RAZBOIUL DE O SUTA DE ANI (PRIMA PARTE)

RĂZBOIUL DE O SUTĂ DE ANI (PRIMA PARTE)

I. Între Franta si Anglia un razboi decisiv deve­nise aproape inevitabil. Caracterul întâmplator al mostenirilor feudale ducea la o încrucisar 20220t1923u e de des­tine si teritorii. Regele Angliei (de altfel, pe juma­tate francez) detinea în mod legal Guyenne si Gas­conia, care erau necesare regelui Frantei pentru îm­plinirea teritoriala a regatului sau. Regele francez sprijinea, împotriva regelui Angliei, Scotia, pe care acesta trebuia s-o cucereasca pentru a se simti în siguranta pe insula sa. Nici una dintre cele doua situatii nu mai putea dura. Se afirma îndeobste ca pricina imediata a conflictului a fost candidatura la tronul Frantei a lui Eduard al III-lea, fiul lui Eduard al II-lea si al Isabelei de Franta, si prin urmare nepotul lui Filip cel Frumos. Nu este exact. E adevarat ca, daca juristii francezi ar fi admis, asa cum facusera de nenumarate ori englezii, succe­siunea la tron în linie feminina, titlurile lui Eduard la coroana Frantei ar fi avut aceeasi valoare ca titlurile lui Carol de Evreux, alt nepot al lui Filip al IV-lea, prin Ioana de Navarra. Dar când, sub pretextul de a aplica o veche lege a francilor, nu­mita legea salica, juristii i-au îndepartat pe cei doi pretendenti si l-au ales pe cel mai apropiat moste­nitor în linie masculina, pe Filip de Valois, fiul unui frate al lui Filip al IV-lea, Eduard al III-lea s-a gândit atât de putin sa declare razboi pentru a-si apara drepturile, încât a acceptat sa vina la Amiens, sa-i presteze rivalului sau omagiu pentru Gasconia. si a facut-o, contrar uzantelor feudale, cu coroana pe cap si purtând o mantie de catifea stacojie, brodata cu leoparzi de aur; dar Filip se multumi sa protesteze de forma, iar Eduard s-a întors în Anglia multumit de onorurile care i s-au adus. În 1331 a confirmat, printr-o scrisoare pa­tenta , omagiul sau direct

II. Daca în 1340 si-a asumat titlul de rege al Frantei si a pus pe blazonul sau crinii Frantei alaturi de leoparzii Angliei, a facut-o la cererea orasenilor din Flandra. Iata de ce: principalul pro­dus al Angliei era lâna; principala ocupatie a fla­manzilor era tesutul si apretatul stofelor. Anglia agricola si Flandra manufacturiera traiau în sim­bioza. Îndata ce regele Frantei paru sa râvneasca la Flandra si îi impuse un comite francez, negustorii englezi se agitara. "Era vorba (scria Michelet), pen­tru rege, de succesiunea Frantei; pentru popor, de libertatea comertului. Adunata în jurul Sacului cu lâna, Camera Comunelor vota cu draga inima ar­mate. Amestecul de industrialism si cavalerism da întregii acestei istorii un aspect bizar. Mândrul Eduard al III-lea, care la Masa Rotunda s-a legat prin juramânt sa cucereasca Franta, ca si aceasta tagma de cavaleri de-a dreptul nebuna, care, în urma unui legamânt, poarta un ochi acoperit cu postav rosu, nu este totusi atât de nebuna ca sa lupte pe cheltuiala sa. Candoarea cruciadelor tine de alta epoca; cavalerii de acum sunt de fapt comis-voiajorii negustorilor din Londra si Gand".

Dar ne­gustorii din Gand ezitau sa declare razboi regelui Frantei, suzeranul lor, framântati de scrupule cu atât mai mari cu cât se angajasera sa plateasca doua milioane de florini papei daca ar fi comis aceasta încalcare a îndatoririlor lor. Iacob Artevelde, seful lor, gasi mijlocul sa îmbine respectarea tra­tatelor cu violarea lor. Îl sfatui pe regele Angliei sa puna alaturi de emblema de pe blazonul sau emblema Frantei. si astfel aliatul flamanzilor, si nu adversarul lor, ar deveni adevaratul rege al Frantei si cel caruia îi prestau juramânt.

III. Razboiul de o suta de ani a fost deci un razboi dinastic, un razboi feudal, un razboi national si mai ales un razboi "imperialist" . Obiectivul negusto­rilor englezi când îi daruira regelui douazeci de mii de saci de lâna pentru a acoperi cheltuielile de razboi era sa-si pastreze cele doua zone de influenta indispensabile comertului lor: Flandra, cumpara­toare de lâna, si Bordeaux, producatoare de vin, banii încasati la Bruges si la Gand fiind varsati în schimbul butoaielor sosite din Bordeaux. În sfârsit, trebuie sa adaugam ca razboiul a fost popular în Anglia pentru ca ducea armatele într-o tara bogata, unde puteau prada din plin. Eduard al III-lea si baronii sai erau "floarea cavaleriei", dar "scuturile lor cu blazoane servira drept firma unei întreprin­deri de jaf", ale carui lamenta­bi­le ravagii se pot urmari în Froissart. "si fura englezii stapâni pe orasul Caen vreme de trei zile; si trimisera cu salandele toata prada lor: stofe, bijuterii, vesela de aur si argint si alte bogatii pâna la vasele lor cele mari... E de necrezut ce abundenta de stofe au gasit englezii în orasul Saint-Lô... Louviers era un oras din Normandia unde se produceau multe stofe; era întins, bogat si facea comert mare, dar, nefiind oras închis, fu calcat si jefuit..."

"Întreaga Anglie era plina de lucruri capturate din Franta, astfel ca nu se gasea o femeie care sa nu poarte vreo bijuterie sau sa nu-i fi trecut prin mâna vreo lenjerie fru­moasa sau vreun pahar, o particica din prada trimisa din Caen sau din Calais".

IV. E interesant de observat ca înca de pe atunci încep sa apara principalele trasaturi ale politicii engleze, impuse acestei tari de pozitia sa, ca si de firea poporului sau: a) Anglia are nevoie sa fie stapâna marii, caci altfel ea nu poate nici sa-si con­tinue comertul, nici sa trimita trupe pe continent si nici sa tina legatura cu trupele trimise anterior. Înca din primele zile ale acestui razboi, marinarii en­glezi din cele Cinci porturi detin superioritatea si ies învingatori în batalia de la Ecluse. Atâta timp cât îsi mentine superioritatea navala, Anglia triumfa usor. Mai târziu, Eduard al III-lea îsi va neglija flota, francezii si spaniolii se vor alia si inferiori­tatea navala a Angliei va marca începutul înfrângerilor sale. b) Anglia, neputând sa trimita pe conti­nent decât armate relativ putin numeroase, încearca sa lupte împotriva adversarilor sai punând bazele unor ligi continentale carora le furnizeaza subsidii. Astfel la începutul razboiului de o suta de ani, Eduard al III-lea cauta sa-si alieze împotriva Fran­tei nu numai comunele flamande, ci si pe împarat. "Nu precupeteste în scopul acesta nici aur, nici ar­gint si ofera bijuterii scumpe seniorilor, doamnelor si domnisoarelor".

V. Nereusind sa închege aceasta coalitie, era sa ia hotarârea de a ataca Guyenne, când Sir Geoffrey de Harcourt îi atrase atentia ca Normandia nu era aparata. Astfel se explica debarcarea la La Hougue, cu o mie de nave, patru mii de cavaleri si zece mii de arcasi englezi si galezi (1346). A fost un spectacol sfâsietor trecerea armatei prin aceasta bogata pro­vincie "care de mai multe generatii nu cunoscuse razboiul" si ai carei locuitori nu mai stiau cum sa se apere. În clipa aceea regele Angliei nu avea alt plan de razboi decât sa devasteze cât mai mult Franta de nord si sa se retraga prin Flandra, înainte ca regele Frantei sa-si fi strâns vreo armata. Dar, începând din Rouen, Eduard gasi toate podurile de pe Sena distruse si nu putu trece decât pe la Poissy. Filip avusese timp sa-si cheme vasalii si-i astepta între Somme si mare pe englezii care în momentul acela se crezura pierduti. Victoriile pe care le repur­tara la Cr cy (1346) si mai târziu la Poitiers (1356) îi uimira si-i umplura de un imens orgoliu. În 1347 pusera stapânire pe Calais, care le asigura dominatia asupra Canalului Mânecii si pe care îl vor pastra doua sute de ani, dupa ce vor fi expulzat aproape pe toti bastinasii si-i vor fi înlocuit cu englezi. Aci se petrece emotionanta povestire despre orasenii din Calais , care trebuie citita în Froissart, tinând seama însa si de rezervele lui Michelet.

VI. De ce au fost englezii mereu învingatori în aceste campanii? Istoria razboaielor este istoria unei îndelungate lupte între forta de soc si proiectil. Forta de soc poate lua forma unei sarje de cavalerie, a unui asalt al infanteriei, al unui atac cu care blindate. Proiectilul a fost când o piatra aruncata cu prastia, când o sageata, o ghiulea, un glont, un obuz, o torpila. Succesul regimului feudal fusese inaugu­rat prin triumful unei trupe de soc: cavaleria în zale. Feudalitatea va fi ruinata de artileria regala (ultima ratio regum) si de doua pedestrimi popu­lare: arcasii englezi, sulitasii si halebardierii elve­tieni. Abia la sfârsitul secolului al XIII-lea arcasii capatara un loc important în armatele engleze. Arcul prea scurt al taranilor saxoni tragea la mica distanta si n-avea destula forta de patrundere pentru a opri o sarja de cavalerie. Arbaleta, introdusa în Anglia, ca si în Franta de mercenarii straini, paruse o arma atât de periculoasa în secolul al XII-lea încât biserica ceruse, fara succes, interzicerea ei. Dar arbaleta cerea prea mult timp pentru reîncarcare. Între doua descarcari, cavalerul putea strapunge linia. Dimpotriva, arcul lung pe care Eduard I îl descoperise în cursul campaniilor din Ţara Galilor tragea repede, proiectilul ajungea pâna la o distanta de o suta saizeci de metri si putea tiutui de sa coapsa unui cavaler îmbracat în zale. Eduard I, excelent comandant de osti, stiuse sa grupeze cu îndemânare, în bataliile pe care le-a purtat, cava­leria usoara si arcasii de tip galic. Prin statutele privind slujba militara impusese tuturor micilor proprietari englezi folosirea arcului lung. Tenisul, bilele, popicele si alte jocuri fusesera declarate ile­gale, pentru ca tragerea cu arcul sa devina singura distractie a supusilor, "în afara de cei schiopi si cei neputinciosi". Orice proprietar cu un venit fun­ciar de patruzeci de silingi trebuia sa posede un arc si sageti, parintii fiind datori sa-si învete copiii sa traga cu el. Îi fu deci usor regelui, în clipa în care avu nevoie de arcasi pentru bataliile sale în Franta, sa-i recruteze fie dintre voluntari, fie cerând comitatelor un anumit numar de oameni. Victoriile lui Eduard al III-lea se datoreaza superioritatii ar­melor.

VII. În mod gresit regele Frantei este înfatisat la începutul acestui razboi ca fiind mai "feudal" decât adversarul sau. Nici un suveran nu putea fi mai feudal decât Eduard al III-lea, caruia îi placea ceremonialul cavaleresc, se falea cu curtoazia lui, sus­pina dupa femei, jura sa reînfiinteze Masa Rotunda, în care scop construi turnul circular din Windsor si înfiinta Ordinul Jaretierei, compus din doua grupe a câte doisprezece cavaleri, comandate unul de însusi regele, celalalt de fiul sau, Printul Negru. Dar continuându-si jocul cavaleresc, ca si bunicul sau, Eduard al III-lea era un suveran realist. Îsi luase drept deviza: "It is as it is... Este asa cum este". Se dovedea un bun administrator, ceea ce nu era de altfel un mare merit, întrucât mostenise o monarhie bine organizata. Impozitele erau încasate cu usurinta, mai ales când era vorba de un razboi popular. Chiar si taranii englezi, de trei secole în­coace, îi urau pe francezi din cauza amintirilor an­cestrale care datau de pe vremea cuceririi, a unei îndelungate dominatii de catre o nobilime si o limba ambele straine. Dimpotriva, în Franta ura fata de Anglia s-a nascut abia în toiul bataliilor din razboiul acesta. La început regele Frantei nu se putu bizui pe sprijinul poporului sau împotriva invadatorului. Vilanul era nepasator. Regele n-are nici macar po­sibilitatea sa recurga la împrumuturi de la negus­torii bogati, nici sa sechestreze lâna. Multe state pro­vinciale refuza sa voteze taxele si, când le voteaza, contribuabilii îsi manifesta împotrivirea. "Rezistenta la impozite va duce la capitularea Frantei în fata Angliei". Din lipsa de bani, regele Frantei nu-si poate strânge soldati. Vrând-nevrând, trebuie sa se multumeasca cu cavaleria feudala, înca de pe atunci învechita si care dispretuia pedestrimea. Nici dupa Crécy nobilimea franceza nu vrea sa admita ideea unei victorii a vilanilor. Deoarece sarja cavaleriei nu mai razbeste, ea încearca la Poitiers sa sarjeze ea însasi pedestru: dar atacul acesta, oricât ar fi fost de curajos, esua în fata arcasilor.

VIII. Începând cu batalia de la Poitiers (1356), în care regele Frantei, Ioan cel Bun, a fost facut pri­zonier de Printul Negru, fiul cel mai mare al lui Eduard al III-lea, lectia este în sfârsit înteleasa. Armata franceza refuza lupta, se închide în castelele fortificate si-l joaca pe adversar, care nu-i înarmat pentru razboiul de asediu. La sate taranii încep sa se sature de invazie. Jacques Bonhomme îi har­tuie pe englezi, el nu-i prinde pe seniori ca sa ceara bani pentru rascumpararea lor, cum fac sol­datii de meserie, ci îi ucide când are ocazia. Armata engleza rataceste fara a putea angaja o lupta. Tru­pele se plâng de aceasta îndelungata campanie. În sfârsit, în 1361, regele Angliei face pace la Br tigny si, dupa ce pretinde întreg regatul Frantei, se mul­tumeste cu Aquitania, comitatul de Ponthieu si cu Calais. Era o pace ineficace, caci nu rezolva singura chestiune deosebit de serioasa - suveranitatea en­glezilor asupra provinciilor care nu mai voiau sa fie engleze. În P rigord, în Armagnac, multi murmu­rau, si pe buna dreptate, ca regele n-avea dreptul sa-si cedeze vasalii. Notabilitatile din La Rochelle spuneau: "Ne supunem englezilor cu vorba: dar cu inima niciodata". Rezistenta aceasta continea germe­nele viitoarelor razboaie si prevestea eliberarea fi­nala a Frantei.