RAZBOIUL DE ELIBERARE DE SUB DOMINATIA OTOMANA SI UNIREA TARILOR ROMINE SUB MIHAI VITEAZUL

RĂZBOIUL DE ELIBERARE DE SUB DOMINAŢIA OTOMANĂ sI UNIREA ŢĂRILOR ROMĪNE SUB MIHAI VITEAZUL

La sfīrsitul secolului al XVI-lea, a avut loc cel mai de seama eveni­ment din istoria medievala a poporului nostru: prima unire a tarilor romīne, īn conditiile desfasurarii victorioase a razboiului de eliberare de sub domi­natia otomana. Istoriografia burgheza a considerat acest eveniment mai mult ca rezultat al situatiei internationale, figura centrala romīneasca a vremii, Mihai Viteazul, fiind īnfatisata ca o rotita īn marele angrenaj al politicii europene. Dimpotriva, eliberarea temporara de sub dominatia otomana si unirea celor trei tari romīne au fost realizate prin lupta unita a poporului nostru, īnlesnita de unele īmprejurari internationale favorabile. īn aceasta vreme, poporul romīn nu a fost izolat īn lupta sa; ea s-a īmpletit cu aceea a altor popoare subjugate de turci si s-a desfasurat īn alianta cu o mai larga coalitie antiotomana.

La īnceputul ultimului deceniu al veacului al XVI-lea, evolutia raporturilor internationale īn Europa centrala si de sud-est ducea īn chip firesc la un razboi general. Contradictii ireductibile puneau fata īn fata — pe pozitii fundamental antagoniste — marile puteri din aceasta parte a Europei. Amīnarea rezolvarii pe calea razboiului a conflictului turco-polon din 1589—1591 —aplanat si prin mediatia destul de activa a lui Petru schiopul — a fost posibila numai datorita faptului ca Imperiul otoman avea interesul sa nu fie angajat pe mai multe fron­turi deodata, iar Polonia, la rīndul ei, tinea sa pastreze o expectativa cīt mai eficienta. Contradictiile turco-polone ramīneau īnsa nerezolvate si urmau sa duca īn veacul al XVII-lea la un īndelungat razboi.

Teatrul principal de razboi avea sa se deschida īn alta parte, īn regiunea de frontiera instabila īntre Imperiul otoman si cel habsburgic. Armistitiul din 1568, īnnoit īn 1576 si īn 1583, nu era altceva decīt o «fatada » pasnica, īn spate le careia razboiul continua, sub forma unei guerille neīntrerupte.

De o parte si de alta a liniei strategice ce mergea de la Dunare la Marea Adriatica, īnconjurīnd spre miaza-zi Croatia de astazi, cu īncepere din anul 1590,

cele doua imperii se pregateau de razboi. Astfel, īn anii 1590—1592, s-a formar coalitia antiotomana, a carei componenta: Imperiul habsburgic, Spania, Venetii. Toscana, arata ca telul razboiului era īnlaturarea dominatiei otomane din Europa centrala si de sud-est, precum si din Mediterana centrala. Denumirea de « Lig£ Sfīnta » data coalitiei de catre Scaunul papal si propaganda desfasurata īn favoarea ei aratau ca papalitatea, īn lupta sa pentru suprematia catolicismului, se sprijinea mai ales pe Imperiul habsburgic, a carui expansiune politica si militara īn sud-estul Europei era īncurajata.

īmprejurarile caracteristice ale dezvoltarii societatii din Europa centrali si de sud-est creau īn vastele regiuni de o parte si de alta a frontierei turco-austriece o stare de nesiguranta permanenta, din cauza formelor ascutite pe care le īmbraca īmpotrivirea maselor fata de asuprirea dubla, exercitata de stapīnirea strāiri si de feudalii locali. La agravarea acestei stari de nesiguranta a contribuit īn mare masura si actiunea continua a cetelor de « haiduci» maghiari, sīrbi si bulgari. Violenta rascoalei din 1595—1597 a taranimii austriece arata cīt de grave erau contradictiile sociale din aceste parti ale Europei. īn spre sud, situatia er» similara. Miscarea insurectionala a popoarelor subjugate din Peninsula Balca­nica cunostea si forma rascoalelor de mare amploare, dar si pe aceea intrata īn «normalul» vietii de toate zilele — a rezistentei micilor cete īnarmate. Dupa 1590, tendinta acestor miscari era spre extindere si spre intensificare. In Bulgaria, Serbia, Bosnia, Croatia, Grecia, centrele de rascoala se īnmul­teau si activitatea lor devenea din ce īn ce mai primejdioasa pe: securitatea dominatiei otomane. Astfel, īn 1595, s-a putut ajunge la situatia ca o formatie de haiduci sīrbi si bulgari sa poata ataca si chiar ocupa vremelnic orasul Sofia, important centru administrativ si militar al stapīnirii turcesti īn Balcani.

Pe līnga masele populare, miscarile antiotomane din Peninsula Balca­nica erau sprijinite de o parte a patriciatului orasenesc si de unii reprezen­tanti ai bisericii ortodoxe.

Formarea coalitiei antiotomane si apoi aportul atīt de īnsemnat adus razboiului antiotoman de tarile noastre, si mai ales de Ţara Romīneasca, stimulau rezistenta si lupta activa a popoarelor balcanice īmpotriva jugului turcesc.

Mai tīrziu, numerosi sīrbi si bulgari se vor īnrola īn armata Ţarii Romīnesti condusa de Mihai Viteazul si vor contribui la rasunatoarele victorii ale acesteia.

Pretextul dezlantuirii razboiului a fost furnizat de evenimentele din Bosnia, unde Hasan pasa ducea din 1591 o lupta permanenta cu garnizoanele imperiale de granita. īn iunie 1593, īn fata Sisekului — fortareata cheie pentru patrun­derea īn Croatia — Hasan pasa a suferit o īnfrīngere zdrobitoare. Ca urmare, razboiul era declarat si operatiile militare īncepeau chiar īn toamna anului 1593. Dupa cucerirea cetatii Vesprem, ofensiva principala otomana īn Ungaria de vest

se opreste, iar īncercarile contraofensive ale imperialilor nu reusesc sa dea īndarat linia frontului. īn Bosnia, austriecii izbutesc sa cucereasca cīteva cetati, pe care insa turcii le iau destul de repede īnapoi. īn vara anului 1594, dupa īncercarea nereusita a armatelor otomane de a forta Dunarea spre Slovacia si Boemia, prin luarea Komaromului, razboiul a intrat īntr-o noua perioada de stagnare. Era evident ca fortele celor doua tabere dusmane se echilibrau si ca nici una din ele nu putea smulge victoria fara o interventie care sa schimbe raportul de forte. īn acest moment al razboiului (vara spre toamna anului 1594) inter­ventia se produce; este cea a tarilor romīne, care, urmarind eliberarea lor de sub jugul turcesc, adera la coalitia antiotomana, aducīndu-i contributia unor forte militare īnsemnate si creīnd o situatie strategica noua, favorabila taberei imperialilor.

1. ŢĂRILE ROMĪNE LA ĪNCEPUTUL ULTIMULUI DECENIU AL SECOLULUI AL XVI-LEA

A doua jumatate a veacului al XVI-lea se caracterizeaza Regimul dominatiei prin sporirea neīncetata a obligatiilor fata de Poarta.

otomane la sfīrsitul c -xen-, • i • i t- •• r> • *.• 1 r i

i . i v,7i, In 1593, numai haraciul I ani Romīnesti ajungea la rabu-

veacului al XVI-lea ?i

loasa suma de 155 000 de galbeni. Celelalte obligatii eco­nomice crescusera de asemenea proportional. īn acelasi timp, administratia indirecta de catre Imperiul otoman tindea sa devina — din ce īn ce mal mult — directa. Izvoarele narative interne si rapoartele diplomatice trimise din Constantinopol se refera frecvent la prezenta apasatoare a dregatorilor si a militarilor turci pe teritoriul romīnesc, unde desfasurau o activitate de uzurpare a functiilor statului: strīngeau birurile, se amestecau īn admi­nistratia centrala si locala, exercitau presiuni de tot felul si, mai mult chiar, īncalcau drepturi considerate traditionale īn ce priveste raporturile turco-romīne, ca, de pilda, interdictia de a cladi geamii. Asa cum spune cronica Ţarii Romīnesti: «īncepura turcii a coprinde Ţara Rumīneasca si a-si face lacasuri si meceturi » l.

īn aceasta situatie, nu e de mirare ca Aron voda, vorbind despre sine, spunea ca este « numai ispravnicul (sultanului) īn aceasta tara » 2. Aceeasi situatie īl obliga pe Sigismund Bāthory sa-1 trimita, īn septembrie 1593, pe consilierul st. Kakas īn misiune speciala la regina Elisabeta a Angliei, pentru ca sa obtina interventia acesteia pe līnga Poarta, īn vederea slabirii apasarii turcesti3. Toate acestea ne arata ca, la īnceputul ultimului deceniu al veacului al XVI-lea, era

Istoria Ţarii Romīnesti, p. 54.

2 A. Veiess, Documente, IV, p. 55.

3 Ibidem, p. 25.

evidenta tendinta transformarii caracterului dominatiei otomane, de depasire a modulul īn care fusesera reglementate raporturile turco-romīne la mijlocul veacului al XVI'lea. Aceasta tendinta lovea īn primul rīnd īn masa produca­torilor directi, dar, prin intensitatea ei si prin perspectiva ei periculoasa (prega­tirea transformarii īn pasalīcuri), atingea si interesele boierimii. Astfel se explica baza sociala larga a razboiului, mai ales la īnceputul sau.

Criza statului feudal domnesc

Noua mare boierime, care luase treptat locul vechii boierimi, se afirma tot mai mult īn viata politica a Ţarii Romīnesti si Moldovei la īnceputul ultimului deceniu al veacului al XVI-lea. īncercarea ei de a acapara puterea īn stat se desfa­sura īn īmprejurari caracterizate īn primul rīnd prin criza statului feudal domnesc.

Se pot distinge īn aceasta privinta trei aspecte fundamentale, īntre care, īn primul rīnd, intensificarea deosebita a luptei de clasa, prin aparitia unor mari miscari populare1. īn al doilea rīnd, la situatia interna de instabilitate si nesi­guranta contribuiau īn mare masura luptele pentru putere dintre gruparile boie­resti (procesul obiectiv istoric a accentuat la sfīrsitul veacului al XVI-lea carac­terul eterogen al boierimii, marcīnd si mai mult interesele diferite ale diverselor paturi boieresti). Astfel, īn Ţara Romīneasca, īn succesiunea de domnii dintre 1591—1593, un rol important 1-a avut lupta īn jurul scaunului domnesc īntre diferitele grupuri ale boierimii. Aceasta lupta alcatuia un prilej permanent de īncalcari ale atributiilor organelor centrale si mai ales locale. īn al treilea rīnd, opresiunea turceasca, exactiunile sa 434b13e vīrsite de catre turci ca īntr-un teritoriu aflat sub ocupatie militara, īmpiedicau desfasurarea unei vieti economice nor­male, īn consecinta, satele si tīrgurile se depopulau, darile nu se mai īncasau regulat. īn 1591, ambasadorul imperial la Constantinopol raporta la Viena ca Ţara Romīneasca nu-si mai poate plati tributul deoarece «cea mai mare parte a populatiei a fugit... si nu poate fi acoperit de putinii locuitori ramasi» 2.

Aceasta situatie era contrarie intereselor noii boierimi, care lupta pentru puterea deplina īntr-un stat centralizat. Astfel, īsi face loc din ce īn ce mai mult punctul de vedere ca acest tel nu poate fi realizat decīt cu pretul unei cotituri politice hotarītoare. Pentru aceasta trebuia mai īntīi sa se puna capat ocuparii scaunului domnesc de catre domni aventurieri, fara legaturi cu tara. Cu ajutorul unor astfel de domnii «pamīntene», noua boierime īsi propunea sa frīneze miscarea de revolta a maselor, precum si luptele din interiorul boierimii, sa organizeze «ordinea» feudala ferma, īnlaturīnd criza statului feudal. Atare solutie nu putea fi īnsa impusa Portii decīt prin forta armelor.

1 Vezi mai sus, cap. II, par. 2 si cap. III, par. 4.

2 Hurmuzaki, III, p. 154.

Situatia politica interna īn preajma razboiului. īn Transilvania, Sigismund Bāthory domnea din 1581. Proclamat major īn 1588, dieta i-a impus drept con­ditii: guvernarea tarii printr-un consiliu de magnati si alungarea iezuitilor. īn acest chip, marea nobilime cauta sa-si consolideze puterea, avīnd la īndemīna mijloacele necesare pentru a īmpiedica īntarirea interna sau externa a autoritatii principelui transilvan. Sigismund Bāthory era astfel adus īn situatia de a nu putea īntreprinde o politica proprie decīt pe ascuns. Pe plan intern, marea nobilime din Transilvania a folosit aceasta stare de lucruri pentru a intensifica exploatarea muncii iobagilor de pe mosiile feudale. Pe plan extern, multi dintre nobili erau īnclinati catre o atitudine de mentinere a raporturilor de vasalitate fata de Poarta otomana, situatie care le asigura suprematia īn stat. Din aceasta cauza, evolutia situatiei avea sa arate ca lupta lui Sigismund Bāthory pentru aderarea Transilvaniei la coalitia antiotomana urmarea si īnlaturarea tutelei nobiliare.

īn Moldova, Aron Tiranul domnea din 1591. Marea boierime moldo­veana considera domnia acestuia ca « provizorie », deoarece nu-1 recunostea ca domn. Cei mai multi dintre marii boieri se mentineau īn opozitie, īn exilul lor polonez, sau retrasi la mosiile lor din tara. Domnia lui Aron — ca si cele ale lui stefan Surdul si Alexandru cel Rau īn Ţara Romīneasca — era caracte­ristica pentru situatia de criza a statului feudal din aceasta vreme. Mazilit īn 1592, Aron n-a fost repus īn scaun decīt prin vointa creditorilor sai. īn interior, ordinea feudala era departe de a fi stabila. Miscarile taranesti, sprijinite sau nu de cazaci, erau din ce īn ce mai puternice; razmeritele boieresti, de asemenea. 1 īn acelasi timp, din ce īn ce mai numerosi dregatori si militari turci exercitau dupa voie autoritatea de stat pe teritoriul tarii. Din afara, domnia era hartuita de multimea pretendentilor aventurieri. Ca atare, si pentru domnia Moldovei, aderarea la razboiul antiotoman īnsemna īntr-un fel iesirea din impasul crizei.

īn Ţara Romīneasca, īn septembrie 1593 ajungea domn Mihai Viteazul. Aflat īn fruntea opozitiei boieresti fata de Alexandru cel Rau — care izbutise sa stīrneasca un val general de nemultumire, atīt prin īngaduintele, cīt si prin actele sale arbitrare — Mihai fugise īn Transilvania si de aci la Constantinopol, unde — platind sume uriase — a capatat scaunul domnesc. Era unul dintre acei oameni « noi», fruntas al noii boierimi, ajuns la cīrma tarii prin ambitie si perseverenta. īn tinerete īntreprinsese afaceri de negot īn Imperiul otoman1, īncepīnd din 1586, el urca īntreaga scara a dregatoriilor: banisor de Mehedinti, mare stolnic, mare postelnic, mare aga, loctiitor al banului Craiovei si probabil chiar ban. Era, totodata, un boier foarte bogat, stapīnind un numar īnsemnat de mosii si de sate, achizitionate īn vremea dregatoriilor sale sau dobīndite ca zestre. Mare dregator si latifundiar, Mihai corespundea, īn acest fel, telurilor

1 Szamoskozi (trad. I. Craciun), p. 98; Documente, B, veac. XVII, voi. IV, p. 78.

s

Fig. 280. - Mihai Viteazul, gravura contemporana de Sadeler, 1601.

politice ale marii boierimi, care, prin asemenea domni « pamīnteni », dependenti de boierime si nu numai de Poarta — si mai putin īnclinati ca domnii impro' vizati si aventurieri sa faca avere lichida repede si cu orice pret — cauta, sub un stindard propriu, sa-si consolideze puterea.

Trebuie subliniat ca acest « program » politic al marii boierimi era sustinut si de o parte din bogatasii Fanarului — cu interese importante īn Ţara Ro-mīneasca — si ai carui reprezentanti intrau īn mare masura īn componenta noii clase conducatoare. Un fanariot, reprezentant tipic al acestei pozitii, era Andronic Cantacuzino. Acesta, īntr-o corespondenta adresata lui Petru schiopul — deosebit de importanta pentru gīndirea politica a vremii — arata motivele pentru care 1-a « facut» domn pe Mihai: « am judecat ca e mai bun el decīt ceilalti pacatosi de bei... numai pacatosi, neciopliti si mincinosi, si argati si nevrednici īn toate treburile »l. Toate acestea aratau ca īnscaunarea lui Mihai Viteazul ca domn al Ţarii Romīnesti nu era nici rezultatul īntīmplarii, nici al unei conjuncturi de moment. Noua boierime aducea īn acest fel pe tronul tarii pe unul din reprezentantii ei tipici, personificare a programului de actiune menit sa-i consolideze pozitia. Ivirea — dupa putina vreme — a unor grave contradictii īntre domnie si marea boierime nu atenueaza īntelesul eveni­mentului din septembrie 1593, īn raport cu ansamblul intereselor generale ale boierimii.

Interesele unei mari parti a claselor conducatoare din Ţara Romīneasca, Moldova si Transilvania erau īn acest fel īn concordanta cu acelea ale coalitiei antiotomane, care se vedea nevoita — din cauza stagnarii operatiunilor militare — sa-si largeasca cīt mai mult sfera de actiune. īn acest scop, a īnceput o actiune sistematica de influentare a tarilor romīne. Semnificativa este īn acest sens misi­unea emisarului papal Alexander Comuleus. īn instructiunile sale din noiembrie 1592, papa Clement al VUI-lea īi fixa ca zona de activitate o regiune vasta, īnglo-bīnd Rusia, tinuturile cazacesti, Ţara Romīneasca si Moldova; cu privire la acestea doua din urma, īi atragea atentia asupra importantei lor militare si asupra nece­sitatii ca societatea romīneasca sa fie influentata, aducīndu-i-se aminte de originea sa latina 2. Pe līnga Sigismund Bāthory, dupa misiunea iezuitului Carillo, urmeaza cea a lui A. Amalteo, īnsarcinat sa negocieze toate conditiile rupturii cu Poarta otomana. īn acelasi timp, si emisarii imperiali luau contact cu domnii si boierii celorlalte doua tari romīne si ajungeau la unele īntelegeri. īn martie 1594, īmpa­ratul Rudolf al Il-lea īl trimite pe raguzanul Ioan Marini Poli cu o astfel de misiune īn Moldova si Ţara Romīneasca. īn legatura cu diferitele contacte si presiuni de acest fel, mai importanta pentru cunoasterea mentalitatii vremii este cores­pondenta purtata de Valentin Prepostvari, comandant īn armata imperiala din Ungaria, cu Aron, domnul Moldovei. īntre altele, se staruia īn aceasta

Hurmuzaki, XI, p. 373.

2 lbidem, III, p. 36.

corespondenta asupra ideii ca Moldova trebuia sa mearga pe calea gloriosului ei trecut militar, reprezentat mai ales de stefan cel Mare, « slava vitejeasca si numele caruia traieste si acum si pīna va fi aceasta lume, atīta vreme slava si numele lui nu se va sterge » l. Referiri de acest fel la marele trecut istoric al poporului romīn se gasesc īn multe din actele si scrierile acestei epoci, ilus-trīnd un interes acut pentru problemele politice romīnesti, cinstirea virtutilor poporului nostru si sublinierea locului important pe care-1 ocupa de la īnceputul existentei sale istorice īn aceasta parte a Europei.

Formarea aliantei anti-

otomane a tarilor

romīne

Aderarea tarilor romīne la coalitia antiotomana s-a produs īntīi separat, apoi sub forma unei confederatii militare, fapt care a asigurat caracterul coordonat al ope-ratiunilor si succesul lor chiar de la īnceputul razboiului. Din 1592, legaturile dintre principele Transilvaniei si domnul Moldovei se strīngeau tot mai mult. La aceasta contribuia īn mare masura prezenta garni­zoanelor transilvanene īn Moldova, unde au sprijinit, īn 1592—1593, reprimarea miscarilor populare; conform proiectelor confederative, ele au fost lasate pe loc. Poarta a īnteles pericolul pe care-1 prezentau aceste puternice unitati militare pe teritoriul Moldovei si, de aceea, īn vara anului 1593, a cerut insistent retra­gerea lor, cerere pe care Sigismund Bāthory nu a īndeplinit-o.

Una din^ primele actiuni de politica externa a fost īntreprinsa de Mihai Viteazul prin scrisoarea adresata lui Sigismund Bāthory, īn care, referindu-se indirect la proiectele de razboi, spunea: « vreau sa tin cu maria ta toata rudenia buna si buna vecinatate »2. Totodata, se poate constata ca, īnca de la īnceputul domniei sale, Mihai īntretinea la sud de Dunare o īntreaga retea de spioni, care īi semnalau miscarile turcesti, si ca, īn prima jumatate a anului 1594, el īncepea negocierile cu Transilvania si cu sīrbii, a caror tabara militara o vizitase personal. Negocierile au intrat īn faza hotarītoare la mijlocul anului 1594, cīnd Mihai Viteazul amīna prin toate mijloacele participarea ceruta de turci la expeditia īmpo­triva Transilvaniei. īntre timp, Aron ajungea la o īntelegere deplina cu emisarii imperiali si conventia dintre Imperiu si Moldova se īncheia la mijlocul lunii august 1594.

Se poate afirma ca īn aceasta faza a existat o īntelegere directa īntre Mol­dova si Ţara Romīneasca si probabil chiar un tratat de alianta, precum spune cronica lui Gr. Ureche: Aron voda « socoti sa sa ajunga cu Mihai voda, carele domniia pre aceia vreme Ţara Munteneasca, ca sa sa dezbata de supt mīna tur­cilor ». īntre cei doi domni s-au facut atunci — cum spune cronica interna a Ţarii Romīnesti — juraminte reciproce ca sa se ajute unul pe altul3. īn orice caz, la sfīrsitul lunii octombrie 1594, rapoartele diplomatice anuntau alcatuirea

1 A. Veress, op. cit., IV, p. 49, 54.

2 Ibidem, p. 39.

3 Letopisetul Ţarii Moldovei, p. 224 si Istoria Ţarii Rominesti, p. 55.

aliantei tarilor romīne (denumita īn acte « confederatie »), si chiar dadeau detalii cu privire la planul de nimicire a garnizoanelor turcesti din Moldova si Ţara Romīneasca1. Mersul si īncheierea negocierilor ne arata ca īnchegarea cu succes a « confederatiei» antiotomane a fost determinata de interesele comune si de vointa unitara de lupta — īn acel moment — a poporului romīn.

īnlaturarea gruparilor nobiliare potrivnice razboiului. Una din cele mai mari piedici īntīmpinate de « confederatia » celor trei tari romīne īn pregatirea razboiului antiotoman a fost opozitia īnversunata a unor grupari nobiliare potriv­nice razboiului de eliberare, formate din o parte a marii aristocratii īn Transil­vania si o parte a marii boierimi īn Ţara Romīneasca. Aceasta opozitie se temea ca, prin īnlaturarea dominatiei otomane, autoritatea centrala se va īntari. īn Transilvania, opozitia s-a transformat īntr-o adevarata conspiratie, avīnd ca scop nu numai zadarnicirea planurilor sale, dar chiar rasturnarea principelui. Dupa īncheierea fara nici un rezultat a cītorva reuniuni ale dietei, īn august 1595, au fost arestati prin surprindere si apoi executati conducatorii factiunii nobiliare de opozitie, īn frunte cu Baltazar Bāthory. īnlaturarea gruparii nobi­liare opusa razboiului antiotoman īnsemna īn acelasi timp, din partea puterii centrale, afirmarea vointei sale de a iesi de sub tutela magnatilor.

Evenimente mai putin sīngeroase, dar similare ca sens istoric, se petreceau si īn Ţara Romīneasca. Aci, īn toamna anului 1594, avea loc o schimbare aproape completa a divanului — sapte dregatori din opt — īn a carui componenta noua intra boierimea care a sprijinit miscarea lui Mihai Viteazul, īn frunte cu Buzestii. īn Ţara Romīneasca, īnsa, lupta īmpotriva gruparii boieresti potrivnice razbo­iului — din cauza autoritatii īnca insuficiente a domniei ■— avea mai mult aspectul unei lupte pentru putere īn interiorul boierimii. Una din urmarile schimbarii de divan din toamna anului 1594 a fost faptul ca parte din boierii īnlaturati atunci, īmpreuna cu altii, au constituit o grupare boiereasca turcofila, opusa politicii lui Mihai Viteazul, care va conspira ■— īnauntru si īn afara tarii — īmpotriva acestuia īn tot timpul domniei.

Razboiul a īnceput īn vara anului 1594, cīnd au loc unele

īnceputul razboiului īncercari ofensive īn Banat, īn directia Timisoarei si dintre tarile romīne si LipOvei, cetati care acopereau īntreg flancul turcesc din

aceasta parte a frontului. Momentul care marcheaza

īnsa īnceputul propriu-zis al razboiului este luna noiembrie 1594, cīnd cele trei tari romīne īncep sa actioneze unitar īmpotriva dusmanului comun. īn aceasta vreme, rolul hotarītor īl are Ţara Romīneasca, care, la 13 noiembrie 1594, ridica steagul luptei īmpotriva dominatiei otomane.

Conform planului alcatuit anterior, sprijinit pe propriile sale trupe, pe cele trimise de Sigismund Bāthory si ajutat de orasenimea bucuresteana, Mihai

1 Hurmuzaki, III, p. 193; IV, p. 94 si 177; A. Veress, Documente, IV, p. 142.

īntreprindea actiunea de nimicire a tuturor turcilor din capitala si din restul tarii: militari din garnizoane, dregatori, creditori, negustori etc. Actiunea s-a desfasurat sub forma unei operatiuni militare sistematice si a reusit īntr-o ase­menea masura, īncīt cronicarii otomani au trebuit sa recunoasca ca atacul purtat ulterior īmpotriva liniei Dunarii s-a desfasurat īn conditiile unei depline surprize. Evenimentele din noiembrie 1594 scot la iveala baza social-politica a razboiului antiotoman, care, īn aceasta faza, era sprijinit de cea mai mare parte a societatii romīnesti a vremii.

Se pare ca, īn īmprejurarile intrarii īn actiune, a avut loc o adunare a boie­rimii si o adunare obsteasca mai larga, īn care s-a hotarīt continuarea luptei dupa rascoala din noiembrie1. Masele de oraseni si tarani au sprijinit cu entu­ziasm razboiul antiotoman — chiar de la īnceputul sau — vazīnd īn acesta calea mīntuirii de suferintele pricinuite de jugul turcesc.

Evenimentele din noiembrie 1594 marcheaza asadar īnceputul propriu-zis al razboiului dintre tarile romīne si Imperiul otoman. Ele au facut cu putinta ca o actiune similara sa se desfasoare concomitent īn Moldova, iar la sfīrsitul lunii, sa se īntreprinda īmpotriva pozitiilor turcesti din Banat o actiune de catre imperiali, dinspre nord, si de catre transilvaneni, dinspre rasarit. Surpriza, cura­tirea teritoriului de orice prezenta turco-tatara, īnsufletirea trupelor angajate īn lupta — toate acestea au alcatuit premisele operatiunilor victorioase care au urmat.

Lupta pentru linia Dunarii. Izvoarele arata ca cei mai multi dintre cunos­catorii problemelor politice si militare ale teritoriului romīnesc, straini si romīni, vedeau, prin aderarea tarilor romīne la coalitia antiotomana, creata posibilitatea de a se ocupa linia strategica a Dunarii si de a se muta īn acest fel teatrul de razboi la sud de fluviu. Din aceasta cauza, de la sfīrsitul anului 1594 pīna la īnceputul verii anului 1595, s-a desfasurat cu violenta lupta pentru linia Dunarii. Atacul īmpotriva cetatilor turcesti de la Dunare a īnceput chiar īn primele zile ale lunii decembrie 1594, cīnd lovitura a fost data īn mai multe directii: Braila, Orasul de Floci, Turtucaia, Cernavoda, Nicopole. Orasele au fost pradate si distruse, dar cetatile -— din cauza iernii si a lipsei artileriei de asediu — au putut sa reziste. Curīnd, īnsa, tactica atacurilor razlete a facut loc concentrarii tuturor fortelor, pentru a se putea īnfrunta primejdia iminenta a contra-actiunilor turco-tatare.

Meritul principal al lui Mihai Viteazul īn aceasta faza a razboiului e de a fi imprimat operatiunilor militare un vadit spirit ofensiv. Continuīnd sa īmpie­dice unirea fortelor turcesti si tatare, Mihai a trimis īmpotriva acestora din urma detasamentele care au cīstigat victoriile de la Putinei si Stanesti — līnga Giurgiu — īn zilele de 14 si 16 ianuarie 1595. Cīteva zile dupa aceea, concentrarea fortelor dusmane a fost lovita īn plin īntr-o noapte la serpatesti; īnfrīngerea

1 Istoria Ţarii Romīnesti, p. 55; A. Veress, op. cit., IV, p. 214; Hurmuzaki, III, p. 465.

mrt

•;,.'.,:,-!.>"

turco-tatara s-a transformat īn catastrofa la 25 ianuarie, cīnd, līnga Rusciuk, armata Ţarii Romīnesti obtinea o stralucita victorie, recunoscuta ca atare si de cronicarul turc Karacelebi-zade, care spune: « oastea binecuvīntata a suferit, cu voia lui Allah, zdrobire si īnfrīngere »1.

īn aceste lupte, Mihai a trebuit sa conteze numai pe fortele sale proprii īmpotriva atacului dusman; pasivitatea trupelor trimise de principele Tran­silvaniei — probabil inspirata de unii mari boieri — 1-a obligat chiar sa ceara lui Sigismund Bāthory rechemarea capitanului M. Horvāth. Tot īn aceasta faza a razboiului se īnregistreaza primele mutari masive de populatie — care vor continua īn tot timpul razboiului — de la sud de Dunare pe teritoriul Ţarii Romīnesti. īn sīrbi si bulgari, Mihai Viteazul a avut de la īnceput aliati de nadejde īn lupta īmpotriva dominatiei otomane.

Victoriile din ianuarie 1595 au facut posibila ocuparea īn īntregime a liniei Dunarii si stabilirea īn felul acesta a fluviului ca hotar īntre tarile romīne si Imperiul otoman. Dupa lupte īnversunate au fost ocupate Chilia si Ismailul, Cetatea Alba si apoi Tighina. īn Ţara Romīneasca, o data cu cuce­rirea īn aprilie a Brailei, singurul cap de pod ramas īn mīna turcilor pe malul stīng al Dunarii era Giurgiul, aflat īnsa aproape permanent sub asediu. Ecoul acestor succese era atīt de puternic, īncīt la Constantinopol se anunta apropierea armatelor romīne de Adrianopol si proclamarea lui Mihai ca « rege » sau « īmpa­rat », ceea ce dovedeste marele prestigiu pe care si-1 cīstigase numai īn cīteva luni de lupte — fapt pentru care, asa cum spune un raport diplomatic, « alerga la el din toate partile multime de osteni, pentru faima marii sale barbatii si a generozitatii sale»2. īn opinia publica europeana, īnfrīngerea armatelor turcesti — considerate īnca invincibile — stīrnea īn chip firesc uimire si admiratie.

La īnceputul verii anului 1595, perspectivele razboiului se aratau nefa­vorabile Imperiului otoman. Garnizoanele turcesti de la nord de fluviu — cu exceptia Giurgiului — erau nimicite. Traficul pe Dunare era complet oprit, ceea ce provoca dificultati mari īn aprovizionarea si īntarirea garnizoanelor de la sudul Dunarii. La Constantinopol si īn īmprejurimi, lipsa de alimente si scumpetea erau foarte mari (la unele produse s-au īnregistrat scumpiri de zece ori). Refugierea īn masa spre capitala a populatiei turcesti din Balcani nu facea decīt sa agraveze aceasta situatie. Ca represalii, Poarta lua masuri sīnge-roase īmpotriva populatiei neotomane, mai ales dupa ce, īn lunile mai—iunie, trupele romīnesti au continuat actiunile ofensive de-a lungul Dunarii. Era vremea cīnd, īn Turcia, mamele īsi speriau copiii cu numele lui Mihai, cīnd sultanului 1 se adresau versuri īn care i se cerea sa salveze hotarele Imperiului, pentru ca

Abdulaziz Karacelebi-zade, Ravdat-iil-ebrar (Gradina virtuosilor), p. 478 (īn trad.
la Inst. de istorie).

2 Hurmuzaki, IV/2, p. 198; A. Veress, Documente, IV, p. 198.

«toate sangiacurile au intrat sub stapīnirea dusmana..., toate s-au nenorocit »*. Aceste īmprejurari aratau clar ca Imperiul otoman, ca sa īndrepte situatia, trebuia sa īntreprinda o actiune de mare amploare.

2. RECĪsTIGAREA INDEPENDENŢEI (1595-1596). ĪNCERCAREA DE INSTAURARE A REGIMULUI BOIERESC

La 20 mai 1595, se īncheia la Alba^Iulia de catre ambasada de boieri trimisa de Mihai Viteazul tratatul dintre Ţara Romīneasca si Transilvania 2, tratat care va influenta īn chip deosebit evolutia razboiului antiotoman. īn general, īntreaga desfasurare a acestui razboi — cu tesatura sa complicata de lupte, armistitii si negocieri — nu poate fi īnteleasa fara patrunderea evolutiei situatiei interne. Diferitele schimbari ale raportului intern de forte determina fazele razboiului. Din aceasta cauza, tratatul de la Alba Iulia trebuie īnteles nu numai ca o con­ventie interstatala, ci mai ales ca un document fundamental de politica interna, oglindind doua conceptii diferite despre statul feudal centralizat. Lupta pe care o purta noua boierime īn aceasta perioada nu mai avea ca obiectiv īntoarcerea la statul de farīmitare feudala, ci tintea la īnlocuirea statului feudal centralizat domnesc — asa cum se dezvoltase de la Vlad Ţepes si stefan cel Mare — cu statul feudal centralizat boieresc. Lupta rse da astfel, la sfīrsitul veacului al XVI-lea, nu pentru sau īmpotriva statului centralizat, ci pentru sau īmpotriva instaurarii regimului boieresc. Tratatul de la Alba Iulia, din cauza caracterului foarte ascutit al acestei lupte, se īnfatiseaza ca īnsusi statutul politic al regi­mului nobiliar-boieresc. De aceea, el trebuie considerat ca un document ilustrativ pentru gīndirea politica a vremii, pentru ciocnirea violenta de pozitii īn interiorul clasei conducatoare.

Caracterul tratatului de la Alba Iulia

stirile din izvoare ne arata ca tratatul a fost pregatit cu luni īnainte de catre o conspiratie a boierilor munteni, sprijinita de Sigismund Bāthory. īn corespondenta sa de la sfīrsitul anului 1594, principele Transilvaniei se referea adesea la faptul ca Mihai a fost « fortat» sa porneasca contra turcilor, sub presiunea boiereasca si a unitatilor militare transilvanene3, referiri care marturisesc! fara voie conventia care exista de pe atunci īntre Sigismund si o parte a marii boierimi din Ţara Romīneasca. Din aceasta cauza, nu poate sa ne surprinda faptul ca la 12 mai 1595, deci īnaintea īncheierii tratatului, Sigismund Bāthory īi anunta īntr-o scri­soare continutul, pe care domnul nu-1 cunostea īnca4. Caracterul conspirativ al pregatirii tratatului reiese si din faptul ca izvoarele de diferite categorii afirma

Mustafa Selaniki, Tarih (Istorie), (īn trad. la Inst. de istorie al Acad. R.P.R.).

2 Hurmuzaki, III, p. 209-213.

3 A. Veress, Documente, IV p. 155, 159.

4 Ibidem, p. 203.

ca textul lui a fost fixat īntr-un sens contrar instructiunilor domnului, ca acest text a fost o surpriza pentru domn1. Este probabil ca īncheierea tratatului a fost grabita de unele masuri pe care Mihai a īnceput sa le ia la sfīrsitul primaverii — īn urma victoriilor din primele luni ale anului 1595 — pentru īntarirea autoritatii domnesti, precum si de īntelegerea bilaterala cu Aron voda.

Delegatia care a semnat tratatul la 20 mai 1595 era impunatoare. Din ea faceau parte reprezentantii īnaltului cler: mitropolitul si cei doi episcopi — de Buzau si de Rīmnic — reprezentanti ai boierimii care ocupasera locuri īn divan īn domniile dinaintea lui Mihai Viteazul, precum si reprezentantii gruparii boieresti care preluase puterea īn toamna anului 1594, īn frunte cu Buzestii, fratii Radu si Preda. Boierii, care au jucat un rol hotarītor īn negocierea si perfec­tarea acestui tratat, voiau sa-1 īnfatiseze ca exprimīnd vointa īntregii clase condu­catoare. si acest lucru e caracteristic pentru gīndirea si practica politica a noii mari boierimi, care, la sfīrsitul veacului al XVI-lea si īn īntreg veacul al XVII-lea, va īncerca sa se manifeste, īn toate momentele grele, nu ca forta dominanta a clasei conducatoare, ci ca īntreaga clasa.

Textul tratatului prevedea o scadere categorica a atributiilor puterii dom­nesti. Acestea erau reglementate si īn raport cu principele Transilvaniei si īn raport cu boierimea. Mihai Viteazul īnceta de fapt a mai fi domnul Ţarii Romī-nesti; el era loctiitorul pentru Ţara Romīneasca al principelui Transilvaniei — caruia tratatul īi īnchina īn deplina vasalitate tara — un fel de guvernator, deci. Pentru scaderea puterii domnesti, prevazuta de tratat, este ilustrativ faptul ca Sigismund īl socotea pe Mihai ca pe unul din consilierii sai. Domnul nu mai avea voie sa īntretina legaturi proprii cu strainatatea, sa numeasca pe dregatori, sa fixeze darile si cheltuielile. Fixarea īn acest fel a atributiilor domniei īn raport cu principele Transilvaniei nu limita numai neatīrnarea tarii, ci anula pur si simplu caracterul « domnesc » al autoritatii centrale. Acelasi sens īl prezenta si fixarea atributiilor īn raport cu boierimea. Aceasta guverna de fapt tara prin « sfatul celor doisprezece boieri », prevazut de tratat, fara de care domnia nu avea voie sa īntreprinda nimic. Fixarea si īncasarea darilor īncetau a mai fi atributii ale domniei, si deveneau atributii ale sfatului boieresc, instanta ultima de aprobare fiind dieta Transilvaniei, īn a carei componenta intra si sfatul celor 12. Domnia nu putea, fara īncuviintarea principelui Transilvaniei, sa osīn-deasca pe boieri la moarte sau sa le confiste averile.

Se īncerca īn acest fel sa se creeze o situatie de dependenta a domniei fata de boierime, principiu de baza al statului nobiliar. Sensul acestor prevederi ale tratatului nu a scapat contemporanilor. Interpretarea data de asa-zisa cronica a Buzestilor e clara. Pentru autorul ei anonim, la Alba Iulia boierii « scazura pre Mihai voda despre domniia tarii si despre venitul ei », pentru ca domnul sa fie «tocma cu capitanii lui» si, īn concluzie, «alese Batīr Jicmon 12 boiari

1 Diplomatarium Italicum, I, p. 397 — 399. €1 — c. 1180

jurati munteni puindu-i ispravnici preste tot venitul tarii si sa fie supt porunca lui **. īntelesul acesta nu a scapat nici lui Mihai. īn convorbirea sa cu solul polon Lubieniecki — care a stiut sa redea fidel stilul de vorbire direct si plastic al lui Mihai Viteazul — acesta se plīngea de tradarea boierilor, care i-au īncalcat drepturile, fiindca au obtinut privilegii pentru ei2. Viziunea clara a domnului ii facea, ca atare, sa aprecieze just acest moment de criza īn raporturile dintre domnie si marea boierime.

Initiativa boiereasca īn ce priveste īntocmirea si īncheierea tratatului, precum si caracterul sau de statut politic al regimului boieresc, impuneau de la sine fixarea clara a drepturilor boieresti. Boierii erau adevaratii stapīni ai tarii, sfetnici ai principelui Transilvaniei si nu ai domnului Ţarii Romānesti. Drega-toriile si mosiile lor erau intangibile. Importante acte de stat puteau fi īntocmite de « sfatul boieresc », fara domn, numai cu principele Transilvaniei.

Tratatul de la Alba Iulia nu fixa numai locul boierimii — ca forta domi­nanta a statului feudal, ca noua detinatoare a autoritatii centrale — īn raport cu domnia, ci si īn raport cu clasa exploatata, taranimea aservita; o clauza din tratat prevedea īntoarcerea cu forta a serbilor fugiti de pe mosiile boieresti. Includerea acestei clauze ilustra, pe de o parte, colaborarea strīnsa a claselor stapīnitoare din tarile romīne īn reprimarea uneia dintre cele mai caracteristice forme de lupta de clasa a taranimii, fuga de pe mosii, si, īn acelasi timp, intensi­tatea acestei lupte la sfīrsitul veacului al XVI-lea. Aceasta clauza scotea la iveala īntreg caracterul de clasa al tratatului de la Alba Iulia.

Forta gruparii boieresti care a impus tratatul reiese si din faptul ca acesta reglementa unele probleme interioare ale clasei boieresti, prevazīndu'Se īnla­turarea grecilor de la ocuparea oricaror dregatorii si a strainilor de la achizitio­narea mosiilor, clauze care prefigurau — la sfīrsitul veacului al XVI-lea — pro­gramul de lupta antigrecesc din veacul al XVII-lea.

Conform tuturor acestor prevederi, tratatul prezinta ca aspecte funda­mentale : īnlaturarea dependentei boierimii de domnie, intensificarea exploa­tarii taranimii aservite, monopolizarea de catre noua mare boierime a privi­legiilor politice si economice. Din aceasta cauza, īntreaga istorie interna a domniei lui Mihai Viteazul nu a fost altceva decīt o īnversunata lupta īn jurul acestui statut politic al regimului boieresc.

Lupta domnului pentru

limitarea tratatului de

la Alba Iulia

Domnul Ţarii Romīnesti a acceptat tratatul pentru ca īn situatia data nu avea mijloacele necesare de a i se opune. Concentrarea unitatilor militare transilvanene si muntene, aflate sub comanda boierilor, era foarte puternica si reprezenta de fapt forta materiala menita sa puna īn aplicare tratatul. īn acelasi timp, primejdia ofensivei turcesti impunea domniei ca tel precumpanitor apa-

Istoria Ţarii Romīnesti, p. 59.

2 Diplomatarium Italicum, I, p. 397 — 398.

rarea tarii de cotropirea otomana, ceea ce, īn acel moment, ar fi fost cu neputinta fara sprijinul boierilor si al lui Sigismund Bāthory. Mihai a acceptat tratatul de la Alba Iulia mai ales pentru ca era hotarīt sa īnceapa lupta pentru limitarea! si chiar anularea lui, de īndata ce se vor ivi unele conditii favorabile. īn aceasta privinta, sīnt de urmarit doua actiuni care īncep imediat dupa īncheierea trata' tului de la 20 mai 1595. O prima actiune — pe plan extern — este cea a nego­cierilor cu Polonia. La 2 iunie 1595, Mihai Viteazul cerea ajutor Poloniei. La 15 iulie, el revenea asupra acestei cereri, aratīnd ca este « foarte slab si īnvaluit»1. Sensul acestor cereri de ajutor — care continua neīntrerupt — ni-1 da convor­birea cu Lubieniecki, amintita mai īnainte. Staruinta domnului, īn aceasta con­vorbire, asupra necesitatii ajutorului polon, īn situatia īn care fusese adus de viclenia boiereasca, ne arata ca Mihai Viteazul dorea prezenta īn tara a unei forte militare straine, alta decīt cea a lui Sigismund Bāthory, cu sprijinul careia nadaj­duia sa īnlature si tutela acestuia si pe cea boiereasca.

A doua actiune — pe plan intern — urmarea nimicirea gruparii boieresti turcofile. Pozitia acesteia s-a afirmat raspicat īn īmprejurarile bataliei de la Calu-gareni. La instigarea lui Mihnea Turcitul, tatal pretendentului Radu Mihnea, un grup de boieri, īn frunte cu Miroslav logofatul si Dan vistierul, 1-a cumparat probabil pe comandantul ardelean Albert Kirāly, retinīndu-1 de la lupta. īn lunile urmatoare, uneltirile acestei grupari boieresti au continuat mai ales īn legatura cu diferitele īncercari ale lui Radu Mihnea de a se īnscauna domn al Ţarii Romīnesti. Cronicile turcesti ne vorbesc clar despre « rugamintea facuta de catre locuitorii din Ţara Romīneasca », īn acest scop 2. Legata de aceleasi uneltiri este probabil si razmerita de care se vorbea īn martie 1596. Desigur ca, o data cu consolidarea situatiei, īn 1596, a urmat reactia domneasca, deoarece, īn septembrie 1596, domnul Ţarii Romīnesti īi comunica lui Sigismund Bāthory pedepsirea unor boieri tradatori3. Era numai īnceputul lichidarii gruparii boie­resti filoturce, care treptat se refugiase īn Moldova si īn Imperiul otoman.

Domnia Ţarii Romīnesti avea asadar īn fata doua grupari boieresti adverse: una partizana a restaurarii dominatiei otomane, cealalta favorabila īnlaturarii dominatiei turcesti, dar numai īn conditiile instaurarii regimului boieresc. Accep­tarea, vremelnica, a clauzelor tratatului de la Alba Iulia, īntre altele si din cauza amenintarii turcesti, īnsemna, īn acest fel, si acceptarea unei linii tactice de īnfrun­tare a gruparilor boieresti. Tactica politica interna a lui Mihai Viteazul nu a putut sa aiba, īnsa, decīt un succes trecator, deoarece īn desfasurarea acestei lupte gruparile boieresti opuse domniei n-au fost zdrobite total.

Un tratat asemanator fusese īncheiat — la 3 iunie, la Alba Iulia — īntre Sigismund Bāthory si stefan Razvan, noul domn al Moldovei, slujbas credincios

P. P. Panaitescu, Documente privitoare la Mihai Viteazul, p. 13.

2 A. Karacelebi-zade, op. cit., p. 480 — 481; Mustafa Selaniki, op. cit. (īn trad. la Inst.
de istorie al Acad. R.P.R.).

3 Hurmuzaki, III, p. 276.

al principelui Transilvaniei, pus īn scaun de acesta īn primavara anului 1595, īn locul lui Aron, care era banuit de tendinte politice independente. Tratatul prevedea dependenta Moldovei de Transilvania si avea īn primul rīnd acest caracter; mai putin era vorba aci de un statut nobiliar, deoarece forta social-politica īn stare sa-1 impuna se exilase voluntar īn Polonia, iar Moldova se īnfa­tisa tot mai mult ca o tara ocupata de trupele principelui Transilvaniei.

Luptele din vara anului 1595 au subliniat īnca o data

Ofensiva otomana .Ba-, „ „ .,,,,,_ v , .„ .,

T- d I CT1 I ' importanta strategica a ocupam liniei Dunarn in primele

luni ale anului. Ca sa īnfrīnga Ţara Romīneasca, turcii

trebuiau sa dea īntīi batalia pentru Dunare. Mobilizarea masiva de forte turcesti arata cīt de grav primejduita se considera la Constantinopol dominatia otomana īn Balcani.

Ofensiva otomana din vara anului 1595 cuprinde doua faze. īn prima faza, trupele turcesti, aflate sub conducerea marelui vizir Ferhat, se apropiasera īnca din iunie de Dunare, dar toate īncercarile de a arunca un pod peste fluviu si de a trece pe celalalt mal au dat gres. Aceste esecuri au fost cauzate īn mare parte de lipsa de combativitate a soldatilor turci si de anarhia din tabara otomana, pricinuita de conflictul dintre ieniceri si spahii. Trecerea Dunarii a fost īmpie­dicata, īn acelasi timp, atīt prin lupta vitejeasca a trupelor romīne, cīt si prin false negocieri de pace. Toate acestea au dus la caderea lui Ferhat si la īnlocuirea sa cu Sinan pasa. īntre timp, īnsa, trupele Ţarii Romīnesti, sprijinite de moldo­veni si de cazaci, prin incursiuni noi pe malul drept al Dunarii — unde au ars si distrus, īntre altele, Nicopole si Babadagul — au creat noi piedici īn calea īnaintarii otomane.

A doua faza īncepea la sfīrsitul lunii iulie, o data cu pornirea—sub con­ducerea marelui vizir Sinan — a noii expeditii, mai bine organizata si mai puter­nica decīt prima. Data fiind situatia schimbata, Mihai Viteazul renunta sa mai apere linia Dunarii, preferind sa dea batalia, īn conditii alese de el, īn interiorul tarii. Astfel, īntre 14 si 17 august 1595, oastea otomana trecea fara lupta Dunarea, concentrīndu-se īn jurul Giurgiului, pentru lovitura pe care Sinan o voia decisiva, īmpotriva Ţarii Romīnesti.

Batalia de la Calugareni. īn ziua de 23 august 1595 (13 dupa stilul vechi) s-a desfasurat la Calugareni — la varsarea Neajlovului īn Cīlnistea — una din cele mai īnsemnate batalii din istoria luptei pentru independenta a poporului nostru. Locul ales de Mihai era favorabil bataliei, deoarece, prin folosirea iscu­sita a terenului —rīuri, mlastini si īnaltimi paduroase — se putea īncerca com­pensarea inferioritatii numerice si de armament.

Ţinta bataliei era apararea orasului de scaun si īmpiedicarea ocuparii tarii. Dar, de la īnceput, desfasurarea operatiilor militare a fost influentata defa-vorabil de comportarea vadit dusmanoasa fata de Mihai Viteazul a lui Albert

Kirāly, comandantul trupelor transilvanene. īn cea mai mare parte a timpului, acesta a stat departe de iuresul luptei.

La Calugareni a avut loc o crīncena batalie, īn cadrul careia atacurile ambi­lor adversari s-au succedat cu repeziciune. Primul atac a fost īntreprins de armata Ţarii Romīnesti, care, reusind o patrundere adīnca, a ajuns pīna īn tabara tur-

Singureni

soa

Fig. 281. - Planul bataliei de la Calugareni.

ceasca. Riposta otomana n-a īntīrziat. Sub comanda directa a trei pasale: Haidar, Hasan de Timisoara si Mustafa de Bosnia — prin puternice lovituri frontale si un īnceput de miscare de īnvaluire — turcii au respins armata romīna pīna dincolo de Calugareni. Eroismul ostasilor, hotarīti sa apere independenta tarii, a īndreptat din nou situatia. Lovitura de raspuns a fost atīt de cumplita, īncīt a fost aruncata īn mlastina o buna parte a armatei otomane, īn frunte cu Sinan pasa. īn aceste īmprejurari, un rol de seama a jucat vitejia personala a lui Mihai, care, « vazīnd atīta harborie mare, el īnca īsi strīnse toti boiarii si toti capitanii si iesira īntru īntīmpinarea lor de fata. si aciisi Mihai voda, cu mīna lui, tae pre Caraiman Pasa si īnfrīnsera pre turci īnapoi » 1.

Armata otomana a fost īn asemenea masura izbita, īncīt dezordinea sl tendinta spre fuga au adus-o la un pas de o dezastruoasa īnfrīngere. Numarul

1 Istoria Ţarii Rominesti, p. 61.

mortilor de partea turcilor a fost foarte mare; cīteva pasale — se pare — au fost ucise; pierderile de artilerie au fost de asemenea mari. Pentru a pune din nou rīnduiala īn armata sa, Sinan a hotarīt retragerea spre sud. Ramasa stapīnā a terenului de lupta, armata Ţarii Romānesti repurtase īn acea zi o īnsemnata victorie.

Masura īnfrīngerii turcesti este data chiar de catre cronicarul turc Pecevi, contemporan al evenimentelor, care scria: « Din voia lui Allah, oastea islamica fusese cuprinsa de o mare spaima, īncīt nu putea sa opuna nicio rezistenta » *. Dar victoria romīneasca nu era o victorie decisiva; īn mare masura raspunderea acestei situatii o purta comandantul artileriei, Albert Kirāly, a carui atitudine īn prima parte a bataliei a influentat īn chip negativ desfasurarea ei. Armata otomana nu era nimicita, ci se retrasese, cu īnsemnate pierderi, spre Giurgiu, pentru refacerea fortelor. Retragerea armatei romīne se impunea, pentru a se evita o noua lupta, care ar fi avut loc de data aceasta īn conditii nefavorabile.

Ocupatia otomana. Armata Ţarii Romīnesti, sub conducerea lui Mihai Viteazul, s-a retras prin Bucuresti si Tīrgoviste spre munti, unde, la īnceputul lunii septembrie, a īntocmit tabara la Stoienesti, la sud de izvoarele Dīmbovitei, īn timpul retragerii, unitatile lui Albert Kirāly au ars si pradat orasul Bucuresti. Armata otomana a ocupat teritoriu] tarii. Masurile ordonate de Sinan aratau ca ocupatia militara trebuia sa fie definitiva, ca Ţara Romīneasca trebuia sa fie transformata īn pasalīc, al carui titular fusese de altfel numit. In acest sens trebuie īntelese masurile militare, constructia de cetati de lemn si pamīnt (palanci) la Bucuresti si Tīrgoviste, īmpīnzirea teritoriului cu garnizoane mili­tare, precum si masurile administrative: īmpartirea teritoriului dupa sistemul turcesc, cu pasi si subasi, si introducerea legislatiei otomane. īntre timp, īnsa, se pregatea contraofensiva eliberatoare.

La sfīrsitul lunii septembrie, cu o armata de circa 20 000 de oameni, Sigismund Bāthory era gata sa-si uneasca fortele cu ale lui Mihai. īnceputul acestei contraofensive a fost mult usurat de loviturile puternice pe care masele populare le dadeau cotropitorilor turci. īn timpul ocupatiei otomane din sep-tembrie 1595, s-a manifestat din plin forta spontana a poporului, care, īn absenta unei rezistente organizate pe plan de stat, continua lupta de eliberare cu mij­loace proprii. Līnga Buzau, o ceata de tarani īnarmati a surprins si distrus o unitate de 400 de oameni. īn alte parti — dupa izvoarele turcesti — un corp de 5 000 de oameni a fost īnfrīnt īntr-o «padure mlastinoasa», iar un alt corp, plecat sa prade si 'sa robeasca, a suferit pierderi grele din partea localnicilor 2.

I. Pecevi, op. cit., voi. II, p. 171 (īn trad. la Inst. de istorie al Acad. R.P.R.).

2 Ibidem, p. 172; Mehmed ben Mehmed, Nuhbet-et-tevarih ve'l ahbar (Cronica aleasa
si informativa), p. 179 (īn trad. la Inst. de istorie).

O alta forma a rezistentei era parasirea satelor si tīrgurilor īn fata invaziei turcesti. Aceasta situatie explica, īntr-o anumita masura, si dificultatile ocu­patiei otomane si caracterul fulgerator al contraofensivei de eliberare din octombrie 1595.

Fig. 282. — Lupta de la Tīrgoviste, octombrie 1595 (dupa Chronologia oder historische Beschreibung aller Kriegsempdrungen, Niirnberg, 1602).

Contraofensiva de eliberare

Armata unita a Ţarii Romīnesti si Transilvaniei a pornit contraofensiva la īnceputul lunii octombrie. īn fata unor forte net superioare ca numar, ca pregatire, ca putere de lupta, Sinan a hotarīt sa retraga grosul armatei de ocupatie, lasīnd īn urma numai cīteva garnizoane. La 6/16 octombrie, dupa un asalt scurt dar violent, a fost eliberata Tīrgovistea, iar la 12/22 ale aceleiasi luni orasul Bucuresti. Cu toata fuga precipitata, transformata īn panica si deruta, a armatei otomane, ariergarzile acesteia, īmpovarate de numarul mare de robi si de carele īncarcate cu prada, au fost ajunse din urma de armata aliata līnga Giurgiu. La 12/22 octombrie, trupele Ţarii Romīnesti si ale Transilvaniei au executat o lovitura nimicitoare īmpotriva dusmanului, zdrobind ariergarzile si restul trupelor care īncercau sa treaca fluviul peste podul de vase. Dupa un asediu de cīteva zile, cetatea Giurgiului a fost luata cu asalt la 20/30 octombrie 1595, obtinīndu-se īn acest fel o stralucita victorie, apreciata īn felul urmator de cronicarul otoman Karacelebi-zade: « Mihai, īn vazul lui Sinan pasa, a distrus toata cetatea Giurgiului si a luat toate tunurile si munitiile... a pricinuit atīta paguba

musulmanilor, īncīt asa ceva nu s-a auzit īn niciun secol»l. Mai tīrziu, un alt cronicar turc, referindu-se la aceste evenimente, afirma chiar: «o asemenea retragere dezastruoasa si īnfrīngere nu a mai fcst pomenita īn istorie». O contributie importanta la aceste victorii au dat-o calaretii si artileristii toscani de sub conducerea lui Silvio Piccolomini.

Ecoul foarte puternic al acestei victorii a stīrnit reactii diferite. Pentru Pecevi, unul din cei mai bine informati cronicari otomani contemporani, prin-

Fig. 283. — Scena de lupta a armatelor muntene si transilvanene conduse de Mihai Viteazul si Sigismund Bāthory īmpotriva turcilor, octombrie 1595 (gravura īn arama de Franco).

cipalul vinovat era Sinan pasa, care « a avut un renume asa de prost, īncīt ceva asemanator nu le-a mai fost cunoscut musulmanilor » 2. Sinan, de dorul razbu­narii, a dat ordin formatiunilor militare neregulate sa prade si sa pīrjoleasca pamīntul Ţarii Romīnesti, īn timp ce sultanul īncerca unele tratative cu Sigis­mund Bāthory, iar regele Frantei, Henric al IV-lea, ordona ambasadorului sau la Constantinopol sa insiste si sa īncurajeze Poarta īn continuarea razboiului. La īnceputul lui 1596, se schita chiar planul unei campanii comune turco-polone contra Transilvaniei si Ţarii Romīnesti. īn acest timp —la sfīrsitul anului 1595 — trupele romīne eliberau Braila, care fusese ocupata de turci, si, īn ianuarie 1596, zdrobeau līnga Tīrgoviste o hoarda tatara.

Eliberarea Ţarii Romīnesti de sub dominatia otomana, fruct al unui an de lupte si victorii, era un fapt īmplinit, iar hotarul era fixat nestirbit pe linia Dunarii.

Kiatib Celebi (Hadji Halifa), Tezleke (Cronica rezumativa), voi. I, p. 61 (īn trad.
la Inst. de istorie).

2 I. Pecevi, op. cit., voi. II, p. 173.

Iesirea Moldovei din

coalitia an ti otomana.

Luptele din 1596

īn toamna anului 1595, coalitia antiotomana primea o grea lovitura: se producea iesirea Moldovei din coalitie. Aceasta era, pe de o parte, rezultatul situatiei interne din Moldova, unde domnia lui stefan Razvan era lipsita de o baza social-politica statornica, iar pe de alta parte, al contradictiilor de interese dintre marile puteri. Expectativa polona din anii 1594—1595 se apropia de sfīrsit.

" ■ ■

las»

Fig. 284. — Retragerea turcilor peste Dunare la Giurgiu, octombrie 1595 (gravura īn arama publicata īn Pannoniae historiae chronologica, 1596).

Victoria factiunii conduse de cancelarul Ian Zamoyski īnsemna, de fapt, consolidarea regimului nobiliar īn Polonia. Aceasta era īn stare sa īntreprinda actiuni externe de mare amploare — cu atīt mai mult cu cīt evolutia evenimentelor īn spatiul dunarean atingea direct interesele ei de stat. īn aceste conditii a fost īntoc­mit, īnca din prima jumatate a anului 1595, planul polon de ocupare a Moldovei, succes de prestigiu necesar regimului nobiliar īn aceasta faza a evolutiei sale. Acesta a fost telul principal al actiunii polone din toamna anului 1595 ; e drept īnsa ca telul proclamat public de actele de stat — evitarea ocuparii Moldovei de turco-tatari — avea o parte de adevar, caci īn ansamblul de masuri ale Portii privind reor­ganizarea politica a tarilor romīne —dupa recucerirea lor —se prevedea si cedarea Moldovei hanului tataresc. Din aceasta cauza, actiunea polona a īnsemnat si un īnceput de razboi cu tatarii, necontinuat īnsa, din cauza interventiei Portii.

īn desfasurarea actiunii sale, Ian Zamoyski a avut ca aliat de credinta marea boierime moldoveana aflata īn exil īn Polonia, īn frunte cu Ieremia Movila si Nestor Ureche. Solidaritatea dintre interesele de stat ale Poloniei si interesele de clasa ale marii boierimi moldovene — care considera, fireste, regimul nobiliar din Polonia ca regimul de stat ideal — ca si alte fenomene al caror īnceput dateaza din aceasta vreme, vor fi caracteristice pentru īntreg veacul

Fig. 285. — Batalia de la Timisoara, 1596, gravura contemporana.

al XVII-lea. Alianta dintre panii poloni si boierii moldoveni reiese si din faptul ca, īn justificarea interventiei polone din toamna anului 1595, un loc important īl ocupa acuzatia ca stefan Razvan ar fi prigonit cu cruzime pe marii boieri. Proclamat domn la 27 august 1595, cīnd trupele polone patrund īn Moldova, Ieremia Movila īncheie un tratat de vasalitate cu Polonia. La Ţutora — līnga Iasi — la 10 octombrie, atacul tataresc era respins si hanul se vede nevoit sa renunte la pretentiile sale asupra Moldovei. īncercarea lui stefan Razvan — īn decembrie — de a alunga pe Ieremia Movila si a reocupa tronul este īnfrīnta si domnul īn scaun este recunoscut de Poarta. Noua situatie creata devenea statornica, nu īnsa fara unele zguduiri — īncercari de conjuratie —- la īnceputul anului 1596 *, īn jurul noii domnii, īndīrjita dupa atītia ani de exil, statea de

1 Hurmuzaki, III, p. 424.

straja marea boierime. īn acest fel, ocuparea Moldovei nu era numai efectul consolidarii regimului nobiliar īn Polonia, ci, totodata, īnceputul instaurarii regimului boieresc īn Moldova.

Situatia razboiului īn 1596 se caracterizeaza prin operatiuni militare de īnsemnatate mijlocie, care acopereau īnsa desfasurarea lenta a unor negocieri de pace cu turcii, īntreprinse de Mihai Viteazul si Sigismund Bāthory, separat sau īmpreuna. Catre aceasta īntorsatura erau īmpinse capeteniile razboiului de aprecierea realista a situatiei, care arata īn chip evident ca nu era de asteptat un ajutor constant si puternic din partea imperialilor. Desigur ca adversarii nu urmareau, nici unul, nici celalalt, īncetarea razboiului, ci numai cīstigarea de timp si ca, īn fond, īncercau sa se amageasca reciproc. Din aceasta cauza, īn desfasurarea generala a razboiului, anul 1596 e de fapt un an de trecere de la faza « violenta » la o faza « mai calma ». Tratativele duse de Sigismund Bāthory cu īmparatul Rudolf al II-lea, la Praga, īn ianuarie—martie 1596, prin tergiver­sarea īntreprinderii unei actiuni hotarīte, si de o parte si de alta, ilustrau tocmai intrarea razboiului īn aceasta faza.

īn timp ce la Praga se faureau planuri abstracte — care se uitau a doua zi — trupele romīne aparau linia Dunarii si preveneau atacurile turcesti prin incursiuni īn tinuturile dobrogene si bulgaresti. Braila, īnca o data ocupata de turci la sfīrsitul lui februarie, a fost din nou reluata de la acestia; masuri militare de amploare se iau īn interior, prin ridicarea de fortificatii si recrutarea de merce­nari dinafara. īn mai, operatiunile de la sud de Dunare au avut ca scop spri­jinirea operatiunilor armatei transilvanene din Banat, spre Timisoara si Lipova; trupele lui Sigismund Bāthory au trebuit sa se retraga la sfīrsitul lui iulie din fata acestor cetati.

Negocierile de pace īncepute spre sfīrsitul verii mergeau lent. īn octombrie, armatele imperiale si transilvanene īncearca sa obtina o victorie decisiva, dar la Eger si la Keresztes ele sufera o īnfrīngere grea, nefolosita īnsa de turci. īn acelasi timp, o ofensiva turco-tatara īmpotriva Ţarii Romīnesti, care a adus multa paguba locuitorilor tarii, a fost pīna la urma īnfrīnta. Diplomat iscusit, Mihai folo­seste sporirea prestigiului sau ca sa obtina — dupa noi victorii īn sudul Dunarii — steagul de domnie de la Poarta si, īn acest fel, ragazul necesar refacerii fortelor.

3. CONSOLIDAREA INDEPENDENŢEI ŢĂRII ROMĪNEsTI

(1597-1598). LUPTA DOMNIEI ĪMPOTRIVA INSTAURĂRII

REGIMULUI BOIERESC

Anii 1597—1598 au fost ani de lupta ai domniei — cu un succes evident, dar vremelnic — īmpotriva instaurarii regimului boieresc. Obiectivul principal al acestei lupte era anularea tratatului din 1595 — a clauzelor privitoare la situatia externa si interna a domniei Ţarii Romīnesti.

Anularea clauzelor tra­tatului din 1595

Pasajul din cronica: « Atuncea Batīr Jicmon, deaca vazu pre Mihai Voda cu atīta vitejie si cu atīta īntelepciune, slobozit-au Ţara Rumīneasca cu tot venitul ei, ca sa fie iar pre seama lui Mihai voda »x a fost pus de autorul anonim imediat dupa descrierea campaniei victorioase din toamna anului 1595, nu din pricina succesiunii īn timp, ci pentru legatura cauzal-logica dintre aceste evenimente. Consolidarea independentei Ţarii Romīnesti — īn cadrul confederatiei anti-otomane — este rezultatul afirmarii puterii sale īn anii 1594—1596, dar nu a fost realizata decīt īn urma unei īndelungate lupte.

īn tratativele de la Alba Iulia, duse la sfīrsitul anului 1596 — īntre Mihai Viteazul si Sigismund Bāthory — se vadise clar incapacitatea acestuia din urma de a mentine clauzele tratatului. Legaturile prin reprezentanti proprii — la īnceputul anului 1597 — cu Poarta otomana si cu Imperiul habsburgic dovedeau existenta unei politici externe de sine statatoare a Ţarii Romīnesti.

Prima manifestare publica a crizei « suzeranitatii» lui Sigismund Bāthory se producea īn aprilie 1597, cīnd Mihai, īncalcīnd prevederile tratatului, refuza sa participe la lucrarile dietei. Sigismund īncerca sa-1 abata pe Mihai de la aceasta actiune prin diferite presiuni: oprirea subsidiilor financiare trimise domnului de catre imperiali, retragerea ajutorului militar.

Ca urmare a acestei situatii, īn vara anului 1597, se iveste chiar un conflict īntre principele Transilvaniei si īmparatul Rudolf al II-lea, caruia i se cerea insistent sa nu intre īn raporturi directe cu domnul Ţarii Romīnesti, fapt din care se facea o conditie ultimativa pentru continuarea razboiului, īntr-un raport de provenienta imperiala, se declara clar ca aceasta cerere va trebui acceptata, spre a nu i se da lui Sigismund pretextul pacii cu Poarta otomana 2.

Schimbarile care au loc īn Transilvania īn 1598 — abdicarea, sub presiunea imperialilor, si īntoarcerea īn scaun, la cererea nobililor, a lui Sigismund Bāthory — au precipitat procesul anularii tratatului de la Alba Iulia, pe care Mihai Viteazul, prin solii sai trimisi la Rudolf al Il'lea, īl declara caduc. Titulaturii pe care principele Transilvaniei continua s-o mentina nu-i mai corespundea o realitate obiectiva; consolidarea independentei Ţarii Romīnesti īnlauntrul confederatiei antiotomane era un fapt deplin realizat.

Textul din cronica referitor la « slobozirea » Ţarii Romīnesti se refera desigur si la problema clauzelor interne. Acestea nu au fost puse īn aplicare cu toata strictetea niciodata, iar boierimea, fata de prestigiul sporit al domnului, dupa sirul de izbīnzi militare din 1595—1596, nu avea puterea necesara aplicarii riguroase a clauzelor tratatului. Fiind vorba īnsa de includerea īntr-un tratat interstatal a reglementarii unui raport de forte interne, anularea clauzelor trebuia

Istoria Ţarii Romīnesti, p. 63. •

2 Hurmuzaki, 111/1, p. 244-245, 248.

sa se manifeste, īn primul rīnd, nu prin modificarea punctelor din tratat, ci prin schimbarea acestui raport de forte de catre īnsasi actiunea politica domneasca.

īnlaturarea practica a clauzelor interne s-a realizat treptat, printr-o lupta surda si neīntrerupta. Astfel, despre « consiliul celor 12 » nu se poate vorbi decīt īn ce priveste divanul din 13 aprilie 1596, īn care a fost reformata orga­nizarea interioara a manastirilor; īn restul domniei, divanul pomenit īn finalul hrisoavelor este cel obisnuit, de 8 dregatori si foarte rar de 10. O anumita sta­bilitate a divanului de asemenea nu trebuie sa īnsele; ea nu e o dovada a tutelei boieresti, deoarece si dupa mai 1595 figureaza īntre dregatori cei mai credinciosi partizani ai domnului. Divanul devine cu adevarat stabil abia dupa schimbarile īn componenta sa din toamna anului 1596, cīnd, o data cu sfarīmarea conspiratiei logofatului Chisar, domnia intra īntr-o etapa de īntarire neta a autoritatii sale.

īn ce priveste clauza referitoare la interzicerea pentru greci de a ocupa dregatorii, ea nu va fi decīt partial respectata, deoarece banul Mihalcea (grec, pe numele sau Caragea)—unul dintre cei mai credinciosi sfetnici ai lui Mihai — figureaza ca dregator īn divan 1, iar dupa 1599 va fi loctiitorul lui Mihai īn Transilvania. si mai putin respectata a fost clauza care interzicea achizitionarea de mosii de catre straini, astfel de achizitionari continuīnd sa fie īnregistrate de hrisoave. O singura clauza a fost mentinuta si aplicata cu strictete: aducerea īnapoi, cu forta, a serbilor fugiti.

Toate acestea arata ca lupta nu a avut drept obiectiv anularea tuturor clauzelor, ci mai ales a celor care stirbeau autoritatea domneasca. Din aceasta cauza, cīnd mai tīrziu Mihai Viteazul dadea solilor sai la īmparatul directive ca « sa poata da si milui pre cine va vrea cu ocine si cu sate si cui va da de mosie, sa-i fie mosie, si care va iesi vinovati, au neames, au boier, au sarac, toti sa se judece, cum īl va ajunge legea asa sa piara » 2, acest vehement protest contra regimului nobiliar nu trebuie īnteles ca simpla dorinta a anularii clauzelor interne ale tratatului de la Alba Iulia, ci mai de graba ca dorinta īnlocuirii clauzelor anulate, cu altele contrarii, printr-un alt tratat.

īn lupta pentru anularea tratatului ca statut politic al regimului boieresc, īn preajma evenimentelor din 1599, domnia se manifesta īnca o data — conform caracterului ei de clasa — ca expresie a generalitatii de interese a clasei condu­catoare, ca forta capabila īnca — si evolutia lucrurilor va arata ca doar putina vreme — sa asigure aceasta generalitate de interese.

Chiar daca nu a luat forme violente, aceasta lupta s-a

Opozitia boiereasca jesfāsurat m conditiile unui conflict acut cu o puternica grupare politica boiereasca, care considera ca numai ea reprezenta cu adevarat interesele generale ale clasei. Forma specifica a acestei opozitii era solidaritatea

1 Documente, B, veac. XVI, voi. VI, p. 206-209.

3 N. Iorga, Documente romīnesti de la Petru schiopul si Mihai Viteazul, p. 49.

de interese cu «suzeranitatea» lui Bāthory. Scrisoarea lui Mihai Viteazul catre īmparatul Rudolf al II-lea din 1598, īn care spune: « pentru ca au fost īntotdeauna uniti si īntelesi īntru totul cu Ardealul... (boierii) nu cred ca, despartita de Ardeal, Ţara Romīneasca poate sa ramīna singura sub protectia crestinatatii » l, nu trebuie īnteleasa numai ca dorinta a unirii Transilvaniei cu Ţara Romīneasca, ci si ca dovada a īntelegerii existente tot timpul īntre marea boierime si Sigismund Bāthory, īntelegere al carei fundament era desigur tratatul de la Alba Iulia, din 20 mai 1595.

Pe līnga activitatea gruparii boieresti turcofile — refugiata īn Moldova, dar īntretinīnd legaturi cu elemente din tara, dovada conspiratia logofatului Chisar — politica domneasca se lovea īn aceasta perioada de opozitia surda, dar persistenta, a gruparii politice boieresti īntelese cu Sigismund Bāthory, īmpotriva careia, din cauza platformei ei antiotomane si de aparenta « credinta » fata de domn, mijloacele de lupta nu puteau fi ale violentei fatise. Fata īn fata cu aceasta factiune, domnia se apara si ataca, constituindu-si o grupare boiereasca proprie, ale carei capetenii ocupau principalele functii īn divan. Membrii acestei grupari erau rasplatiti cu donatii de mosii din domeniul domnesc, mai ales dintre cele confiscate de la boierii vinovati de « hiclenie » — formula care vadeste si intensitatea si mijloacele luptei. Gruparea boiereasca a domniei nu era con­stituita īnsa numai din mari boieri: o anumita importanta pe care o capata īn vremea lui Mihai Viteazul boierimea locala — pomenita mai frecvent īn actele de cancelarie —poate fi o indicatie despre baza mai larga a gruparii politice domnesti.

Sprijinita pe aceasta grupare, domnia īntreprinde lupta pentru salvarea statului feudal domnesc, voind, īn acest fel, sa demonstreze ca razboiul anti-otoman putea fi purtat cu succes numai īn conditiile īmpiedicarii regimului boieresc de a deveni regimul politic al statului feudal. Caracterul ascutit al conflictului reiese si din faptul ca, īn desfasurarea luptei, fiecare grupare politica actiona ca purtatoare de cuvīnt a unei anumite linii de politica externa. Datorita starii de spirit general antiotomane, gruparea filoturca nu-si putea afisa public plat­forma politica reala; din aceasta cauza ea actioneaza īn numele Poloniei 2. Multi dintre boieri sīnt sprijinitorii politicii « ardelene », iar Mihai Viteazul, īn chip firesc, al celei «imperiale ». Din aceasta cauza, evolutia politica interna si cea externa — īn desfasurarea razboiului — erau atīt de indisolubil legate.

Moldova era integrata īn sistemul politic al coroanei

w\j a ?t ' ^m m. polone. Unii boieri ai Moldovei participau la lucrarile
Moldova si Transilvania i i

dietei polone, ca reprezentanti ai unei tari dependente

de coroana polona, iar altii se bucurau de «indigenatul» polon, fiind cetateni propriu-zisi ai Poloniei, la cererea domnului Moldovei. Domnia Moldovei era obligata la unele contributii banesti fata de coroana polona

Hurmuzaki, III, p. 312-313.

2 Ibidem, S. 1/1, p. 477-478.

si la informatii amanuntite cu privire la mersul evenimentelor militare si politice din jurul Moldovei, ceea ce fusese īn trecut unul din rosturile principale ale domniei īn raport cu Poarta otomana. īn consecinta, bunele raporturi ale Poloniei cu Poarta faceau ca acelasi fel de raporturi sa fie īntretinute si de Moldova, care participa, īntre altele, la reprimarea prin­cipalelor forte militare antiotomane din Rasarit, detasamentele cazacesti. Unitatea de actiune moldo-polona aparea īnsa si mai evidenta īn ce pri' veste relatiile cu Ţara Romīneasca. Nu se poate vorbi īn acest caz numai de sprijinirea de catre Ieremia Movila a planurilor — care apar acum — de inte­grare a Ţarii Romīnesti īn sistemul polon, ci, mai cu seama, de solidaritatea a doua regimuri politice asemanatoare īmpotriva unei politici care se īnfatisa tot mai mult ca dusmana a regimului nobiliar-boieresc. Cererile repetate de interventie polona — prin Ieremia Movila — ale boierilor munteni din 1598 nu erau īndreptate īmpotriva unei domnii, ci īmpotriva unui regim politic. Revendicarea unui domn moldovean, cu precizarea ca boierii munteni si mol­doveni sīnt « de acelasi neam si aceeasi limba » — atestare interna a constiintei unitatii de neam si de limba — plīngerile repetate īn legatura cu drepturile boieresti lezate * — toate acestea nu se adresau īntīmplator Poloniei prin Ieremia Movila; se revendica īn acest fel sprijinul a doua regimuri politice solidare de catre partizanii instaurarii unui regim politic similar; spre deosebire de Buzesti si de boierii munteni din jurul domnului, boierii care se adresau Poloniei erau de parere ca trainicia acestui regim nu era garantata decīt de restaurarea—limi­tata — a dominatiei otomane. Asa se explica ostilitatea crescīnda a boierimii moldovene — īn frunte cu Ieremia Movila — si a Poloniei fata de regimul lui Mihai Viteazul, īntr-o perioada īn care nu se poate vorbi de intentii agresive īmpotriva Moldovei sau Poloniei din partea acestuia. si din aceasta cauza era firesc ca toate solicitarile imperialilor la adresa domnului Moldovei, pentru a se īmpaca cu cel al Ţarii Romīnesti, sa fi fost īn chip sistematic respinse.

Situatia politica din Transilvania. īnca de la īnceputul anului 1597, situatia din Transilvania era confuza din cauza politicii sovaitoare practicate de Sigismund Bāthory si a atitudinii de expectativa a imperialilor fata de el. Hotarīrea de a abdica — ca un fel de recunoastere a neputintei de a face fata situatiei — deve­nise clara īnca din martie 1597, īn timpul tratativelor de la Praga. La sfīrsitul anului, īn convorbirile sale cu Sigismund, Mihai Viteazul si-a dat seama ca nu mai poate conta pe acesta īn lupta sa īmpotriva turcilor, astfel ca a primit cu satisfactie stirea abdicarii principelui Transilvaniei — īn martie 1598 — si a numirii, īn calitate de guvernator, a lui Maximilian, fratele īmparatului Rudolf al Il-lea. Emisarii imperiali īnsarcinati cu preluarea Transilvaniei lucrau īn strīnsa legatura cu Mihai Viteazul. Una dintre cele mai importante masuri menite sa

x Hurmuzaki, II/l, p. 487.

consolideze stapīnirea habsburgica īn Transilvania a fost condamnarea la moarte si executarea lui stefan Josika, fost cancelar al lui Sigismund Bāthory, care planuia sa se īnscauneze principe cu ajutor polon si turc si sa-1 scoata pe Mihai Viteazul din domnia Ţarii Romīnesti.

īntre timp, se producea īnsa o noua schimbare. La 20 august 1598, Sigismund Bāthory se īntorcea īn tara si era proclamat din nou principe aJ Transilvaniei. īn aceste īmprejurari, atitudinea lui Mihai Viteazul īncepea sā devina alta īn raport cu Transilvania. Sigismund Bāthory, compromis ca om politic, īnceta sa mai fie un partener primejdios, mai ales dupa ce, prin tratatul cu imperialii, Mihai īsi asigurase deplina libertate de miscare. Din aceasta cauza, el īncepu sa-1 sprijine pe principele Transilvaniei sa reia firul colaborarii militare — prin ajutoare directe īn īmprejurarile asedierii Oradiei de catre turci, īn septembrie 1598 — si, folosind trecerea sa pe līnga curtea imperiala de la Praga, sa īncerce chiar o actiune de aparare a lui Sigismund Bāthory. īn felul acesta, caracterul relatiilor dintre Ţara Romīneasca si Transilvania—īn 1597-1598 — era adīnc influentat de schimbarile din aceasta tara si īnsemna de fapt conso­lidarea independentei Ţarii Romīnesti īn cadrul coalitiei antiotomane.

īntarirea legaturilor cu Imperiul habsburgic. Tratatul de alianta din 1598

Consolidarea independentei Ţarii Romīnesti e īnvede­rata, īn mare masura, de caracterul pe care īl īmbraca īntarirea continua a legaturilor cu Imperiul habsburgic. Faima din ce īn ce mai mare a victoriilor romīnesti a facut, de buna seama, ca īn planurile politice ale curtii de la Praga factorul romīnesc sa ocupe un loc din ce īn ce mai important, īn acelasi timp, instabilitatea situatiei politice din Transilvania a facut ca Mihai Viteazul sa doreasca solutionarea, fie chiar si prin imperiali, a crizei care luase nastere īn Transilvania. Din aceasta cauza, īntarirea legaturilor cu Imperiul mergea paralel cu slabirea legaturilor de subordonare fata de Sigismund Bāthory.

īn ianuarie 1597, o solie condusa de banul Mihalcea obtinea promisiunea unor importante subsidii pentru īntretinerea unei armate permanente de merce' nari. Subsidiile īncepeau sa fie platite efectiv — cu unele amīnari — din iulie 1597, pentru circa 4 000 de mercenari īnzestrati cu arme de foc; se asigurau īn acest fel mijloacele de finantare necesare prezentei unei forte militare puter­nice la Dunarea de jos, dependente exclusiv de domnie si de curtea de la Praga. Cu toate greutatile pe care Sigismund Bāthory — ca si īn anii anteriori — le punea īn calea acestor legaturi directe, din ianuarie 1598 o reprezentanta impe­riala functiona cu unele īntreruperi la Tīrgoviste. Conditiile puse de imperiali īn ce priveste acordarea ajutorului financiar: comanda personala a lui Mihai Viteazul, organizarea unei campanii peste Dunare, provocarea de diversiuni pe teritoriul Imperiului otoman, arata īncrederea ce exista atunci īn talentul militar si organizatoric al marelui domn. Acest lucru se vede si din īmbarba-

tarea si elogiile cu care īl coplesea pe Mihai papa Clement al VlII-lea. īncunu­narea acestei situatii a fost īncheierea — la 9 mai 1598, la Tīrgoviste — a trata­tului de alianta cu imperialii. Acest tratat prevedea colaborarea politica si mili­tara īn razboiul antiotoman, īntretinerea unui efectiv permanent de mercenari pe socoteala imperialilor si mai ales consfintea caracterul independent si ereditar al domniei. īn acest fel, tratatul de la Tīrgoviste anula si īnlocuia tratatul de la Alba Iulia, punīnd capat definitiv valabilitatii acestuia.

Actiunea politica si mi­litara pentru o pace favorabila cu turcii

Acordīnd lui Mihai — īn urma īnfrīngerilor suferite — steagul de domnie la sfīrsitul anului 1596, Poarta otomana īncheia de fapt armistitiul cu Ţara Romīneasca. Peri­oada anilor 1597—1598 este caracterizata, īn acest sens, de o intensa actiune diplomatica, īn vederea transformarii armistitiului īntr-o pace favorabila si stabila cu Imperiul otoman. Negocierile lui Mihai īn aceasta directie au fost īn cea mai mare parte cunoscute de aliatii sai si uneori īntreprinse īn comun cu Sigismund Bāthory. Problema pacii nu interesa numai Ţara Romīneasca si Transilvania; ea a fost, adesea, īn acesti ani, obiectul unor dezbateri furtunoase īn divanul otoman.

īn vederea obtinerii pacii, a fost folosita o gama variata de mijloace diplo­matice si militare. Mihai Viteazul a folosit larg — pe baza cunoasterii relatiilor turco-tatare — disensiunile dintre han si sultan, adīncindu-le nu numai īn scopul — atins īn parte — al iesirii tatarilor din razboi, ci chiar īn acela al atragerii lor īn coalitia antiotomana. īn primele luni ale anului 1597, Mihai a mijlocit si participat la negocierile de pace dintre Transilvania si Imperiul otoman. O mediatie importanta — ceruta de Poarta — a fost cea a patriarhilor de Con-stantinopol si Alexandria. Din corespondenta lor cu domnul Ţarii Romīnesti reiese ca, īn ce priveste īncheierea pacii, Mihai Viteazul īntelegea sa plateasca tribut, dar pentru rest sa nu cedeze nimic: nici o farīma din independenta tarii, niciuna din cetatile cucerite — « doreste ca turcii sa preia tributul, dar pentru rest sa fie lasat īn pace »l.

Pozitia lui Mihai Viteazul era atīt de ferma īncīt, īn martie 1598, turcii au fost nevoiti sa cedeze din pretentiile lor si sa accepte īn principiu pacea, īn conditiile fixate de negociatorii Ţarii Romīnesti. La aceasta a contribuit si colaborarea militara cu rasculatii sīrbi si bulgari, īntrucīt « sīrbii si bulgarii tineau cu Mihai si asteptau cu nerabdare sa-1 vada trecīnd la dīnsii, ca sa se īnchine lui ». Acestia sīnt anii cīnd īncepe sa se desfasoare, sub obladuirea lui Mihai Viteazul, actiunea pentru o rascoala generala a Bulgariei, īntreprinsa de Dionisie Rally, mitropolit de Tīrnovo. Cu ajutorul acestei colaborari militare si prin presiunea trupelor romīnesti, Mihai Viteazul permanentiza īn teritoriile de la sudul Dunarii o anumita stare de nesiguranta

1 Hurmuzaki, IV/2, p. 57 si 223. 62 — c. 1180

si instabilitate. īncheierea tratatului a fost grabita de actiunea ofensiva de mare amploare din octombrie 1593.

Pentru a veni īn ajutorul aliatilor, asediati greu īn Oradea, trupele romī-nesti au atacat prin surprindere si au distrus o armata turceasca līnga Nicopole, dupa care au nimicit cetatea Nicopole, au trecut prin foc si sabie tot tinutul pīna la Balcani si apoi, tot prin surprindere, au nimicit doua armate turcesti līnga Vidin si līnga Cladova.

Cronica interna ne da data precisa pentru īncheierea pacii: 6 octombrie 1598. Fapt este ca, dupa aceste evenimente, la Dunare a fost liniste aproape deplina, exceptie facīnd incursiunile obisnuite ale bandelor neregulate, si ca, la sfīrsitul anului 1598, conditiile lui Mihai Viteazul erau incluse īn conditiile preliminare ale pacii turco-austriece, care va esua īnsa.

Ca atare, la sfīrsitul anului 1598 si la īnceputul anului 1599, Ţara Romī' neasca nu era numai un stat cu independenta consolidata, ci o forta politica si militara de care cele doua mari puteri antagoniste — Imperiul habsburgic si Imperiul otoman — trebuiau sa tina seama īn ce priveste desfasurarea uite-rioara a razboiului, o forta politica si militara īn stare sa extinda considerabil sfera actiunii sale.

4. PRIMA UNIFICARE A ŢĂRILOR ROMĪNE. ĪNCERCAREA DE REORGANIZARE A STATULUI FEUDAL (1599—1600)

īn cursul anilor 1599—1600, a avut loc unul din cele mai importante evenimente din istoria poporului nostru: prima unificare politica a teritoriului romīnesc. Aceasta se realizeaza la sfīrsitul veacului al XVI-lea, īn conditiile unei conjuncturi internationale si ale unor premise interne favorabile.

īnlaturarea dominatiei otomane la nord de Dunare deschidea o problema noua īn viata internationala a vremii, problema tarilor romīne. Fiecare din marile puteri apropiate, si īn primul rīnd Imperiul habsburgic si Polonia, īncerca sa ia locul dominatiei otomane asupra acestor tari. Din aceasta cauza se fauresc diverse īndreptatiri juridice si se pun īn circulatie proiecte de unire a celor trei tari romīne, sub patronajul diferitelor puteri straine. Astfel, chiar īn ajunul īnceperii actiunii de unificare īntreprinse de Mihai Viteazul, curtea de la Praga punea īn circulatie planul crearii unui mare stat habsburgic, alcatuit din Ungaria, Transilvania, Moldova si Ţara Romīneasca *.

Dar nu numai marile puteri, ci si tarile romīne īnsesi cautau sa foloseasca īn interesul lor curentul general de unificare. Acesta este sensul alcatuirii, īn 1594, a confederatiei antiotomane a tarilor romīne, slabita ulterior de iesirea Moldovei si de schimbarile din Transilvania. Acelasi era sensul actiunilor impe­riale din 1597—1598, de anexare —nu prin tratate de alianta, ci prin īncorpo-

1 A. Veress, Documente, V, p. 248.

rare — la sistemul habsburgic, a Transilvaniei si Ţarii Romīnesti. Toate acestea īnsa erau sau proiecte, sau numai īncercari īncepatoare.

Unificarea politica īn adevaratul īnteles al cuvīncului a fost cea īncercata īn 1599 si īntreprinsa de principala forta politica si militara din spatiul carpato-dunārean, Ţara Romīneasca.

Posibilitatea ca Ţara Romīneasca sa foloseasca conjunctura internationala favorabila si sa devina forta motrice a unificarii a fost creata de rezultatele inci­piente ale unui proces de dezvoltare interna. Domnia, īn lupta pentru salvarea statului centralizat domnesc, a repurtat o biruinta vremelnica, īmpiedicīnd, pentru un scurt rastimp, instaurarea regimului boieresc. Schimbarea, treptata, a raportului de forte īntre domnie si opozitia boiereasca a facut cu putinta īn acest rastimp īncercarea de reorganizare a statului feudal.

Primele rezultate ale acestei īncercari — evidente īn prima jumatate a anului 1599 — au facut ca Ţara Romīneasca sa dispuna de soliditatea interioara si de capacitatea militara necesara marii actiuni care urma sa fie īntreprinsa. Biruinta a fost īnsa vremelnica si conditiile istorice erau — īn mare — coapte pentru instaurarea regimului boieresc; marea boierime alcatuia forta dominanta a clasei conducatoare, iar domnia, īn lupta ei, se baza doar pe o minoritate. Gruparea « domneasca » a boierimii nu putea oferi domniei forta social-politica necesara īnfaptuirii principalelor teluri ale actiunii. Din aceasta cauza, īncer­carea de reorganizare a statului feudal — care trebuia sa se loveasca de o īmpo­trivire puternica — nu a putut fi asigurata decīt prin instaurarea temporara a unui regim autoritar al domniei, realizat, īntre altele, prin smulgerea puterii militare din mīinile marilor boieri.

La acest regim autoritar se referea regele Poloniei īn vara anului 1600, cīnd īl acuza pe Mihai Viteazul nu numai ca vrea sa unifice statal cele trei tari romīnesti, dar si ca vrea sa domneasca « absolut ». īn acest sens trebuie īnte­leasa si lupta īndīrjita a lui Mihai Viteazul pentru recunoasterea caracterului ereditar al domniei, īn care privinta cele mai importante momente sīnt semnarea tratatului de la Tīrgoviste, din 1598, si numirea fiului sau, īn decembrie 1599, ca domn al Ţarii Romīnesti. Acest fapt nu a fost o dovada de slabiciune, de cedare, īn fata boierimii — care nu ar fi vrut un domn peste doua tari — ci de tarie, pentru ca Mihai Viteazul continua sa fie domn al Ţarii Romīnesti, semnīnd hrisoave īn aceasta calitate. Iar deasupra divanului de la Tīrgoviste exista un alt sfat domnesc pentru problemele mai importante, la Alba Iulia, care lua hotarīri pentru īntreg teritoriul aflat sub autoritatea lui Mihai Viteazul.

Tendinta unei participari mai active la administrarea

īntarirea rolului auto- statului feudal se īnregistreaza īnca din anii 1595—1596
ritatii centrale īn gu- . . ... « .. . . ^ , ri

, ., , , si se intensifica in anii urmatori. Constatam, astfel, o vernarea statului feudal *

vadita diversificare a actelor de cancelarie — care īnainte erau mai ales hrisoave de proprietate; apar īntr-un numar mare ordonantele

puterii centrale — « poruncile domnesti » — ilustrare a īntaririi controlului domnesc asupra administratiei statului feudal si a īngradirii autonomiei anterioare a organelor locale. Poruncile domnesti privesc mai ales reglemen­tarea activitatii organelor locale ale domniei īn raport cu mosiile feudale, obstile taranesti, orasele — dau directive chiar dregatorilor «particulari» ai mosiilor boieresti — si cīte o data au rost de arbitraj īntre diferitele categorii sociale. īntarirea rolului autoritatii domnesti īn guvernarea statului feudal capata adesea forma concreta a «ispravniciei» domnesti; formula « si ispravnic īnsasi spusa domniei mele » este mai frecventa īn vremea domniei lui Mihai Viteazul decīt īn timpul domniilor precedente.

O marturie a acestei tendinte este si intensificarea activitatii cancelariei domnesti, manifestata nu numai prin īnmultirea actelor de cancelarie īntocmite, ci, totodata, prin marirea aparatului propriu-zis al cancelariei domnesti. Hri­soavele domniei lui Mihai Viteazul — mai ales cele din ultimii ani — se refera staruitor la activitatea dregatorilor locali ai domniei, īn special īn probleme de hotarnicie, unde sīnt pomeniti ca « oameni domnesti », alaturi de boieri.

īntre dregatorii locali un loc de frunte īl ocupa banul de Craiova; bania Craiovei avea o cancelarie organizata dupa modelul cancelariei domnesti si a desfasurat īn anii domniei lui Mihai Viteazul o activitate mai intensa ca īnainte īn ce priveste reglementarea diferitelor litigii de mosii; aceasta activitate — ma­joritatea hrisoavelor Craiovei fiind ulterior confirmate de catre domnie — martu­risea de asemenea controlul efectiv exercitat de autoritatea centrala asupra celei mai importante dregatorii locale.

Unul din aspectele cele mai importante ale īncercarii de īntarire a rolului domniei īn guvernarea statului feudal este vizibilul efort al lui Mihai Viteazul de a constitui un vast domeniu domnesc. Numarul foarte mare de achizitii, tendinta de a Ie concentra īn complexe teritoriale omogene, sublinierea īn acte a deosebirii dintre achizitiile facute ca boier si cele ca domn indica īncercarea de a constitui un mare domeniu rural al domniei (probabil marit cu pamīnturile raialelor eliberate de sub dominatia otomana), prin care se urmarea, īn acelasi timp, cīstigarea unei nete superioritati economice asupra marilor boieri si obti­nerea unor surse importante de venituri, atīt de necesare actiunii politico-mili-tare īn desfasurare.

Reorganizarea aparatului militar. Cea mai mare atentie a fost acordata īnsa de domnie reorganizarii aparatului militar. Sub presiunea evenimentelor interne si externe, smulgerea din mīna marii boierimi a ceea ce mai ramasese din mono­polul feudal al armelor si statornicirea unui monopol militar al domniei era o arzatoare necesitate. Domnia nu putea sa astepte cristalizarea procesului de reorganizare interna. Din aceasta cauza, lipsa de concordanta dintre puterea militara — de care dispunea domnia — si puterea politica reala — de care dis-

punea marea boierime — a fost un factor de slabire, care a dus, pīna la sfīrsit,, la esecul politicii interne si externe a lui Mihai Viteazul.

Tendinta cea mai importanta a reorganizarii aparatului militar este consti­tuirea unei puternice ostiri de mercenari. Sensul istoric al acestei tendinte era< clar: peste tot unde se manifesta fenomenul, el ilustreaza lupta autoritatii cen-trale pentru independenta fata de aristocratie. Aceasta tendinta e vadita la Mihat Viteazul īnca de la īnceputul domniei, dovada grija pentru ostasii cu leafa īn anii 1595—1596 K Momentul de cotitura este īnsa īn anii 1597—1598; el se gaseste mentionat īn cronica interna astfel: «Dupa aceia, Mihai voda, deaca pierdu atītea voinici, el fu scīrbit. si īncepu a trimite pen toate tarile streine, ca sa strīnga voinici viteji si aduse Iesi si cazaci si de tot feliul de oameni, cari-1 erau de folos » 2. īntr-o convorbire cu reprezentantul imperial, īn septembrie 1597, domnul se plīngea ca nu putea conta pe steagurile boieresti si ca o baza sigura militara nu-i puteau oferi decīt mercenarii3. Aceasta arata ca Mihai Viteazul era hotarīt sa-si constituie o forta militara proprie si ca īntreaga Iul hipta pentru obtinerea subsidiilor imperiale avea īn vedere nu constituirea unei forte militare oarecare, ci a uneia care sa fie īn acelasi timp, pentru domnie, si o forta de sprijin politic. Pentru aceasta domnul insista sa capete bani, nu oameni, pe care urma sa-i recruteze domnia, potrivit necesitatilor politice; astfel, apare fireasca preferinta pentru mercenarii sud-dunareni si cazaci, mai devotati domniei decīt cei germani sau apuseni. Pīna īn anul 1599, domnul organizeaza cīteva corpuri de mercenari, platiti din subsidiile imperiale sau din mijloace proprii.

īn al doilea rīnd, īn ce priveste reorganizarea aparatului militar, tendinta era spre largirea locului ocupat de elementul pamīntean sau īmpamīntenit: voluntari adusi din sudul Dunarii, slujitori — mai ales « darabanti » — cuprinsi adesea īn notiunea de «lefegii », īmpreuna cu mercenarii, dar independenti de acestia — si, alaturi de ei, oameni «trasi la oaste » de catre recrutori numiti de domn, tocmai cu scopul alcatuirii si a unei forte militare interne neboieresti si nemercenare. īn sfīrsit, īn aceasta noua structura a aparatului militar se acorda o mai mare importanta ca īn trecut boierimii marunte a « rosilor », laudata de straini 4 si al carei loc īn aparatul militar oglindea rolul pe care-1 ocupa īn actiunea politica a domniei. Aceasta nu facea sa scada importanta acordata de Mihai recrutarii mercenarilor, data fiind superioritatea tehnico-militara a acestora.

Cadrul de functionare a acestui aparat militar reorganizat īncepea sa-1 depaseasca pe cel feudal propriu-zis; se constata, astfel, existenta unor corpuri militare teritoriale, care nu mai aveau nimic comun cu mosiile feudale din regiu-

A. Veress, Documente, IV, p. 208.

2 Istoria Ţārii Romīnesti, p. 65.
8 A. Veress, op. cit., V, p. 94.
4 Hurmuzaki, III, p. 431.

nile respective, ci cu īmpartirile administrative, cu dregatoriile locale ale dom­niei, deci. Marii boieri comandau aceste corpuri teritoriale — ca cele ale Craiovei, Jiului, Mehedintilor *, de pilda — nu īn calitate de boieri, ci de comandanti de armata. Din aceasta cauza, «tabara » — locul unde se concentrau fortele militare mobilizate — era a domniei, si numai a domniei; prezenta domnului īn tabara — cīteodata timp de cīteva luni, ca īn 1596 sau 1599 2 —era nu numai impusa de necesitatea apararii īn fata unor primejdii externe, ci slujea totodata si ca mijloc eficace de presiune interna, īn lupta pentru īntarirea pozitiilor domniei fata de marea boierime.

Fixarea raporturilor dintre stat si biserica. Biserica a avut un rol important īn desfasurarea actiunii politice a domniei lui Mihai Viteazul. Faptul ca cei mai multi prelati semnasera tratatul de la Alba Iulia arata ca biserica trebuia neutralizata, sau chiar cīstigata de partea domniei, īn lupta ei īmpotriva instau­rarii regimului boieresc. īn aceasta directie a fost folosita īn mare masura influ­enta patriarhului de Constantinopol — īn acelasi timp mediator īn tratativele dintre Mihai Viteazul si Poarta — si apoi cea a mitropolitului de Tīrnovo, Dionisie Rally, sfetnic de seama al domnului Ţarii Romīnesti.

Pentru cīstigarea bisericii, domnia acorda cu generozitate, din domeniul domnesc — considerabil marit, prin confiscari si achizitii — danii de multe ori foarte importante.

īn afara de acestea, īn ce priveste fixarea raporturilor dintre stat si biserica, s-a trecut la masuri directe de reformare a organizarii interioare bisericesti, īntre care de cea mai mare importanta a fost asezamīntul de organizare a vietii manastiresti din 13 aprilie 1596. Prin acest asezamīnt, se interzicea amestecul boierilor īn viata interioara a manastirilor, se īntarea controlul « soborului » manastiresc asupra egumenilor si conducerii īn general, se delimitau atribu­tiile organelor bisericesti si ale organelor de stat īn ce priveste controlul asupra manastirilor 3.

Importanta asezamīnrului din 13 aprilie 1596 sta si īn aceea ca, fiind o hotarīre pentru toate manastirile, se aplica pe īntreg teritoriul statului, fapt caracteristic pentru un stat feudal centralizat, cu o autoritate centrala īn stare sa controleze īntreg teritoriul tarii.

īnsarcinarea episcopului Luca al Buzaului, īn 1596, cu misiunea diplo­matica de stringere a legaturilor cu Rusia, sau īncredintarea altor clerici cu misiuni de a influenta īn favoarea politicii lui Mihai Viteazul opinia publica transilvaneana, moldoveneasca sau cercurile ortodoxe din Polonia ne arata ca aceasta latura a politicii interne a domniei lui Mihai Viteazul a īnregistrat curīnd unele succese.

1 Istoria Ţarii Rominesti, p. 73.

1 Documente, B, veac. XVI, voi. VI, p. 201-231.

8 Ibidtm, p. 206-207.

lnfrīngerea opozitiei boieresti. Cristalizarea programului politic al dom­niei trebuia īn chip firesc sa adīnceasca conflictul dintre domnie si opozitia boiereasca. Conflictul dintre majoritatea si minoritatea fortei dominante a clasei conducatoare a īmbracat īn perioada anilor 1599—1600 forme vio­lente, cum sīnt acelea ale conspiratiilor si chiar ale razmeritelor boie­resti fatise.

Caracterul ireductibil al contradictiei dintre politica domneasca si telurile urmarite de o buna parte a marilor boieri a facut ca numerosi sfetnici si capitani — despre a caror « credinta » cronicile tarii au transmis o falsa imagine — sa conspire pe ascuns, sa participe la subminarea politicii domnesti. Un exemplu de acest fel este cel al conspiratiei lui aga Leca, cumparat de turci ca sa orga­nizeze asasinarea lui Mihai Viteazul, conspiratie neizbutita. Destul de grava trebuie sa fi fost de asemenea miscarea boiereasca din vara anului 1599, deter­minata de cresterea sarcinilor fiscale impuse boierimii, care a stabilit unele contacte cu Poarta *. O manifestare a ostilitatii crescīnde fata de politica lui Mihai Viteazul, din partea unei parti a marii boierimi, a fost si conspiratia Iul Radu Calomfīrescu, descoperita abia īn 1600 si īnabusita prin arestarea cape­teniei miscarii 2.

Caracteristica pentru aceasta perioada este stabilirea unor legaturi īntre opozitia boiereasca din tara si cea din Moldova, a unui plan de actiune comuna, la care se refera uneori boierii munteni fugiti īn Moldova, cīnd vorbesc de atitudinea boierimii din tara, lezata īn interesele ei. Se poate afirma ca īn anii 1599—1600 īncepe unificarea opozitiei boieresti, care, unita, va da lovitura finala — la sfīrsitul anului 1600 — domniei lui Mihai Viteazul. Pīna la aceasta data, īnsa, manifestarile opozitiei boie­resti nu erau periculoase pentru domnie, care era īn stare sa le īna­buse la timp.

Aceasta stare de lucruri din interiorul clasei boieresti īsi gaseste o con­firmare totala īn scrisoarea din septembrie, probabil 1598, trimisa de aproape toti boierii munteni celor fugiti din tara si īn care se cerea sprijinul Moldovei si Poloniei pentru alungarea lui Mihai si īnlocuirea acestuia cu Simion Movila. Scrisoarea-mesaj adresata de o grupare celeilalte grupari boieresti atesta procesul de unificare a opozitiei boieresti. Ea scoate la iveala gravitatea crizei raportu­rilor dintre domnie si marea boierime, determinata de īntarirea caracterului autoritar al domniei... «si Mihai voda atīta mare rau si mai mare napasti ne face, de cati am ramasu si cati amu haladuit de turci si de tatari, de dīnsul noi perim acum ... »3. Aceasta scrisoare arata ca, din cauza politicii lui Mihai Viteazul, se manifesta si un īnceput de īndepartare a gruparii « dom­nesti » a boierimii de domnie.

Mustafa Selaniki, Tarih (īn trad. rom. la Inst. de istorie).

2 Hurmuzaki, XII, p. 741.

8 Fotocopie la Inst. de istorie, dupa originalul de la Arh. de Stat din Varsovia.

Criza raporturilor din­tre Ţara Romīneasca si Transilvania

La 29 martie 1599, cardinalul Andrei Bāthory era ales principe al Transilvaniei īn locul lui Sigismund Bāthory, care abdicase a doua oara. Acest eveniment avea loc īn momentul īn care Mihai — prin soli si scrisori — trata cu imperialii extinderea si intensificarea razboiului antiotoman.

Alegerea lui Andrei Bāthory, īnfeudat īntru totul factiunii polone conduse de Ian Zamoyski, ameninta sa rastoarne toate aceste planuri. si īntr-adevar, imediat dupa alegere, principele Transilvaniei īncepea negocieri cu Poarta pentru iesirea Transilvaniei din razboiul antiotoman, cu pretul integrarii īn sistemul polon. īnconjurat din toate partile de dusmani, amenintat de un atac din partea lui Ieremia Movila, pregātindu-se pentru un eventual refugiu īn Rusia, Mihal Viteazul — īn aceasta faza a desfasurarii evenimentelor — accepta, pentru a cīstiga timp, sa īncheie un nou tratat cu Transilvania \ Dar tratatul īncheiat la Tīrgoviste, la 26 iunie 1599, nu avea nici o asemanare cu cel de la Alba lulia, īn afara de recunoasterea unei formale suzeranitati a lui Andrei Bāthory; se recunostea caracterul ereditar al domniei īn familia lui Mihai Viteazul, se consfintea independenta Ţarii Romīnesti īn raport cu Poarta otomana.

La mijlocul verii se precipita īnsa criza raporturilor dintre Transilvania si Ţara Romīneasca; nici una din parti nu avea interes sa mentina īn vigoare tratatul. Era clar ca regimul lui Andrei Bāthory tindea sa pregateasca terenul pentru instaurarea dominatiei polone īn Ţara Romīneasca; era de asemenea clar ca regimul lui Mihai Viteazul era un obstacol important īn calea realizarii unor astfel de planuri. īn aceste īmprejurari, Ian Zamoyski, Andrei Bāthory si Ieremia Movila au pornit o actiune comuna, avīnd ca scop scoaterea lui Mihai din domnie si īnlocuirea lui cu fratele domnului Moldovei, Simion Movila.

Un ajutor īnsemnat 1-a primit aceasta actiune din partea Portii, care a planuit chiar, se pare, īn īntelegere cu unii dregatori munteni, asasinarea lui Mihai Viteazul la Tīrgoviste, cu ocazia ceremoniei predarii unui nou steag de domnie de catre ceausi.

Proiectele acestea au capatat un caracter fatis cīnd Andrei Bāthory, printr-un trimis special al sau, i-a cerut lui Mihai Viteazul sa paraseasca domnia si sa plece din tara. īn felul acesta, sub presiunea evenimentelor, domnul Ţarii Romīnesti face cunoscut curtii imperiale planul sau de ocupare a Transilvaniei, ca singura iesire din impas.

Era clar ca numai unirea īn lupta antiotomana a tarilor romīne — dar pe alte baze decīt cele din 1594, si anume pe baza mai trainica a unificarii politice, si nu a legaturilor de suzeranitate-vasalitate — putea asigura consolidarea mal departe a independentei, cucerita cu atītea jertfe. O astfel de tendinta se mani-

1_A. Veress, Documente, V, p. 226 si 240; Hurmuzaki, III, p. 527.

i īnca din 1597, cīnd īntre Mihai si cancelarul ardelean Josika a fost discu-eventualitatea ca Mihai Viteazul sa fie proclamat domn al Ţarii Romīnesti, Transilvaniei si chiar al Bulgariei *.

i etapa a unificarii politice: Transilvania

Planul campaniei lui Mihai Viteazul īn Transilvania a fost calculat cu maiestrie, īn detalii care au fost realizate cu strictete. Armata a fost īmpartita īn doua coloane. Prima coloana, alcatuita din lefegii unguri si cazaci si din slujitori, sub conducerea personala a domnului Ţarii Romīnesti, a patruns īn Transilvania la 4/14 octombrie 1599, pe la Brasov, pentru a se uni cu numeroasele detasamente ale secuilor, dusmani de moarte ai familiei Bāthory, care le rapise libertatile. Cea de-a doua coloana, formata din corpurile teritoriale din Oltenia, sub comanda banului Udrea si a Buzestilor, patrundea īn Transilvania cīteva zile mai tīrziu, prin pasul Turnu Rosu. La 16/26 octombrie, cele doua coloane s-au unit līnga Sibiu, chiar īn momentul īn care Andrei Bāthory termina concentrarea fortelor sale adunate īn pripa.

Batalia s-a dat la selimbar, līnga Sibiu, la 18/28 octombrie. Armata lui Andrei Bāthory avea o artilerie si o cavalerie destul de puter­nice, pe care comandantii sai au voit sa le puna īn valoare. Astfel, la īnceputul luptei, artileria lui Bāthory a provocat armatei lui Mihai pierderi grele iar īn sparturile provocate de artilerie au patruns unitatile de cavalerie. īn rīndurile armatei lui Mihai Viteazul a īnceput sa-si faca loc deruta. īn acest moment al bataliei — din nou ca si la Calugareni — interventia personala a lui Mihai a determinat victoria. īn fruntea unor unitati de elita, « cu cea mai mare vitejie si īndrazneala, prin pericolul la care s-a expus » 2, domnul Ţarii Romīnesti a aruncat īnapoi armata lui Andrei Bāthory cu atīta violenta īncīt rīndurile aces­teia au fost rupte si īnvalmasite īn asemenea masura ca nu si-a gasit salvarea decīt prin fuga.

Dupa aceasta victorie, trupele lui Mihai Viteazul au intrat triumfal īn Alba Iulia si au ocupat īntreg teritoriul Transilvaniei, īn cetatile careia au fost instalate garnizoane.

Organizarea guvernarii Transilvaniei. Cu toate ca vechiul sistem admi­nistrativ al Transilvaniei a fost īn linii mari mentinut, era vadita de la īnceput tendinta spre unificarea politica si chiar spre statornicirea unei administratii romīnesti. īn sfatul de la Alba Iulia au fost introdusi imediat, pe līnga nobi­limea transilvaneana, dregatori din Ţara Romīneasca. Acestia, īmpreuna cu subalternii lor, executau multe dintre hotarīrile sfatului sau ale domnului si controlau aplicarea lor. Modul de organizare a guvernarii tindea sa capete īn acest fel īnfatisarea a doua administratii paralele, cea veche si cea noua, civila

1 A. Veress, Documente, V, p. 100-103, 109-113.

2 Hurmuzaki, IU/1, p. 360-361.

— alcatuita din dregatorii domnului — si militara — formata din capitanii si pīrcalabii cetatilor numiti de domn — paralelism ilustrīnd, īn fapt, actiunea de unificare, dar care, perpetuīndu-se, a creat o situatie de nestabilitate si nesiguranta.

Vechile institutii si,* īn primul rīnd, dieta, au fost pastrate. īn vremea stapīnirii lui Mihai Viteazul īn Transilvania au fost convocate trei diete. Prima dieta, tinuta īntre 20 si 28 noiembrie 1599 la Alba Iulia, a hotarīt o impunere generala foarte grea, īn bani si īn natura, a confirmat restituirea privilegiilor acordate de domn secuilor, a obtinut din partea lui Mihai Viteazul juramīntul de a respecta cu sfintenie drepturile nobilimii si ale oraselor libere si a luat masuri drastice pentru a īnabusi miscarea iobagilor īnceputa o data cu ocuparea Transilvaniei de catre armata Ţarii Romīnesti. A doua dieta, care s-a tinut la Brasov, īntre 12 si 15 martie 1600, a hotarīt o noua impunere exceptionala si a īnasprit si mai mult masurile īndreptate īmpotriva iobagilor. A treia dieta, īntrunita la Alba Iulia, īntre 20 si 27 iulie 1600, a hotarīt, īn afara de masurile obisnuite privitoare la alte impuneri si obligatii, noi masuri contra iobagilor, dar si unele īmbunatatiri cu privire la situatia preotilor si a iobagilor romīni.

Caracterul general al guvernarii lui Mihai Viteazul īn Transilvania era de cedare īn fata nobilimii. Aceasta cedare era īnsa atenuata de cītiva factori caracteristici: masurile largi luate īn favoarea secuilor, unele masuri modeste, de ocrotire a populatiei romīnesti, majoritare; impunerea generala, de care nu era scutita nobilimea si care alcatuia premisa unui fel de egalitate fiscala; presiunea exercitata tot timpul asupra clasei conducatoare de catre regimul militar de ocupatie.

Campania din Transilvania, īnfrīngerea si moartea cardi-

Cnza raporturilor nalului Andrei Bāthory, reprezentantul intereselor polone
dintre Ţara Romī- , ., i - i • - j - - i_-

. . „ , m spatiul carpato-dunarean, trebuiau sa duca in chip

neasca si Polonia «-ir

firesc la un conflict deschis cu Polonia. Acesta se agra­vase de altfel brusc īn timpul verii anului 1599, probabil din cauza actiunii comune a lui Andrei Bāthory, Zamoyski, leremia Movila si Poarta, īn vederea rasturnarii lui Mihai. Ca un fel de represalii, acesta ordona o incursi­une fulgeratoare asupra Oblucitei, unde sīnt atacati, pradati si raniti, īmpreuna cu turcii, numerosi negustori poloni si moldoveni, incident care a contribuit la agravarea raporturilor dintre Ţara Romīneasca si Polonia l. La sfīrsitul anului 1599, coroana Poloniei a oprit recrutarea cazacilor de catre emisarii lui Mihai Viteazul si a ordonat mobilizarea palatinatelor de la granita de miazazi.

Autoritatea de care se bucura domnul Ţarii Romīnesti — mai ales dupa ocuparea Transilvaniei — era atīt de mare, īncīt regele Poloniei a acceptat, īn martie 1600, sa duca tratative cu Mihai Viteazul, pe baza planului elaborat de Mihai de a uni cele trei tari romīnesti sub sceptrul sau si de a se supune Polo»

1 P. P. Panaitescu, Documente, p. 77.

niei. Un factor activ īn agravarea acestei crize a fost Ieremia Movila, care — execu-tind ordinele lui Ian Zamoyski — a īmpiedicat buna desfasurare a tratativelor dintre regele Poloniei si Mihai Viteazul, atītīndu-1 tot timpul īmpotriva domnului Ţarii Romīnesti. Ruperea tratativelor, cauzata de manevrele lui Ieremia Movila, 1-a convins pe domn ca trebuia numaidecīt īnlaturata baza permanenta de intrigi si actiuni ostile, cīteodata periculoase, pe care o constituia regimul lui Ieremia Movila.

Campania din Moldova, rezultat al crizei raporturilor dintre Ţara Romī-neasca si Polonia, era īn acest fel urmarea hotarīrii domnului de a ataca primul, atunci cīnd ruptura devenise evidenta.

A doua etapa a uni­ficarii politice: Moldova

īn vederea īnfaptuirii celei de-a doua etape a unificarii, la 2 mai 1600, Mihai Viteazul ordona trupelor sa treaca muntii din Transilvania īn Moldova. Pregatirea grabita a campaniei a fost determinata si de prezenta lui Sigismund Bāthory la Suceava, ceea ce parea sa promita un atac moldo-polon īmpotriva Transilvaniei.

La 5 mai, un corp de oaste, trecīnd fulgerator muntii, ataca Suceava, īntre timp, pe valea Trotusului se angaja lupta cu ariergarzile moldo­venesti. Dupa ocuparea orasului Bacau— la 18 mai — armata s-a īmpartit īn patru coloane, dintre care trei au pornit asupra Sucevei, prin Bistrita, Baia, Roman. Dupa un scurt asediu, la 16 mai 1600, armata Ţarii Romīnesti se afla īn cetatea Sucevei. La Verbia, īntr-o noua lupta — cīteva zile dupa caderea Sucevei — Mihai Viteazul cīstiga o noua victorie īmpotriva resturilor armatei adverse. La 28 mai 1600, īn desfasurarea rapida a campaniei, trupele lui Mihai se aflau īn fata Hotinului, pe care, īnsa, cu toata īndrazneala atacului, nu izbutesc sa-1 ia, din cauza lipsei artileriei de asediu. O alta coloana, condusa de Baba Novac, ocupa teritoriul dintre siret si Prut si instaleaza o garnizoana īn orasul Iasi. Dupa cīteva īncercari fara rezultat, Mihai Viteazul renunta la asediul Hotinului. Unitati ale trupelor sale au patruns adīnc īn teritoriul Poloniei, pentru ca, prin actiuni de diversiune, sa īmpiedice mobilizarea fortelor polone, iar īn sud au ocupat cetatile Tighina, Cetatea Alba, Chilia si Ismail. Campania din Moldova se īncheia astfel cu ocuparea, īn mai putin de o luna, a tarii, exceptie facīnd doar cetatea Hotinului.

La 27 mai 1600, Mihai Viteazul dadea din Iasi un hrisov īn care se intitula « domn al Ţarii Romīnesti si Ardealului si Moldovei », formula ce se va repeta īn toate hrisoavele sale moldovenesti. Dorind sa puna īn scaunul Moldovei pe stefan, fiul lui Petru schiopul, sau pe Marcu, fiul lui Petru Cercel, Mihai Viteazul nu-i considera pe acestia decīt ca loctiitori, «ispravnici » ai sai, ca Nicolae Patrascu pentru Ţara Romīneasca. O adunare a boierilor pare a-1 fi cerut domn pe Nicolae Pātrascu, ceea ce Mihai nu a īncuviintat, numind o cīrmuire de patru boieri, īn frunte cu Udrea banul.

Fig. 286. — Document din 1600 sept. 26, dat de Mihai Viteazul ca domn al celor trei tari romīnesti.

īn Moldova, ca si īn Transilvania, se pastra vechea organizare politico-administrativa a statului, dar se vadea, īn acelasi timp, tendinta de a pune deasupra acesteia un organ de conducere dependent de domnul Ţarii Romīnesti. Programul unificarii reiese clar din īnsasi actiunea de organizare, care urmarea crearea unei baze politice statornice. Mihai Viteazul punea īn acest fel īn valoare experienta cu rezultate oarecum negative din Transilvania, unde īmpotrivirea

Fig. 287. — Scrisoarea autografa a lui Mihai Viteazul, īn care-si exprima dorinta de a uni cele trei tāri romīnesti.

nobilimii era foarte mare. Se pare ca, īn īmprejurarile din mai—iunie 1600, a fost convocata o dieta boiereasca — poate chiar mai larga, a mai multor stari — care avea tocmai ca scop dobīndirea unei astfel de baze politice. Scutirea generala de dari pentru locuitorii satelor si oraselor, despre care vorbesc unele izvoare1, nu era, desigur, o usurare acordata numai taranilor si orasenilor, ci totodata si boierilor, deoarece impunerea fiscala devenise generala īn ultimele decenii ale veacului al XVI-lea. Fireste ca aceste hotarīri erau limitate de regimul apasator de ocupatie militara, care a īmpiedicat īn buna masura aplicarea sl dezvoltarea unor masuri pozitive.

īn actiunea de organizare a guvernarii Moldovei initiata de Mihai Viteazul, un loc important īl ocupa biserica, a carei forta materiala si spirituala voia s-o foloseasca pentru planurile sale. Toate actele semnate de Mihai īn vremea guver­narii sale moldovenesti sīnt īntariri de proprietati ale bisericii. Semnificativ este mai ales sinodul de la Iasi, din iunie 1600, īn care īnaltii prelati fugiti īmpre­una cu leremia Movila erau caterisiti si declarati decazuti din drepturile lor. Mitropolit al Moldovei devenea Dionisie Rally, sfetnicul lui Mihai Viteazul. Rostul principal al acestui sinod era īnsa altul, si anume consfintirea

Hurmuzaki, IV, p. 73.

legitimitatii domniei lui Mihai Viteazul īn Moldova, fapt confirmat de juramin­tele de credinta catre domn ale episcopilor de Roman si Radauti.

Aceste acte alcatuiesc documente ale unei practici si gīndiri politice care tintea la īnfaptuirea unificarii politice a tarilor romīne. Scurta guvernare moldo­veneasca ilustra limpede si constiinta unei asemenea actiuni, si perseverenta realizarii ei. Tratativele, īncepute imediat, cu Polonia, pentru recunoasterea domniei lui Mihai Viteazul īn Moldova, dovedesc de asemenea acest fapt.

Tratativele cu impe­rialii pentru Transilva­nia si Moldova. Im­periul otoman si des­fasurarea procesului de unificare

Imediat dupa biruinta de la selimbar, īncepeau īntre domnul Ţarii Romīnesti si curtea imperiala de la Praga tratativele pentru definitivarea titlului juridic de sta-pīnire asupra Transilvaniei si apoi a Moldovei, tratative care aveau sa se desfasoare īn tot timpul actiunii de unificare politica. Ele au fost duse fie prin reprezentantii lui Mihai Viteazul — Petru Armeanul si apoi banul Mihalcea si vistiernicul Stoica — trimisi īn misiune diplomatica la Praga, fie prin consilierii imperiali David Ungnad, Mihail Szekely si apoi Bartolomeu Pezzen (fost ambasador la Constantinopol), acreditati pe līnga curtea de la Alba Iulia a domnului Ţarii Romīnesti. Punctele de vedere au fost clare si ireductibil diferite de la īnceput. Pentru Mihai Viteazul si sfetnicii sai, ceea ce a fost cīstigat prin forta armelor si corespundea īmplinirii unor nazuinte mai vechi nu trebuia pierdut. Ocuparea Transilvaniei si apoi a Moldovei erau etape necesare ale unificarii politice. Instruc­tiunile si raspunsurile lui Mihai Viteazul, pastrate īn limba romīna — repre-zentīnd deci exprimarea directa a gīndirii sale politice — oglindesc fermitatea acestui punct de vedere.

Constiinta lui Mihai Viteazul, īn ce priveste rostul sau istoric de īnte­meietor de familie domnitoare īn toate cele trei tari romīnesti, este ilustrata de texte categorice: « pentru aceasta slujba si nevointa ce s-au nevoit, sa-i lase Ţara Romīneasca si tara Ardealului sa-i fie de mosie lui, si cine sa va tinea den feciorii lui sa le fie mosie » x; sau mai tīrziu, referitor la Moldova: « Alta, pohteaste tara Moldovei, sa fie de mosie pre fiiul lui si pre feciori si pre feate ca si Ţara Romīneasca » 2. In acest sens, cererea lui Mihai Viteazul de retro­cedare a cetatilor din « Partium » nu trebuie īnteleasa ca o īnselare a domnului de catre nobilimea din Transilvania, interesata sa provoace vrajba īntre domn si īmparat, ci ca nazuinta realista de a avea si dinspre apus acoperirea strategica a teritoriului unificat politiceste.

Acest program s-a izbit, fireste, de rezistenta imperialilor, care doreau integrarea celor trei tari īn sistemul habsburgic, dar neunite, nelegate īntre ele. Realitatea unificarii teritoriului romīnesc era īnsa atīt de puternica, īncīt curtea de la Praga a trebuit pīnā la urma sa cedeze si s-o accepte, la īnceputul lunii

N. Iorga, op. cit., p. 477.

2 Ibidem, p. 483.

septembrie 1600, pe baza unei solutii de compromis, conform careia Transil­vania urma sa fie cīrmuita de Mihai Viteazul, cu titlul de guvernator, nu de principe. Ridicarea generala a nobilimii din Transilvania, īn septembrie-octombrie 1600, a fost, īntre altele, raspunsul la īncheierea acestei īntelegeri, care consfin­tea īntr-o anumita masura unificarea politica si-i acorda īn acest fel legiti­mitatea.

Regimul de autoritate domneasca nu excludea faptul ca, īntre altele, actiunea de unificare politica a tarilor romīne avea ca scop desfasurarea razboiului īn conditii favorabile. Experienta militara acumulata arata ca o lovitura hotarī-toare nu putea fi data turcilor, īn spatiul carpato-dunarean, decīt prin lichidarea pozitiilor turcesti care īnconjurau Transilvania dinspre apus. īn felul acesta s-a cristalizat conceptia strategica — īmpartasita si promovata de Mihai Viteazul — ca toate fortele trebuie concentrate pentru cucerirea Timisoarei. īntreg planul militar alcatuit īn acest sens a fost zadarnicit de īntorsatura evenimen­telor din toamna anului 1600. Existenta acestui plan nu a ramas necunoscuta turcilor; cu toate acestea, īn tot timpul actiunii de unificare — pīna la sfīrsitul anului 16C0 — Imperiul otoman s-a plasat pe o pozitie de expectativa. īncercarea de represalii, din martie 1599, pentru īnfrīngerile de la Nicopole, Vidin si Cla-dova, din 1598, a fost amīnata mai bine de un an si jumatate, īn care timp fortele turcesti nu au facut decīt putine īncercari agresive.

Autoritatea lui Mihai Viteazul devenise atīt de mare, īncīt, īn perioada anilor 1599—1600, Imperiul otoman este cel care are initiativa consolidarii armistitiului cu Ţara Romīneasca. Aceasta problema a nascut chiar grave disen­siuni īn sīnul guvernului otoman, unde se poate vorbi de doua partide, pentru sau contra pacii cu Ţara Romīneasca. īn primavara anului 1600, Poarta mediaza chiar aplanarea conflictului īn dezvoltare dintre Ţara Romīneasca si Polonia si intervine la curtea din Varsovia pentru īnceperea tratativelor cu Mihai Viteazul. Pasivitatea otomana, ca si cedarea imperiala, aratau ca unificarea politica a teri­toriului romīnesc dadea o anumita impresie de soliditate, de unde politica de asteptare si de evitare a actelor de agresiune.

5. CAUZELE EsUĂRII UNIRII POLITICE A ŢĂRILOR ROMĪNE

Unificarea politica a teritoriului romīnesc a fost de scurta durata. A tinut ceva mai mult de un an si s-a prabusit īn mai putin de doua luni. Esecul a fost cauzat, īn primul rīnd, de stadiul istoric īn care se afla dezvoltarea lega­turilor dintre cele trei tari romīnesti. īntarirea progresiva a legaturilor dintre acestea — pe plan economic, politic si cultural — īn veacurile XV—XVI si mai ales dupa instaurarea dominatiei otomane, a facut cu putinta unirea tarilor romīne din 1599- 1600. La sfīrsitul veacului al XVI-lea, īnsa, se constata ca dezvoltarea legaturilor economice nu tinuse cadenta cu cele politice si

culturale. Unitatea de actiune īmpotriva cotropirii — si apoi a jugului turcesc — constiinta unitatii de neam si de limba, solidaritatea romīnilor din cele trei state feudale — toate acestea erau mai intense decīt schimbul reciproc de marfuri; din aceasta cauza abia aparusera primele elemente ale formarii unei piete comune a celor trei tari romīnesti — proces care va dura timp de veacuri. Or, o conditie absolut necesara pentru o centralizare interstatala, care ar fi. cuprins īntr-un stat Transilvania, Moldova si Ţara Romīneasca, ar fi fost tocmai existenta unui īnceput de piata interna comuna a celor trei tari. Existenta acestor legaturi a facut posibila unirea; lipsa lor de tarie a deter­minat destramarea ei.

In al doilea rīnd, o centralizare interstatala de acest fel cerea, de aseme­nea, ca o conditie necesara, desavīrsirea procesului de centralizare interna, īmpiedicata de lupta clasei feudale pentru preluarea puterii politice. Neputinta domniei de a rezolva aceste contradictii facea imposibila constituirea unei baze social-politice statornice. Prima contradictie, antagonista, era cea dintre interesele generale ale clasei boieresti si interesele masei producatorilor directi — mai ales ale celor de la sate — care, solidara cu razboiul antiotoman, nu a putut, īn acelasi timp, pactiza cu politica de clasa a regimului politic pe care se baza īnsasi desfasurarea razboiului. A doua contradictie era cea dintre minori­tatea boiereasca pe care se sprijinea domnia lui Mihai Viteazul si majoritatea alcatuind opozitia boiereasca — spartura īn forta dominanta a clasei conduca­toare, care provoca framīntari si disensiuni.

Regimul de autoritate domneasca trebuia sa faca īn acest fel fata unei lupte interne pe doua fronturi: frontul luptei de clasa si acela al luptei politice din propria clasa. Domnia a putut sa poarte, fara a fi īnfrīnta, aceasta lupta numai īn conditiile dobīndirii suprematiei militare; dar suprematia militara, obtinuta īn conditiile date, mai ales prin mijloace de forta, nu putea fi decīt efemera. De aceea, īncercarea de reorganizare a statului feudal, ca si īncercarea de unificare politica a teritoriului romīnesc, au fost efemere.

īn situatia de la sfīrsitul veacului al XVI-lea si īnceputul veacului al XVII-lea, cīnd boierimea se afla īnca īn plina dezvoltare, o alta clasa nu putea sa fie purtatoarea acestei actiuni de īnsemnatate istorica. Dar, īn numele īntregii clase boieresti, nu orice regim politic putea sa o duca la bun sfīrsit, ci numai regimul politic al domniei autoritare, capabil sa desavārseasca centralizarea statului feudal, conditie istorica fundamentala a unificarii politice. Prabusirea regimului de domnie autoritara a trebuit sa īnsemne din aceasta cauza si prabu­sirea īncercarii de unificare.

īn afara de cauzele derivīnd din stadiul de dezvoltare a legaturilor dintre cele trei tari si din evolutia contradictiilor interne, esecul din toamna anului 1600 se datora si faptului ca interesele de stat ale marilor puteri īnconjuratoare veneau īn contradictie cu eventualitatea consolidarii īn spatiul carpato-dunarean a unui stat centralizat puternic. Se poate spune, deci, ca īncercarea de unificare

politica a teritoriului romīnesc nu a izbutit pentru ca s-a lovit de īmprejurari istorice vitrege. Cu atīt mai mare este astfel īndrazneala si perseverenta oame­nilor care au luptat pentru īnfaptuirea ei.

m Legatura » lui Mihai

Viteazul si framīntarea

satelor din Ţara

Romīneasca

īn Ţara Romīneasca, contradictia interna, antagonista, a fost agravata de aplicarea «legaturii» lui Mihai Viteazul, prin care se anula dreptul de stramutare al taranimii dependente, se generaliza legarea de glie a rumīnilor. Legarea de glie nu schimba de pe o zi pe alta situatia de fapt a taranimii, ci īnsemna consfintirea juridica a unei situatii social-economice deja existente. Nici actul juridic denumit «tocmeala », « īntocmirea », « aseza-mīntul» lui Mihai, nu a fost elaborat si promulgat dintr-o data, ci reprezenta īncheierea unei actiuni care acopera īn timp aproape īntreaga domnie a lui Mihai Viteazul.

Asezamīntul se concretiza printr-un hrisov care trebuia sa fie aplicat pe īntreg teritoriul tarii; el nu a putut, ca atare, deveni realitate decīt īn momentul cīnd aparatul de stat domnesc era īn stare sa asigure aceasta aplicare, deci īn anii 1597—1198 (daca boierii la Alba Iulia au impus īn tratat includerea unei clauze privitoare la serbii fugiti dintr-o tara īn alta, aceasta se datora īn primul rīnd faptului ca, īn acel moment, domnia nu era capabila sa asigure aplicarea unei astfel de masuri). Din aceasta cauza, existenta asezamīntului trebuie legata de activitatea crescīnda a aparatului central si local, de dregatori angrenati de catre domnie īn actiunea de « asezare » a tarii (recensamintele fiscale, activi­tatea mai intensa a « crestatorilor de bir », mentionarea mai frecventa a catas-tihelor domnesti etc).

« Legatura » lui Mihai scotea la iveala, īntr-o deplina lumina, caracterul de clasa al regimului de domnie autoritara. « Legatura » — corespunzīnd inte­reselor generale ale clasei boieresti — nu avea de ce sa fie respinsa de regimul de domnie autoritara; ea a fost folosita de marea boierime pentru instau­rarea regimului boieresc, iar de domnie pentru «īmblīnzirea» opozitiei boieresti.

Caracterul de clasa al «legaturii» este indicat si de intensificarea, con­statata īn vremea lui Mihai Viteazul, a cotropirii pamīnturilor taranesti si a « vecinirii » taranilor. Domnia a favorizat, pe aceasta cale, acumularea unor mari averi boieresti, ceea ce avea semnificatia unei actiuni politice constiente. Se favoriza, īn acest fel, cresterea domeniului domnesc, a averii personale a domnului, a bisericii, a boierimii partizane. Era firesc ca astfel de īmprejurari sa determine īmpotrivirea crescīnda a maselor taranesti. Se dezvolta, astfel, īn anii din urma ai domniei lui Mihai Viteazul, cīnd primejdia otomana īncetase de a mai fi grava, o puternica framīntare a taranimii, care īmbraca forma miscarii de rascumparare, a nesupunerii la lucru, a spargerii unor sate īntregi, a alcatuirii unor cete de haiduci. Aceasta framīntare trebuie sa fi avut un caracter general,

63 — c. 1180

la care fapt se refera, īntre altele, hrisovul lui Radu serban, din 19 aprilie 1603, īn care se spune: « cīnd a fost Mihai voda domn īn Ardeal si cīnd s-a fost ridicat toate satele din tara sa se judeceasca »l.

Framīntarea satelor provoca o stare de tulburare, de anarhie interna, care — mai ales īn a doua jumatate a anului 1600 — a grabit caderea lui Mihai. Daca un sat īntreg, ca Radovanul, de pilda, putea sa apuce — īn cautarea «milei» domnesti — calea lunga a peregrinarii de la Bucuresti la Alba Iulia, de aci la Iasi si apoi la Fagaras2, aceasta arata si gradul sufe­rintei taranesti, dar si — la sfīrsitul domniei lui Mihai Viteazul — un īnceput de destramare interna.

Miscarea taraneasca, din Transilvania

Prima etapa a unificarii politice — ocuparea Transilva­niei de catre armata Ţarii Romīnesti — a fost īntīmpinata de taranimea transilvaneana printr-o puternica miscare de revolta īmpotriva vechilor stapīni feudali ai tarii. Miscarea taraneasca din Transilvania a atins o intensitate atīt de mare, īncīt parea sa puna īn primejdie īnsasi fiinta statului feudal. Trebuie mai īntīi subliniat, īn aceasta privinta, caracterul general, de miscare a taranimii romīne si maghiare, īmpotriva asupritorilor comuni — magnatii si nemesii Transilvaniei. Informatia unor izvoare cu privire la caracterul exclusiv romīnesc al miscarii nu trebuie sa īnsele; nobilimea ardeleana avea interes sa raspīndeasca o imagine gresita despre miscarea din 1599—1600, sa-i dea o culoare exclusiv etnica si nu sociala, pentru ca sa justifice īn acest fel actiunile de represiune antiromīnesti. Hotarīrile dietelor īn legatura cu reprimarea miscarii taranesti, afirmatii ca cele ale cronicarului Fr. Miko: «Secuimea s-a rasculat asupra nobilimii, īncepīnd sa le pustiasca si sa le arda casele»3— arata neadevarul unor asemenea insinuari.

īn afara de acest caracter de lupta sociala generala, miscarea taraneasca din Transilvania — daca tinem seama de stirile bogate din izvoarele diploma­tice — a avut si un pronuntat caracter romīnesc. Se pare ca, īn perioada prega­tirii campaniei care trebuia sa duca la victoria de la selimbar, Mihai Viteazul ar fi agitat «īntreaga plebe a romīnilor din Transilvania, prin actiunea tainica a calugarilor sai».

Fapt este ca taranimea romīna din Transilvania a īntāmpinat intrarea lui Mihai Viteazul printr-o miscare care vadea o anumita solidaritate de neam. Ocuparea Transilvaniei de catre armata comandata de domnul Ţarii Romī­nesti crea iluzia īnlaturarii asupririi de neam. Ţaranii romīni din Transilvania se īnfatisau, astfel, la sfīrsitul veacului al XVI-lea, ca o clasa sociala īn care era

Documente, B, veac. XVII, voi. I, p. 78.

2 Ibidem, veac. XVI, voi. VI, p. 378, 388-389.

3 I. Craciun, stiri despre Mihai Viteazul la cronicarul transilvanean Fr. Mikā, īn An.
Inst. ist. nat., Cluj, IX, p. 500.

profund īnradacinata constiinta unitatii etnice, īntr-o forma mai puternica decīt la boierime.

Evenimentele ulterioare au aratat īnsa ca asteptarile taranimii trebuiau sa fie īnselate. Solidaritatea feudala a fost mai puternica decīt cea etnica si reprimarea singeroasa, propusa de diete si īntreprinsa de regimul lui Mihai Viteazul, a lovit īntreaga taranime, pierzīndu-se īn felul acesta sprijinul pe care era dispusa sa-1 acorde taranimea transilvaneana, īn general, si cea romīneasca, īn special.

īn Transilvania, Mihai Viteazul a acordat unele īnlesniri secuimii, preotimii romīne si, īntr-o masura mai mica, iobagilor romīni. Acestea nu estompeaza īnsa decīt īn mica masura caracterul adīnc de clasa al regimului lui Mihai Viteazul. Experienta transilvaneana este ilustrativa pentru domnia lui Mihai Viteazul: incapacitatea de a dobīndi o solida baza de masa.

Masele populare din

Moldova si regimul lui

Mihai Viteazul

Actiunea politica si militara īntreprinsa de Mihai Viteazul s-a bucurat de adeziunea maselor moldovenesti. Aceasta adeziune a īmbracat — īn timpul campaniei militare — forma colaborarii dintre populatie si unitatile militare moldovenesti si cazacesti rasculate īmpotriva lui Ieremia Movila. īntr-o stire se spune: « moldovenii, rasculīndu-se, au īntors armele īn sprijinul lui Mihai, īmpotriva lui Ieremia Movila»*. Ocupantii poloni nu ezitau sa afirme ca cel mai mult se tem de moldoveni si nici sa vorbeasca de actiunile comune ale taranilor moldoveni si ale celor din Podolia īmpotriva feudalilor poloni, sa precizeze rolul acestei miscari īn destramarea si risipirea armatei lui Ieremia Movila. Victoriile de la Suceava, Verbia etc. s-au datorat īn buna parte dezer­tarilor īn masa din armata moldo-polona.

Aportul moldovenesc la īnaintarea trupelor lui Mihai Viteazul avea un pronuntat caracter politic si social, īn Moldova neexistīnd o asuprire de neam. Instaurarea regimului lui Mihai Viteazul era privita ca īnlaturarea regimului nobiliar, impresie desigur īntarita de masurile, luate īnca de la īnceputul scurtei domnii moldovenesti, de atenuare a fiscalitatii īmpovaratoare. Dar si īn Moldova s-au īnvederat cu repeziciune limitele regimului de domnie autoritara. Renun­tarea la scutirile de dari si impunerea deosebit de grea a producatorilor directi, pe de o parte, apasarea ocupatiei militare, pe de alta parte, explica lipsa de sprijin din partea maselor moldovenesti.

Astfel la sfīrsitul verii anului 1600, baza social-politica a regimului lui Mihai Viteazul īn Ţara Romīneasca, Transilvania si Moldova devenea tot mai īngusta. Orice lovitura externa putea fi īn acest fel deosebit de grava, cu atīt mai mult cu cīt īn interior se dezvolta īntre, timp actiunea fatis ostila a marilor feudali.

1 Hurmuzaki, IV/2, p. 24.

Marea boierime a Ţarii

Romīnesti si problema

Transilvaniei

īn legatura cu problema Transilvaniei s-au cristalizat pozitiile profund contradictorii ale celor doua grupari politice principale ale boierimii: gruparea de opozitie si cea «domneasca ». Dupa ocuparea militara a Tran­silvaniei, gruparea boiereasca de opozitie se transforma cu repeziciune īntr-o grupare īnchegata unitar, sub conducerea Buzestilor. Opozitia acesteia la diferi­tele actiuni politice si militare ale domniei se manifesta sub mai multe aspecte, īn primul rīnd — dupa ce reprezentase cīndva interesele lui Sigismund Bāthory — gruparea politica aflata sub conducerea Buzestilor se īnfatiseaza, īn īmprejurarile luptei pentru consolidarea independentei si ale primei etape a unificarii politice, ca reprezentīnd interesele Habsburgilor. īn aceasta privinta, parerea lor era clara: erau pentru renuntarea la Transilvania, īntr-un raport din noiembrie 1599 catre curtea de la Praga, se spunea: « Boierii romīni si mai ales Buzestii nu sīnt doritori ca domnul sa ramīna īn aceasta tara si s-o pastreze pentru el»*. De altfel, cronica zisa a Buzestilor īmpartaseste īntru totul, īn privinta problemei Transilvaniei, aceasta parere.

īn al doilea rīnd, se constata o vadita unitate de interese īntre marea boierime grupata īn jurul Buzestilor si marea nobilime din Transilvania. Radu Buzescu si Dionisie Rally — care īn Transilvania a jucat mai mult rolul de agent al Buzestilor si al imperialilor pe līnga domn — au īmpiedicat cu multa perse­verenta orice actiune a domniei menita sa reprime manevrele nobilimii, īncīt cronicarul Szamoskozy are cuvinte de calda recunostinta la adresa lui Radu Buzescu. Toate acestea nu faceau decīt sa pregateasca terenul pentru « hicle-nirea» din toamna anului 1600, īn īmprejurarile invaziei polone īn Ţara Romīneasca.

Fata īn fata cu gruparea Buzestilor, se afla gruparea «domneasca » a boierimii, care sprijinea regimul lui Mihai Viteazul si, ca atare, era pentru pas­trarea Transilvaniei. Acest punct de vedere era considerat īntr-un raport imperial ca « un lucru cerut cu īncapatīnare de boieri, care spera sa dobīndeasca īn tara (īn Transilvania) bunuri frumoase si venituri » 2. Cei mai consecventi partizani ai acestei atitudini politice erau banul Mihalcea, logofatul Teodosie si vistier-nicul Stoica. Cauzele acestei atitudini erau: nesiguranta din Ţara Romīneasca din pricina puterii Buzestilor si, īn acelasi timp, atractia pentru marile bogatii ale Transilvaniei. De aceea au cerut si au capatat de la Mihai Viteazul castele si mosii si au īmpins domnia la īngaduirea abuzurilor, cīteodata foarte grave, savīrsite de trupele de ocupatie.

Se poate spune ca regimul de domnie autoritara a fost slabit nu numai de lupta dintre gruparile boieresti īn problema Transilvaniei, ci si de faptul

1 Hurmuzaki, III, p. 352.

2 Ibidem, XII, p. 789.

ca gruparea boiereasca din jurul domniei era principala responsabila pentru starea de anarhie din Transilvania, care a facut ca, īn toamna anului 1600, Mihai Viteazul sa se gaseasca descoperit īn fata dusmanilor sai.

Opozitia nobilimii tran­silvanene si a marii bo­ierimi moldovene fata de regimul lui Mihai Viteazul

Cu toate ca regimul lui Mihai Viteazul i-a mentinut privilegiile si chiar a luat unele masuri ca s-o cīstige de partea sa, nobilimea transilvaneana a opus o rezis­tenta īnversunata — imediat dupa victoria de la selimbar — mai īntīi sub forma neacordarii de ajutoare financiare, a refuzului de a executa obligatiile, a colportarii min­ciunilor etc, pīna cīnd a putut trece la lupta fatisa, la insurectia generala. O prima cauza a acestei opozitii era de natura politica. Nobilimea din Transil­vania nu avea īncredere īn regimul politic instaurat de Mihai Viteazul, nu i se parea destul de bun pazitor al privilegiilor si drepturilor ei. Favorizarea taranimii secuiesti, reprimarea insuficient de sīngeroasa — dupa parerea nobililor

a miscarii taranesti, asprimea aratata fata de nesupunerea nobilimii, toate
acestea mareau neīncrederea si o transformau īntr-o ostilitate crescīnda. De
aci provin toate īnvinuirile aduse regimului lui Mihai Viteazul, care ar fi fost
dusman al nobilimii, opresor si omorītor de nobili, protector al iobagilor
īmpotriva nobilimii. De aci toate acuzatiile ca Mihai Viteazul ar fi intentionat
sa-i ucida pe toti « nemesii Ardealului ».

O alta cauza a acestei opozitii era de natura etnica. īn regimul lui Mihai Viteazul de « stapīnire romīneasca », nobilimea feudala din Transilvania vedea primejdia amenintatoare de a pierde averile īn favoarea boierilor din Ţara Romī­neasca. De aci toata ura nestinsa īmpotriva guvernarii romīnesti a Transilvaniei, toate īnvinuirile aduse lui Mihai Viteazul ca voia sa goleasca Transilvania de maghiari si sa-i īnlocuiasca cu romīni si sīrbi. Dusmania nobilimii din Transil­vania fata de regimul lui Mihai Viteazul a contribuit īn mare masura la caderea acestuia. Nobilimea — īn numele apararii regimului nobiliar — a jucat rolul de mobilizatoare a feudalilor din tarile vecine, Polonia si Moldova, īmpotriva regimului de autoritate domneasca. Corespondenta īntretinuta īntre o nobilime

ca un tot organizat — si alta scoate la iveala acest rol de mobilizare, care
a daunat atīt de mult actiunii lui Mihai Viteazul.

Ca si contra domniei lui Aron, marea boierime moldoveana a ales aceeasi metoda de lupta si fata de regimul lui Mihai Viteazul: exilul voluntar, refuzul de colaborare. Ca si nobilimea din Transilvania, marii boieri ai Moldovei, ca un corp organizat, si-au manifestat ostilitatea fata de īncercarea de unificare politica. īn interior, anularea scutirii de dari a boierimii si regimul de ocupatie militara au īmpiedicat o colaborare efectiva īntre boierimea moldoveana si regimul lui Mihai Viteazul. īn Moldova s-a vadit, mai clar chiar ca īn Transil­vania, ca fara sprijinul marilor boieri nu se putea guverna o tara īn care marea boierime era forta dominanta a clasei conducatoare. Pe aceasta baza, boierimea

moldoveana colaboreaza cu nobilimea din Transilvania si cu sleahta polona — printr-un fel de alianta a regimurilor nobiliare īmpotriva regimului lui Mihai Viteazul si, implicit, īmpotriva unificarii politice.

Ostilitatea marilor pu­teri fata de unificarea politica a tarilor romīne

Atitudinea marilor puteri vecine: Imperiul habsburgic, Imperiul otoman, Polonia, a fost de neta ostilitate fata de unificarea politica a teritoriului romīnesc. Aceasta lovea īn planurile habsburgice si polone de a īntemeia, sub egida proprie, un sistem politic si militar īn spatiul carpato-dunarean, ca si īn planurile Imperiului otoman de a-si restaura dominatia īn aceasta regiune.

Cu toate cererile lui Mihai Viteazul, din vremea pregatirii campaniei din 1599, imperialii nu au dat acestuia o īncuviintare expresa, ci poate doar una tacita. Campania din Moldova nu a fost de asemenea aprobata. Tratativele īn jurul stabilirii titlului juridic definitiv de stapīnire asupra Transilvaniei au vadit de la īnceput ostilitatea curtii de la Praga fata de actiunea lui Mihai Viteazul. īn aceasta privinta, un rol deosebit 1-a jucat staruinta generalului G. Basta, coman­dantul trupelor imperiale din Ungaria de sus, si a nuntiului apostolic Malaspina, de a calomnia si a denigra faptele lui Mihai. Din aceasta cauza, īn timpul guver­narii romīnesti a Transilvaniei, propunerile de actiune militara comuna ale lui Mihai nu au fost ascultate. Cererile de ajutor din timpul concentrarilor masive de trupe polone din vara anului 1600 nu au fost luate īn seama si, pīna la urma, s-a ajuns la situatia ca un general imperial, George Basta, sa sprijine miscarea nobiliara īmpotriva unui aliat al Imperiului, iar dupa īnfrīngerea acestuia sa se īnfatiseze ca mostenitor «legal » al situatiei.

Pentru Imperiul otoman, regimul lui Mihai Viteazul era « autorul tuturor relelor din Ardeal si Moldova » *. Posibilitatea restaurarii dominatiei otomane īn tarile romīne era conditionata de īnlaturarea acestui regim. Din aceasta cauza, la Constantinopol, īn intervalul de timp dintre toamna anului 1599 si toamna anului 1600, s-a desfasurat o febrila activitate diplomatica si de pregatiri militare īn vederea īmpiedicarii, la momentul oportun, a actiunii de unificare politica.

Un adversar primejdios, a carui interventie a pus, de fapt, capat actiunii de unificare, a fost Polonia. Trebuie subliniata aci conceptia politica prin care se justifica interventia polona. īn īmprejurarile caracteristice ale vremii, īn toamna anului 1600, actiunea lui Ian Zamoyski se īnfatisa ca reprezentanta tipica a regimului nobiliar. Din aceasta cauza, actiunea propagandistica a cance­larului Poloniei, de pregatire si apoi de justificare a interventiei, īnfatiseaza mai īntīi regimul lui Mihai Viteazul ca primejdios din punct de vedere social, ca un regim politic al « taranilor ». Ofensa cea mai curenta la adresa lui Mihai — mare boier si dregator īnainte de a fi domn — era aceea ca e « taran », « taran

1 P. P. Panaitescu, Documente-, nr. 61.

ambitios si ahtiat dupa slava » x. īn al doilea rīnd, regimul lui Mihai Viteazul era considerat ca reprezentīnd primejdia instaurarii unei stapīniri straine īn Polonia. Este sigur ca Mihai Viteazul a īntretinut legaturi strīnse cu nobilimea ortodoxa din Polonia, ca emisarii sai au īntreprins o anumita actiune de agitatie īn straturile mai de jos ale societatii, ca lupta victorioasa īmpotriva dominatiei otomane si desfasurarea actiunii de unificare politica a tarilor romīne a stīrnit admiratie si simpatie īn societatea polona contemporana.

īn aceste īmprejurari s-a faurit poate planul īndraznet al domnului de a īnlatura factiunea lui Ian Zamoyski de la putere si de a deveni rege peste un stat urias, īnglobīnd Polonia, tarile romīne si chiar Bulgaria 2. Fapt este ca pri­mejdia acestui plan pentru Polonia era considerata atīt de grava, īncīt pentru organizarea campaniei a fost socotita necesara chiar amanetarea tezaurului regal.

Singura putere mai apropiata de teritoriul romīnesc care a a\ut o atitu­dine de simpatie fata de regimul lui Mihai Viteazul a fost Rusia. Apropierea ei de coalitia antiotomana, din cauza contradictiei de interese cu Polonia, a prilejuit lui Mihai Viteazul trimiterea episcopului Luca, īn 1597, la Moscova, unde au fost stabilite legaturi politice strīnse si s-a obtinut chiar un ajutor īn bani. La sfīrsitul anului 1599, la Praga, cu prilejul unor tratative ruso-imperiale, au avut loc si negocieri īntre trimisul lui Mihai Viteazul, Petru Armeanul, si reprezentantii tarului Boris Godunov. Polonia banuia chiar existenta unei aliante īntre Mihai Viteazul si Moscova. stirile din sursa polona ilustreaza faptul ca succesele lui Mihai Viteazul erau folosite de Rusia pentru a obtine concesii din partea Poloniei si ca desfasurarea nefavorabila pentru romīni a evenimentelor din toamna anului 1600 a contribuit — īn problemele ruso-polone — la unele succese diplomatice ale lui Ian Zamoyski. Departarea si angajarea īn probleme interne si externe complicate au īmpiedicat Rusia sa-si extinda ajutorul, astfel ca unificarea politica a tarilor romīne s-a gasit singura īn fata a trei mari puteri dusmane.

Actiunea de unificare s-a desfasurat cu o forta atīt de mare, īncīt nici o actiune agresiva nu a fost īntreprinsa pīna la aparitia primelor semne de dezagregare interna. īn astfel de īmprejurari, regimul lui Mihai Viteazul nu a putut face fata framīntarilor interne si unei triple agresiuni externe.

Pierderea Transilvaniei

Insurectia nobiliara s-a dezlantuit la 1 septembrie 1600, o data cu refuzul nobilimii de a participa la dieta convo­cata la Sebesul Sasesc. Planul nobilimii transilvanene era de a-si concentra fortele īn asteptarea celor ce trebuiau sa vina din Polonia si din Moldova, cu Sigismund Bāthory. īntīrzierea acestui ajutor a precipitat īntelegerea dintre generalul Basta si nobilime. Tradarea lui aga Leca, care a predat lui Basta cetatile Chioarul si Uioara, a usurat unirea trupelor lui Basta cu cele ale nobilimii.

I. Corfus, Mihai Viteazul si polonii, anexa LXXVL

2 P. P. Panaitescu, o£. cit., doc. 49, 63.

La 18 septembrie 1600, s-a desfasurat lupta de la Miraslau, unde armata lui Mihai Viteazul a suferit o grava īnfrīngere. Aceasta nu s-a datorat īntr-atīta inferioritatii numerice, cīt faptului ca victoria decisiva a fost cīstigata īn chip firesc de o armata moderna, īmpotriva uneia īn curs de modernizare. La Miraslau, si-au spus cuvīntul armamentul si tactica de lupta, superioare, ale armatei lui Basta, fara de care trupele nobilimii din Transilvania ar fi fost īnvinse cu desa-vīrsire.

Retragīndu-se cu putine trupe, Mihai Viteazul se opreste la Fagaras, si de aci la Rīsnov, unde asteapta īntaririle menite sa-i refaca armata. īntre timp, se dezlantuia īn īntreaga Transilvanie o sīngeroasa teroare contra celor care luptasera īn armata lui Mihai Viteazul. Prigoana lovea īn primul rīnd tara­nimea romīna si secuiasca.

Aceasta situatie a schimbat cu repeziciune starea de spirit, astfel ca, la sfīrsitul lunii septembrie, cu oastea refacuta, dupa sosirea fortelor proaspete din Ţara Romīneasca, care īn acest fel se arata īn continuare capabila de a fi o puternica rezerva militara, Mihai Viteazul dispunea de o armata si de conditii cu care ar fi putut īncerca recucerirea Transilvaniei. īntr-adevar, el īncearca sa ia cu asalt Brasovul. īntorsatura pe care au luat-o evenimentele īn Moldova si primejdia īn care se afla Ţara Romīneasca l-au obligat īnsa sa renunte la Transil­vania si sa-si īncordeze toate puterile pentru apararea tarii de bastina. Cu generalul Basta si cu starile Transilvaniei ajunsese īntre timp la un armistitiu, care-i aco­perea īn felul acesta flancul de miaza-noapte.

Pierderea

O data cu pierderea Transilvaniei avea loc si pierderea

.... . _„ .. Moldovei. Hotarīrea lui Ian Zamoyski, care conta mai

Moldovei si a Ţaru r°~* ,

Romīnesti a*es Pe puterea factiunii sale, fusese luata de ia sfīrsitul

verii. La īnceputul lunii septembrie, īn momentul cīnd

īn Transilvania se producea ruptura dintre nobilime si Mihai Viteazul, trupele polone patrundeau īn Moldova. La 27 septembrie, Suceava cadea īn mīinile asediatorilor poloni. Planul lui Zamoyski era ca din Moldova sa patrunda īn Transilvania si de acolo īn Ţara Romīneasca, pentru ca, īn acest fel, nimicirea lui Mihai Viteazul sa fie integrala. Evenimentele din Transilvania au deter­minat schimbarea planului de campanie: se puteau concentra toate fortele īmpotriva Ţarii Romīnesti.

La 1 octombrie, armata polona se gasea la granita dintre Moldova si Ţara Romīneasca, de unde Ian Zamoyski lansa un manifest catre boierimea Ţarii Romīnesti. īntre timp, Mihai se īntorcea īn Ţara Romīneascā, cu oastea din Transilvania. Dupa ce ocupa Buzaul, trupele polone īnfrīng detasamentele muntene īn doua lupte, la Naieni si Ceptura.

Batalia hotarītoare s-a dat la Bucov, pe Teleajen, la 20 octombrie 1600. Aci si-a spus cuvīntul superioritatea ca numar si armament a ostirii polone. Armata Ţarii Romīnesti a fost īnfrīnta si a trebuit sa se retraga. Dar forta militara

a tarii, desi foarte slabita, era īnca īn picioare. O invazie turceasca, la sfīrsitul lunii septembrie si īnceputul lunii octombrie, a putut fi astfel respinsa.

Retras īn Oltenia, la Craiova, Mihai Viteazul īsi reface armata si izbuteste sa sfarīme un complot boieresc si sa īnfrīnga o noua īncercare de ofensiva tur­ceasca. Dar la 25 noiembrie 1600, se da batalia de pe Arges, īn care armata de sub comanda lui Udrea este īnvinsa.

īn aceste īmprejurari, opozitia boiereasca de sub conducerea Buzestilor — care īn ultimele luni īl sprijinise pe Mihai de teama ca īnscaunarea lui Simion Movila sa nu aduca la putere gruparea boiereasca din Moldova — trece de partea noului domn, adus de ostile moldo-polone. Mihai nu mai avea alta solutie decīt cea a pribegiei.

Campania din 1601.

Asasinarea Iui Mihai Viteazul

Trecīnd prin Beius, Oradea, Debretin, Bratislava, Mihai ajungea la 12 ianuarie 1601 la Viena. Era hotarīt sa con­vinga curtea imperiala de dreptatea cauzei sale. Fortele care adusesera pierderea Transilvaniei, Moldovei si Ţarii Romīnesti, Basta si magnatii din Transilvania, continuau campania de discre­ditare, īmpotriva acestor minciuni si pentru a obtine ajutorul de care avea nevoie ca sa continue razboiul antiotoman, Mihai alcatuieste doua importante memorii: catre īmparatul Rudolf al Il'lea si catre ducele Toscanei. Aceste memorii contin o trecere īn revista a faptelor sale de arme, justificarea acti­unilor sale politice si militare, analiza raspunderilor pentru evenimentele din toamna anului 1600, si chiar o schita de program politic izvorīt din ura contra turcilor si contra nobilimii din Transilvania. Evenimentele trebuiau sa dea drep­tate argumentelor lui Mihai Viteazul.

īn februarie 1601, are loc īn Transilvania o noua insurectie nobiliara, care avea de scop readucerea pe tron a lui Sigismund Bāthory. Dintr-o data Mihai devine pentru curtea imperiala singura solutie a «problemei ardelene». La 1 martie 1601, el era primit īn audienta de īmparat si trebuia sa se īmpace cu generalul Basta, īmpreuna cu care primea si misiunea de a supune Transil­vania, fara nici o crutare pentru nobilime. Mihai Viteazul nu renuntase īnsa la vastele sale planuri.. īntr-o scrisoare din 1 mai 1601 catre boierii munteni, īn care se intituleaza «principe ereditar » al Ţarii Romīnesti, «guvernator si domn al Transilvaniei si Moldovei», Mihai se arata hotarīt sa reia actiunea de unificare politica. Corespondenta pe care o īntretine cu agentul sau din Transil­vania īn legatura cu recrutarile pentru viitoarea sa armata, arata ca aci se bucura de multa simpatie si era asteptat.

īn Ţara Romīneasca, boierimea—mai ales fosta grupare «domneasca» — īl cerea domn. Dupa ce complotul lui Udrea banul si Negrea spatarul a fost descoperit si partasii executati, o parte din fosta opozitie boiereasca trece si ea de partea lui Mihai. Regimul « moldovenesc » si « polonez » al lui Simion Movila izbutise pīna la urma sa determine o unitate de actiune a marii boierimi,

īn jurul numelui lui Mihai Viteazul. O data cu trecerea Buzestilor īn fruntea actiunii, rascoala īncepe la 10 iunie 1601 si se transforma īntr-un razboi civil īndelungat.

Pentru punerea īn aplicare, din nou, a planului lui Mihai Viteazul, trebuia īnsa mai īntīi īnlaturat Sigismund Bāthory din Transilvania. La Goraslau — la 3 august 1601 — armatele unite ale lui Mihai Viteazul si ale generalului G. Basta

Fig. 288. — Batalia de la Goraslau si sosirea la Praga a trofeelor cīstigate īn lupta (gravura publicata de Khevenhiller, Annales Ferdinandi, voi. V, Lipsea, 1722).

cīstigara o victorie hotarītoare. Calea spre stapīnirea Transilvaniei era deschisa, īmprejurarile de dinainte si de dupa lupta de la Goraslau aratau ca se tindea spre refacerea situatiei din 1599 —1600. Mihai Viteazul avea din nou la īnde-mīna forta militara necesara pentru reīnceperea actiunii de unificare politica. Fortele adverse erau īnsa puternice si nu mai puteau fi surprinse.

Solutia pentru īnlaturarea acestei piedici din calea stapīnirii austriece asupra Transilvaniei si a celorlalte doua tari romīnesti a fost suprimarea fizica a lui Mihai Viteazul. Din ordinul generalului Basta, īn ziua de 9 august 1601, a fost asasinat, īn cortul sau de pe Cīmpia Turzii, unul din cei mai mari generali si oameni de stat ai vremii sale. Asasinii — oameni de īnsemnatate marunta — au ramas cunoscuti īn istorie cu pretul acestei crime. Uciderea s-a petrecut

dupa toate regulile asasinatului, prin siretlic si surprindere. « si cazu trupul lui cel frumos ca un copaci, pentru ca nu stiuse, nici sa īnprilejise sabiia lui cea iute īn mīna lui cea viteaza. si-i ramase trupul gol īn pulbere aruncat, ca asa au lucrat pizma īnca dinceputul lumii. Ca pizma au pierdut pre multi barbati far de vina, ca si acesta » — spune cronica *.

Justificarea asasinarii — dupa care s-ar fi gasit scrisori de tradare, de īnte­legere cu turcii — era o minciuna, pe care o stiau ca atare autorii asasinatului

Fig. 289. - Asasinarea lui Mihai Viteazul (gravura publicata īn Le grand Theātre historique,

t. IV, Leyde, 1703).

si īn primul rīnd G. Basta. Aceste scrisori au aparut — trimise de Sigismund Bāthory — īnca din timpul verii; ele erau deci cunoscute īnainte si nu au īmpie­dicat pe īmparat sa-i īncredinteze lui Mihai o armata numeroasa. īnsusi G. Basta — si īmpreuna cu el si altii — si-a exprimat clar parerea ca nu putea fi vorba decīt de falsuri.

Asasinarea lui Mihai Viteazul a avut cu totul alte cauze. Ea era pregatita de mult; campania defaimatoare se desfasurase īnainte de asasinare. Toate acestea arata ca forte puternice doreau moartea lui Mihai Viteazul. Ea a fost rezultatul unei īntelegeri īntre acele forte pentru cate Mihai Viteazul īnsemna personificarea

1 Istoria Ţarii Romīnesti, p. 82.

unui regim politic ce putea sa puna īn primejdie si interesele politice ale nobilimii īn aceasta parte a Europei, si interesele de stat ale marilor puteri. si G. Basta, si Sigismund Bāthory, si Ieremia Movila, si I. Zamoyski, au colaborat, īn feluri diferite, la odiosul act de la 9 august 1601. īmpotriva a ceea ce reprezenta Mihai Viteazul s-au unit o clipa interesele cele mai divergente, atīt de mare era considerat pericolul legat de numele si de actiunile sale.

6. INSTAURAREA REGIMULUI BOIERESC ĪN ŢARA ROMĪNEASCĂ

sI MOLDOVA. SFĪRsITUL RĂZBOIULUI. RESTAURAREA

DOMINAŢIEI OTOMANE

Razboiul antiotoman nu a luat sf īrsit o data cu moartea lui Mihai Viteazul, ci continua pīna la 1606, cīnd se īncheie pacea generala cu Poarta. Razboiul s-a desfasurat īnsa cu o intensitate simtitor redusa, datorita dezvoltarii situatiei interne pe īntreg teritoriul romīnesc, caracterizata mai ales prin īnas­prirea luptelor dintre factiunile boieresti, īn conditiile unor domnii de autoritate limitata. īn acelasi timp, evolutia raporturilor internationale este marcata de faptul ca Imperiul habsburgic, īn fata unor dificultati interne din ce īn ce mai mari, se putea angaja tot mai putin īn razboiul cu Poarta.

īn primul deceniu al secolului al XVII-lea se manifesta īn continuare ideea unificarii teritoriului romīnesc — fie totala (actiunea lui G. Bāthory), fie partiala (unirea Moldovei si Ţarii Romīnesti sub Movilesti).

Preluarea puterii de catre boierii Buzesti

īn īmprejurarile din toamna anului 1600, fratii Buzesti — care parasisera cauza lui Mihai — se impun ca forta politica principala a clasei boieresti. Prezenta lui Preda Buzescu īn divanul lui Simion Movila i-a asigurat acestuia o anumita stabilitate a guvernarii, īntrerupta īnsa la mijlocul verii anului 1601. Evenimen­tele din Transilvania si, mai ales, prezenta lui Mihai Viteazul aproape de hotarele tarii sale de bastina au creat atmosfera propice rasturnarii situatiei din Ţara Romīneasca. īn iunie se dezlantuie īmpotriva lui Simion Movila o rascoala generala deosebit de puternica, īn fruntea careia, alaturi de Udrea banul si alti boieri, se aflau Buzestii. īn vara anului 1601, Buzestii preiau puterea si īncep sa guverneze Ţara Romīneasca, alcatuind o adevarata « locotenenta domneasca », care īntocmeste si semneaza hrisoave īn numele autoritatii centrale. Locotenenta domneasca a Buzestilor guverneaza statul feudal si īnainte de moartea lui Mihai Viteazul — probabil īn numele sau — dar si dupa moartea acestuia, īn nume propriu, pīna la numirea unui domn, care sa fie acceptat de ei.

īn politica externa, Buzestii se manifesta de la īnceput ca partizani ai aliantei cu imperialii, īn care scop Stroe Buzescu este trimis, īn toamna anului 1601, la Praga. Aci, īntre altele, a fost tratata si problema domniei Ţārii Romīnesti.

Fratii Buzesti au preferat ca scaunul domnesc sa fie ocupat de un voievod depen­dent de ei — cum spune īntr-o scrisoare G. Basta — decīt ca unul din ei sa ocupe tronul care le fusese oferit. Domnul propus de ei si de boierii din partida lor si acceptat de curtea imperiala de la Praga era Radu serban, fost paharnic īn divanul lui Mihai Viteazul.

De la sfīrsitul anului 1601, pīna spre toamna anului 1602, au avut loc lupte indīrjite, cu rezultate nehotarīte, īnsa, īntre cei trei candidati la scaunul domnesc al Ţarii Romīnesti: Radu serban, sprijinit de imperiali, Simion Movila, ajutat de Polonia, si Radu Mihnea, sprijinit de turci. Curīnd au ramas fata īn fata numai doi adversari: Radu serban si Simion Movila. La sfīrsitul lunii august si īn luna septembrie a anului 1602, la Naieni si apoi la Ogretin si Teisani, s-au dat luptele — īn care un rol de seama l-au jucat Buzestii si mai ales Stroe Buzescu — ce au dus la īnscaunarea statornica a lui Radu serban ca domn al Ţarii Romīnesti.

īn īmprejurarile luptelor din 1601— 1602, puterea si autoritatea Buzes­tilor au crescut foarte mult. Comentatorii straini ai evenimentelor din Ţara Romīneasca vorbeau adesea despre Buzesti ca de adevaratii stapīni, ca de « cei mai de frunte oameni ai tarii »1. Buzestii sīnt considerati ca « facatori » de domni, iar domnul e « ocrotit » sau adus pur si simplu de ei, īn asa fel īncīt īn septembrie 1602 — dupa consolidarea domniei — Radu serban cere sa i se acorde nu numai lui, ci si fratilor Buzesti, proprietati īn Transilvania.

Autoritatea politica si militara a Buzestilor īn vremea lui Radu serban, si mai ales īn primii ani ai dcmniei acestuia, era atīt de mare īncīt pe drept cuvīnt contemporanii se īntrebau daca tara are unul sau mai multi conducatori. īntr-un raport din 1602 al unui diplomat imperial, se recomanda sprijinirea lui Radu serban la dobīndirea unei mai mari autoritati personale fata de cea a Buzestilor, caracterizati astfel: « unul e ban de Craiova, altul, Radu clucerul, are minele de sare, īncīt īntreaga tara e īn mīinile lor, astfel ca supun saracimea la toate relele posibile iar domnul nu īndrazneste sa spuna ceva »...2. E firesc ca dom­nul īnscaunat de ei sa fie, cum spunea cronica inspirata de interesele Buzestilor: « īntelept, bun si milostiv si viteaz » 3.

Cīt timp traiesc, Preda si Radu Buzescu (Stroe moare īn 1602) ocupa locu­rile de frunte īn divanul lui Radu serban si se bucura din plin de politica de donatii si confirmari de proprietate a acestuia. Radu Buzescu este unul din principalii negociatori diplomatici ai lui Radu serban, atīt īn Transilvania, cīt si la Praga, cu care de altfel īntretine o corespondenta personala. Preda Buzescu comanda grosul fortelor militare. Dominīnd problemele politicii externe si de aparare, Buzestii dominau de fapt politica generala a statului, fiind capabili sa supravegheze miscarile domniei si sa īmpiedice īncercarile acesteia de politica independenta.

Hurmuzaki, VIII, p. 231, 232, 233.

2 Ibidem, IV/l, p. 327.

3 Istoria Ţarii Romīnesti, p. 85.

Regimul politic instaurat de Buzesti īn primul deceniu al veacului al XVII-lea se caracteriza, īn primul rīnd, prin īnasprirea necrutatoare a exploatarii si asupririi maselor. Un memoriu al lui Petru Armeanul — fostul sfetnic al lui Mihai Viteazul — arata īn 1604 ca: «poporul cel sarac, din cauza multimii celor mari si a multelor asupreli, e cu totul doborīt si nu mai stie īncotro sa se īndrepte »x. Cotropirile numeroase de pamīnturi taranesti din vremea lui Radu serban confirma de altfel aceasta situatie. Existenta unui numar īnca mare de boieri munteni, aflati īn exil īn Transilvania, Moldova, Polonia — de unde īntreprindeau tot felul de urzeli īmpotriva lui Radu serban si a Buzestilor — arata ca regimul politic al acestora, desi īncetase sa mai repre­zinte puterea unei singure familii boieresti, nu reprezenta īnca instaurarea deplina a regimului boieresc. Aceasta nu se putea realiza decīt īn conditiile restaurarii dominatiei otomane.

Continuarea si sfīrsitul razboiului antiotoman

īn 1602 — ca si īn anii 1598-1599 — schimbarile grave care aveau loc īn Transilvania puneau īn primejdie nu numai alianta dintre Ţara Romīneasca si Imperiu, ci īnsasi independenta fata de Poarta otomana. Dupa o īncercare anterioara, nereu­sita, a lui Sigismund Bāthory, nobilimea ardeleana se ridica īmpotriva stapīnirii habsburgice, sub conducerea lui Moise Szekely, cu puternic ajutor turcesc si tataresc. Detasamente romīnesti au sprijinit operatiunile trupelor imperiale īn Transilvania, dar fortele de sub comanda lui Moise Szekely erau net superioare, īn asa fel īncīt, data fiind situatia critica a generalului G. Basta, era nevoie de interventia īntregii armate a Ţarii Romīnesti. īn fruntea armatei sale, Radu serban trece muntii si la 17 iulie 1603 — līnga Brasov — se da o crīncena batalie, īn care Moise Szekely a fost ucis iar armata de sub comanda sa complet īnfrīnta. īn august 1603, trimisii domnului muntean au prezentat īmparatului la Praga — unde au fost primiti cu multa pompa si cinste — cele 40 de steaguri dobīndite īn batalia victorioasa de la Brasov.

Astfel, datorita interventiei Ţarii Romīnesti, a putut fi pastrat īn fiinta, īnca putina vreme, sistemul care lega sub autoritatea habsburgica cele doua tari romīnesti de dincolo si de dincoace de Carpatii meridionali. Mai tīrziu, īnsa, īn anii 1604-1605 — īn timpul miscarii conduse de stefan Bocskay — cīnd a devenit evident faptul ca imperialii nu erau īn stare sa poata mentine Transil­vania īn mīinile lor, Radu serban — ca sa nu fie prins īntre doua focuri (de la miazazi amenintau turcii) — a ajuns la īntelegere cu noul principe al Transil­vaniei, īn acest fel, sub o alta forma, legaturile de colaborare dintre cele doua tari continuau sa se mentina.

Interventia Ţārii Romīnesti īn problemele transilvanene nu era decīt o forma de continuare a razboiului antiotoman, deoarece o Transilvanie aliata cu

1 Hurmuzaki, IV/l, p. 404 si 385.

Fig. 290. — Piatra de mormīnt a lui Stroe Buzescu de la manastirea Stanesti, īn care este povestita lupta sa cu tatarii.

Imperiul otoman reprezenta o grava primejdie pentru independenta tarii. īn anii 1601— 1602, operatiunile militare se desfasoara mai ales īmpotriva bandelor de prada turco-tatare; si īn aceste īmprejurari, un rol important 1-a jucat forta militara spontana furnizata de masele taranesti. Operatiuni militare romīnesti dincolo de Dunare — mai ales īmpotriva Silistrei — se īnregistreaza īn iarna si primavara anului 1603, cīnd ele capata o amploare deosebita, care amintea īntr-o anumita masura expeditiile din vremea lui Mihai Viteazul.

Doua episoade importante scot la iveala implicatiile sociale ale razbo­iului antiotoman, conditiile de baza ale continuarii sau īncheierii lui. O īncer­care turceasca de a trece Dunarea si a ataca prin surprindere fortele militare care pregateau o noua expeditie transdunareana a fost zdrobita de cīteva cete de tarani din partea locului. Ceva mai tīrziu, cīnd ofensiva trupelor romīne īncepea sa se extinda pe teritoriul dobrogean, ea a īntīmpinat o īnversunata rezistenta din partea taranilor romīni, « fugari de tirania domnilor Moldovei si Ţarii Romīnesti »l. Aceste doua episoade aratau cīt de dificila si influentata de conditii locale devenea baza de masa a razboiului antiotoman, care nu mai putea fi continuat decīt cu mercenari si cu fortele aparatului militar reorganizat īn vremea lui Mihai Viteazul.

īn octombrie 1603, trupe romīnesti, sub comanda generalului G. Basta, participa la un atac asupra Timisoarei. īn 1604, noi pradachmi tataresti sīnt respinse. īn 1605, Poarta īncearca, fara succes, sa-1 īnlocuiasca pe Radu serban cu Radu Mihnea si, īn lipsa de o solutie mai buna, provoaca o agresiune — de altfel īnfrīnta — a lui Simion Movila. Nu numai Ţara Romīneasca, ci si Imperiul otoman simtea nevoia acuta a stabilirii pacii, cu atīt mai mult cu cīt produsele aduse alta­data din Ţara Romīneasca, Moldova si Transilvania erau din ce īn ce mai scumpe.

Aceasta stare de lucruri a facut ca, paralel cu tratativele de pace dintre imperiali si turci, Radu serban sa īntreprinda negocieri proprii īnca din 1604, iar īn 1605 sa obtina steagul de domnie de la Poarta.

Pacea de la Szitvatorok din 1606, care punea capat razboiului dintre impe­riali si Poarta īnceput īn 1593, consfintea statu quo ante. īn pace era inclusa si Ţara Romīneasca; prin aceasta se recunostea independenta ei si hotarul stabilit — cu exceptia Giurgiului — pe Dunare. Evenimentele ulterioare vor arata īnsa ca Imperiul otoman nu era dispus sa respecte clauzele pacii din 1606 — īn ce priveste tarile romīne — ci urmarea doar sa capete ragazul necesar pentru readucerea acestor tari, prin mijloace de forta, sub dominatia sa.

Regimul Movilestilor īn Moldova

īn Moldova, īn primul deceniu al veacului al XVII-lea, Movilestii dezvolta forma nobiliara a statului feudal centralizat, al carei proces de instaurare īncepuse īn vre­mea domniei lui Petru schiopul si se accentuase dupa ocuparea scaunului domnesc de catre Ieremia Movila, īn 1595.

N. Iorga, Studii si documente, IV, p. 117.

Din punct de vedere intern, caracteristica pentru tendintele acestui regim este capacitatea de achizitie de mosii si averi pe care o capata īn aceasta vreme — ilustrīnd un fenomen care devine constant — boierii mari dre­gatori. Folosind mijloacele constrīngerii extraeconomice pe care le puneau la dispozitie dregatoriile, marii boieri īsi rotunjesc cu repeziciune averile. Cazul lui Nestor Ureche, a carui avere īnregistreaza īn circa 10—15 ani o crestere de 5—7 ori, sau al lui Nicolae Prajescu, care īn cītiva ani dobīndeste 25 de sate, nu sint o exceptie a epocii, ci sublinierea unei reguli. īn acelasi timp, regimul Movilestilor sprijina cresterea vertiginoasa a averilor bisericii si manastirilor, nu numai īn ce priveste stapīnirile de sate, ci, totodata — ignorīnd interesele orasenimii — favorizeaza acapararea de catre biserica īn orase a celor mai bune locuri pentru comert. Favorizarea fortei dominante a clasei conducatoare, cu neglijarea intereselor celorlalte paturi boieresti, era specifica acestui stadiu al procesului de instaurare a regimului boieresc.

Din punct de vedere extern, Moldova continua sa fie īncorporata īn siste­mul politic polon. Dar, spre deosebire de anii de la sfīrsitul veacului al XVI-lea, se constata īn acest prim deceniu al veacului al XVII-lea o oarecare slabire a legaturilor dintre Moldova si Polonia, din cauza angajarii Poloniei īn aventura īmpotriva Rusiei, paralel cu cresterea subordonarii Moldovei fata de Poarta, fara a se putea vorbi īnca de o restaurare a dominatiei otomane. īnsusi regele Poloniei sfatuieste, īn 1609, pe domnul Moldovei sa-i apere mai activ interesele la Poarta. īnceputul departarii Moldovei de Polonia era vadit pentru lumea politica europeana; poate din aceasta cauza, pentru a īmpiedica o ulterioara defectiune, scaunul papal īncerca sa-1 convinga pe Ieremia Movila sa treaca la credinta catolica, asa cum īncercase īnainte cu Petru schiopul.

Luptele dintre Movilesti pentru tronul Moldovei. Dupa moartea lui Iere­mia Movila, īn 16C6, tronul Moldovei este ocupat de fratele sau, Simion Movila, fostul domn al Ţarii Romīnesti. Dar si acesta moare īn 1607, moarte ce deschide seria unor aprige lupte pentru tron īntre partizanii fiului lui Ieremia Movila, Constantin, si cei ai fiului lui Simion Movila, Mihailas. Aceste lupte pentru tron erau lupte īntre factiuni boieresti care cautau sa acapareze dregatoriile si īn felul acesta puterea īn cadrul regimului boieresc, iar din punct de vedere extern marcau īnceputul conflictului dintre Polonia si Poarta pentru dominatia asupra Moldovei. Lui Simion Movila i-a urmat fiul sau Mihailas. Dupa cīteva saptamīni īnsa, acesta e gonit de Constantin, care nu izbuteste sa se mentina īn scaun decīt foarte putin. Abia la mijlocul lunii decembrie 1607, prin lupta de la stefanesti — cu ajutorul militar furnizat de palatinii poloni, rudele sale — Constantin īnfrīnge hotarītor pe Mihailas, ocupīnd scaunul domnesc, pe care īl va pastra pīna īn 1611.

īn vara anului 1608, Constantin Movila este recunoscut domn si de catre Poarta. Negocierile turco-polone din acelasi an — īn cadrul carora reprezentantii

64 — c. 1186

poloni cereau reīnnoirea vechii īntelegeri cu Imperiul otoman īn ce priveste Moldova — aratau ca luptele pentru tron redeschisesera de fapt problema situatiei politice externe a Moldovei.

īncercarea Transilva­niei de a reface uni­tatea tarilor rom ine. Restaurarea dominatiei otomane

Dupa scurta domnie a lui Sigismund Rākoczy—care i-a urmat lui stefan Bocskai, mort īn 1606 — este ales principe al Transilvaniei, īn 1608, Gabriel Bāthory. Acesta īncearca — urmarind scopuri care se vor dezvalui mai tīrziu — sa dezvolte pe o treapta superioara legaturile destul de strīnse care se mentinusera dupa moartea lui Simion Movila si cu Moldova. Astfel, īn 1608, se īncheie o serie de tratate de alianta si prietenie īntre cele trei tari romīnesti, tratate care alcatuiesc fundamentul juridic al unei confe­deratii refacute desigur īn alta forma decīt cea din anii 1594- 1595, īn cadrul careia, de data aceasta, partenerii se aflau īn raporturi de egalitate. Aceasta nu era pentru Gabriel Bāthory decīt un punct de plecare. Atacīnd prin surprin­dere Ţara Romīneasca, la sfīrsitul anului 1610, el izbuteste s-o ocupe īn primele luni ale enului 1611. De aci, avea de gīnd sa porneasca asupra Moldovei, pentru a reface īn acest fel situatia din 1599— 1600. Mai multi factori au spulberat īnsa planurile sale: nerecunoasterea lui Gabriel Bāthory ca demn al Ţarii Romīnesti de catre Poarta, care 1-a numit domn pe Radu Mihnea, punīndu-i la dispozitie forte puternice; lovitura militara pornita pe neasteptate din partea lui Radu serban, revenit cu forte noi din Moldova; ridicarea generala a tarii, īn urma exceselor savīrsite de trupele de ocupatie.

La īnceputul lunii iulie 1611, armata de sub comanda lui Radu serban, īntarita cu efective sosite din Ţara Romīneasca, cīstiga līnga Brasov o victorie deplina asupra armatei lui Gabriel Bāthory. Victoria nu a putut fi īnsa fructi­ficata nici īn ce priveste mentinerea Transilvaniei, nici īn ce priveste recīstigarea Ţarii Romīnesti. Putin timp dupa ce Radu serban, cu oastea sa victorioasa, trecea muntii ca sa reia īn stapīnire Ţara Romīneasca, o armata otomana trecea din nou Dunarea ca sa-1 īnscauneze domn pe Radu Mihnea, care parasise tara dupa evenimentele din iunie. īn acelasi timp, īn Transilvania centrala o armata imperiala — care trebuia sa-si coordoneze actiunile cu cele ale lui Radu serban — era īnvinsa de haiducii lui A. Nagy. Izolat, amenintat sa fie prins ca īntr-un cleste, Radu serban nu avea alta solutie decīt retragerea īn Moldova, īn astep­tarea unor īmprejurari mai favorabile, care nu se vor ivi īnsa.

Restaurarea dominatiei otomane. Nereusita īncercarilor Transilvaniei de a face sa dureze unirea tarilor romīnesti si neputinta Ţārii Romīnesti de a deveni din nou forta motrice a procesului de unificare au facut cu putinta restaurarea dominatiei otomane dupa o perioada de independenta de aproape doua decenii. Situatia era foarte grea: satele si orasele erau aproape goale, populatia fiind fugita īn munti de frica jafurilor si masacrelor. īn aceste conditii, interventia

militara otomana, avīnd ca scop restabilirea vechilor legaturi de supunere fata de Poarta, nu a īntīmpinat o rezistenta deosebita īn Ţara Rcmīneasca, unde a fost īnscaunat domn Radu Mihnea. īn Moldova, unde a fost instalat domn stefan Tomsa, rezistenta a fost īnlaturata cu repeziciune prin victoria de la Cornul lui Sas. Cu toate protestele polone si imperiale, Poarta considera ca, punct de vedere juridic, raporturile turco-romīne erau reglementate conform situatiei de dinainte de 1594 — asa cum spune cronicarul turc Karacelebi-zade: « potrivit nevoilor vremii, prin lovituri de sabie si prin masuri bine chibzuite, amindoua (Valahia si Bogdania) au intrat, ca mai īnainte, sub ascultarea firma­nului scris »*.

7. ĪNSEMNĂTATEA ISTORICĂ A RĂZBOIULUI DE ELIBERARE DE SUB DOMINAŢIA OTOMANĂ

Razboiul de eliberare de sub dominatia otomana — īmbratisīnd aproape doua decenii de istorie a patriei noastre — ocupa un loc dintre cele mai importante īn procesul evolutiei societatii, īn dezvoltarea constiintei de neam a poporului romīn, īn desfasurarea īnsasi a luptei pentru independenta.

Rasunetul european al

Tictoriilor romīnesti īn

razboiul de eliberare

de sub dominatia

otomana

īnsemnatatea istorica a acestui razboi — evidenta pentru posteritate, date fiind consecintele deosebit de importante pe care le-a determinat — a fost sesizata totodata, īn toata amploarea ei, de contemporani, dovada rasunetul european al victoriilor romīnesti din acest razboi. īn chip firesc, evenimentele militare si politice care se desfasurau īn cele trei tari romīnesti au atras atentia cercurilor de guvernamīnt din marile capitale europene; corespondenta diplomatica este plina de cereri de informatii si de rapoarte informative cu privire la succesul razboiului, īn legatura speciala cu activitatea lui Mihai Viteazul; din aceasta cauza, materialul documentar privitor la vremea lui Mihai Viteazul e dintre cele mai bogate ale istoriei noastre medie­vale. Dar aceasta era o reactie normala.

Important e īnsa interesul pe care īl poarta opinia publica mai larga, orasenii si taranii din Europa apuseana, centrala sau sud-estica, pentru pro­blemele politice romīnesti. Astfel, īn epoca razboiului si a domniei lui Mihai Viteazul, se īnmultesc considerabil formele publicistice ale vremii: buletine cu noutatile zilei, brosuri ocazionale, calendare si almanahuri de actualitate, foi volante etc, īn care mersul evenimentelor militare si politice din tarile romīne ocupa un loc de frunte.

1 A. Karacelebi-zade, Ravdat-iil-ebrar, p. 527 (īn trad. la Inst. de istorie).

' «eprogrefsi fatrinelfa

VALACCHIA, PERSIA;

tHntmāe h monafīci di vtmimiHj Torcht^conlV

trziadetīa^Saī ti, prrfid^i'ilt

Hh. Sig, Coote di Sus.

Fig. 291. -

« Avisi» tiparite la Pavia, īn 1599, īn care se vorbeste de victoriile romīnilor contra turcilor.

j

Un fel de « gazeta » din Roma, descriind īn 1599 una din bataliile victo­rioase purtate de Mihai Viteazul, sublinia iuresul eroic al armatelor romīne,' t dupa ce au fost īndemnati (de catre domn) sa lupte vitejeste. .. pentru gloria neamului lor si a acelor romani din care socotesc ca īsi trag obīrsia »1. Un an mai tīrziu, tot o gazeta din Roma consemna astfel rasunetul victoriilor de la Dunare: « Daca a fost vreodata īn aceasta lume un principe demn de glorie pentru faptele eroice savīrsite de el, acesta e domnul Mihai, principele romīnilor »2. īn aceeasi vreme, īn tarile germane si īn Boemia, numeroase brosuri si foi volante Laudau biruinta romīneasca asupra « marelui si īnfricosatului leu al Rasaritului »3. Atmosfera mistica si superstitioasa a timpului apropia aceste victorii de faimoa­sele profetii referitoare la caderea Constantinopolului si la alungarea turcilor din Europa.

La sud de Dunare, faptele de arme romīnesti au īncurajat īn chip deosebit nazuintele de lupta pentru eliberare ale popoarelor balcanice. Rasunetul acestor fapte s-a manifestat īn toate formele: sprijinirea operatiunilor militare de catre haiducii locali, participarea acestora la armata comandata de Mihai Viteazul, migratii de populatie la nord de Dunare, īnmultirea punctelor de rascoala, prezenta aproape permanenta la Viena si Praga a delegatiilor balcanice etc.

Folclorul balcanic a pastrat chipul lui Mihai Viteazul ca pe al unui erou legendar:

«Dar n-a trecut nici putin, nici mult,

S-a ridicat Neagra Romīnie,

Neagra Vlahie, cu Neagra Bogdanie,

Le conducea Mihai Viteazul,

Ca sa-si dezrobeasca surorile si fratii,

Sa dezrobeasca Alba Bulgarie »4.

īn Boemia, rasunetul acestor fapte a fost atīt de puternic, īncīt editori de calendare si de almanahuri ai vremii, B. Giorgeavici si Daniel Adem de Veles-lavin, socoteau necesar sa-ti tina la curent cititorii cu ultimele noutati privitoare la razboiul romīnesc de eliberare, iar rectorul Universitatii din Praga, magistrul I. Cumpanus, sa īnchine acelorasi fapte pompoase poeme hexametrice. īn Polonia impresia a fost atīt de mare, īncīt clasa conducatoare a considerat a fi o grava primejdie popularitatea izbīnzilor cīstigate de romīni īmpotriva turcilor.

Dupa cum se vede din aceste putine exemple, aria geografica a rasune­tului european de care s-au bucurat victoriile romīnesti e foarte īntinsa. Ea indica īn acest fel ca aportul poporului romīn la lupta pentru īnlaturarea stapīnirii turcesti din Europa la sfīrsitul veacului al XVI-lea si īnceputul

Hurmuzaki, NI/2, p. 529.

2 Ibidem, p. 530.

3 Rev. ist., 1939, p. 338.

4 Rev. ist. rom., V —VI, 1935-1936, p. 369.

celui urmator nu a ramas necunoscut, ci a stīrnit admiratia si respectul contem­poraneitatii.

Dovada acestui fapt este ca, dupa īncheierea razboiului antiotoman, īn politica generala europeana, problema tarilor romīne intra ca o problema politica de īnsemnatate deosebita.

Personalitatea lui Mihai Viteazul

Mihai Viteazul a fost unul din cei mai mari conducatori de stat si de oaste ai vremii sale. Trasaturile persona­litatii sale — departe de a fi omogene — oglindesc tocmai conflictul dintre marginirea lumii medievale, īn care s-a nascut si si-a petrecut tineretea, si orizontul mai larg al lumii noi, care se nastea si pe care a cunoscut-o īn momentul deplinei desfasurari a actiunii sale politico-militare. O contradictie a personalitatii sale era de asemenea cea dintre Mihai Viteazul, boierul feudal, cotropitor rapace al pamīnturilor taranesti, si īnainte si cīt timp a fost domn, si Mihai Viteazul domnul, titularul puterii supreme in statul feudal, care trebuia sa apere interesele generale ale clasei dominante, cīteodata īmpotriva intereselor individuale sau de grup boieresti. īn sfīrsit, o alta contradictie a personalitatii lui Mihai Viteazul era cea dintre amploarea exceptionala a planurilor si a visurilor sale de marire si posi­bilitatea obiectiva de realizare a acestora.

Istoriografia burgheza, preluīnd necritic traditiile cronicaresti, nu numai ca nu a sesizat contradictiile personalitatii istorice a marelui domn, dar a mentinut mai departe o imagine unilaterala, axata mai ales pe valoarea militara a activitatii sale (de unde si supranumele de Viteazul sau Bravul).

Mihai Viteazul a fost si un mare om politic. Aceasta o arata practica īnsasi a domniei sale, īn cadrul careia o staruitoare atentie a fost acordata pregatirii si purtarii razboiului, pe baza unor masuri de organizare si reorganizare interna; īn aceasta privinta, īntreaga lupta a domniei īmpotriva instaurarii regimului boie­resc este un exemplu concludent. īn diferite categorii de izvoare a ramas fixata sub o forma directa, neīnflorita, gīndirea politica a lui Mihai Viteazul; ideile sale politice au fost exprimate chiar cu vorbele proprii.

Trebuie remarcat ca Mihai Viteazul — ca orice mare personalitate — era constient de rolul sau istoric; faptul ca se considera « un al doilea Alexandru » — asa cum afirma ca e numit de īntreg « soborul » Imperiului habsburgic — atesta aceasta latura a mentalitatii sale. Gīndirea politica a lui Mihai Viteazul avea o imagine destul de concreta a acestui rol istoric. īn primul rīnd, domnul Ţārii Romānesti socotea ca misiunea sa principala era aceea de eliberator al cresti­natatii, nu numai al tarii si poporului sau, fapt asupra caruia staruie de nenu­marate ori. īn acelasi timp, Mihai Viteazul considera ca īi revine rolul de a uni politiceste teritoriile eliberate de sub dominatia otomana, de a fonda, īn acest fel, un stat unitar si puternic, bariera de netrecut īn calea cotropirii otomane.

Conducerea acestui stat trebuia sa-i revina īn calitate de monarh īncoronat, īntemeietor de dinastie si īnvestit cu putere absoluta. Aceste cīteva aspecte

-Mi '■■} :i;.,; .x,.

■iliilf'iil

Pig. 292. - Medalie cu efigia lui Mihai Viteazul, 1600.

ne arata ca Mihai Viteazul nu a fost numai un mare general, ci si un gīnditor si practician politic la nivelul epocii sale.

Rolul razboiului de eliberare de sub do-

La mijlocul veacului trecut — īn plina desfasurare a miscarii nationale — cīnd carturarii se straduiau sa

de neam a poporului romīn

minatia otomana īn reazime pe exemplele trecutului drepturile poporului dezvoltarea constiintei romīn la unitate si independenta nationala, Nicolae Balcescu a consacrat una din cele mai importante lucrari ale sale operei īnfaptuite de Mihai Viteazul. Marele

revolutionar democrat, evocīnd figura viteazului domn si semnificatia istorica a unirii din 1599—1600, punea īn centrul activitatii sale istoriografice un capitol

de istorie asupra caruia generatii dupa generatii de īnaintasi, cronicari si poves­titori ai istoriei, s-au aplecat cu respectul celor care comparau decaderea prezen­tului cu gloria trecutului.

Cele doua mari compilatii de istorie a Ţarii Romīnesti consacra domniei lui Mihai Viteazul capitole īntinse, scrise cu admiratie calda pentru lupta de eliberare purtata la sfīrsitul veacului al XVI-lea si īnceputul veacului al XVII-lea. Staruinta cu care cronicile trateaza acest capitol de istorie ne arata ca posibilitatea ca poporul romīn sa duca o astfel de lupta, ca durata si intensitate, posibilitatea ca poporul romīn sa fie unit, chiar daca numai o clipa, īntre hotarele teritoriului sau national, īnsusi faptul acesta a influentat puternic mentalitatea posteritatii. Din aceasta cauza, īn influenta razboiului de eliberare de sub dominatia otomana trebuie cautata obīrsia celui mai important fenomen de constiinta sociala din veacul al XVII-lea, transformarea constiintei unitatii de neam si de limba a poporului romīn īntr-o idee militanta si activa, care va domina activitatea cronicarilor de la sfīrsitul veacului al XVII-lea si īnceputul veacului al XVIII-lea. Ideea unitatii poporului romīn si aceea a necesitatii istorice a scuturarii jugului turcesc si a redobīndirii independentei s-au nascut īn īmpre­jurarile luptei comune, pe care niciodata romīnii din cele trei tari nu au purtat-o īn asemenea chip laolalta īmpotriva dominatiei straine.

Evenimentele din acest timp au dat un impuls de o putere uriasa dezvoltarii constiintei unitatii de neam, au facut posibila generalizarea acestui sentiment īn īntreaga societate romīneasca si, ca atare, transformarea sa īntr-o mare idee. De aceea, marele razboi de eliberare de sub dominatia otomana de la sfīrsitul veacului al XVI-lea si īnceputul celui urmator este indisolubil legat — prin toate momentele de lupta pentru unitate si independenta — de miscarea nationala din veacul al XlX-lea, de realizarea unirii Ţarii Romīnesti si Moldovei īn 1859 si a unirii Transilvaniei cu Romīnia īn 1918.

BIBLIOGRAFIE

I. Lucrari teoretice

Mabx, K., Capitalul, voi. I, Bucuresti, 1948.

Marx, K.-F. Engels, Ideologia germana, īn K. Marx-F. Engels, Opere, voi. III, Bucuresti,

Engels, F., Razboiul taranesc german, Bucuresti, 1958. Marx-Engels-Lenin-Stalin, Zur deutschen Qeschichte, voi. I, Berlin, 1953.

II. Izvoare

Corfus, I., Mihai Viteazul si polonii, Bucuresti, 1938.

Craciun, L, Cronicarul Szamoskb'zy si īnsemnarile Iui privitoare la romīni (1566 —1608), Cluj,

1928. ■ Documente privind istoria Romīmei, A, Moldova, veac. XVI, voi. IV, veac. XVII, voi. I,

B, Ţara Romīneasca, veac. XVI, voi. VI, veac. XVII, voi. I.

Gollner, C, Faima lui Mi/iai Viteazul īn Apus. Brosuri contemporane, īn An. Inst. ist. nat.

Cluj, VIII, 1939-1942, p. 123-196. Hczmuzaki, Documente privitoare la istoria romīnilor, voi. III/1, III/2, IV/l, IV/2, VIII,

XI-XV. Iokcax, Al., Mihai Viteazul īn folclorul balcanic, Bucuresti, 1936 (extras din Rev. ist. rom.,

V-VI, 1935-1936, p. 361-381). ."., Documente noua, īn mare parte romīnesti, relative la Petru schiopul si Minai Viteazul,

Bucuresti, 1899 (extras din An. Acad. Rom., Mem. sect. ist., s. II, t. XX, 1899,

p. 436-502).

O istorie a lui Mihai Viteazul de el īnsusi, Bucuresti, 1926 (extras din An. Acad.
Rom., Mem. sect. ist., s. III, t. V, 1926, p. 339-389).

Studii si documente, voi. III, XVI, XVII.

. C, Alcuni documenti inediti della fine del cinquecento, īn Diplomatarium Italicum,

I, 1925, p. 378-505. huria Ţārii Romīnesti, 1290 — 1690. Letopisetul Cantacuzinesc, editie critica de C. Grecescu

si D. Simonescu, Bucuresti, 1960. Karacelebi-zade, Abdulaziz, Ravdat-ill-ebrar (Gradina virtuosilor), ed. Bulak, 1832—1833

(1248 H).

Kiatib, Celebi (Hadji Haufa), Fezleke (Cronica rezumativa), Istanbul, 1869—1870. VCihmed, ben Mehmed, Nuhbet-et-tevarih ve'l ahbar (Cronica aleasa si informativa), Istanbul,

1860 (1276 H).

-jtescu, P.P., Documente privitoare la istoria lui Mihai Viteazul, Bucuresti, 1936. Poxice, A., Un episodio del valore toscano nelle guerre di Valachia alia fine del secolo XVI,

īn Archivio storico italiano, s. VII, voi. III, 1925, nr. 1—2, p. 279 si urm. K.DSSO, D., stiri despre Mihai Viteazul si tarile romīne īn Diarium Marini Crusii, īn Studii greco-

romine, voi. I, Bucuresti, 1939, p. 152 — 156. oaia, Mustafa, Tarih (Istorie), Istanbul, 1864 (1281 H). (Dupa ms. de la Sofia — R.P.

Bulgaria). 5o*onescu, D., Cronica lui Baltazar Walther despre Mihai Viteazul īn raport cu cronicile interne

contemporane, īn St. mat. ist. medie, voi. III, 1959, p. 7 — 99. Vehess, A., Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldouei si Ţarii Romīnesti,

voi. IV-VII, Bucuresti, 1932-1934.

Epistolae et acta generalis Qeorgii Basta (1597—1607), īn Mon. Hung. Hist. Diplo-
mataria, XXXIV, Budapesta, 1909.

III. Monografii

Balcescu, N., Istoria romīnilor sub Mihai Voda Viteazul, īn Opere, voi. I, Bucuresti, 1,954.

Iokga, N., Istoria lui Mihai Viteazul, 2 voi., Bucuresti, 1935.

Panajtescu P.P., Mihai Viteazul, Bucuresti, 1936.

Sīkbu, I., Istoria lui Mihai Voda Viteazul, domnul Ţarii Romīnesti, 2 voi., Bucuresti, 1904 — 1907.

IV. Lucrari speciale

Berza, M., Variatiile exploatarii Ţarii Romīnesti de catre Poarta otomana īn sec. XVI —XVIII,

īn Studii, XI, 1958, nr. 2, p. 59-71. Craciun, I., Dietele Transilvaniei tinute sub domnia lui Mihai Viteazul, Bucuresti, 1939 (extras

din An. Inst. ist. nat. Cluj, VII, 1936- 1938, p. 620-640). Donat, I., Satele lui Mihai Viteazul, īn St. mat. ist. medie, voi. IV, 1960, p. 465—507.

Gonta, Al., Campania lui Mihai Viteazul īn Moldova, īn Studii, XIII, 1960, nr. 4i

p. 141-157. Ionascu, L, Despre boierii Buzesti, īn Anuarul scoalei normale Preda Buzescu din Slatina

1927-1930, Craiova, 1930. Panaitescu, P.P., Dreptul de stramutare al taranilor īn tarile romine pina la mijlocul veacului

al XVU-lea, īn St. mat. ist. medie, voi. I, 1956, p. 63-122. Grecu, Al. (P. P. Panaitescu), Mihai Viteazul si legaturile cu Rusia. O scrisoare inedita.

īn Studii, I. 1948, nr. 4, p. 142-148. Pascu, st., Miscari taranesti prilejuite de intrarea lui Mihai Viteazul īn Transilvania, īn St.

mat. ist. medie, voi. I, 1956, p. 123 — 154. stefanescu, st., Elemente comune de civilizatie feudala īn tarile romine si īn Rusia.

Procesul legarii de glie a taranilor la sfīrsitul secolului al XVLlea, īn Studii.

XII, 1959, nr. 2, p. 87-101. Turcu, Const., Informatii documentare cu privire la campania lui Mihai Viteazul īn Moldova,

īn St. an. istorie, II, 1957, p. 77 —94 + o harta. Veress, A., Campania crestinilor īn contra lui Sinan pasa din 1595, Bucuresti, 1925 (extras din

An. Acad. Rom., Mem. sect. ist., s. III, t. IV, 1925, p. 66-148).