a acestui aparat militar reorganizat începea sa-1 depaseasca pe cel feudal propriu-zis; se constata, astfel, existenta unor corpuri militare teritoriale, care nu mai aveau nimic comun cu mosiile feudale din regiu-
A. Veress, Documente, IV, p. 208.
2 Istoria Ţârii
Romînesti, p. 65.
8 A. Veress, op. cit., V, p. 94.
4 Hurmuzaki, III, p. 431.
nile respective,
ci cu împartirile administrative, cu dregatoriile locale ale domniei,
deci. Marii boieri comandau aceste corpuri teritoriale — ca cele ale Craiovei,
Jiului, Mehedintilor *, de pilda — nu în calitate de boieri, ci de
comandanti de armata. Din aceasta cauza, «tabara » —
locul unde se concentrau fortele militare mobilizate — era a domniei,
si numai a domniei; prezenta domnului în tabara —
cîteodata timp de cîteva luni, ca în 1596 sau 1599 2 —era nu numai
impusa de necesitatea apararii în fata unor primejdii
externe, ci slujea totodata si ca mijloc eficace de presiune
interna, în lupta pentru întarirea pozitiilor domniei fata
de marea boierime.
Fixarea raporturilor dintre stat si biserica. Biserica a avut un rol important în desfasurarea actiunii politice a domniei lui Mihai Viteazul. Faptul ca cei mai multi prelati semnasera tratatul de la Alba Iulia arata ca biserica trebuia neutralizata, sau chiar cîstigata de partea domniei, în lupta ei împotriva instaurarii regimului boieresc. în aceasta directie a fost folosita în mare masura influenta patriarhului de Constantinopol — în acelasi timp mediator în tratativele dintre Mihai Viteazul si Poarta — si apoi cea a mitropolitului de Tîrnovo, Dionisie Rally, sfetnic de seama al domnului Ţarii Romînesti.
Pentru cîstigarea bisericii, domnia acorda cu generozitate, din domeniul domnesc — considerabil marit, prin confiscari si achizitii — danii de multe ori foarte importante.
în afara de acestea, în ce priveste fixarea raporturilor dintre stat si biserica, s-a trecut la masuri directe de reformare a organizarii interioare bisericesti, între care de cea mai mare importanta a fost asezamîntul de organizare a vietii manastiresti din 13 aprilie 1596. Prin acest asezamînt, se interzicea amestecul boierilor în viata interioara a manastirilor, se întarea controlul « soborului » manastiresc asupra egumenilor si conducerii în general, se delimitau atributiile organelor bisericesti si ale organelor de stat în ce priveste controlul asupra manastirilor 3.
Importanta asezamînrului din 13 aprilie 1596 sta si în aceea ca, fiind o hotarîre pentru toate manastirile, se aplica pe întreg teritoriul statului, fapt caracteristic pentru un stat feudal centralizat, cu o autoritate centrala în stare sa controleze întreg teritoriul tarii.
însarcinarea episcopului Luca al Buzaului, în 1596, cu misiunea diplomatica de stringere a legaturilor cu Rusia, sau încredintarea altor clerici cu misiuni de a influenta în favoarea politicii lui Mihai Viteazul opinia publica transilvaneana, moldoveneasca sau cercurile ortodoxe din Polonia ne arata ca aceasta latura a politicii interne a domniei lui Mihai Viteazul a înregistrat curînd unele succese.
1 Istoria Ţarii Rominesti, p. 73.
1 Documente, B, veac. XVI, voi. VI, p. 201-231.
8 Ibidtm, p. 206-207.
lnfrîngerea
opozitiei boieresti. Cristalizarea programului politic al domniei
trebuia în chip firesc sa adînceasca conflictul dintre domnie si
opozitia boiereasca. Conflictul dintre majoritatea si
minoritatea fortei dominante a clasei conducatoare a îmbracat în
perioada anilor 1599—1600 forme violente, cum sînt acelea ale
conspiratiilor si chiar ale razmeritelor boieresti
fatise.
Caracterul ireductibil al contradictiei dintre politica domneasca si telurile urmarite de o buna parte a marilor boieri a facut ca numerosi sfetnici si capitani — despre a caror « credinta » cronicile tarii au transmis o falsa imagine — sa conspire pe ascuns, sa participe la subminarea politicii domnesti. Un exemplu de acest fel este cel al conspiratiei lui aga Leca, cumparat de turci ca sa organizeze asasinarea lui Mihai Viteazul, conspiratie neizbutita. Destul de grava trebuie sa fi fost de asemenea miscarea boiereasca din vara anului 1599, determinata de cresterea sarcinilor fiscale impuse boierimii, care a stabilit unele contacte cu Poarta *. O manifestare a ostilitatii crescînde fata de politica lui Mihai Viteazul, din partea unei parti a marii boierimi, a fost si conspiratia Iul Radu Calomfîrescu, descoperita abia în 1600 si înabusita prin arestarea capeteniei miscarii 2.
Caracteristica pentru aceasta perioada este stabilirea unor legaturi între opozitia boiereasca din tara si cea din Moldova, a unui plan de actiune comuna, la care se refera uneori boierii munteni fugiti în Moldova, cînd vorbesc de atitudinea boierimii din tara, lezata în interesele ei. Se poate afirma ca în anii 1599—1600 începe unificarea opozitiei boieresti, care, unita, va da lovitura finala — la sfîrsitul anului 1600 — domniei lui Mihai Viteazul. Pîna la aceasta data, însa, manifestarile opozitiei boieresti nu erau periculoase pentru domnie, care era în stare sa le înabuse la timp.
Aceasta stare de lucruri din interiorul clasei boieresti îsi gaseste o confirmare totala în scrisoarea din septembrie, probabil 1598, trimisa de aproape toti boierii munteni celor fugiti din tara si în care se cerea sprijinul Moldovei si Poloniei pentru alungarea lui Mihai si înlocuirea acestuia cu Simion Movila. Scrisoarea-mesaj adresata de o grupare celeilalte grupari boieresti atesta procesul de unificare a opozitiei boieresti. Ea scoate la iveala gravitatea crizei raporturilor dintre domnie si marea boierime, determinata de întarirea caracterului autoritar al domniei... «si Mihai voda atîta mare rau si mai mare napasti ne face, de cati am ramasu si cati amu haladuit de turci si de tatari, de dînsul noi perim acum ... »3. Aceasta scrisoare arata ca, din cauza politicii lui Mihai Viteazul, se manifesta si un început de îndepartare a gruparii « domnesti » a boierimii de domnie.
Mustafa Selaniki, Tarih (în trad. rom.
la Inst. de istorie).
2 Hurmuzaki, XII, p. 741.
8 Fotocopie la Inst. de istorie, dupa originalul de la Arh. de Stat din Varsovia.
![]() |
|||
![]() |
|||
Criza raporturilor dintre Ţara Romîneasca si Transilvania
La 29 martie 1599, cardinalul Andrei Bâthory era ales principe al Transilvaniei în locul lui Sigismund Bâthory, care abdicase a doua oara. Acest eveniment avea loc în momentul în care Mihai — prin soli si scrisori — trata cu imperialii extinderea si intensificarea razboiului antiotoman.
Alegerea lui Andrei Bâthory, înfeudat întru totul factiunii polone conduse de Ian Zamoyski, ameninta sa rastoarne toate aceste planuri. si într-adevar, imediat dupa alegere, principele Transilvaniei începea negocieri cu Poarta pentru iesirea Transilvaniei din razboiul antiotoman, cu pretul integrarii în sistemul polon. înconjurat din toate partile de dusmani, amenintat de un atac din partea lui Ieremia Movila, pregâtindu-se pentru un eventual refugiu în Rusia, Mihal Viteazul — în aceasta faza a desfasurarii evenimentelor — accepta, pentru a cîstiga timp, sa încheie un nou tratat cu Transilvania \ Dar tratatul încheiat la Tîrgoviste, la 26 iunie 1599, nu avea nici o asemanare cu cel de la Alba lulia, în afara de recunoasterea unei formale suzeranitati a lui Andrei Bâthory; se recunostea caracterul ereditar al domniei în familia lui Mihai Viteazul, se consfintea independenta Ţarii Romînesti în raport cu Poarta otomana.
La mijlocul verii se precipita însa criza raporturilor dintre Transilvania si Ţara Romîneasca; nici una din parti nu avea interes sa mentina în vigoare tratatul. Era clar ca regimul lui Andrei Bâthory tindea sa pregateasca terenul pentru instaurarea dominatiei polone în Ţara Romîneasca; era de asemenea clar ca regimul lui Mihai Viteazul era un obstacol important în calea realizarii unor astfel de planuri. în aceste împrejurari, Ian Zamoyski, Andrei Bâthory si Ieremia Movila au pornit o actiune comuna, avînd ca scop scoaterea lui Mihai din domnie si înlocuirea lui cu fratele domnului Moldovei, Simion Movila.
Un ajutor însemnat 1-a primit aceasta actiune din partea Portii, care a planuit chiar, se pare, în întelegere cu unii dregatori munteni, asasinarea lui Mihai Viteazul la Tîrgoviste, cu ocazia ceremoniei predarii unui nou steag de domnie de catre ceausi.
Proiectele acestea au capatat un caracter fatis cînd Andrei Bâthory, printr-un trimis special al sau, i-a cerut lui Mihai Viteazul sa paraseasca domnia si sa plece din tara. în felul acesta, sub presiunea evenimentelor, domnul Ţarii Romînesti face cunoscut curtii imperiale planul sau de ocupare a Transilvaniei, ca singura iesire din impas.
Era clar ca numai unirea în lupta antiotomana a tarilor romîne — dar pe alte baze decît cele din 1594, si anume pe baza mai trainica a unificarii politice, si nu a legaturilor de suzeranitate-vasalitate — putea asigura consolidarea mal departe a independentei, cucerita cu atîtea jertfe. O astfel de tendinta se mani-
1_A. Veress, Documente, V, p. 226 si 240; Hurmuzaki, III, p. 527.
i înca din
1597, cînd între Mihai si cancelarul ardelean Josika a fost
discu-eventualitatea ca Mihai Viteazul sa fie proclamat domn al
Ţarii Romînesti, Transilvaniei si chiar al Bulgariei *.
i etapa a unificarii politice: Transilvania
Planul campaniei lui Mihai Viteazul în Transilvania a fost calculat cu maiestrie, în detalii care au fost realizate cu strictete. Armata a fost împartita în doua coloane. Prima coloana, alcatuita din lefegii unguri si cazaci si din slujitori, sub conducerea personala a domnului Ţarii Romînesti, a patruns în Transilvania la 4/14 octombrie 1599, pe la Brasov, pentru a se uni cu numeroasele detasamente ale secuilor, dusmani de moarte ai familiei Bâthory, care le rapise libertatile. Cea de-a doua coloana, formata din corpurile teritoriale din Oltenia, sub comanda banului Udrea si a Buzestilor, patrundea în Transilvania cîteva zile mai tîrziu, prin pasul Turnu Rosu. La 16/26 octombrie, cele doua coloane s-au unit lînga Sibiu, chiar în momentul în care Andrei Bâthory termina concentrarea fortelor sale adunate în pripa.
Batalia s-a dat la selimbar, lînga Sibiu, la 18/28 octombrie. Armata lui Andrei Bâthory avea o artilerie si o cavalerie destul de puternice, pe care comandantii sai au voit sa le puna în valoare. Astfel, la începutul luptei, artileria lui Bâthory a provocat armatei lui Mihai pierderi grele iar în sparturile provocate de artilerie au patruns unitatile de cavalerie. în rîndurile armatei lui Mihai Viteazul a început sa-si faca loc deruta. în acest moment al bataliei — din nou ca si la Calugareni — interventia personala a lui Mihai a determinat victoria. în fruntea unor unitati de elita, « cu cea mai mare vitejie si îndrazneala, prin pericolul la care s-a expus » 2, domnul Ţarii Romînesti a aruncat înapoi armata lui Andrei Bâthory cu atîta violenta încît rîndurile acesteia au fost rupte si învalmasite în asemenea masura ca nu si-a gasit salvarea decît prin fuga.
Dupa aceasta victorie, trupele lui Mihai Viteazul au intrat triumfal în Alba Iulia si au ocupat întreg teritoriul Transilvaniei, în cetatile careia au fost instalate garnizoane.
Organizarea guvernarii Transilvaniei. Cu toate ca vechiul sistem administrativ al Transilvaniei a fost în linii mari mentinut, era vadita de la început tendinta spre unificarea politica si chiar spre statornicirea unei administratii romînesti. în sfatul de la Alba Iulia au fost introdusi imediat, pe lînga nobilimea transilvaneana, dregatori din Ţara Romîneasca. Acestia, împreuna cu subalternii lor, executau multe dintre hotarîrile sfatului sau ale domnului si controlau aplicarea lor. Modul de organizare a guvernarii tindea sa capete în acest fel înfatisarea a doua administratii paralele, cea veche si cea noua, civila
1 A.
Veress, Documente, V, p. 100-103, 109-113.
2 Hurmuzaki, IU/1, p. 360-361.
—
alcatuita din dregatorii domnului — si militara — formata
din capitanii si pîrcalabii cetatilor numiti de
domn — paralelism ilustrînd, în fapt, actiunea de unificare, dar care,
perpetuîndu-se, a creat o situatie de nestabilitate si
nesiguranta.
Vechile institutii si,* în primul rînd, dieta, au fost pastrate. în vremea stapînirii lui Mihai Viteazul în Transilvania au fost convocate trei diete. Prima dieta, tinuta între 20 si 28 noiembrie 1599 la Alba Iulia, a hotarît o impunere generala foarte grea, în bani si în natura, a confirmat restituirea privilegiilor acordate de domn secuilor, a obtinut din partea lui Mihai Viteazul juramîntul de a respecta cu sfintenie drepturile nobilimii si ale oraselor libere si a luat masuri drastice pentru a înabusi miscarea iobagilor începuta o data cu ocuparea Transilvaniei de catre armata Ţarii Romînesti. A doua dieta, care s-a tinut la Brasov, între 12 si 15 martie 1600, a hotarît o noua impunere exceptionala si a înasprit si mai mult masurile îndreptate împotriva iobagilor. A treia dieta, întrunita la Alba Iulia, între 20 si 27 iulie 1600, a hotarît, în afara de masurile obisnuite privitoare la alte impuneri si obligatii, noi masuri contra iobagilor, dar si unele îmbunatatiri cu privire la situatia preotilor si a iobagilor romîni.
Caracterul general al guvernarii lui Mihai Viteazul în Transilvania era de cedare în fata nobilimii. Aceasta cedare era însa atenuata de cîtiva factori caracteristici: masurile largi luate în favoarea secuilor, unele masuri modeste, de ocrotire a populatiei romînesti, majoritare; impunerea generala, de care nu era scutita nobilimea si care alcatuia premisa unui fel de egalitate fiscala; presiunea exercitata tot timpul asupra clasei conducatoare de catre regimul militar de ocupatie.
Campania din Transilvania, înfrîngerea si moartea cardi-
Cnza raporturilor nalului Andrei Bâthory, reprezentantul
intereselor polone
dintre Ţara Romî- , ., i - i • - j - - i_-
. . „ , m spatiul carpato-dunarean, trebuiau sa duca in chip
neasca si Polonia «-ir
firesc la un conflict deschis cu Polonia. Acesta se agravase de altfel brusc în timpul verii anului 1599, probabil din cauza actiunii comune a lui Andrei Bâthory, Zamoyski, leremia Movila si Poarta, în vederea rasturnarii lui Mihai. Ca un fel de represalii, acesta ordona o incursiune fulgeratoare asupra Oblucitei, unde sînt atacati, pradati si raniti, împreuna cu turcii, numerosi negustori poloni si moldoveni, incident care a contribuit la agravarea raporturilor dintre Ţara Romîneasca si Polonia l. La sfîrsitul anului 1599, coroana Poloniei a oprit recrutarea cazacilor de catre emisarii lui Mihai Viteazul si a ordonat mobilizarea palatinatelor de la granita de miazazi.
Autoritatea de care se bucura domnul Ţarii Romînesti — mai ales dupa ocuparea Transilvaniei — era atît de mare, încît regele Poloniei a acceptat, în martie 1600, sa duca tratative cu Mihai Viteazul, pe baza planului elaborat de Mihai de a uni cele trei tari romînesti sub sceptrul sau si de a se supune Polo»
1 P. P.
Panaitescu, Documente, p. 77.
niei. Un factor activ în agravarea acestei crize a
fost Ieremia Movila, care — execu-tind ordinele lui Ian Zamoyski — a
împiedicat buna desfasurare a tratativelor dintre regele Poloniei
si Mihai Viteazul, atîtîndu-1 tot timpul împotriva domnului
Ţarii Romînesti. Ruperea tratativelor, cauzata de manevrele
lui Ieremia Movila, 1-a convins pe domn ca trebuia numaidecît
înlaturata baza permanenta de intrigi si actiuni
ostile, cîteodata periculoase, pe care o constituia regimul lui
Ieremia Movila.
Campania din Moldova, rezultat al crizei raporturilor dintre Ţara Romî-neasca si Polonia, era în acest fel urmarea hotarîrii domnului de a ataca primul, atunci cînd ruptura devenise evidenta.
![]() |
A doua etapa a unificarii politice: Moldova
în vederea înfaptuirii celei de-a doua etape a unificarii, la 2 mai 1600, Mihai Viteazul ordona trupelor sa treaca muntii din Transilvania în Moldova. Pregatirea grabita a campaniei a fost determinata si de prezenta lui Sigismund Bâthory la Suceava, ceea ce parea sa promita un atac moldo-polon împotriva Transilvaniei.
La 5 mai, un corp de oaste, trecînd fulgerator muntii, ataca Suceava, între timp, pe valea Trotusului se angaja lupta cu ariergarzile moldovenesti. Dupa ocuparea orasului Bacau— la 18 mai — armata s-a împartit în patru coloane, dintre care trei au pornit asupra Sucevei, prin Bistrita, Baia, Roman. Dupa un scurt asediu, la 16 mai 1600, armata Ţarii Romînesti se afla în cetatea Sucevei. La Verbia, într-o noua lupta — cîteva zile dupa caderea Sucevei — Mihai Viteazul cîstiga o noua victorie împotriva resturilor armatei adverse. La 28 mai 1600, în desfasurarea rapida a campaniei, trupele lui Mihai se aflau în fata Hotinului, pe care, însa, cu toata îndrazneala atacului, nu izbutesc sa-1 ia, din cauza lipsei artileriei de asediu. O alta coloana, condusa de Baba Novac, ocupa teritoriul dintre siret si Prut si instaleaza o garnizoana în orasul Iasi. Dupa cîteva încercari fara rezultat, Mihai Viteazul renunta la asediul Hotinului. Unitati ale trupelor sale au patruns adînc în teritoriul Poloniei, pentru ca, prin actiuni de diversiune, sa împiedice mobilizarea fortelor polone, iar în sud au ocupat cetatile Tighina, Cetatea Alba, Chilia si Ismail. Campania din Moldova se încheia astfel cu ocuparea, în mai putin de o luna, a tarii, exceptie facînd doar cetatea Hotinului.
La 27 mai 1600, Mihai Viteazul dadea din Iasi un hrisov în care se intitula « domn al Ţarii Romînesti si Ardealului si Moldovei », formula ce se va repeta în toate hrisoavele sale moldovenesti. Dorind sa puna în scaunul Moldovei pe stefan, fiul lui Petru schiopul, sau pe Marcu, fiul lui Petru Cercel, Mihai Viteazul nu-i considera pe acestia decît ca loctiitori, «ispravnici » ai sai, ca Nicolae Patrascu pentru Ţara Romîneasca. O adunare a boierilor pare a-1 fi cerut domn pe Nicolae Pâtrascu, ceea ce Mihai nu a încuviintat, numind o cîrmuire de patru boieri, în frunte cu Udrea banul.
![]() |
|||||||
![]() |
|||||||
![]() |
|||||||
![]() |
|||||||
Fig. 286. — Document din 1600 sept. 26, dat de Mihai Viteazul ca domn al celor trei tari romînesti.
în Moldova, ca
si în Transilvania, se pastra vechea organizare
politico-administrativa a statului, dar se vadea, în acelasi
timp, tendinta de a pune deasupra acesteia un organ de conducere dependent
de domnul Ţarii Romînesti. Programul unificarii reiese clar
din însasi actiunea de organizare, care urmarea crearea
unei baze politice statornice. Mihai Viteazul punea în acest fel în valoare
experienta cu rezultate oarecum negative din Transilvania, unde
împotrivirea
Fig. 287. —
Scrisoarea autografa a lui Mihai Viteazul, în care-si exprima
dorinta de a uni cele trei târi romînesti.
nobilimii era foarte mare. Se pare ca, în împrejurarile din mai—iunie 1600, a fost convocata o dieta boiereasca — poate chiar mai larga, a mai multor stari — care avea tocmai ca scop dobîndirea unei astfel de baze politice. Scutirea generala de dari pentru locuitorii satelor si oraselor, despre care vorbesc unele izvoare1, nu era, desigur, o usurare acordata numai taranilor si orasenilor, ci totodata si boierilor, deoarece impunerea fiscala devenise generala în ultimele decenii ale veacului al XVI-lea. Fireste ca aceste hotarîri erau limitate de regimul apasator de ocupatie militara, care a împiedicat în buna masura aplicarea sl dezvoltarea unor masuri pozitive.
în actiunea de organizare a guvernarii Moldovei initiata de Mihai Viteazul, un loc important îl ocupa biserica, a carei forta materiala si spirituala voia s-o foloseasca pentru planurile sale. Toate actele semnate de Mihai în vremea guvernarii sale moldovenesti sînt întariri de proprietati ale bisericii. Semnificativ este mai ales sinodul de la Iasi, din iunie 1600, în care înaltii prelati fugiti împreuna cu leremia Movila erau caterisiti si declarati decazuti din drepturile lor. Mitropolit al Moldovei devenea Dionisie Rally, sfetnicul lui Mihai Viteazul. Rostul principal al acestui sinod era însa altul, si anume consfintirea
Hurmuzaki, IV, p.
73.
legitimitatii
domniei lui Mihai Viteazul în Moldova, fapt confirmat de juramintele de
credinta catre domn ale episcopilor de Roman si
Radauti.
Aceste acte alcatuiesc documente ale unei practici si gîndiri politice care tintea la înfaptuirea unificarii politice a tarilor romîne. Scurta guvernare moldoveneasca ilustra limpede si constiinta unei asemenea actiuni, si perseverenta realizarii ei. Tratativele, începute imediat, cu Polonia, pentru recunoasterea domniei lui Mihai Viteazul în Moldova, dovedesc de asemenea acest fapt.
![]() |
|||||
![]() |
|||||
![]() |
|||||
Tratativele cu imperialii pentru Transilvania si Moldova. Imperiul otoman si desfasurarea procesului de unificare
Imediat dupa biruinta de la selimbar, începeau între domnul Ţarii Romînesti si curtea imperiala de la Praga tratativele pentru definitivarea titlului juridic de sta-pînire asupra Transilvaniei si apoi a Moldovei, tratative care aveau sa se desfasoare în tot timpul actiunii de unificare politica. Ele au fost duse fie prin reprezentantii lui Mihai Viteazul — Petru Armeanul si apoi banul Mihalcea si vistiernicul Stoica — trimisi în misiune diplomatica la Praga, fie prin consilierii imperiali David Ungnad, Mihail Szekely si apoi Bartolomeu Pezzen (fost ambasador la Constantinopol), acreditati pe lînga curtea de la Alba Iulia a domnului Ţarii Romînesti. Punctele de vedere au fost clare si ireductibil diferite de la început. Pentru Mihai Viteazul si sfetnicii sai, ceea ce a fost cîstigat prin forta armelor si corespundea împlinirii unor nazuinte mai vechi nu trebuia pierdut. Ocuparea Transilvaniei si apoi a Moldovei erau etape necesare ale unificarii politice. Instructiunile si raspunsurile lui Mihai Viteazul, pastrate în limba romîna — repre-zentînd deci exprimarea directa a gîndirii sale politice — oglindesc fermitatea acestui punct de vedere.
Constiinta lui Mihai Viteazul, în ce priveste rostul sau istoric de întemeietor de familie domnitoare în toate cele trei tari romînesti, este ilustrata de texte categorice: « pentru aceasta slujba si nevointa ce s-au nevoit, sa-i lase Ţara Romîneasca si tara Ardealului sa-i fie de mosie lui, si cine sa va tinea den feciorii lui sa le fie mosie » x; sau mai tîrziu, referitor la Moldova: « Alta, pohteaste tara Moldovei, sa fie de mosie pre fiiul lui si pre feciori si pre feate ca si Ţara Romîneasca » 2. In acest sens, cererea lui Mihai Viteazul de retrocedare a cetatilor din « Partium » nu trebuie înteleasa ca o înselare a domnului de catre nobilimea din Transilvania, interesata sa provoace vrajba între domn si împarat, ci ca nazuinta realista de a avea si dinspre apus acoperirea strategica a teritoriului unificat politiceste.
Acest program s-a izbit, fireste, de rezistenta imperialilor, care doreau integrarea celor trei tari în sistemul habsburgic, dar neunite, nelegate între ele. Realitatea unificarii teritoriului romînesc era însa atît de puternica, încît curtea de la Praga a trebuit pînâ la urma sa cedeze si s-o accepte, la începutul lunii
N. Iorga, op. cit., p. 477.
2 Ibidem, p. 483.
septembrie 1600,
pe baza unei solutii de compromis, conform careia Transilvania urma
sa fie cîrmuita de Mihai Viteazul, cu titlul de guvernator, nu de
principe. Ridicarea generala a nobilimii din Transilvania, în
septembrie-octombrie 1600, a fost, între altele, raspunsul la încheierea
acestei întelegeri, care consfintea într-o anumita
masura unificarea politica si-i acorda în acest fel legitimitatea.
Regimul de autoritate domneasca nu excludea faptul ca, între altele, actiunea de unificare politica a tarilor romîne avea ca scop desfasurarea razboiului în conditii favorabile. Experienta militara acumulata arata ca o lovitura hotarî-toare nu putea fi data turcilor, în spatiul carpato-dunarean, decît prin lichidarea pozitiilor turcesti care înconjurau Transilvania dinspre apus. în felul acesta s-a cristalizat conceptia strategica — împartasita si promovata de Mihai Viteazul — ca toate fortele trebuie concentrate pentru cucerirea Timisoarei. întreg planul militar alcatuit în acest sens a fost zadarnicit de întorsatura evenimentelor din toamna anului 1600. Existenta acestui plan nu a ramas necunoscuta turcilor; cu toate acestea, în tot timpul actiunii de unificare — pîna la sfîrsitul anului 16C0 — Imperiul otoman s-a plasat pe o pozitie de expectativa. încercarea de represalii, din martie 1599, pentru înfrîngerile de la Nicopole, Vidin si Cla-dova, din 1598, a fost amînata mai bine de un an si jumatate, în care timp fortele turcesti nu au facut decît putine încercari agresive.
Autoritatea lui Mihai Viteazul devenise atît de mare, încît, în perioada anilor 1599—1600, Imperiul otoman este cel care are initiativa consolidarii armistitiului cu Ţara Romîneasca. Aceasta problema a nascut chiar grave disensiuni în sînul guvernului otoman, unde se poate vorbi de doua partide, pentru sau contra pacii cu Ţara Romîneasca. în primavara anului 1600, Poarta mediaza chiar aplanarea conflictului în dezvoltare dintre Ţara Romîneasca si Polonia si intervine la curtea din Varsovia pentru începerea tratativelor cu Mihai Viteazul. Pasivitatea otomana, ca si cedarea imperiala, aratau ca unificarea politica a teritoriului romînesc dadea o anumita impresie de soliditate, de unde politica de asteptare si de evitare a actelor de agresiune.
5. CAUZELE EsUĂRII UNIRII POLITICE A ŢĂRILOR ROMÎNE
Unificarea politica a teritoriului romînesc a fost de scurta durata. A tinut ceva mai mult de un an si s-a prabusit în mai putin de doua luni. Esecul a fost cauzat, în primul rînd, de stadiul istoric în care se afla dezvoltarea legaturilor dintre cele trei tari romînesti. întarirea progresiva a legaturilor dintre acestea — pe plan economic, politic si cultural — în veacurile XV—XVI si mai ales dupa instaurarea dominatiei otomane, a facut cu putinta unirea tarilor romîne din 1599- 1600. La sfîrsitul veacului al XVI-lea, însa, se constata ca dezvoltarea legaturilor economice nu tinuse cadenta cu cele politice si
culturale.
Unitatea de actiune împotriva cotropirii — si apoi a jugului turcesc
— constiinta unitatii de neam si de limba,
solidaritatea romînilor din cele trei state feudale — toate acestea erau mai
intense decît schimbul reciproc de marfuri; din aceasta cauza abia
aparusera primele elemente ale formarii unei piete comune a
celor trei tari romînesti — proces care va dura timp de veacuri.
Or, o conditie absolut necesara pentru o centralizare
interstatala, care ar fi. cuprins într-un stat Transilvania, Moldova
si Ţara Romîneasca, ar fi fost tocmai existenta unui
început de piata interna comuna a celor trei
tari. Existenta acestor legaturi a facut posibila
unirea; lipsa lor de tarie a determinat destramarea ei.
In al doilea rînd, o centralizare interstatala de acest fel cerea, de asemenea, ca o conditie necesara, desavîrsirea procesului de centralizare interna, împiedicata de lupta clasei feudale pentru preluarea puterii politice. Neputinta domniei de a rezolva aceste contradictii facea imposibila constituirea unei baze social-politice statornice. Prima contradictie, antagonista, era cea dintre interesele generale ale clasei boieresti si interesele masei producatorilor directi — mai ales ale celor de la sate — care, solidara cu razboiul antiotoman, nu a putut, în acelasi timp, pactiza cu politica de clasa a regimului politic pe care se baza însasi desfasurarea razboiului. A doua contradictie era cea dintre minoritatea boiereasca pe care se sprijinea domnia lui Mihai Viteazul si majoritatea alcatuind opozitia boiereasca — spartura în forta dominanta a clasei conducatoare, care provoca framîntari si disensiuni.
Regimul de autoritate domneasca trebuia sa faca în acest fel fata unei lupte interne pe doua fronturi: frontul luptei de clasa si acela al luptei politice din propria clasa. Domnia a putut sa poarte, fara a fi înfrînta, aceasta lupta numai în conditiile dobîndirii suprematiei militare; dar suprematia militara, obtinuta în conditiile date, mai ales prin mijloace de forta, nu putea fi decît efemera. De aceea, încercarea de reorganizare a statului feudal, ca si încercarea de unificare politica a teritoriului romînesc, au fost efemere.
în situatia de la sfîrsitul veacului al XVI-lea si începutul veacului al XVII-lea, cînd boierimea se afla înca în plina dezvoltare, o alta clasa nu putea sa fie purtatoarea acestei actiuni de însemnatate istorica. Dar, în numele întregii clase boieresti, nu orice regim politic putea sa o duca la bun sfîrsit, ci numai regimul politic al domniei autoritare, capabil sa desavârseasca centralizarea statului feudal, conditie istorica fundamentala a unificarii politice. Prabusirea regimului de domnie autoritara a trebuit sa însemne din aceasta cauza si prabusirea încercarii de unificare.
în afara de cauzele derivînd din stadiul de dezvoltare a legaturilor dintre cele trei tari si din evolutia contradictiilor interne, esecul din toamna anului 1600 se datora si faptului ca interesele de stat ale marilor puteri înconjuratoare veneau în contradictie cu eventualitatea consolidarii în spatiul carpato-dunarean a unui stat centralizat puternic. Se poate spune, deci, ca încercarea de unificare
politica a teritoriului romînesc nu a izbutit
pentru ca s-a lovit de împrejurari istorice vitrege. Cu atît mai mare
este astfel îndrazneala si perseverenta oamenilor care au
luptat pentru înfaptuirea ei.
![]() |
|||
![]() |
m Legatura » lui Mihai
Viteazul si framîntarea
satelor din Ţara
Romîneasca
în Ţara Romîneasca, contradictia interna, antagonista, a fost agravata de aplicarea «legaturii» lui Mihai Viteazul, prin care se anula dreptul de stramutare al taranimii dependente, se generaliza legarea de glie a rumînilor. Legarea de glie nu schimba de pe o zi pe alta situatia de fapt a taranimii, ci însemna consfintirea juridica a unei situatii social-economice deja existente. Nici actul juridic denumit «tocmeala », « întocmirea », « aseza-mîntul» lui Mihai, nu a fost elaborat si promulgat dintr-o data, ci reprezenta încheierea unei actiuni care acopera în timp aproape întreaga domnie a lui Mihai Viteazul.
Asezamîntul se concretiza printr-un hrisov care trebuia sa fie aplicat pe întreg teritoriul tarii; el nu a putut, ca atare, deveni realitate decît în momentul cînd aparatul de stat domnesc era în stare sa asigure aceasta aplicare, deci în anii 1597—1198 (daca boierii la Alba Iulia au impus în tratat includerea unei clauze privitoare la serbii fugiti dintr-o tara în alta, aceasta se datora în primul rînd faptului ca, în acel moment, domnia nu era capabila sa asigure aplicarea unei astfel de masuri). Din aceasta cauza, existenta asezamîntului trebuie legata de activitatea crescînda a aparatului central si local, de dregatori angrenati de catre domnie în actiunea de « asezare » a tarii (recensamintele fiscale, activitatea mai intensa a « crestatorilor de bir », mentionarea mai frecventa a catas-tihelor domnesti etc).
« Legatura » lui Mihai scotea la iveala, într-o deplina lumina, caracterul de clasa al regimului de domnie autoritara. « Legatura » — corespunzînd intereselor generale ale clasei boieresti — nu avea de ce sa fie respinsa de regimul de domnie autoritara; ea a fost folosita de marea boierime pentru instaurarea regimului boieresc, iar de domnie pentru «îmblînzirea» opozitiei boieresti.
Caracterul de clasa al «legaturii» este indicat si de intensificarea, constatata în vremea lui Mihai Viteazul, a cotropirii pamînturilor taranesti si a « vecinirii » taranilor. Domnia a favorizat, pe aceasta cale, acumularea unor mari averi boieresti, ceea ce avea semnificatia unei actiuni politice constiente. Se favoriza, în acest fel, cresterea domeniului domnesc, a averii personale a domnului, a bisericii, a boierimii partizane. Era firesc ca astfel de împrejurari sa determine împotrivirea crescînda a maselor taranesti. Se dezvolta, astfel, în anii din urma ai domniei lui Mihai Viteazul, cînd primejdia otomana încetase de a mai fi grava, o puternica framîntare a taranimii, care îmbraca forma miscarii de rascumparare, a nesupunerii la lucru, a spargerii unor sate întregi, a alcatuirii unor cete de haiduci. Aceasta framîntare trebuie sa fi avut un caracter general,
63 — c. 1180
la care fapt se refera, între altele, hrisovul
lui Radu serban, din 19 aprilie 1603, în care se spune: « cînd a fost
Mihai voda domn în Ardeal si cînd s-a fost ridicat toate satele din
tara sa se judeceasca »l.
Framîntarea satelor provoca o stare de tulburare, de anarhie interna, care — mai ales în a doua jumatate a anului 1600 — a grabit caderea lui Mihai. Daca un sat întreg, ca Radovanul, de pilda, putea sa apuce — în cautarea «milei» domnesti — calea lunga a peregrinarii de la Bucuresti la Alba Iulia, de aci la Iasi si apoi la Fagaras2, aceasta arata si gradul suferintei taranesti, dar si — la sfîrsitul domniei lui Mihai Viteazul — un început de destramare interna.
![]() |
|||||
![]() |
|||||
![]() |
|||||
Miscarea taraneasca, din Transilvania
Prima etapa a unificarii politice — ocuparea Transilvaniei de catre armata Ţarii Romînesti — a fost întîmpinata de taranimea transilvaneana printr-o puternica miscare de revolta împotriva vechilor stapîni feudali ai tarii. Miscarea taraneasca din Transilvania a atins o intensitate atît de mare, încît parea sa puna în primejdie însasi fiinta statului feudal. Trebuie mai întîi subliniat, în aceasta privinta, caracterul general, de miscare a taranimii romîne si maghiare, împotriva asupritorilor comuni — magnatii si nemesii Transilvaniei. Informatia unor izvoare cu privire la caracterul exclusiv romînesc al miscarii nu trebuie sa însele; nobilimea ardeleana avea interes sa raspîndeasca o imagine gresita despre miscarea din 1599—1600, sa-i dea o culoare exclusiv etnica si nu sociala, pentru ca sa justifice în acest fel actiunile de represiune antiromînesti. Hotarîrile dietelor în legatura cu reprimarea miscarii taranesti, afirmatii ca cele ale cronicarului Fr. Miko: «Secuimea s-a rasculat asupra nobilimii, începînd sa le pustiasca si sa le arda casele»3— arata neadevarul unor asemenea insinuari.
în afara de acest caracter de lupta sociala generala, miscarea taraneasca din Transilvania — daca tinem seama de stirile bogate din izvoarele diplomatice — a avut si un pronuntat caracter romînesc. Se pare ca, în perioada pregatirii campaniei care trebuia sa duca la victoria de la selimbar, Mihai Viteazul ar fi agitat «întreaga plebe a romînilor din Transilvania, prin actiunea tainica a calugarilor sai».
Fapt este ca taranimea romîna din Transilvania a întâmpinat intrarea lui Mihai Viteazul printr-o miscare care vadea o anumita solidaritate de neam. Ocuparea Transilvaniei de catre armata comandata de domnul Ţarii Romînesti crea iluzia înlaturarii asupririi de neam. Ţaranii romîni din Transilvania se înfatisau, astfel, la sfîrsitul veacului al XVI-lea, ca o clasa sociala în care era
Documente, B, veac. XVII, voi. I, p. 78.
2 Ibidem, veac. XVI, voi. VI, p. 378, 388-389.
3 I. Craciun, stiri
despre Mihai Viteazul la cronicarul
transilvanean Fr. Mikâ, în An.
Inst. ist. nat., Cluj, IX, p. 500.
profund înradacinata
constiinta unitatii etnice, într-o forma mai
puternica decît la boierime.
Evenimentele ulterioare au aratat însa ca asteptarile taranimii trebuiau sa fie înselate. Solidaritatea feudala a fost mai puternica decît cea etnica si reprimarea singeroasa, propusa de diete si întreprinsa de regimul lui Mihai Viteazul, a lovit întreaga taranime, pierzîndu-se în felul acesta sprijinul pe care era dispusa sa-1 acorde taranimea transilvaneana, în general, si cea romîneasca, în special.
în Transilvania, Mihai Viteazul a acordat unele înlesniri secuimii, preotimii romîne si, într-o masura mai mica, iobagilor romîni. Acestea nu estompeaza însa decît în mica masura caracterul adînc de clasa al regimului lui Mihai Viteazul. Experienta transilvaneana este ilustrativa pentru domnia lui Mihai Viteazul: incapacitatea de a dobîndi o solida baza de masa.
Masele populare din
Moldova si regimul lui
Mihai Viteazul
Actiunea politica si militara întreprinsa de Mihai Viteazul s-a bucurat de adeziunea maselor moldovenesti. Aceasta adeziune a îmbracat — în timpul campaniei militare — forma colaborarii dintre populatie si unitatile militare moldovenesti si cazacesti rasculate împotriva lui Ieremia Movila. într-o stire se spune: « moldovenii, rasculîndu-se, au întors armele în sprijinul lui Mihai, împotriva lui Ieremia Movila»*. Ocupantii poloni nu ezitau sa afirme ca cel mai mult se tem de moldoveni si nici sa vorbeasca de actiunile comune ale taranilor moldoveni si ale celor din Podolia împotriva feudalilor poloni, sa precizeze rolul acestei miscari în destramarea si risipirea armatei lui Ieremia Movila. Victoriile de la Suceava, Verbia etc. s-au datorat în buna parte dezertarilor în masa din armata moldo-polona.
Aportul moldovenesc la înaintarea trupelor lui Mihai Viteazul avea un pronuntat caracter politic si social, în Moldova neexistînd o asuprire de neam. Instaurarea regimului lui Mihai Viteazul era privita ca înlaturarea regimului nobiliar, impresie desigur întarita de masurile, luate înca de la începutul scurtei domnii moldovenesti, de atenuare a fiscalitatii împovaratoare. Dar si în Moldova s-au învederat cu repeziciune limitele regimului de domnie autoritara. Renuntarea la scutirile de dari si impunerea deosebit de grea a producatorilor directi, pe de o parte, apasarea ocupatiei militare, pe de alta parte, explica lipsa de sprijin din partea maselor moldovenesti.
Astfel la sfîrsitul verii anului 1600, baza social-politica a regimului lui Mihai Viteazul în Ţara Romîneasca, Transilvania si Moldova devenea tot mai îngusta. Orice lovitura externa putea fi în acest fel deosebit de grava, cu atît mai mult cu cît în interior se dezvolta între, timp actiunea fatis ostila a marilor feudali.
1 Hurmuzaki, IV/2, p. 24.
![]() |
|||||||
![]() |
|||||||
![]() |
|||||||
![]() |
|||||||
Marea boierime a Ţarii
Romînesti si problema
Transilvaniei
în legatura cu problema Transilvaniei s-au cristalizat pozitiile profund contradictorii ale celor doua grupari politice principale ale boierimii: gruparea de opozitie si cea «domneasca ». Dupa ocuparea militara a Transilvaniei, gruparea boiereasca de opozitie se transforma cu repeziciune într-o grupare închegata unitar, sub conducerea Buzestilor. Opozitia acesteia la diferitele actiuni politice si militare ale domniei se manifesta sub mai multe aspecte, în primul rînd — dupa ce reprezentase cîndva interesele lui Sigismund Bâthory — gruparea politica aflata sub conducerea Buzestilor se înfatiseaza, în împrejurarile luptei pentru consolidarea independentei si ale primei etape a unificarii politice, ca reprezentînd interesele Habsburgilor. în aceasta privinta, parerea lor era clara: erau pentru renuntarea la Transilvania, într-un raport din noiembrie 1599 catre curtea de la Praga, se spunea: « Boierii romîni si mai ales Buzestii nu sînt doritori ca domnul sa ramîna în aceasta tara si s-o pastreze pentru el»*. De altfel, cronica zisa a Buzestilor împartaseste întru totul, în privinta problemei Transilvaniei, aceasta parere.
în al doilea rînd, se constata o vadita unitate de interese între marea boierime grupata în jurul Buzestilor si marea nobilime din Transilvania. Radu Buzescu si Dionisie Rally — care în Transilvania a jucat mai mult rolul de agent al Buzestilor si al imperialilor pe lînga domn — au împiedicat cu multa perseverenta orice actiune a domniei menita sa reprime manevrele nobilimii, încît cronicarul Szamoskozy are cuvinte de calda recunostinta la adresa lui Radu Buzescu. Toate acestea nu faceau decît sa pregateasca terenul pentru « hicle-nirea» din toamna anului 1600, în împrejurarile invaziei polone în Ţara Romîneasca.
Fata în fata cu gruparea Buzestilor, se afla gruparea «domneasca » a boierimii, care sprijinea regimul lui Mihai Viteazul si, ca atare, era pentru pastrarea Transilvaniei. Acest punct de vedere era considerat într-un raport imperial ca « un lucru cerut cu încapatînare de boieri, care spera sa dobîndeasca în tara (în Transilvania) bunuri frumoase si venituri » 2. Cei mai consecventi partizani ai acestei atitudini politice erau banul Mihalcea, logofatul Teodosie si vistier-nicul Stoica. Cauzele acestei atitudini erau: nesiguranta din Ţara Romîneasca din pricina puterii Buzestilor si, în acelasi timp, atractia pentru marile bogatii ale Transilvaniei. De aceea au cerut si au capatat de la Mihai Viteazul castele si mosii si au împins domnia la îngaduirea abuzurilor, cîteodata foarte grave, savîrsite de trupele de ocupatie.
Se poate spune ca regimul de domnie autoritara a fost slabit nu numai de lupta dintre gruparile boieresti în problema Transilvaniei, ci si de faptul
1 Hurmuzaki, III, p. 352.
2 Ibidem, XII, p. 789.
ca gruparea boiereasca din jurul domniei
era principala responsabila pentru starea de anarhie din Transilvania,
care a facut ca, în toamna anului 1600, Mihai Viteazul sa se
gaseasca descoperit în fata dusmanilor sai.
Opozitia nobilimii transilvanene si a marii boierimi moldovene fata de regimul lui Mihai Viteazul
Cu toate ca regimul lui Mihai Viteazul i-a mentinut privilegiile si chiar a luat unele masuri ca s-o cîstige de partea sa, nobilimea transilvaneana a opus o rezistenta înversunata — imediat dupa victoria de la selimbar — mai întîi sub forma neacordarii de ajutoare financiare, a refuzului de a executa obligatiile, a colportarii minciunilor etc, pîna cînd a putut trece la lupta fatisa, la insurectia generala. O prima cauza a acestei opozitii era de natura politica. Nobilimea din Transilvania nu avea încredere în regimul politic instaurat de Mihai Viteazul, nu i se parea destul de bun pazitor al privilegiilor si drepturilor ei. Favorizarea taranimii secuiesti, reprimarea insuficient de sîngeroasa — dupa parerea nobililor
a miscarii
taranesti, asprimea aratata fata de
nesupunerea nobilimii, toate
acestea mareau neîncrederea si o transformau într-o ostilitate crescînda. De
aci provin toate învinuirile aduse regimului lui Mihai Viteazul, care ar fi
fost
dusman al nobilimii, opresor si omorîtor de nobili, protector al iobagilor
împotriva nobilimii. De aci toate acuzatiile ca Mihai Viteazul ar fi
intentionat
sa-i ucida pe toti « nemesii Ardealului ».
O alta cauza a acestei opozitii era de natura etnica. în regimul lui Mihai Viteazul de « stapînire romîneasca », nobilimea feudala din Transilvania vedea primejdia amenintatoare de a pierde averile în favoarea boierilor din Ţara Romîneasca. De aci toata ura nestinsa împotriva guvernarii romînesti a Transilvaniei, toate învinuirile aduse lui Mihai Viteazul ca voia sa goleasca Transilvania de maghiari si sa-i înlocuiasca cu romîni si sîrbi. Dusmania nobilimii din Transilvania fata de regimul lui Mihai Viteazul a contribuit în mare masura la caderea acestuia. Nobilimea — în numele apararii regimului nobiliar — a jucat rolul de mobilizatoare a feudalilor din tarile vecine, Polonia si Moldova, împotriva regimului de autoritate domneasca. Corespondenta întretinuta între o nobilime
ca un tot organizat — si
alta scoate la iveala acest rol de
mobilizare, care
a daunat atît de mult actiunii lui Mihai Viteazul.
Ca si contra domniei lui Aron, marea boierime moldoveana a ales aceeasi metoda de lupta si fata de regimul lui Mihai Viteazul: exilul voluntar, refuzul de colaborare. Ca si nobilimea din Transilvania, marii boieri ai Moldovei, ca un corp organizat, si-au manifestat ostilitatea fata de încercarea de unificare politica. în interior, anularea scutirii de dari a boierimii si regimul de ocupatie militara au împiedicat o colaborare efectiva între boierimea moldoveana si regimul lui Mihai Viteazul. în Moldova s-a vadit, mai clar chiar ca în Transilvania, ca fara sprijinul marilor boieri nu se putea guverna o tara în care marea boierime era forta dominanta a clasei conducatoare. Pe aceasta baza, boierimea
moldoveana colaboreaza cu nobilimea din
Transilvania si cu sleahta polona — printr-un fel de
alianta a regimurilor nobiliare împotriva regimului lui Mihai
Viteazul si, implicit, împotriva unificarii politice.
![]() |
|||||||||||
![]() |
|||||||||||
![]() |
|||||||||||
![]() | ![]() | ![]() |
|||||||||
Ostilitatea marilor puteri fata de unificarea politica a tarilor romîne
Atitudinea marilor puteri vecine: Imperiul habsburgic, Imperiul otoman, Polonia, a fost de neta ostilitate fata de unificarea politica a teritoriului romînesc. Aceasta lovea în planurile habsburgice si polone de a întemeia, sub egida proprie, un sistem politic si militar în spatiul carpato-dunarean, ca si în planurile Imperiului otoman de a-si restaura dominatia în aceasta regiune.
Cu toate cererile lui Mihai Viteazul, din vremea pregatirii campaniei din 1599, imperialii nu au dat acestuia o încuviintare expresa, ci poate doar una tacita. Campania din Moldova nu a fost de asemenea aprobata. Tratativele în jurul stabilirii titlului juridic definitiv de stapînire asupra Transilvaniei au vadit de la început ostilitatea curtii de la Praga fata de actiunea lui Mihai Viteazul. în aceasta privinta, un rol deosebit 1-a jucat staruinta generalului G. Basta, comandantul trupelor imperiale din Ungaria de sus, si a nuntiului apostolic Malaspina, de a calomnia si a denigra faptele lui Mihai. Din aceasta cauza, în timpul guvernarii romînesti a Transilvaniei, propunerile de actiune militara comuna ale lui Mihai nu au fost ascultate. Cererile de ajutor din timpul concentrarilor masive de trupe polone din vara anului 1600 nu au fost luate în seama si, pîna la urma, s-a ajuns la situatia ca un general imperial, George Basta, sa sprijine miscarea nobiliara împotriva unui aliat al Imperiului, iar dupa înfrîngerea acestuia sa se înfatiseze ca mostenitor «legal » al situatiei.
Pentru Imperiul otoman, regimul lui Mihai Viteazul era « autorul tuturor relelor din Ardeal si Moldova » *. Posibilitatea restaurarii dominatiei otomane în tarile romîne era conditionata de înlaturarea acestui regim. Din aceasta cauza, la Constantinopol, în intervalul de timp dintre toamna anului 1599 si toamna anului 1600, s-a desfasurat o febrila activitate diplomatica si de pregatiri militare în vederea împiedicarii, la momentul oportun, a actiunii de unificare politica.
Un adversar primejdios, a carui interventie a pus, de fapt, capat actiunii de unificare, a fost Polonia. Trebuie subliniata aci conceptia politica prin care se justifica interventia polona. în împrejurarile caracteristice ale vremii, în toamna anului 1600, actiunea lui Ian Zamoyski se înfatisa ca reprezentanta tipica a regimului nobiliar. Din aceasta cauza, actiunea propagandistica a cancelarului Poloniei, de pregatire si apoi de justificare a interventiei, înfatiseaza mai întîi regimul lui Mihai Viteazul ca primejdios din punct de vedere social, ca un regim politic al « taranilor ». Ofensa cea mai curenta la adresa lui Mihai — mare boier si dregator înainte de a fi domn — era aceea ca e « taran », « taran
1 P. P.
Panaitescu, Documente-, nr. 61.
ambitios si ahtiat dupa slava » x. în al doilea rînd, regimul lui Mihai Viteazul era considerat ca reprezentînd primejdia instaurarii unei stapîniri straine în Polonia. Este sigur ca Mihai Viteazul a întretinut legaturi strînse cu nobilimea ortodoxa din Polonia, ca emisarii sai au întreprins o anumita actiune de agitatie în straturile mai de jos ale societatii, ca lupta victorioasa împotriva dominatiei otomane si desfasurarea actiunii de unificare politica a tarilor romîne a stîrnit admiratie si simpatie în societatea polona contemporana.
în aceste împrejurari s-a faurit poate planul îndraznet al domnului de a înlatura factiunea lui Ian Zamoyski de la putere si de a deveni rege peste un stat urias, înglobînd Polonia, tarile romîne si chiar Bulgaria 2. Fapt este ca primejdia acestui plan pentru Polonia era considerata atît de grava, încît pentru organizarea campaniei a fost socotita necesara chiar amanetarea tezaurului regal.
Singura putere mai apropiata de teritoriul romînesc care a a\ut o atitudine de simpatie fata de regimul lui Mihai Viteazul a fost Rusia. Apropierea ei de coalitia antiotomana, din cauza contradictiei de interese cu Polonia, a prilejuit lui Mihai Viteazul trimiterea episcopului Luca, în 1597, la Moscova, unde au fost stabilite legaturi politice strînse si s-a obtinut chiar un ajutor în bani. La sfîrsitul anului 1599, la Praga, cu prilejul unor tratative ruso-imperiale, au avut loc si negocieri între trimisul lui Mihai Viteazul, Petru Armeanul, si reprezentantii tarului Boris Godunov. Polonia banuia chiar existenta unei aliante între Mihai Viteazul si Moscova. stirile din sursa polona ilustreaza faptul ca succesele lui Mihai Viteazul erau folosite de Rusia pentru a obtine concesii din partea Poloniei si ca desfasurarea nefavorabila pentru romîni a evenimentelor din toamna anului 1600 a contribuit — în problemele ruso-polone — la unele succese diplomatice ale lui Ian Zamoyski. Departarea si angajarea în probleme interne si externe complicate au împiedicat Rusia sa-si extinda ajutorul, astfel ca unificarea politica a tarilor romîne s-a gasit singura în fata a trei mari puteri dusmane.
Actiunea de unificare s-a desfasurat cu o forta atît de mare, încît nici o actiune agresiva nu a fost întreprinsa pîna la aparitia primelor semne de dezagregare interna. în astfel de împrejurari, regimul lui Mihai Viteazul nu a putut face fata framîntarilor interne si unei triple agresiuni externe.
Pierderea Transilvaniei
Insurectia nobiliara s-a dezlantuit la 1 septembrie 1600, o data cu refuzul nobilimii de a participa la dieta convocata la Sebesul Sasesc. Planul nobilimii transilvanene era de a-si concentra fortele în asteptarea celor ce trebuiau sa vina din Polonia si din Moldova, cu Sigismund Bâthory. întîrzierea acestui ajutor a precipitat întelegerea dintre generalul Basta si nobilime. Tradarea lui aga Leca, care a predat lui Basta cetatile Chioarul si Uioara, a usurat unirea trupelor lui Basta cu cele ale nobilimii.
I. Corfus, Mihai Viteazul si polonii, anexa LXXVL
2 P. P. Panaitescu, o£. cit., doc. 49, 63.
La 18 septembrie
1600, s-a desfasurat lupta de la Miraslau, unde armata lui
Mihai Viteazul a suferit o grava înfrîngere. Aceasta nu s-a datorat
într-atîta inferioritatii numerice, cît faptului ca victoria
decisiva a fost cîstigata în chip firesc de o armata
moderna, împotriva uneia în curs de modernizare. La Miraslau,
si-au spus cuvîntul armamentul si tactica de lupta, superioare,
ale armatei lui Basta, fara de care trupele nobilimii din
Transilvania ar fi fost învinse cu desa-vîrsire.
Retragîndu-se cu putine trupe, Mihai Viteazul se opreste la Fagaras, si de aci la Rîsnov, unde asteapta întaririle menite sa-i refaca armata. între timp, se dezlantuia în întreaga Transilvanie o sîngeroasa teroare contra celor care luptasera în armata lui Mihai Viteazul. Prigoana lovea în primul rînd taranimea romîna si secuiasca.
Aceasta situatie a schimbat cu repeziciune starea de spirit, astfel ca, la sfîrsitul lunii septembrie, cu oastea refacuta, dupa sosirea fortelor proaspete din Ţara Romîneasca, care în acest fel se arata în continuare capabila de a fi o puternica rezerva militara, Mihai Viteazul dispunea de o armata si de conditii cu care ar fi putut încerca recucerirea Transilvaniei. într-adevar, el încearca sa ia cu asalt Brasovul. întorsatura pe care au luat-o evenimentele în Moldova si primejdia în care se afla Ţara Romîneasca l-au obligat însa sa renunte la Transilvania si sa-si încordeze toate puterile pentru apararea tarii de bastina. Cu generalul Basta si cu starile Transilvaniei ajunsese între timp la un armistitiu, care-i acoperea în felul acesta flancul de miaza-noapte.
![]() |
|||||
![]() |
|||||
![]() |
|||||
Pierderea
O data cu pierderea Transilvaniei avea loc si pierderea
.... . _„ .. Moldovei. Hotarîrea lui Ian Zamoyski, care conta mai
Moldovei si a Ţaru r°~* ,
Romînesti a*es Pe puterea factiunii sale, fusese luata de ia sfîrsitul
verii. La începutul lunii septembrie, în momentul cînd
în Transilvania se producea ruptura dintre nobilime si Mihai Viteazul, trupele polone patrundeau în Moldova. La 27 septembrie, Suceava cadea în mîinile asediatorilor poloni. Planul lui Zamoyski era ca din Moldova sa patrunda în Transilvania si de acolo în Ţara Romîneasca, pentru ca, în acest fel, nimicirea lui Mihai Viteazul sa fie integrala. Evenimentele din Transilvania au determinat schimbarea planului de campanie: se puteau concentra toate fortele împotriva Ţarii Romînesti.
La 1 octombrie, armata polona se gasea la granita dintre Moldova si Ţara Romîneasca, de unde Ian Zamoyski lansa un manifest catre boierimea Ţarii Romînesti. între timp, Mihai se întorcea în Ţara Romîneascâ, cu oastea din Transilvania. Dupa ce ocupa Buzaul, trupele polone înfrîng detasamentele muntene în doua lupte, la Naieni si Ceptura.
Batalia hotarîtoare s-a dat la Bucov, pe Teleajen, la 20 octombrie 1600. Aci si-a spus cuvîntul superioritatea ca numar si armament a ostirii polone. Armata Ţarii Romînesti a fost înfrînta si a trebuit sa se retraga. Dar forta militara
a tarii, desi foarte
slabita, era înca în picioare. O invazie turceasca, la
sfîrsitul lunii septembrie si începutul lunii octombrie, a putut fi astfel respinsa.
Retras în Oltenia, la Craiova, Mihai Viteazul îsi reface armata si izbuteste sa sfarîme un complot boieresc si sa înfrînga o noua încercare de ofensiva turceasca. Dar la 25 noiembrie 1600, se da batalia de pe Arges, în care armata de sub comanda lui Udrea este învinsa.
în aceste împrejurari, opozitia boiereasca de sub conducerea Buzestilor — care în ultimele luni îl sprijinise pe Mihai de teama ca înscaunarea lui Simion Movila sa nu aduca la putere gruparea boiereasca din Moldova — trece de partea noului domn, adus de ostile moldo-polone. Mihai nu mai avea alta solutie decît cea a pribegiei.
![]() |
|||
![]() |
|||
Campania din 1601.
Asasinarea Iui Mihai Viteazul
Trecînd prin Beius, Oradea, Debretin, Bratislava, Mihai ajungea la 12 ianuarie 1601 la Viena. Era hotarît sa convinga curtea imperiala de dreptatea cauzei sale. Fortele care adusesera pierderea Transilvaniei, Moldovei si Ţarii Romînesti, Basta si magnatii din Transilvania, continuau campania de discreditare, împotriva acestor minciuni si pentru a obtine ajutorul de care avea nevoie ca sa continue razboiul antiotoman, Mihai alcatuieste doua importante memorii: catre împaratul Rudolf al Il'lea si catre ducele Toscanei. Aceste memorii contin o trecere în revista a faptelor sale de arme, justificarea actiunilor sale politice si militare, analiza raspunderilor pentru evenimentele din toamna anului 1600, si chiar o schita de program politic izvorît din ura contra turcilor si contra nobilimii din Transilvania. Evenimentele trebuiau sa dea dreptate argumentelor lui Mihai Viteazul.
în februarie 1601, are loc în Transilvania o noua insurectie nobiliara, care avea de scop readucerea pe tron a lui Sigismund Bâthory. Dintr-o data Mihai devine pentru curtea imperiala singura solutie a «problemei ardelene». La 1 martie 1601, el era primit în audienta de împarat si trebuia sa se împace cu generalul Basta, împreuna cu care primea si misiunea de a supune Transilvania, fara nici o crutare pentru nobilime. Mihai Viteazul nu renuntase însa la vastele sale planuri.. într-o scrisoare din 1 mai 1601 catre boierii munteni, în care se intituleaza «principe ereditar » al Ţarii Romînesti, «guvernator si domn al Transilvaniei si Moldovei», Mihai se arata hotarît sa reia actiunea de unificare politica. Corespondenta pe care o întretine cu agentul sau din Transilvania în legatura cu recrutarile pentru viitoarea sa armata, arata ca aci se bucura de multa simpatie si era asteptat.
în Ţara Romîneasca, boierimea—mai ales fosta grupare «domneasca» — îl cerea domn. Dupa ce complotul lui Udrea banul si Negrea spatarul a fost descoperit si partasii executati, o parte din fosta opozitie boiereasca trece si ea de partea lui Mihai. Regimul « moldovenesc » si « polonez » al lui Simion Movila izbutise pîna la urma sa determine o unitate de actiune a marii boierimi,
în jurul numelui
lui Mihai Viteazul. O data cu trecerea Buzestilor în fruntea
actiunii, rascoala începe la 10 iunie 1601 si se transforma
într-un razboi civil îndelungat.
Pentru punerea în aplicare, din nou, a planului lui Mihai Viteazul, trebuia însa mai întîi înlaturat Sigismund Bâthory din Transilvania. La Goraslau — la 3 august 1601 — armatele unite ale lui Mihai Viteazul si ale generalului G. Basta
Fig. 288. — Batalia de la Goraslau si sosirea la Praga a trofeelor cîstigate în lupta (gravura publicata de Khevenhiller, Annales Ferdinandi, voi. V, Lipsea, 1722).
cîstigara o victorie hotarîtoare. Calea spre stapînirea Transilvaniei era deschisa, împrejurarile de dinainte si de dupa lupta de la Goraslau aratau ca se tindea spre refacerea situatiei din 1599 —1600. Mihai Viteazul avea din nou la înde-mîna forta militara necesara pentru reînceperea actiunii de unificare politica. Fortele adverse erau însa puternice si nu mai puteau fi surprinse.
Solutia pentru înlaturarea acestei piedici din calea stapînirii austriece asupra Transilvaniei si a celorlalte doua tari romînesti a fost suprimarea fizica a lui Mihai Viteazul. Din ordinul generalului Basta, în ziua de 9 august 1601, a fost asasinat, în cortul sau de pe Cîmpia Turzii, unul din cei mai mari generali si oameni de stat ai vremii sale. Asasinii — oameni de însemnatate marunta — au ramas cunoscuti în istorie cu pretul acestei crime. Uciderea s-a petrecut
dupa toate regulile asasinatului, prin siretlic si surprindere. « si cazu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru ca nu stiuse, nici sa înprilejise sabiia lui cea iute în mîna lui cea viteaza. si-i ramase trupul gol în pulbere aruncat, ca asa au lucrat pizma înca dinceputul lumii. Ca pizma au pierdut pre multi barbati far de vina, ca si acesta » — spune cronica *.
Justificarea asasinarii — dupa care s-ar fi gasit scrisori de tradare, de întelegere cu turcii — era o minciuna, pe care o stiau ca atare autorii asasinatului
Fig. 289. - Asasinarea lui Mihai Viteazul (gravura publicata în Le grand
Theâtre historique,
t. IV, Leyde, 1703).
si în primul rînd G. Basta. Aceste scrisori au aparut — trimise de Sigismund Bâthory — înca din timpul verii; ele erau deci cunoscute înainte si nu au împiedicat pe împarat sa-i încredinteze lui Mihai o armata numeroasa. însusi G. Basta — si împreuna cu el si altii — si-a exprimat clar parerea ca nu putea fi vorba decît de falsuri.
Asasinarea lui Mihai Viteazul a avut cu totul alte cauze. Ea era pregatita de mult; campania defaimatoare se desfasurase înainte de asasinare. Toate acestea arata ca forte puternice doreau moartea lui Mihai Viteazul. Ea a fost rezultatul unei întelegeri între acele forte pentru cate Mihai Viteazul însemna personificarea
1 Istoria Ţarii Romînesti, p. 82.
unui regim politic
ce putea sa puna în primejdie si interesele politice ale
nobilimii în aceasta parte a Europei, si interesele de stat ale
marilor puteri. si G. Basta, si Sigismund Bâthory, si Ieremia
Movila, si I. Zamoyski, au colaborat, în feluri diferite, la odiosul
act de la 9 august 1601. împotriva a ceea ce reprezenta Mihai Viteazul s-au
unit o clipa interesele cele mai divergente, atît de mare era considerat
pericolul legat de numele si de actiunile sale.
6. INSTAURAREA REGIMULUI BOIERESC ÎN ŢARA ROMÎNEASCĂ
sI MOLDOVA. SFÎRsITUL RĂZBOIULUI. RESTAURAREA
DOMINAŢIEI OTOMANE
Razboiul antiotoman nu a luat sf îrsit o data cu moartea lui Mihai Viteazul, ci continua pîna la 1606, cînd se încheie pacea generala cu Poarta. Razboiul s-a desfasurat însa cu o intensitate simtitor redusa, datorita dezvoltarii situatiei interne pe întreg teritoriul romînesc, caracterizata mai ales prin înasprirea luptelor dintre factiunile boieresti, în conditiile unor domnii de autoritate limitata. în acelasi timp, evolutia raporturilor internationale este marcata de faptul ca Imperiul habsburgic, în fata unor dificultati interne din ce în ce mai mari, se putea angaja tot mai putin în razboiul cu Poarta.
în primul deceniu al secolului al XVII-lea se manifesta în continuare ideea unificarii teritoriului romînesc — fie totala (actiunea lui G. Bâthory), fie partiala (unirea Moldovei si Ţarii Romînesti sub Movilesti).
Preluarea puterii de catre boierii Buzesti
în împrejurarile din toamna anului 1600, fratii Buzesti — care parasisera cauza lui Mihai — se impun ca forta politica principala a clasei boieresti. Prezenta lui Preda Buzescu în divanul lui Simion Movila i-a asigurat acestuia o anumita stabilitate a guvernarii, întrerupta însa la mijlocul verii anului 1601. Evenimentele din Transilvania si, mai ales, prezenta lui Mihai Viteazul aproape de hotarele tarii sale de bastina au creat atmosfera propice rasturnarii situatiei din Ţara Romîneasca. în iunie se dezlantuie împotriva lui Simion Movila o rascoala generala deosebit de puternica, în fruntea careia, alaturi de Udrea banul si alti boieri, se aflau Buzestii. în vara anului 1601, Buzestii preiau puterea si încep sa guverneze Ţara Romîneasca, alcatuind o adevarata « locotenenta domneasca », care întocmeste si semneaza hrisoave în numele autoritatii centrale. Locotenenta domneasca a Buzestilor guverneaza statul feudal si înainte de moartea lui Mihai Viteazul — probabil în numele sau — dar si dupa moartea acestuia, în nume propriu, pîna la numirea unui domn, care sa fie acceptat de ei.
în politica externa, Buzestii se manifesta de la început ca partizani ai aliantei cu imperialii, în care scop Stroe Buzescu este trimis, în toamna anului 1601, la Praga. Aci, între altele, a fost tratata si problema domniei Ţârii Romînesti.
Fratii Buzesti au preferat ca scaunul
domnesc sa fie ocupat de un voievod dependent de ei — cum spune într-o
scrisoare G. Basta — decît ca unul din ei sa ocupe tronul care le fusese
oferit. Domnul propus de ei si de boierii din partida lor si acceptat
de curtea imperiala de la Praga era Radu serban, fost paharnic în
divanul lui Mihai Viteazul.
De la sfîrsitul anului 1601, pîna spre toamna anului 1602, au avut loc lupte indîrjite, cu rezultate nehotarîte, însa, între cei trei candidati la scaunul domnesc al Ţarii Romînesti: Radu serban, sprijinit de imperiali, Simion Movila, ajutat de Polonia, si Radu Mihnea, sprijinit de turci. Curînd au ramas fata în fata numai doi adversari: Radu serban si Simion Movila. La sfîrsitul lunii august si în luna septembrie a anului 1602, la Naieni si apoi la Ogretin si Teisani, s-au dat luptele — în care un rol de seama l-au jucat Buzestii si mai ales Stroe Buzescu — ce au dus la înscaunarea statornica a lui Radu serban ca domn al Ţarii Romînesti.
în împrejurarile luptelor din 1601— 1602, puterea si autoritatea Buzestilor au crescut foarte mult. Comentatorii straini ai evenimentelor din Ţara Romîneasca vorbeau adesea despre Buzesti ca de adevaratii stapîni, ca de « cei mai de frunte oameni ai tarii »1. Buzestii sînt considerati ca « facatori » de domni, iar domnul e « ocrotit » sau adus pur si simplu de ei, în asa fel încît în septembrie 1602 — dupa consolidarea domniei — Radu serban cere sa i se acorde nu numai lui, ci si fratilor Buzesti, proprietati în Transilvania.
Autoritatea politica si militara a Buzestilor în vremea lui Radu serban, si mai ales în primii ani ai dcmniei acestuia, era atît de mare încît pe drept cuvînt contemporanii se întrebau daca tara are unul sau mai multi conducatori. într-un raport din 1602 al unui diplomat imperial, se recomanda sprijinirea lui Radu serban la dobîndirea unei mai mari autoritati personale fata de cea a Buzestilor, caracterizati astfel: « unul e ban de Craiova, altul, Radu clucerul, are minele de sare, încît întreaga tara e în mîinile lor, astfel ca supun saracimea la toate relele posibile iar domnul nu îndrazneste sa spuna ceva »...2. E firesc ca domnul înscaunat de ei sa fie, cum spunea cronica inspirata de interesele Buzestilor: « întelept, bun si milostiv si viteaz » 3.
Cît timp traiesc, Preda si Radu Buzescu (Stroe moare în 1602) ocupa locurile de frunte în divanul lui Radu serban si se bucura din plin de politica de donatii si confirmari de proprietate a acestuia. Radu Buzescu este unul din principalii negociatori diplomatici ai lui Radu serban, atît în Transilvania, cît si la Praga, cu care de altfel întretine o corespondenta personala. Preda Buzescu comanda grosul fortelor militare. Dominînd problemele politicii externe si de aparare, Buzestii dominau de fapt politica generala a statului, fiind capabili sa supravegheze miscarile domniei si sa împiedice încercarile acesteia de politica independenta.
Hurmuzaki, VIII, p. 231, 232, 233.
2 Ibidem, IV/l, p. 327.
3 Istoria Ţarii Romînesti, p. 85.
Regimul politic
instaurat de Buzesti în primul deceniu al veacului al XVII-lea se
caracteriza, în primul rînd, prin înasprirea necrutatoare a
exploatarii si asupririi maselor. Un memoriu al lui Petru Armeanul —
fostul sfetnic al lui Mihai Viteazul — arata în 1604 ca: «poporul cel
sarac, din cauza multimii celor mari si a multelor asupreli, e
cu totul doborît si nu mai stie încotro sa se îndrepte »x.
Cotropirile numeroase de pamînturi taranesti din
vremea lui Radu serban confirma de altfel aceasta situatie.
Existenta unui numar înca mare de boieri munteni, aflati în
exil în Transilvania, Moldova, Polonia — de unde întreprindeau tot felul de
urzeli împotriva lui Radu serban si a Buzestilor — arata
ca regimul politic al acestora, desi încetase sa mai reprezinte
puterea unei singure familii boieresti, nu reprezenta înca
instaurarea deplina a regimului boieresc. Aceasta nu se putea realiza
decît în conditiile restaurarii dominatiei otomane.
Continuarea si sfîrsitul razboiului antiotoman
în 1602 — ca si în anii 1598-1599 — schimbarile grave care aveau loc în Transilvania puneau în primejdie nu numai alianta dintre Ţara Romîneasca si Imperiu, ci însasi independenta fata de Poarta otomana. Dupa o încercare anterioara, nereusita, a lui Sigismund Bâthory, nobilimea ardeleana se ridica împotriva stapînirii habsburgice, sub conducerea lui Moise Szekely, cu puternic ajutor turcesc si tataresc. Detasamente romînesti au sprijinit operatiunile trupelor imperiale în Transilvania, dar fortele de sub comanda lui Moise Szekely erau net superioare, în asa fel încît, data fiind situatia critica a generalului G. Basta, era nevoie de interventia întregii armate a Ţarii Romînesti. în fruntea armatei sale, Radu serban trece muntii si la 17 iulie 1603 — lînga Brasov — se da o crîncena batalie, în care Moise Szekely a fost ucis iar armata de sub comanda sa complet înfrînta. în august 1603, trimisii domnului muntean au prezentat împaratului la Praga — unde au fost primiti cu multa pompa si cinste — cele 40 de steaguri dobîndite în batalia victorioasa de la Brasov.
Astfel, datorita interventiei Ţarii Romînesti, a putut fi pastrat în fiinta, înca putina vreme, sistemul care lega sub autoritatea habsburgica cele doua tari romînesti de dincolo si de dincoace de Carpatii meridionali. Mai tîrziu, însa, în anii 1604-1605 — în timpul miscarii conduse de stefan Bocskay — cînd a devenit evident faptul ca imperialii nu erau în stare sa poata mentine Transilvania în mîinile lor, Radu serban — ca sa nu fie prins între doua focuri (de la miazazi amenintau turcii) — a ajuns la întelegere cu noul principe al Transilvaniei, în acest fel, sub o alta forma, legaturile de colaborare dintre cele doua tari continuau sa se mentina.
Interventia Ţârii Romînesti în problemele transilvanene nu era decît o forma de continuare a razboiului antiotoman, deoarece o Transilvanie aliata cu
1 Hurmuzaki, IV/l, p. 404 si 385.
Fig. 290. — Piatra de mormînt a lui Stroe Buzescu
de la manastirea Stanesti, în care este povestita
lupta sa cu tatarii.
Imperiul otoman
reprezenta o grava primejdie pentru independenta tarii. în
anii 1601— 1602, operatiunile militare se desfasoara mai
ales împotriva bandelor de prada turco-tatare; si în aceste
împrejurari, un rol important 1-a jucat forta militara
spontana furnizata de masele taranesti.
Operatiuni militare romînesti dincolo de Dunare — mai ales
împotriva Silistrei — se înregistreaza în iarna si primavara
anului 1603, cînd ele capata o amploare deosebita, care amintea
într-o anumita masura expeditiile din vremea lui Mihai
Viteazul.
Doua episoade importante scot la iveala implicatiile sociale ale razboiului antiotoman, conditiile de baza ale continuarii sau încheierii lui. O încercare turceasca de a trece Dunarea si a ataca prin surprindere fortele militare care pregateau o noua expeditie transdunareana a fost zdrobita de cîteva cete de tarani din partea locului. Ceva mai tîrziu, cînd ofensiva trupelor romîne începea sa se extinda pe teritoriul dobrogean, ea a întîmpinat o înversunata rezistenta din partea taranilor romîni, « fugari de tirania domnilor Moldovei si Ţarii Romînesti »l. Aceste doua episoade aratau cît de dificila si influentata de conditii locale devenea baza de masa a razboiului antiotoman, care nu mai putea fi continuat decît cu mercenari si cu fortele aparatului militar reorganizat în vremea lui Mihai Viteazul.
în octombrie 1603, trupe romînesti, sub comanda generalului G. Basta, participa la un atac asupra Timisoarei. în 1604, noi pradachmi tataresti sînt respinse. în 1605, Poarta încearca, fara succes, sa-1 înlocuiasca pe Radu serban cu Radu Mihnea si, în lipsa de o solutie mai buna, provoaca o agresiune — de altfel înfrînta — a lui Simion Movila. Nu numai Ţara Romîneasca, ci si Imperiul otoman simtea nevoia acuta a stabilirii pacii, cu atît mai mult cu cît produsele aduse altadata din Ţara Romîneasca, Moldova si Transilvania erau din ce în ce mai scumpe.
Aceasta stare de lucruri a facut ca, paralel cu tratativele de pace dintre imperiali si turci, Radu serban sa întreprinda negocieri proprii înca din 1604, iar în 1605 sa obtina steagul de domnie de la Poarta.
Pacea de la Szitvatorok din 1606, care punea capat razboiului dintre imperiali si Poarta început în 1593, consfintea statu quo ante. în pace era inclusa si Ţara Romîneasca; prin aceasta se recunostea independenta ei si hotarul stabilit — cu exceptia Giurgiului — pe Dunare. Evenimentele ulterioare vor arata însa ca Imperiul otoman nu era dispus sa respecte clauzele pacii din 1606 — în ce priveste tarile romîne — ci urmarea doar sa capete ragazul necesar pentru readucerea acestor tari, prin mijloace de forta, sub dominatia sa.
Regimul Movilestilor în Moldova
în Moldova, în primul deceniu al veacului al XVII-lea, Movilestii dezvolta forma nobiliara a statului feudal centralizat, al carei proces de instaurare începuse în vremea domniei lui Petru schiopul si se accentuase dupa ocuparea scaunului domnesc de catre Ieremia Movila, în 1595.
N. Iorga, Studii si documente, IV, p. 117.
Din punct de
vedere intern, caracteristica pentru tendintele acestui regim este
capacitatea de achizitie de mosii si averi pe care o
capata în aceasta vreme — ilustrînd un fenomen care devine
constant — boierii mari dregatori. Folosind mijloacele constrîngerii
extraeconomice pe care le puneau la dispozitie dregatoriile, marii
boieri îsi rotunjesc cu repeziciune averile. Cazul lui Nestor Ureche, a
carui avere înregistreaza în circa 10—15 ani o crestere de 5—7
ori, sau al lui Nicolae Prajescu, care în cîtiva ani dobîndeste
25 de sate, nu sint o exceptie a epocii, ci sublinierea unei reguli. în
acelasi timp, regimul Movilestilor sprijina cresterea
vertiginoasa a averilor bisericii si manastirilor, nu numai
în ce priveste stapînirile de sate, ci, totodata — ignorînd
interesele orasenimii — favorizeaza acapararea de catre
biserica în orase a celor mai bune locuri pentru comert.
Favorizarea fortei dominante a clasei conducatoare, cu neglijarea
intereselor celorlalte paturi boieresti, era specifica acestui
stadiu al procesului de instaurare a regimului boieresc.
Din punct de vedere extern, Moldova continua sa fie încorporata în sistemul politic polon. Dar, spre deosebire de anii de la sfîrsitul veacului al XVI-lea, se constata în acest prim deceniu al veacului al XVII-lea o oarecare slabire a legaturilor dintre Moldova si Polonia, din cauza angajarii Poloniei în aventura împotriva Rusiei, paralel cu cresterea subordonarii Moldovei fata de Poarta, fara a se putea vorbi înca de o restaurare a dominatiei otomane. însusi regele Poloniei sfatuieste, în 1609, pe domnul Moldovei sa-i apere mai activ interesele la Poarta. începutul departarii Moldovei de Polonia era vadit pentru lumea politica europeana; poate din aceasta cauza, pentru a împiedica o ulterioara defectiune, scaunul papal încerca sa-1 convinga pe Ieremia Movila sa treaca la credinta catolica, asa cum încercase înainte cu Petru schiopul.
Luptele dintre Movilesti pentru tronul Moldovei. Dupa moartea lui Ieremia Movila, în 16C6, tronul Moldovei este ocupat de fratele sau, Simion Movila, fostul domn al Ţarii Romînesti. Dar si acesta moare în 1607, moarte ce deschide seria unor aprige lupte pentru tron între partizanii fiului lui Ieremia Movila, Constantin, si cei ai fiului lui Simion Movila, Mihailas. Aceste lupte pentru tron erau lupte între factiuni boieresti care cautau sa acapareze dregatoriile si în felul acesta puterea în cadrul regimului boieresc, iar din punct de vedere extern marcau începutul conflictului dintre Polonia si Poarta pentru dominatia asupra Moldovei. Lui Simion Movila i-a urmat fiul sau Mihailas. Dupa cîteva saptamîni însa, acesta e gonit de Constantin, care nu izbuteste sa se mentina în scaun decît foarte putin. Abia la mijlocul lunii decembrie 1607, prin lupta de la stefanesti — cu ajutorul militar furnizat de palatinii poloni, rudele sale — Constantin înfrînge hotarîtor pe Mihailas, ocupînd scaunul domnesc, pe care îl va pastra pîna în 1611.
în vara anului 1608, Constantin Movila este recunoscut domn si de catre Poarta. Negocierile turco-polone din acelasi an — în cadrul carora reprezentantii
64 — c. 1186
poloni cereau reînnoirea vechii întelegeri cu Imperiul otoman în ce priveste Moldova — aratau ca luptele pentru tron redeschisesera de fapt problema situatiei politice externe a Moldovei.
![]() |
||||||||
![]() |
||||||||
![]() |
||||||||
![]() |
||||||||
![]() |
||||||||
încercarea Transilvaniei de a reface unitatea tarilor rom ine. Restaurarea dominatiei otomane
Dupa scurta domnie a lui Sigismund Râkoczy—care i-a urmat lui stefan Bocskai, mort în 1606 — este ales principe al Transilvaniei, în 1608, Gabriel Bâthory. Acesta încearca — urmarind scopuri care se vor dezvalui mai tîrziu — sa dezvolte pe o treapta superioara legaturile destul de strînse care se mentinusera dupa moartea lui Simion Movila si cu Moldova. Astfel, în 1608, se încheie o serie de tratate de alianta si prietenie între cele trei tari romînesti, tratate care alcatuiesc fundamentul juridic al unei confederatii refacute desigur în alta forma decît cea din anii 1594- 1595, în cadrul careia, de data aceasta, partenerii se aflau în raporturi de egalitate. Aceasta nu era pentru Gabriel Bâthory decît un punct de plecare. Atacînd prin surprindere Ţara Romîneasca, la sfîrsitul anului 1610, el izbuteste s-o ocupe în primele luni ale enului 1611. De aci, avea de gînd sa porneasca asupra Moldovei, pentru a reface în acest fel situatia din 1599— 1600. Mai multi factori au spulberat însa planurile sale: nerecunoasterea lui Gabriel Bâthory ca demn al Ţarii Romînesti de catre Poarta, care 1-a numit domn pe Radu Mihnea, punîndu-i la dispozitie forte puternice; lovitura militara pornita pe neasteptate din partea lui Radu serban, revenit cu forte noi din Moldova; ridicarea generala a tarii, în urma exceselor savîrsite de trupele de ocupatie.
La începutul lunii iulie 1611, armata de sub comanda lui Radu serban, întarita cu efective sosite din Ţara Romîneasca, cîstiga lînga Brasov o victorie deplina asupra armatei lui Gabriel Bâthory. Victoria nu a putut fi însa fructificata nici în ce priveste mentinerea Transilvaniei, nici în ce priveste recîstigarea Ţarii Romînesti. Putin timp dupa ce Radu serban, cu oastea sa victorioasa, trecea muntii ca sa reia în stapînire Ţara Romîneasca, o armata otomana trecea din nou Dunarea ca sa-1 înscauneze domn pe Radu Mihnea, care parasise tara dupa evenimentele din iunie. în acelasi timp, în Transilvania centrala o armata imperiala — care trebuia sa-si coordoneze actiunile cu cele ale lui Radu serban — era învinsa de haiducii lui A. Nagy. Izolat, amenintat sa fie prins ca într-un cleste, Radu serban nu avea alta solutie decît retragerea în Moldova, în asteptarea unor împrejurari mai favorabile, care nu se vor ivi însa.
Restaurarea dominatiei otomane. Nereusita încercarilor Transilvaniei de a face sa dureze unirea tarilor romînesti si neputinta Ţârii Romînesti de a deveni din nou forta motrice a procesului de unificare au facut cu putinta restaurarea dominatiei otomane dupa o perioada de independenta de aproape doua decenii. Situatia era foarte grea: satele si orasele erau aproape goale, populatia fiind fugita în munti de frica jafurilor si masacrelor. în aceste conditii, interventia
militara otomana, avînd ca scop restabilirea vechilor legaturi de supunere fata de Poarta, nu a întîmpinat o rezistenta deosebita în Ţara Rcmîneasca, unde a fost înscaunat domn Radu Mihnea. în Moldova, unde a fost instalat domn stefan Tomsa, rezistenta a fost înlaturata cu repeziciune prin victoria de la Cornul lui Sas. Cu toate protestele polone si imperiale, Poarta considera ca, punct de vedere juridic, raporturile turco-romîne erau reglementate conform situatiei de dinainte de 1594 — asa cum spune cronicarul turc Karacelebi-zade: « potrivit nevoilor vremii, prin lovituri de sabie si prin masuri bine chibzuite, amindoua (Valahia si Bogdania) au intrat, ca mai înainte, sub ascultarea firmanului scris »*.
7. ÎNSEMNĂTATEA ISTORICĂ A RĂZBOIULUI DE ELIBERARE DE SUB DOMINAŢIA OTOMANĂ
Razboiul de eliberare de sub dominatia otomana — îmbratisînd aproape doua decenii de istorie a patriei noastre — ocupa un loc dintre cele mai importante în procesul evolutiei societatii, în dezvoltarea constiintei de neam a poporului romîn, în desfasurarea însasi a luptei pentru independenta.
Rasunetul european al
Tictoriilor romînesti în
razboiul de eliberare
de sub dominatia
otomana
însemnatatea istorica a acestui razboi — evidenta pentru posteritate, date fiind consecintele deosebit de importante pe care le-a determinat — a fost sesizata totodata, în toata amploarea ei, de contemporani, dovada rasunetul european al victoriilor romînesti din acest razboi. în chip firesc, evenimentele militare si politice care se desfasurau în cele trei tari romînesti au atras atentia cercurilor de guvernamînt din marile capitale europene; corespondenta diplomatica este plina de cereri de informatii si de rapoarte informative cu privire la succesul razboiului, în legatura speciala cu activitatea lui Mihai Viteazul; din aceasta cauza, materialul documentar privitor la vremea lui Mihai Viteazul e dintre cele mai bogate ale istoriei noastre medievale. Dar aceasta era o reactie normala.
Important e însa interesul pe care îl poarta opinia publica mai larga, orasenii si taranii din Europa apuseana, centrala sau sud-estica, pentru problemele politice romînesti. Astfel, în epoca razboiului si a domniei lui Mihai Viteazul, se înmultesc considerabil formele publicistice ale vremii: buletine cu noutatile zilei, brosuri ocazionale, calendare si almanahuri de actualitate, foi volante etc, în care mersul evenimentelor militare si politice din tarile romîne ocupa un loc de frunte.
1 A. Karacelebi-zade,
Ravdat-iil-ebrar, p. 527 (în trad. la Inst. de istorie).
' «eprogrefsi
fatrinelfa
VALACCHIA, PERSIA;
tHntmâe h monafîci di vtmimiHj Torcht^conlV
trziadetîa^Saî ti, prrfid^i'ilt
Hh. Sig, Coote di Sus.
Fig. 291. -
« Avisi» tiparite la Pavia, în 1599, în care se vorbeste de victoriile romînilor contra turcilor.
j
Un fel de « gazeta
» din Roma, descriind în 1599 una din bataliile victorioase purtate
de Mihai Viteazul, sublinia iuresul eroic al armatelor romîne,' t
dupa ce au fost îndemnati (de catre domn) sa lupte
vitejeste. .. pentru gloria neamului lor si a acelor romani din care
socotesc ca îsi trag obîrsia »1. Un an mai tîrziu, tot o
gazeta din Roma consemna astfel rasunetul victoriilor de la
Dunare: « Daca a fost vreodata în aceasta lume un principe
demn de glorie pentru faptele eroice savîrsite de el, acesta e domnul
Mihai, principele romînilor »2. în aceeasi vreme, în tarile
germane si în Boemia, numeroase brosuri si foi volante
Laudau biruinta romîneasca asupra « marelui si
înfricosatului leu al Rasaritului »3. Atmosfera mistica
si superstitioasa a timpului apropia aceste victorii de faimoasele
profetii referitoare la caderea Constantinopolului si la
alungarea turcilor din Europa.
La sud de Dunare, faptele de arme romînesti au încurajat în chip deosebit nazuintele de lupta pentru eliberare ale popoarelor balcanice. Rasunetul acestor fapte s-a manifestat în toate formele: sprijinirea operatiunilor militare de catre haiducii locali, participarea acestora la armata comandata de Mihai Viteazul, migratii de populatie la nord de Dunare, înmultirea punctelor de rascoala, prezenta aproape permanenta la Viena si Praga a delegatiilor balcanice etc.
Folclorul balcanic a pastrat chipul lui Mihai Viteazul ca pe al unui erou legendar:
«Dar n-a trecut nici putin, nici mult,
S-a ridicat Neagra Romînie,
Neagra Vlahie, cu Neagra Bogdanie,
Le conducea Mihai Viteazul,
Ca sa-si dezrobeasca surorile si fratii,
Sa dezrobeasca Alba Bulgarie »4.
în Boemia, rasunetul acestor fapte a fost atît de puternic, încît editori de calendare si de almanahuri ai vremii, B. Giorgeavici si Daniel Adem de Veles-lavin, socoteau necesar sa-ti tina la curent cititorii cu ultimele noutati privitoare la razboiul romînesc de eliberare, iar rectorul Universitatii din Praga, magistrul I. Cumpanus, sa închine acelorasi fapte pompoase poeme hexametrice. în Polonia impresia a fost atît de mare, încît clasa conducatoare a considerat a fi o grava primejdie popularitatea izbînzilor cîstigate de romîni împotriva turcilor.
Dupa cum se vede din aceste putine exemple, aria geografica a rasunetului european de care s-au bucurat victoriile romînesti e foarte întinsa. Ea indica în acest fel ca aportul poporului romîn la lupta pentru înlaturarea stapînirii turcesti din Europa la sfîrsitul veacului al XVI-lea si începutul
Hurmuzaki, NI/2, p. 529.
2 Ibidem, p. 530.
3 Rev. ist., 1939, p. 338.
4 Rev. ist. rom., V —VI, 1935-1936, p. 369.
celui urmator nu a ramas necunoscut, ci a stîrnit admiratia si respectul contemporaneitatii.
Dovada acestui fapt este ca, dupa încheierea razboiului antiotoman, în politica generala europeana, problema tarilor romîne intra ca o problema politica de însemnatate deosebita.
Personalitatea lui Mihai Viteazul
Mihai Viteazul a fost unul din cei mai mari conducatori de stat si de oaste ai vremii sale. Trasaturile personalitatii sale — departe de a fi omogene — oglindesc tocmai conflictul dintre marginirea lumii medievale, în care s-a nascut si si-a petrecut tineretea, si orizontul mai larg al lumii noi, care se nastea si pe care a cunoscut-o în momentul deplinei desfasurari a actiunii sale politico-militare. O contradictie a personalitatii sale era de asemenea cea dintre Mihai Viteazul, boierul feudal, cotropitor rapace al pamînturilor taranesti, si înainte si cît timp a fost domn, si Mihai Viteazul domnul, titularul puterii supreme in statul feudal, care trebuia sa apere interesele generale ale clasei dominante, cîteodata împotriva intereselor individuale sau de grup boieresti. în sfîrsit, o alta contradictie a personalitatii lui Mihai Viteazul era cea dintre amploarea exceptionala a planurilor si a visurilor sale de marire si posibilitatea obiectiva de realizare a acestora.
Istoriografia burgheza, preluînd necritic traditiile cronicaresti, nu numai ca nu a sesizat contradictiile personalitatii istorice a marelui domn, dar a mentinut mai departe o imagine unilaterala, axata mai ales pe valoarea militara a activitatii sale (de unde si supranumele de Viteazul sau Bravul).
Mihai Viteazul a fost si un mare om politic. Aceasta o arata practica însasi a domniei sale, în cadrul careia o staruitoare atentie a fost acordata pregatirii si purtarii razboiului, pe baza unor masuri de organizare si reorganizare interna; în aceasta privinta, întreaga lupta a domniei împotriva instaurarii regimului boieresc este un exemplu concludent. în diferite categorii de izvoare a ramas fixata sub o forma directa, neînflorita, gîndirea politica a lui Mihai Viteazul; ideile sale politice au fost exprimate chiar cu vorbele proprii.
Trebuie remarcat ca Mihai Viteazul — ca orice mare personalitate — era constient de rolul sau istoric; faptul ca se considera « un al doilea Alexandru » — asa cum afirma ca e numit de întreg « soborul » Imperiului habsburgic — atesta aceasta latura a mentalitatii sale. Gîndirea politica a lui Mihai Viteazul avea o imagine destul de concreta a acestui rol istoric. în primul rînd, domnul Ţârii Românesti socotea ca misiunea sa principala era aceea de eliberator al crestinatatii, nu numai al tarii si poporului sau, fapt asupra caruia staruie de nenumarate ori. în acelasi timp, Mihai Viteazul considera ca îi revine rolul de a uni politiceste teritoriile eliberate de sub dominatia otomana, de a fonda, în acest fel, un stat unitar si puternic, bariera de netrecut în calea cotropirii otomane.
Conducerea acestui
stat trebuia sa-i revina în calitate de monarh încoronat, întemeietor
de dinastie si învestit cu putere absoluta. Aceste cîteva aspecte
-Mi '■■} :i;.,; .x,.
■iliilf'iil
Pig. 292. - Medalie cu efigia lui Mihai Viteazul, 1600.
ne arata ca Mihai Viteazul nu a fost numai un mare general, ci si un gînditor si practician politic la nivelul epocii sale.
Rolul razboiului de eliberare de sub do-
La mijlocul veacului trecut — în plina desfasurare a miscarii nationale — cînd carturarii se straduiau sa
de neam a poporului romîn
minatia otomana în reazime pe exemplele trecutului drepturile poporului dezvoltarea constiintei romîn la unitate si independenta nationala, Nicolae Balcescu a consacrat una din cele mai importante lucrari ale sale operei înfaptuite de Mihai Viteazul. Marele
revolutionar democrat, evocînd figura viteazului domn si semnificatia istorica a unirii din 1599—1600, punea în centrul activitatii sale istoriografice un capitol
de istorie asupra
caruia generatii dupa generatii de înaintasi,
cronicari si povestitori ai istoriei, s-au aplecat cu respectul celor
care comparau decaderea prezentului cu gloria trecutului.
Cele doua mari compilatii de istorie a Ţarii Romînesti consacra domniei lui Mihai Viteazul capitole întinse, scrise cu admiratie calda pentru lupta de eliberare purtata la sfîrsitul veacului al XVI-lea si începutul veacului al XVII-lea. Staruinta cu care cronicile trateaza acest capitol de istorie ne arata ca posibilitatea ca poporul romîn sa duca o astfel de lupta, ca durata si intensitate, posibilitatea ca poporul romîn sa fie unit, chiar daca numai o clipa, între hotarele teritoriului sau national, însusi faptul acesta a influentat puternic mentalitatea posteritatii. Din aceasta cauza, în influenta razboiului de eliberare de sub dominatia otomana trebuie cautata obîrsia celui mai important fenomen de constiinta sociala din veacul al XVII-lea, transformarea constiintei unitatii de neam si de limba a poporului romîn într-o idee militanta si activa, care va domina activitatea cronicarilor de la sfîrsitul veacului al XVII-lea si începutul veacului al XVIII-lea. Ideea unitatii poporului romîn si aceea a necesitatii istorice a scuturarii jugului turcesc si a redobîndirii independentei s-au nascut în împrejurarile luptei comune, pe care niciodata romînii din cele trei tari nu au purtat-o în asemenea chip laolalta împotriva dominatiei straine.
Evenimentele din acest timp au dat un impuls de o putere uriasa dezvoltarii constiintei unitatii de neam, au facut posibila generalizarea acestui sentiment în întreaga societate romîneasca si, ca atare, transformarea sa într-o mare idee. De aceea, marele razboi de eliberare de sub dominatia otomana de la sfîrsitul veacului al XVI-lea si începutul celui urmator este indisolubil legat — prin toate momentele de lupta pentru unitate si independenta — de miscarea nationala din veacul al XlX-lea, de realizarea unirii Ţarii Romînesti si Moldovei în 1859 si a unirii Transilvaniei cu Romînia în 1918.
BIBLIOGRAFIE
I. Lucrari teoretice
Mabx, K., Capitalul, voi. I, Bucuresti, 1948.
Marx, K.-F. Engels, Ideologia germana, în K. Marx-F. Engels, Opere, voi. III, Bucuresti,
Engels, F., Razboiul taranesc german, Bucuresti, 1958. Marx-Engels-Lenin-Stalin, Zur deutschen Qeschichte, voi. I, Berlin, 1953.
II. Izvoare
Corfus, I., Mihai Viteazul si polonii, Bucuresti, 1938.
Craciun, L, Cronicarul Szamoskb'zy si însemnarile Iui privitoare la romîni (1566 —1608), Cluj,
1928. ■ Documente privind istoria Romîmei, A, Moldova, veac. XVI, voi. IV, veac. XVII, voi. I,
B, Ţara Romîneasca, veac. XVI, voi. VI, veac. XVII, voi. I.
Gollner, C, Faima lui Mi/iai Viteazul în Apus. Brosuri contemporane, în An. Inst. ist. nat.
Cluj, VIII, 1939-1942, p. 123-196. Hczmuzaki, Documente privitoare la istoria romînilor, voi. III/1, III/2, IV/l, IV/2, VIII,
XI-XV. Iokcax, Al., Mihai Viteazul în folclorul balcanic, Bucuresti, 1936 (extras din Rev. ist. rom.,
V-VI, 1935-1936, p. 361-381). ."., Documente noua, în mare parte romînesti, relative la Petru schiopul si Minai Viteazul,
Bucuresti, 1899 (extras din An. Acad. Rom., Mem. sect. ist., s. II, t. XX, 1899,
p. 436-502).
O istorie a lui Mihai Viteazul de el însusi, Bucuresti, 1926
(extras din An. Acad.
Rom., Mem. sect. ist., s. III, t. V, 1926, p. 339-389).
Studii si documente, voi. III, XVI, XVII.
. C, Alcuni documenti inediti della fine del cinquecento, în Diplomatarium Italicum,
I, 1925, p. 378-505. huria Ţârii Romînesti, 1290 — 1690. Letopisetul Cantacuzinesc, editie critica de C. Grecescu
si D. Simonescu, Bucuresti, 1960. Karacelebi-zade, Abdulaziz, Ravdat-ill-ebrar (Gradina virtuosilor), ed. Bulak, 1832—1833
(1248 H).
Kiatib, Celebi (Hadji Haufa), Fezleke (Cronica rezumativa), Istanbul, 1869—1870. VCihmed, ben Mehmed, Nuhbet-et-tevarih ve'l ahbar (Cronica aleasa si informativa), Istanbul,
1860 (1276 H).
-jtescu, P.P., Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucuresti, 1936. Poxice, A., Un episodio del valore toscano nelle guerre di Valachia alia fine del secolo XVI,
în Archivio storico italiano, s. VII, voi. III, 1925, nr. 1—2, p. 279 si urm. K.DSSO, D., stiri despre Mihai Viteazul si tarile romîne în Diarium Marini Crusii, în Studii greco-
romine, voi. I, Bucuresti, 1939, p. 152 — 156. oaia, Mustafa, Tarih (Istorie), Istanbul, 1864 (1281 H). (Dupa ms. de la Sofia — R.P.
Bulgaria). 5o*onescu, D., Cronica lui Baltazar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne
contemporane, în St. mat. ist. medie, voi. III, 1959, p. 7 — 99. Vehess, A., Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldouei si Ţarii Romînesti,
voi. IV-VII, Bucuresti, 1932-1934.
Epistolae et acta generalis
Qeorgii Basta (1597—1607), în Mon. Hung. Hist. Diplo-
mataria, XXXIV, Budapesta, 1909.
III. Monografii
Balcescu, N., Istoria romînilor sub Mihai Voda Viteazul, în Opere, voi. I, Bucuresti, 1,954.
Iokga, N., Istoria lui Mihai Viteazul, 2 voi., Bucuresti, 1935.
Panajtescu P.P., Mihai Viteazul, Bucuresti, 1936.
Sîkbu, I., Istoria lui Mihai Voda Viteazul, domnul Ţarii Romînesti, 2 voi., Bucuresti, 1904 — 1907.
IV. Lucrari speciale
Berza, M., Variatiile exploatarii Ţarii Romînesti de catre Poarta otomana în sec. XVI —XVIII,
în Studii, XI, 1958, nr. 2, p. 59-71. Craciun, I., Dietele Transilvaniei tinute sub domnia lui Mihai Viteazul, Bucuresti, 1939 (extras
din An. Inst. ist. nat. Cluj, VII, 1936- 1938, p. 620-640). Donat, I., Satele lui Mihai Viteazul, în St. mat. ist. medie, voi. IV, 1960, p. 465—507.
Gonta, Al., Campania lui Mihai Viteazul în Moldova, în Studii, XIII, 1960, nr. 4i
p. 141-157. Ionascu, L, Despre boierii Buzesti, în Anuarul scoalei normale Preda Buzescu din Slatina
1927-1930, Craiova, 1930. Panaitescu, P.P., Dreptul de stramutare al taranilor în tarile romine pina la mijlocul veacului
al XVU-lea, în St. mat. ist. medie, voi. I, 1956, p. 63-122. Grecu, Al. (P. P. Panaitescu), Mihai Viteazul si legaturile cu Rusia. O scrisoare inedita.
în Studii, I. 1948, nr. 4, p. 142-148. Pascu, st., Miscari taranesti prilejuite de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în St.
mat. ist. medie, voi. I, 1956, p. 123 — 154. stefanescu, st., Elemente comune de civilizatie feudala în tarile romine si în Rusia.
Procesul legarii de glie a taranilor la sfîrsitul secolului al XVLlea, în Studii.
XII, 1959, nr. 2, p. 87-101. Turcu, Const., Informatii documentare cu privire la campania lui Mihai Viteazul în Moldova,
în St. an. istorie, II, 1957, p. 77 —94 + o harta. Veress, A., Campania crestinilor în contra lui Sinan pasa din 1595, Bucuresti, 1925 (extras din
An. Acad. Rom., Mem. sect. ist., s. III, t. IV, 1925, p. 66-148).
|