" Ridicasera Aliatii, Antanta, doua principii, acela al independentei statelor mci si al libertatii nationalitatilor"
La inceputul secolului XX, Europa traia sub influenta intensificarii confruntarilor intre cele doua coalitii ale marilor puteri - Tripla Alianta si Tripla Intelegere, cu viziunea inspaimantatoare a razboiului generalizat.
Izbucnirea razboiului a influentat starea de spirit a romanilor, semnalandu-se, in mod firesc, sentimentul uman de groaza, pricinuit de intrezarirea dimensiunilor catastrofei si de apropierea teatrului de actiuni militare de hotarele tarii, dar a redeschis si nazuinta realizarii telului deplinei unitati nationale. Desavarsirea statului national unitar trebuia coroborata cu marile prefaceri ce aveau loc in spatiul european; ar fi fost o mare greseala ca Romania sa nu se implice in conflictul generalizat, care la finele lui avea sa aduca schimbari importante in configuratia general europeana. Evident, politica Romaniei, un stat mic, eclipsat de vecinatatea a doua mari imperii, care se gaseau in plina confruntare si de la care revendica importante teritorii, nu putea fi decat una de calcul. Astfel, intrunit in sedinta extraordinara la Sinaia, prezidat de Suveran, influentat de atitudinea Italiei care se declarase neutra, accentuand pe faptul ca Romaniei nu i se poate invoca casus foederis, Consiliul de Coroana a hotarat neutralitatea armata sau espectativa cu apararea frontierelor. Aceasta situatie a afectat structura planurilor de operatii concepute de Marele Stat Major, configurandu se clar ipoteza actiunii fortelor principale romane in nord, impotriva Austro Ungariei, luandu-se in calcul si apararea in sud impotriva unui atac din partea Bulgariei, dar si conceptia de folosire in lupta a fortelor navale romane, in special pe Dunare impotriva actiunii flotei austro-ungare, cu atat mai mult cu cat, in anii neutralitatii Romaniei, intre 1914 1916, flota turco-germana a desfasurat intense actiuni de recunoastere a litoralului romanesc si de interceptare a rutelor comerciale ce legau porturile romanesti Constanta si Sulina, de porturile din Marea Nagra Odessa si Sevastopol, cu nave de suprafata si cu submarine.
Avand drept suport variantele de actiune stabilite de specialistii Marelui Stat Major, Comandamentul Marinei Militare, prin Sectia Operatii, a elaborat in perioada 1914-1916, o conceptie unitara de folosire a fortelor navale la mobilizare, incluzand in planurile de pregatire pentru lupta, executarea unor aplicatii complexe, cu gruparile de nave sau cu navele actionand izolat, dar si in cooperare cu trupele de uscat, adoptand masuri operative ce au vizat: marirea puterii de foc a unitatilor navale; dotarea cu armament si tehnica de lupta autohtona si din import studierea si familiarizarea cu armamentul utilizat de beligeranti, cu precadere a celui folosit de fortele navale ale statelor din blocul Puterilor Centrale care se conturau ca viitori inamici ai Romaniei, precum si instruirea complexa a echipajelor.
La mijlocul anului 1916, ca urmare a faptului ca pe fronturile europene se produsesera evenimente importante, tratativele tarii noastre cu Rusia s-au intensificat. In abordarea laturii politice Romania solicita in caz de succes, indeplinirea integrala a revendicarilor sale: revenirea Transilvaniei, a Banatului, Bucovinei, Crisanei si a Maramuresului la trupul tarii, la masa verde a viitoarei conferinte de pace.
Prin medierea Frantei, s-au incheiat Tratatul Politic si Conventia Militara cu tarile aliate, in virtutea carora tara noastra se angaja, ca cel mai tarziu la 15/28 august 1916 sa declare razboi Austro-Ungariei. Hotararea istorica de intrare in razboi a fost luata la 14/27 august 1916 de catre Consiliul de Coroana.
Catre sfarsitul perioadei de neutralitate, la nivelul conducerii Ministerului de Razboi si al conducerii categoriilor de forte armate, deci implicit si in Comandamentul Marinei Militare, s-au luat masuri pentru realizarea dispozitivului de lupta final, precum si pentru intensificarea pregatirii unitatilor si marilor unitati pentru intrarea in razboi.
CAUZELE SI CARACTERUL RAZBOIULUI
Germania s-a lansat intr un razboi hegemonial, evident nemultumita de rolul secundar pe care l avea in geopolitica Europei. AustroUngaria viza dominatia Balcanilor pentru extinderea sferei de influenta in Serbia, Bulgaria, Grecia, Albania si Romania.
Anglia, cea mai mare puere navala la acea vreme cauta sa elimine flota germana de pe principalele mari, sa anihileze concurenta industriei germane. Franta proiecta redobandirea Alsaciei si Lorenei dar si dezmembrarea Imperiului german si anexarea Rurhrului. Rusia cauta sa-si instaureze dominatia in Balcani si in stramtorile din Marea Neagra.
In cazul altor state precum Serbia, Belgia, Romania, participarea la razboi a fost subordonata unor interese nationale: apararea in fata unor agresiuni, eliberarea de teritorii, constituirea sau intregirea statelor nationale.
Unele state mici, cum a fost cazul Bulgariei, care se aflau la remorca unor mari puteri (Austru-Ungaria), au urmarit aceleasi scopuri de dominatie, revendicarea unor teritorii (Cadrilaterul).
2. INTRAREA ROMANIEI IN RAZBOI. PLANUL DE CAMPANIE. MARINA IN CAMPANIA ANULUI 1916.
2.1. COMPUNEREA, EVOLUTIA, PREGATIREA SI MISIUNILE MARINEI MILITARE ROMANE IN PERIOADA NEUTRALITATII
"vointa neamului romanesc, trebuie sa indice sensul politicii
Nicolae Iorga
Izbucnirea primului razboi mondial a avut un impact moral deosebit asupra populatiei Romaniei, mai ales ca actiunile militare derulate in timpul celui de-al doilea razboi balcanic, la care armata romana participase, s-au incheiat cu rezultate remarcabile pentru Romania. Atunci, in 18 zile, armata a fost mobilizata, concentrata si cu ajutorul navelor Marinei Militare a trecut Dunarea, ajungand la 20 km de Sofia. Un adevar de necontestat este acela ca ostasilor romani nu li s-a opus o rezistenta serioasa din partea armatei bulgare. Aplicand o "Campanie de viteza" si rezistand la tot felul de privatiuni, deznodamantul a fost previzibil. Romania si-a capatat increderea in fortele ei, mandria nationala s-a redesteptat.
In urma incheierii razboiul balcanic, relatiile Romaniei cu Austro-Ungaria, care a suferit atunci o infrangere morala alaturi de Turcia si Bulgaria, s-au racit, fapt semnalat de oficialitatile austro-ungare si germane. Evident, politica Romaniei a fost una prudenta, evitandu-se o ruptura cu Puterile Centrale.
Intre initiativele menite sa confere mai multa tarie organismului militar s-a inscris si reorganizarea fortelor fluviale si maritime. Razboiul mondial a surprins Romania in plin proces de realizare a programului naval, care, prevedea, printre altele si cumpararea a 4 contratorpiloare (distrugatoare), a caror comanda a fost data in Italia, dar a caror achizitionare a fost blocata de marea conflagratie mondiala.
La declansarea razboiului, Marina Militara era compusa din: doua mari unitati operative (Divizia de Mare si Divizia de Dunare), Depozitele Generale si Arsenalul Marinei.
Comandamentul Marinei se afla la Galati si avea comandant pe contraamiralul Eustatiu Sebastian, comandant - inspector general al marinei.
La Bucuresti, marina era reprezentata in minister si la Marele Stat Major al Armatei prin contraamiralul Balescu Constantin, Director Superior al Marinei.
Divizia de Mare, cu sediul la Constanta, era slab dotata, nu dispunea de forte suficiente pentru apararea litoralului si a comunicatiilor maritime. Se compunea din crucisatorul Elisabeta, o nava cu vele, Mircea si trei torpiloare: Sborul, Smeul si Naluca.
Crucisatorul Elisabeta, cu decenii in urma mandria flotei romane si cea mai moderna nava militara din Marea Neagra, era la acest moment depasit si nu mai prezenta valoare militara, el fiind utilizat pentru instruirea contingentelor de marinari. Bricul Mircea era nava scoala utilizata pentru instruirea si practica marinareasca a viitorilor ofiteri de marina, pentru indeplinirea misiunilor la mare putandu-se conta practic doar pe cele trei torpiloare si acestea indeplinind doar misiuni in apropierile litoralului.
Divizia de Dunare, unitate de nivel operativ, avea sediul la Galati, fiind compusa din 4 monitoare, 8 vedete (torpiloare usoare de fluviu), nave de servitudine si un serviciu de mine si torpile.
Depozitele Generale ale Marinei se gaseau la Galati. Aici se incorporau recrutii in vederea formarii deprinderilor necesare pentru misiunile de infanterie, a insusirii unor cunostinte generale despre marina, dupa 5 luni, acestia, fiind repartizati marilor unitati de marina. Tot in cadrul Depozitelor Generale functionau ateliere specializate pentru pregatirea minelor si torpilelor, precum si pentru depozitarea munitiilor.
Comandamentul Marinei dispunea de un Serviciu al Transporturilor, in organica caruia se aflau canonierele, navele mici si salupele.
Acestei organizari i se adauga un Comitetet Tehnic Consultativ, compus din: comandantii marilor unitati, amiralul din minister, inginerul sef al marinei, avand ca secretar pe Directorul Marinei si ca presedinte pe Comandantul Marinei. Comitetul avea ca atributii rezolvarea principalelor probleme ale institutiei: procurarea de bastimente de razboi, imbarcarile, toate lucrarile de mobilizare, aprovizionarea cu munitii si armament, toate livrarile de mobilizare si transporturile pe apa pentru armata.
Forurile militare superioare de decizie in plan militar, au conceput in varianta declansarii ostilitatilor pe teritoriul Romaniei, o alta organizare a fortelor navale, care a vizat sporirea personalului ambarcat si apelarea la serviciile unor nave comerciale.
Conform Planului de Campanie, elaborat in vederea unui razboi cu Puterile Centrale si cu Bulgaria, completat cu Ordinul Marelui Cartier General Serviciile Marinei, organizarea marinei, a personalului si a serviciilor a prins alt contur, diferit de cel existent la pace.
In cadrul Marelui Cartier General, la esalonul II, a luat fiinta Marele Cartier General Serviciile Marinei, organism caruia i se subordonau urmatoarele unitati: a) La Dunare: Flota de Operatiuni si Apararile sub Apa; b) La mare: Apararea Maritima a Portului Constanta care, in conformitate cu Conventia Militara din 4/17 august 1916 a fost incredintata amiralului Patton Falton, comandantul Escadrei ruse din Constanta.
Flota de Operatiuni, mare unitate de nivel operativ, era compusa din: Escadra de Dunare Divizia rusa de canoniere Grupul port mine si draga mine Bateriile Marinei Convoiul de aprovizionare si Spitalul plutitor
Escadra de Dunare, mare unitate de lupta actiona in 4 divizioane, fiecare avand in compunere cate un monitor si doua vedete.
In conceptia Marelui Stat Major s-a avut in vedere creerea pe linia Dunarii a unei forte cel putin egala cu a statelor ce se puteau constitui in inamicul potential al Romaniei. Astfel, la data intrarii tarii noastre in razboi, Flotila de Dunare a Dublei Monarhii dispunea de 9 monitoare cuirasate, fata de cele 4 ale Escadrei romane, dar care, in opinia unor specialisti militari, datorita posibilitatilor tehnico-tactice erau considerate superioare. Vedetele romanesti gratie posibilitatilor de lovire puteau forma, in functie de situatia operativa, grupuri separate.
Comandantului Escadrei i se subordona Grupul canonierelor si a salupelor de tip Vedea, Datorita dotarii artileristice precare, aceste nave se preconiza a fi folosite in actiuni de mai mica importanta: patrulari si executarea serviciului de siguranta.
In conformitate cu Conventia Militara incheiata cu Rusia, in sprijinul flotei romane trebuia sa se alature si Divizia rusa de canoniere. Aceasta era formata din trei nave vechi, in fapt nave de mare, care insa au fost destinate luptei pe fluviu, datorita dotarii lor cu piese artileristice de calibru mare. Navele au sosit la Silistra pe 25 august si incadrate in Flota de Operatiuni.
In conformitate cu planul de campanie, elaborat de Marele Stat Major, in cadrul apararii artileristice a capului de pod Turtucaia, au fost incadrate si Bateriile Marinei, unitate aflata in compunerea Flotei de Operatiuni. Aceste au fost grupate astfel: bateriile de de 120 de mm, si 75 de mm. amplasate pe malul stang al Dunarii, plasate in cazemate de beton, avand in dotare tunurile St. Chamond ce se debarcasera de pe crucisatorul Elisabeta si tunurile de 150 de mm. si obuzierele de 120 de mm., L/10, model 1907 Skoda, scoase de la pupa monitoarelor.
Prin ordinul Comandamentului Marinei Militare, s-a infiintat Convoiul de aprovizionare, unitate intrata in organica Flotei de Operatiuni, avand urmatoarea ordine de bataie: Serviciul substantelor si materialelor; Serviciul munitiei; Serviciul reparatiilor.
In cadrul Spitalului plutitor amenajat pe nava de pasageri Principele Carol au fost organizate 3 sectii: Sectia chirurgicala; Sectia medicala si Sectia contagiosi.
Apararile sub Apa era cea de-a doua mare unitate a marinei care din punct de vedere operativ depindea direct de Marele Cartier General Serviciile Marinei. Din punct de vedere tactic, aceasta se subordona comandamentelor Armatei a III-a si Armatei I-a, datorita dislocarii unitatilor sale in zona de responsabilitate a armatelor respective. Compunerea acestei unitati era urmatoarea: a) Grupul port-mine, draga mine si stavilare, trecut in subordinea comandamentului Flotei de Operatiuni; b) Detasamentele de mineri torpilori; c) Grupul torpiloarelor; d) Serviciul de patrulare, care cuprindea personalul intrebuintat la Grupul port-mine, impartit in pichete de-a lungul litoralului fluvial Turnu Severin - Oltenita si pe coasta maritima, la apararea Constantei si Sulinei. Aceste pichete au fost transformate in ajunul mobilizarii in Statiuni lans-torpile si mine de curent.
Datorita dotarii insuficiente cu nave, Apararea Maritima a portului Constanta a fost transferata in responsabilitatea comandamentului rus, respectiv amiralului Patton Falton comandantul Escadrei ruse, unitate destinata sa apere coastele si porturile romanesti, competentele sale limitandu-se la apararea portului Constanta (fara oras).
Pana la intrarea navelor ruse in port (14/27 august 1916, pe o pasa de acces, pilotate de un pilot roman), Apararile sub Apa au avut misiunea sa lanseze baraje de mine in porturile Constanta si Mangalia. In acest scop a fost infiintata o Sectie de mine si tuburi lans-torpile, amplasate in zona portului Constanta si la Agigea.
In noaptea de 14/15 august 1916, remorcherul Ovidiu a lansat un baraj de mine la 10 Mm nord de Constanta, format din 33 de mine si unul la sud, format din 57 de mine, completate ulterior cu un baraj rusesc amplasat intre cele doua la 18 Mm departare de coasta.
Comandamentul Marinei Militare, depindea de Marele Cartier General, avand ca atributii: organizarea aprovizionarii cu hrana, echipament, combustibil, munitii, pentru fiecare din unitatile operative ale marinei; organizarea, spitalizarea si evacuarea ranitilor; repararea navelor. Avea in compunere urmatoarele unitati: Punctul Naval Sulina, Serviciul Transporturilor care avea in compunere patru grupe de transport: I Silistra - Calarasi; II Oltenita - Turtucaia; III Galati - Tulcea; IV Braila - Cernavoda si grupul vaselor spital; Apararea porturilor Cernavoda - Fetesti; Depozitele Generale ale Marinei; Arsenalul Marinei; Santierul Naval Mobil; Santierul Fernic din Galati al carui personal a fost mobilizat pe loc si militarizat; Slepurile spital nr.1 - 9.
Capitaniile de porturi si detasamentele de paza ale porturilor depindeau de Marele Cartier General Comandamentul General al Etapelor. Organizarea militara in vederea razboiului a capitaniilor de porturi si a detasamentelor de marina s-a hotarat la inceputul lunii iulie 1915
Dezlantuirea razboiului mondial a determinat conducerea armatei sa ia masurile necesare pentru completarea efectivelor combatante.
In anul 1914, a fost elaborat si ulterior imbunatatit Planul de masuri privind sporirea efectivelor la pace si pe timp de razboi. Comisiile de recrutare au procedat si la marina, in anul 1915 si apoi si in 1916, la revizuirea inscrierilor tuturor scutitilor, a dispensatilor si a omisilor. Acestia impreuna cu contingentul anului 1912 si cu toti tinerii intre 18 - 26 de ani, au format o rezerva pentru echipajele navelor.
Numarul ofiterilor a crescut simtitor. Astfel, fata de un numar de 227 de cadre superioare de marina mobilizabile in anul 1914, in preajma declararii ostilitatilor se putea conta pe un numar de 290 de ofiteri . In afara de o crestere normala a numarului de ofiteri de marina specifica perioadei de incordare in relatiile internationale, a fost sporit numarul ofiterilor sanitari de rezerva, cerinta legica, izvorata din conditiile ducerii actiunilor de lupta.
Aceasta situatie a fost posibila prin sporirea numarului de elevi in scoala Militara de Artilerie, Geniu si Marina, precum si in Scoala Navala, dar si prin facilitatile oferite absolventilor de facultati tehnice si licee de a urma cursurile scolilor de ofiteri de rezerva. Pe langa scoala Navala a functionat conform Statutului Special, constituit prin Inaltul Decret nr. 4225/3 octombrie 1912, o scoala de ofiteri de rezerva cu o durata de 3 luni.
In privinta organizarii Marinei Militare pe timpul neutralitatii, apreciem ca Divizia de Mare nu era suficient reprezentata, avand in vedere inexistenta unor nave capabile sa protejeze comunicatiile maritime din Marea Neagra ale Romaniei. In schimb Divizia de Dunare s-a dovedit a fi o forta deloc neglijabila pentru navele Puterilor Centrale.
Din studiul organizarii marinei romane in perioada analizata, considam ca exista o concentrare excesiva a factorilor de decizie, destinele acestei arme fiind hotarate practic de 2 oameni, Comandantul Marinei si Directorul Superior din Ministerul de Razboi.
La mobilizare, datorita existentei unui complex de imprejurari nefavorabile, a faptului ca Antanta nu dispunea de forte navale in Marea Neagra, in dispozitivul de aparare a fost introdusa si Escadra rusa din Marea Neagra, care nu s-a achitat de obligatiile asumate prin Conventia Militara.
O caracteristica a Planului de mobilizarea a constituit-o apelarea la serviciile unor nave comerciale, care s-au dovedit a fi la inaltimea sperantelor investite in ele. Era cunoscut de altfel faptul ca in majoritate, echipajele acestor vase proveneau din personalul marinei militare, detasat la marina comerciala.
Printr-un efort remarcabil, Romania a mobilizat 813.758 de oameni de trupa, comandati de 20.000 de ofiteri, insemnand aproximativ 15% din populatia tarii, dintre acestia 6272, deci aproximativ 0,8% l-au reprezentat efectivele Marinei Militare.
In consens cu efortul general si in Marina Militara eforturile s-au concentrat pentru pregatirea acestei categorii de forte, astfel incat la nevoie marina sa intre in focul luptelor, in conditiile in care pe Dunare si in Marea Neagra se desfasurau operatiuni militare.
Defensiva impotriva unui atac din sud, la care trebuia sa participe si Marina Militara, a fost organizata inca din anul 1914, cuprinzand zonele de pe malul stang al Dunarii; localitatile Turtucaia, Silistra si Cernavoda, structurate ca cetati de moment (capete de pod ofensive- Turtucaia si Silistra, iar Cernavoda-defensiva).
In paralel cu lucrarile de continuare a extinderii si consolidarii zonelor fortificate, s-a executat pozitia intarita de la Bazargic. Totodata, Marele Stat Major a dispus pregatirea a trei aliniamente de aparare: Dumbraveni-Negru-Voda-Albesti-Mangalia; Balta Baciu-Pietreni- Cobadin-Topraisar-Techirghiol; Cochirleni-Murfatlar, care urmau sa fie prevazute ca centre de rezistenta. In ansamblul acestui sistem, unitatilor si marilor unitati de marina le-au fost rezervate misiuni specifice. Una dintre aceste misiuni o reprezenta APARAREA CAPULUI DE POD TURTUCAIA.
Capul de pod Turtucaia, imbratisa orasul pe un semicerc, cu diametrul pe Dunare, avand o dezvoltare de front de 30 de km, fiind organizat pe trei aliniamente succesive de aparare: pozitia de avant-post; pozitia principala de rezistenta; pozitia a doua de rezistenta.
Intregul sistem de aparare era impartit in cinci sectoare: Sectorul I -Staroselo; Sectorul II- Daidir; Sectorul III-Antimova; Sectorul IV-Dunarea, a carui organizare defensiva a fost incredintata Marinei Militare; Sectorul V- Oltenita.
In conformitate cu Instructiunile primite de la comandamentul Capului de Pod, Marina Militara a organizat Sectorul IV Dunarea astfel:
a) Fortele de apa, compuse din:
- Escadra de Dunare, alcatuita din 4 monitoare, 8 vedete, grupul canonierelor si salupelor de tip Vedea;
- Apararile sub apa;
- Convoiul de Aprovizionare al Marinei.
b) Fortele de uscat si artileria de marina, compuse din:
-Grupul de uvraje, artilerie, turele si proiectoare, aflate in ostroavele Carneciu si Chioslugeaua, cuprinzand artileria de debarcare: 2 turele cu cate un tun de 53 mm; 4 tunuri revolver; 3 turele cu cate un tun de 37 mm; 4 turele cu cate un tun de 53 mm; 4 tunuri de 57 mmm; 3 mitraliere Nordenfeld, cu cate 10 tevi de 11,5 mm.;
-Grupul de baterii de pe malul stang, cuprinzand: o baterie de 4 tunuri de 120 mm in amplasament betonat, la km. 436,7; o baterie de 4 tunuri de 75 mm, denumita -Principele Mircea, in amplasament betonat la km. 437,8; 4 turele cu cate un tun de 53 mm, asezate la 250 metri vest, inaintea bateriei de 75 mm;
-Grupul de baterii de coasta de pe malul drept, format din: o baterie de 4 tunuri de 150 mm, denumita Regele Ferdinand, asezate la cota 125, pe dealul nord-est al Turtucaiei; o baterie de obuziere de 120 mm, numita Regina Maria, instalata la cota 130; o baterie de 4 tunuri de camp de 75 mm, denumita Principele Nicolae, instalata pe malul de vest al baltii Staroselo; 747h74h 2 baterii de tunuri de 150 mm. Grivita si Rahova, asezate pe dealul de nord-vest, satul Staroselo.
Apararile sub Apa au efectuat in perioada de neutralitate o serie de lucrari, menite sa concure la o mai buna apararea capului de pod astfel: a.) Construirea unei estacade plutitoare din lemn, avand 850 de metri lungime, de la km 4415, malul stang, pana la capul ostrovului Carneciu, care inchidea complet bratul principal al Dunarii si care avea o portita de trecere de 90 de metri lungime pe malul stang. La 10 metri inapoia estacadei si legate de ea erau asezate pe cursul fluviului si la 30 de metri interval, 30 de mine Hertz, la suprafata, in scopul de a mari valoarea acestui obstacol si a impune avantajul moral impotriva unui atac inopinat; b.) O estacada fixa de 150 de metri lungime, in canalul Carneciu; c.) Un camp minat, compus din 4 linii de baraje, dispuse paralel si inclinate, pe cursul fluviului, de 50 de mine Hertz fiecare, in zona cuprinsa intre km 441- 438. Barajele aveau porti de trecere pentru navele amice; d) Doua campuri de mine, a 16 mine fiecare, in ambele canaluri ale ostrovului Vajaitoarea, la km. 449; e) Un stavilar, inapoia barajelor de mine, de la km. 428 la km. 436,5, format din 3 plasi grele de sarma, ancorate vertical, sustinute de flotoare, destinate protectiei vaselor proprii impotriva minelor de curent; f) Baterii de lansat torpile, la Greaca (km. 444- 445) cu trei torpile Whitehead si Oltenita (km. 434), cu doua torpile Schwartzkopf; g) Posturi inaintate pentru observatie si informatii, pe canalul stang si pe malul drept al fluviului. Posturile si bateriile erau legate cu postul central, care se gasea instalat pe nava Grupului port mine, Stefan cel Mare, ancorata pe Dunare la km. 438. Valoarea zonei minate se marea considerabil prin protectia bateriilor marinei.
O alta misiune importanta revenita unitatilor de marina a fost si APARAREA CAPULUI DE POD SILISTRA. Capul de pod Silistra constituia un comandament similar unei divizii, avand in subordine toate trupele dislocate la Silistra si in imprejurimi.
Apararea era organizata pe trei aliniamente de rezistenta, astfel: un aliniament inaintat, organizat ca centru de rezistenta; un aliniament principal de rezistenta de 24 d km. de front, constituit din 12 centre de rezistenta, la 600- 800 de metri interval intre ele; al doilea aliniament de rezistenta, organizat ca si primul in 8 grupe de lucrari (centre de rezistenta).
Conform Planului de rezistenta al Capului de Pod Silistra, Marina Militara contribuia la aparare cu Grupul I Silistra-Calarasi al Serviciului-Transporturilor. Acest grup avea in compunere: salupele militare Rahova, Opanez si Panduru; 2 tancuri; 2 ceamuri; 2 remorchere ale N.F.R.; 6 slepuri puntate; subzistenta grupului, care dispunea de un remorcher al N.F.R. si 2 slepuri.
In urma pregatirii de lupta executata in Marina Militara precum si a unor aplicatii practice s-au desprins si posibilitatile de actiune ale navelor. In lipsa unor regulamente asupra intrebuintarii tactice a unitatilor de nave, a serviciului in campanie, existau in marina doar unele manuale descriptive a materialului de mine, artilerie, explozibili. Au existat si unele preocupari de intocmire a unor cursuri de tactica si strategie navala sau jocuri de razboi naval, subliniindu-se mentalitatea pregatirii si aplicarii principiilor razboiului pe mare si pe fluviu. Concluziile la care s-a ajuns si care au stat la baza pregatirii s-au dovedit departe de reala intrebuintare a puterii de foc a navelor din dotare, fapt ce a reclamat schimbarea, inaintea intrarii tarii noastre in razboi, a materialului si a tacticii de lupta a monitoarelor.
Misiunile ce s-au incredintat monitoarelor pe timpul aplicatiilor desfasurate: sprijinul flancului armatei de uscat care lupta pe Dunare, prin actiuni artileristice asupra navelor si mai putin a trupelor in vedere sau a bateriilor; incursiuni in spatele inamicului prin treceri fortate; sprijinirea trecerilor peste Dunare sau impiedicarea acestora, demonstreaza cu prisosinta spiritul de imitatie a principiilor in operatiile pe mare, adoptate la Dunare.
Intrebuintarea artileriei bordului se facea in tir direct, dupa metodele in vigoare aplicate tirului la mare, avand ca obiectiv navele inamice si mai putin trupele sau bateriile descoperite. Tragerea se executa din mers, fara aparate speciale, elementele de miscare ale tintei se transmiteau pieselor prin portavoci.
In momentul in care s-a stabilit misiunea Capului de Pod Turtucaia, s-a observat cu pregnanta necesitatea interventiei monitoarelor in sprijinul fortelor de uscat (in Directivele privind Misiunea Capului de Pod, se specifica ca misiune operativa a Escadrei de Dunare, aceea de a completa dispozitivul pe apa a Capului de Pod Turtucaia ), iar pentru restul zonei de trecere Oltenita-Turtucaia, apararea eficace si simultana cu artileria de uscat a frontului dunarean impotriva fortarii Dunarii, navele marinei avand rolul unor baterii flotante, menite sa respinga atacul inamic.
In preajma izbucnirii razboiului, cand navele austro-ungare s-au refugiat in canalul Persina, monitoarele au ramas fara obiectivul principal impotriva caruia se antrenase. S-a pus astfel problema intrebuintarii navelor impotriva uscatului ca obiectiv principal, reformulandu-se metodele de tir si adoptandu-se intrebuintarea tactica a escadrei in concordanta cu misiunile armatei de uscat. La aceste transformari au contribuit ofiterii de marina romani care au dovedit temeinice cunostinte si mai tarziu tehnicienii din misiunea franceza, precum si materialele puse la dispozitie de aliati: telefoane, goniometre, telemetre.
Vedetele erau preconizate a fi folosite in doua moduri: pentru serviciul de siguranta si cercetare sau atacul cu torpile de scondru impotriva navelor inamice. Ele au fost dotate cu torpile Scharzkopf, fiind incadrate cu personal bine antrenat si educat intr-un excelent spirit de sacrificiu. Retragerea flotilei inamice la Persina, a impus utilizarea acestei categorii de nave doar pentru misiunile de cercetare si siguranta.
Apararea fixa utiliza in cadrul aplicatiilor, barajele, numai in scop defensiv, fie pentru acoperirea retragerii fortelor proprii, fie pentru impiedicarea trecerii inamicului peste fluviu. Barajele fiind considerate o reala interdictie, nu au fost intotdeauna incadrate de protectia artileristica necesara.
Din lipsa de material, in perioada initiala s-au preconizat baraje de suprafata (ceea ce era contrar principiilor de intrebuintare a armelor), incepand cu anul 1915, intrebuintare acestora s-a facut, in masura posibilitatilor materialelor de protectie, in spiritul cooperarii intre mina si tun.
Materialul de mine era necorespunzator, fata de modul de utilizare a lui pe Dunarea de Sus, unde mediul, diferentele de nivel, cresterea apelor, cantitatea de aluviuni, influentau utilizarea acestei arme. Acestea au fost de fapt si ratiunile pentru care s-a incercat sa se construiasca acest material la noi in tara.
In afara de sporadice exercitii de debarcare de pe navele escadrei, nu s-a avut in vedere pe timpul neutralitatii, infiintarea si antrenarea unui corp special de debarcare, care sa coopereze cu escadra, la flancurile armatei de uscat, incadrarea acestuia, putand fi asigurata in cadrul rezervistilor din marina.
si daca inamicul ataca cu escadrila de monitoare si cu vedetele
In vederea completarii cu material A.S.A. din productie proprie, prin raportul nr 298/13 ianuarie 1916, al Apararilor sub Apa, se propunea ca statul sa acorde premii in bani, pentru inventarea si construirea in tara a unei mine de curent. S-au premiat proiectele minelor de curent prezentate de locotenentul comandor Radulescu Constantin si mecanicul Vislovski, comandandu-se la Arsenalul Marinei si realizandu-se pana in august 1916 un numar de 700 de mine. De asemenea, prin Ordinul nr. 2508/01 martie 1916, Marele Stat Major ordona sa se studieze urgent un dispozitiv pentru pescuirea minelor de curent, pregatindu-se paralel si personalul necesar pentru trei porturi ce urmau a se infiinta: in amonte de locul de stationare al Escadrei de Dunare; in amonte de podul Silistra-Chiciu; in amonte de podul Cernavoda- Fetesti.
In momentul incordarii maxime a tensiunii, prin Ordinul nr.1598 din 13 iulie 1916, al Marelui Stat Major, s-au trimis instructiuni tuturor armelor, pentru a pune intregul sistem de fortificatii si apararea Capului de Pod Turtucaia in situatia de a face fata inceperii ostilitatilor. Instructiunile referitoare la marina precizau: aducerea monitoarelor, a unitatilor si serviciilor Diviziei de Dunare la Oltenita; punerea bateriilor in stare de a deschide focul imediat; pregatirea barajelor si a statiunilor lans-torpile.
La nivelul Comandamentului Diviziei de Dunare s-au ordonat masuri suplimentare pe timpul noptii: instalarea serviciului de cart de la orele 20.00 - 07.00 si a celui de garda de la orele 0400-2000; prezenta comandantului sau a secundului (alternativ) pe punte intre orele 2000-0400; executarea serviciului de cart de catre mecanicii sefi si ajutorii, alternativ; intensificarea observarii si prinderii indivizilor deghizati in uniforme romane sau in tarani, care spionau miscarile trupelor romane. Dupa intrarea Bulgariei in conflict, Planul de campanie al Romaniei s-a modificat in raport cu noua situatie.
2.2.PLANUL DE CAMPANIE AL ARMATEI ROMANE
La 14/27 august 1916, guvernul roman a inaintat Austro-Ungariei declaratia oficiala de razboi. In noaptea precedenta inmanarii acestui act oficial, armata romana, cu un efectiv de peste 840 000 de oameni a declansat operatiile de eliberare a Transilvaniei, fortele sale principale Armata de Nord, Armata a 2-a si Armata 1, au traversat Carpatii Orientali si Meridionali, inaintand spre cursurile superioare si mijlocii ale Oltului si Muresului.
Frontul de sud, de la Calafat, pana la Ekrene, a fost incredintat Armatei a 3-a, a carei comanda s-a asigurat de catre generalul Mihai Aslan. Intrand in razboi, Romania se aseza in directa prelungire a frontului rus. Armata noastra trebuia sa asigure fronturile de nord-est si sud ale armatelor tariste. Datorita configuratiei geografice a teritoriului, frontul deschis odata cu intrarea tarii noastre in razboi se intindea pe o lungime de 1.200 de km., fiind cel mai intins din Europa.
Acest imens teritoriu, nu putea fi ocupat intr-o linie dreapta neintrerupta de catre armatele noilor adversari, datorita efectivelor reduse. Razboiul conceput de organul suprem roman de decizie militara nu putea fi un razboi de pozitie, ca pe celelalte fronturi, ci un razboi de miscare.
Planul de operatii al armatei romane, hotarat si in urma insistentei Marelui Cartier General Rus si a Comandamentului Suprem Francez, prevedea: ofensiva la nord, defensiva la sud. A fost hotarata ofensiva in nord, datorita faptului ca ea corespundea si intereselor aliatilor nostri rusi, care erau astfel acoperiti la flancul stang, impotriva unei eventuale operatii de invaluire din partea inamicului. La aceste motivatii, se adaugau si considerente de ordin strategic, care pledau pentru acest tip de campanie. Urmarind configuratia liniei frontului din Transilvania, se poate lesne observa ca o defensiva in Carpati era greu de adoptat, datorita faptului ca inamicul avea posibilitatea sa manevreze pe linii interioare scurte, deservite de reteaua bogata de cai ferate, pe cand, trupele romane se gaseau pe o linie exterioara foarte lunga, cu comunicatiile din spatele frontului foarte departate.
2..3. MARINA ROMANA IN
2. 3.1. ATACUL EXECUTAT PRIN SURPRINDERE LA RUSCIUK DE CATRE NAVELE FLOTILEI ROMANE ASUPRA FLOTEI AUSTRO-UNGARE
Actul de la 14 august 1916
nu a gasit cele doua mari puteri,
In vederea desfasurarii actiunii ofensive din sud, maresalul Mackensen, distins in operatia de ocupare a Serbiei, a fost numit comandant suprem al fortelor bulgaro-germane si turcesti, care urmau sa se concentreze in nord-estul Bulgariei.
Austro-Ungaria dispunea pe Dunare de o flota navala considerabila, alcatuita din opt monitoare, opt vedete si numeroase nave auxiliare.
Marele Stat Major Roman, studiase inca din perioada de neutralitate posibilitatea atacarii prin surprindere a navelor ustro-ungare, aflate in portul Rusciuk. In acest sens, maiorul Rosetti Radu din Marele Cartier General ii comunicase, este drept verbal, Comandantului Flotei de Operatiuni, contraamiralului Negrescu Nicolae iminenta intrarii Romaniei in razboi, insistand asupra faptului ca marinei ii revenea responsabilitatea executarii primei lovituri. Ea trebuia sa atace si sa distruga monitoarele austro-ungare, asigurand gratie succesului repurtat, libertatea totala de miscare propriilor nave.
Pus la curent cu aceste intentii, fara a primi insa nici un ordin scris, comandantul Flotei de Operatiuni l-a desemnat pe capitanul comandor Gavrilescu Marin sa conduca unele exercitii de atac a bazei Rusciuk, ziua si noaptea, in aval si in amonte de oras. De asemenea, comandantii vedetelor Flotei de Operatiuni au executat marsuri de recunoastere a locului de ancoraj a flotei adverse .
Serviciul Apararilor sub Apa, condus de capitanul comandor Niculescu Rizea, dispunea de doua nave mici, Catina si Bujorescu si de salupa Randunica.
In noaptea care a precedat atacul, fiecare dintre navele mentionate au primit una sau doua carcase din lemn de brad, pentru lansarea torpilelor, care au fost montate pe coca cu ajutorul unor saule. S-a facut apel la micile nave de patrulare cu motor, care faceau zilnic naveta intre Flamanda-Giurgiu-Pietrosani, ele fiind comandate de sublocotenenti din rezerva sau in activitate. Acestia treceau zilnic printre coloanele de monitoare, apropiindu-se de multe ori la un metru de ele, angajand discutii cu ofiterii austrieci.
Pentru executarea misiunii, au fost numiti trei ofiteri sositi de la Marele Cartier General, capitanii Negulescu Aureliu, Barbuneanu Petre si locotenentul Gheorghiu Alexandru, care au preluat comanda navelor, primul fiind numit seful grupei de salupe.
In vederea sustinerii atacului, s-au
instalat posturi dotate cu tuburi lans-torpile si cu mine de curent la
Turnu-Severin,
conceput de Marele Cartier General prevedea executarea unei recunoasteri in aceeasi zi si la ora 21.30 iesirea torpiloarelor improvizate din bazinul Serviciului Hidraulic. Navele trebuiau sa inainteze in formatie de sir pana in dreptul monitoarelor, unde printr-o intoarcere toti odata sa atace in formatie de revelment, fiecare nava urmand sa-si aleaga o tinta distincta. Lansarea torpilelor era prevazuta a se executa la o distanta de 300 de metri, dupa care formatia trebuia sa faca rondoul in amonte pentru a nu veni peste torpilele deja lansate.
La jumatate de ora de la inmanarea declaratiei de razboi de catre Edgar Mavrocordat, ministrul plenipotentiar roman la Viena, cele trei nave ale Apararilor sub Apa, folosindu-se de lumina lunii, s-au apropiat de monitoarele austriece, lansand asupra acestora cinci torpile. Imediat s-au auzit doua explozii puternice, insotite de o flacara mare, monitoarele fiind acoperite de un fum gros. In acelasi timp s-a dat alarma, proiectoarele tuturor monitoarelor austriece cercetand cursul fluviului.
Capitanul comandor Niculescu Rizea, care supraveghea actiunea de pe malul romanesc, l-a asteptat pe seful acestei formatii, cu care a plecat imediat la Marele Cartier General. Entuziasmul de moment a fost de nedescris. In rapoartele operative ale acelei zile se mentiona chiar "distrugerea escadrei austriece".
Rezultatele acestei prime misiuni executate de Marina Militara au fost percepute gresit. In fapt, salupa Randunica comandata de capitanul Negulescu Aureliu, nu a pastrat distanta convenita, distantandu-se de celelalte nave din formatie, singura torpila lansata-cealalta ramanand blocata in tub-lovind un slep ce insotea flota austro-ungara in locul de ancoraj. Ceilalti comandanti de nave, sub influenta emotiei momentului, au lansat torpilele hazardat, pentru a reveni precipitat sub bataia tunurilor inamice, pe malul romanesc.
Ajunsi la mal, conform ordinelor primite, personalul a parasit salupele. Sergentul Branzila, s-a intors la salupa Randunica, si dovedind mult curaj si maiestrie, in pofida faptului ca nava fusese lovita de tirul de artilerie inamic a reusit sa o aduca la adapost in bazin.
Analizand aceasta actiune a navelor romane de la Rusciuk, se pot desprinde cateva concluzii. Mijloacele avute la dispozitie pentru indeplinirea acestei misiuni s-au dovedit precare. Chiar daca a precumpanit ideea ca utilizarea minelor si torpilelor -considerate arme redutabile in epoca - poate realiza surprinderea, modalitatea de folosire a lor a lasat de dorit. Spre exemplu, carcasele confectionate din lemn de brad, destinate pentru lansarea torpilelor au fost montate cu ajutorul unor saule, iar la contactul cu apa, lemnul s-a umflat si dupa cum am vazut, unele torpile au ramas blocate.
Marele Cartier General instalase inainte de declansarea ostilitatilor statiuni de lansare a torpilelor si minelor de-a lungul fluviului, dar nu mai prevazuse si alte masuri pentru a exploata o eventuala reusita a atacului planificat. Cum acest atac nu a fost coroborat cu nici o alta operatie de anvergura a flotei sau cu operatii combinate cu trupele de uscat, el a ramas complet izolat, fiind aproape imperceptibil.
Desigur, rezultatele puteau fi altele, daca ar fi fost angrenate la aceasta temerara misiune vedetele, puterea lor combativa fiind mai mare, dar Marele Cartier General a preferat o alta desfasurare a evenimentelor. In opinia contraamiralului Negrescu Nicolae, schimbarea comandantilor de salupe a fost total neinspirata. Aceasta alegere a provocat de fapt si o stare de frustratie printre comandantii de vedete, care erau familiarizati cu topografia locului si cu multe antrenamente de simulare a atacului la activ.
Putem concluziona ca, in pofida unor neajunsuri in conceptie si in executie, atacul Flotilei Austro-Ungare de la Rusciuk de catre marinarii romani a reprezentat o actiune temerara, executata prin surprindere. Ea a avut ca urmare refugiul flotei inamice la adapostul Ostrovului Persina, la 100 de km. de frontiera si la 30 de km. de malul romanesc, intr-un adapost sigur, de unde nu a mai iesit niciodata sa se angajeze in lupta cu Flotila Romana. Judecand post factum actiunea, trebuie totusi sa invatam din greselile inaintasilor dar sa le recunoastem in mod obiectiv meritele, operatiunea de la Rusciuk avand mai mult un efect moral asupra inamicului.
2. 3.2. SPRIJINUL ACORDAT DE CATRE MARINA MILITARA CAPULUI DE POD TURTUCAIA
In organizarea apararii teritoriului Romaniei, Turtucaia a fost conceputa ca un cap de pod, mai bine zis, o fortificatie stabilita inaintea unui pod. In mod firesc, conform normelor operative, ar fi trebuit, ca imediat dupa declansarea ostilitatilor, sa se construiasca un pod de vase peste Dunare, care sa lege Turtucaia de Oltenita si sa sprijine o eventuala ofensiva impotriva Bulgariei, actiune prevazuta de altfel in faza a doua a operatiilor de pe frontul de sud. Acest lucru nu a fost prevazut insa in Planurile de Campanie ale Marelui Stat Major. Organul suprem de decizie militara al tarii a argumentat aceasta carenta, prin prisma faptului ca, o actiune de montare a unui pod la Turtucaia ar fi implicat mai multe inconveniente: el s-ar fi gasit in bataia artileriei inamice si ar fi ingreunat manevra navelor proprii. Aceste consideratii au facut ca Turtucaia sa conteze doar in actiunile defensive.
Izolat, cu fluviul in spate, fara comunicatii sigure cu malul celalalt, acest cap de pod nu avea decat un singur sprijin: vitejia aparatorilor sai. Exista o linie de legatura cu Silistra, dar distanta dintre cele doua garnizoane era de 60 de km., in timp ce linia frontului se gasea mult mai aproape.
Din nefericire aceasta situatie nu a fost inteleasa de ofiterii planificatori ai operatiilor militare din Marele Stat Major Roman, dar nu a scapat, maresalului Mackensen, care a descoperit punctul slab pe care izolarea localitatii Turtucaia il forma in linia de aparare romana.
In urma participarii Romaniei la cel de-al doilea razboi balcanic si a revenirii la masa tratativelor la trupul tarii, a regiunii din sudul tarii, in atentia guvernului roman, a stat, pe langa rezolvarea problemelor de administratie a noilor judete si acelea de integrare a lor in sistemul national de aparare.
Fortele Marinei Militare au fost angrenate in lupta in ziua de 20 august. Observand atacul inamic care se desfasura dinspre Turksmil si Hajifaclar, bateriile de 120 mm. si 75 mm. St. Chamond, conduse de locotenentii Puricescu Nicolae si Bratu B., impreuna cu artileria de la bordul monitoarelor Alexandru Lahovary si Mihail Kogalniceanu, au executat un foc hotarat, reusind sa opreasca inaintarea infanteriei inamice.
In Sectorul IV Dunarea, vedetele nr.3, si nr. 4, Capitan Romano si Mr. Giurascu au fost trimise spre frontiera pentru a sprijini apararea Sectorului I si a impiedica intoarcerea Capului de Pod sau instalarea de baterii bulgare. La ora 13.00 monitoarele Diviziunii I, I. C. Bratianu si Lascar Catargiu, au ocupat o pozitie de lupta la km. 438, pentru a sprijini actiunea vedetelor nr.3 si nr.4, precum si flancul stang al Sectorului I Staroselo. Monitorul Lascar Catargiu, comandat de capitanul comandor Sion Alfons, a inaintat la vest de estacada. Prezenta monitoarelor a atras tirul bateriilor inamice, situatie ce l-a determinat pe comandantul flotei sa ordone retragerea navelor.
Pentru data de 23 august, comandantul Armatei a III-a Bulgare, generalul Stefan Tosev, a decis cucerirea Capului de Pod. S-a ales in acest scop pentru atacul hotarator, linia de sud, corespunzand Sectorului II si un punct din Sectorul I.
Dupa ora 18.00, observand manevra Grupului de Atac German Maior Hamerstein, bateriile de 150 mm. Krupp, 120 mm. Skoda, 120 mm. si 75 mm. St.Chamond, sub conducerea locotenentilor de marina Stefanescu Romulus, Constantinescu Alexandru si Puricescu Nicolae, au deschis focul asupra infanteriei germane care inainta pe valea Staroselo.
La apararea Sectorului I, au participat in aceasta zi si navele Escadrei de Dunare. Monitoarele Alexandru Lahovary si Mihail Kogalniceanu, au ocupat la ora 12.40 o pozitie favorabila de tragere in Ostrovul Calimoc, protejand retragerea trupelor sectorului, dirijand tirul asupra bateriilor inamice din zona Staroselo, pe care le-au silit sa inceteze focul. Pentru a veni in sprijinul trupelor romane derutate, comandantul Diviziunii 2 monitoare, capitan comandorul Toescu Vasile, a debarcat un detasament de 50 de marinari, cu doua mitraliere, sub comanda locotenentilor Zlatian Paul si Georgescu Vladimir, reusind sa opreasca pentru moment ofensiva inamica de pe directia Calimoc.
De asemenea, tirul celor doua monitoare ale Diviziunii nr.2 monitoare, a impiedicat ocuparea pantelor de nord ale dealului Staroselo de catre trupele inamice. Au fost si alte fapte de arme ale marinarilor care sunt consemnate de documentele vremii. Gasindu-se intr-o situatie complicata, fara legaturi la uscat, contraamiralul Negrescu Nicolae l-a trimis pe seful sau de stat major, capitan comandorul Paun Constantin sa refaca legaturile. Intr-una din aceste misiuni seful de stat major al Flotei de Operatiuni a cazut la datorie. De asemenea, Capitan Nicolescu Matei, seful grupei de marinari aflata pe insule, a organizat din proprie initiativa stafete pentru transmiterea ordinelor comandantului capului de pod, de multe ori intervenind cu grupa de marinari pe care-i conducea in lupta, incurajand trupele de uscat.
Flota Austro-Ungara nu a coborat pe
Dunare, ea avand multe obstacole de trecut si in special baraje de mine.
Apararile sub Apa, primisera ordin ca in cazul in care navele inamice ar fi
coborat pe fluviu, sa actioneze cu statiunile de lansat torpile de la Greaca si
Pe timpul luptelor din ziua de 23 august, vedetele au transportat numerosi raniti de la Turtucaia spre nava spital Principele Carol. Transporturile trupelor romane peste Dunare au continuat si in cursul noptii, actiune la care au participat vedetele nr. 3,7 si 8, canoniera Grivita si salupa Silistra.
Datorita unei informatii eronate si neverificate primite la Diviziunea a II-a Monitoare, conform careia soseau in zona trupele Diviziei 9 Infanterie, navele au incetat focul. De aceasta situatie a profitat inamicul, care a instalat cuiburi de mitraliere de-a lungul vai Cusui, barand retragerea trupelor romane. Pentru a se remedia starea grava creata, au fost trimise spre insula Cusui, Vedetele nr. 6 si nr. 7, Grigore Ioan si Cpt. Romano, cu scopul de atrage tirul mitralierelor asupra lor. Datorita trepidatiilor si a pulverizatoarelor de pacura, nu s-a auzit zgomotul ucigator al mitralierelor inamice. Vedeta nr.6, a fost ciuruita de gloante. Tunarii, mitraliorii, timonierii alaturi de comandantul navei, capitan Dumitrescu Constantin si secundul, sublocotenent Ghiculescu Ion au cazut la datorie. Cu sprijinul Vedetei nr.3, venita in ajutor, nava a fost salvata de sergentul Nita Ion, care a reusit sa o aduca pe malul romanesc.
La ora 13.45 Flota de Operatiuni a primit ordin sa se retraga la Silistra. In aceeasi zi a sosit in port Diviziunea de Canoniere Rusa sub comanda comandorului Swignine Alexis. Aceste nave au intrat in compunerea Flotei de Operatiuni, iar din data de 24 august 1916, contraamiralul Negrescu Nicolae a devenit comandantul Flotei de Operatii Romano-Ruse.
Dezastrul de la Turtucaia a fost analizat cu multe detalii in perioada interbelica, subiectul fiind abordat de majoritatea combatantilor acelor vremuri. Un adevar incontestabil este acela ca, in capul de pod, insuccesul trupelor noastre s-a datorat in primul rand superioritatii numerice si in tehnica de lupta a inamicului.
Pornind in primul rand de la conceptia in care i-a fost data misiunea Capului de Pod Turtucaia, se poate observa ca ea se gasea la o distanta prea mare de locul destinat debarcarii si concentrarii fortelor ruse.
`Toate lucrarile si instalatiile au fost concepute sa faca parte dintr-un sistem, responsabilitatea cea mai mare revenind artileriei. Inca de la inceput s-a acordat o atentie mai mare sistemului in ansamblu, insistandu-se mai putin asupra comandamentelor centrelor de rezistenta. Au rezultat in consecinta, in momentele dificile ale luptei, eforturi dezlanate de a suplini slabiciunea unui punct al sistemului, prin efortul altora, ducand de multe ori la improvizatii.
Apreciem ca s-a organizat o aparare formidabila pe Dunare, in detrimentul capului de pod. Arta militara recomanda in cazul unei pozitii fortificate, alegerea atacului in sectorul cel mai slab, pentru a concentra aici fortele. In viziunea maresalului Mackensen, atacul sectorului de vest al capului de pod ar fi fost dificil si costisitor, in timp ce zonele de sud si est permiteau apropierea trupelor fara ca acestea sa fie observate. Acesta a fost si motivul pentru care el a renuntat la flotila si a dirijat spre sud lovitura principala, ridicand impotriva navelor romane, private de orizont, instalatii pentru tirul indirect.
In cadrul confruntarilor marinarii au platit un larg tribut de sange, numele ofiterilor capitan comandor Paun Constantin, locotenent comandor Stihi Eugen, Ghiculescu Ion, ramanand pururi in istoria neamului romanesc.
2. 3.3. CONTRIBUTIA MARINEI MILITARE ROMANE LA PLANIFICAREA ORGANIZAREA SI REALIZAREA MANEVREI DE LA FLAMANDA
In conditiile in care Marele Cartier General roman prevedea pierderea Dobrogei si implicit iesirea la mare, primul ministru, I.C.Bratianu a solicitat regelui convocarea unui Consiliu de Razboi, la care sa asiste toti comandantii de Armate, pentru a analiza situatia grea in care se afla armata romana.
Acest Consiliu a avut loc in ziua de 2 septembrie, la Peris, unde s-a hotarat oprirea ofensivei din Transilvania pe aliniamentul atins si nimicirea gruparii inamice de pe frontul de sud. S-a decis constituirea Grupului de Armate de Sud, sub comanda generalului de divizie Alexandru Averescu, avand la dispozitie o forta militara considerabila: 17 divizii, din care 10 divizii (6 romane si 4 ruse) formau Armata a III-a de Dunare.
Generalul Averescu concepuse planul actiunii ofensive astfel: cu Armata de Dobrogea sa atace pe inamic frontal, pentru a-l fixa; in acelasi timp si in spate, trecand peste Dunare, la Flamanda. Reusita acestei indraznete operatii ar fi avut urmari incalculabile: intregul front din Dobrogea ar fi fost rasturnat (chiar in conditiile unei reusite partiale, crearea unui cap de pod pe malul sudic al Dunarii, ar fi insemnat, un pinten infipt in spatele inamicului, care i-ar fi incurcat sau paralizat actiunea).
In vederea indeplinirii misiunii primite, Grupul de Armate Sud, a hotarat sa treaca la ofensiva pe doua directii convergente, astfel: cu o grupare din Armata a III-a Romana (5-6 divizii) sa forteze Dunarea in sectorul Flamanda, Akkandanlar, concomitent cu trecerea la ofensiva a Armatei de Dobrogea, in spatiul dintre Dunare si Marea Neagra, cu efortul principal pe directia Cobadin, Kurtbunar, incercuind fortele principale ale inamicului din sudul Dunarii.
Pregatirea trecerii fluviului a inceput pe 3 septembrie, prin numirea unei Comisii Speciale prezidata de generalul Arthur Vaitoianu, careia ii revenea sarcina de a studia situatia la fata locului si a intocmi un program pentru executarea lucrarilor. Din Comisie facea parte, din partea Marinei Militare, capitanul comandor Niculescu Rizea, comandantul Apararilor sub Apa.
Pentru ca operatia de trecere a Dunarii sa reuseasca, era necesar ca ea sa nu fie impiedicata de catre navele inamice. Marele Stat Major a stabilit pentru Apararile sub Apa misiunea de a impiedica iesirea flotei austroungare din canalul Persina. Iesirea de est a canalului a fost acoperita de doua baterii de 87 mm. instalate la sud de localitatea Cioara. Locul cel mai potrivit pentru impiedicarea iesirii flotei inamice era insula Cinghineaua din fata iesirii din aval a canalului Persina. Aici au fost aduse cu multa greutate pe timpul noptii, pe portite cu ajutorul unor vase pescaresti, o baterie de 57 mm. si doua tunuri de 78 mm, 238 de marinari, infanteristi si artileristi, sub comanda locotenentului de marina rezervist Hruber Maximilian. Tot aici a fost instalat un post de lansat mine si un post de semnalizare.
In scopul bararii complete a Dunarii a
fost marit numarul statiunilor de mine de curent si al statiunilor de lansat
torpile intre Zimnicea si
In punctul cel mai dificil pentru navigatie, in aval de locul unde se proiectase instalarea podului, au fost inecate slepuri, in traversul canalului Tabanul, acest sistem fiind considerat cel mai eficace pentru a interzice navigatia navelor mari. Totodata, acest punct, a fost acoperit cu focul a doua tunuri de 150 mm. si de bateria de 75 mm., instalate la Gostinul.
Pentru apararea podului s-au completat masurile impotriva minelor de curent, prin instalarea unor stavilare si dispozitive de pescuit minele.
O alta masura preconizata de Comandamentul Apararilor sub Apa, a fost instalarea unor baraje de mine la Cinghineaua, Pietrosani si Mecica, operatie desfasurata in conditii grele, pe timp friguros, in ploaie si vant si pe timpul noptii, rezultatele nefiind pe masura efortului depus. Dimpotriva, datorita functionarii defectuoase a minelor sistem Radulescu, la Mecica si la Pietrosani au avut loc doua accidente, in care si-au pierdut viata locotenentul Lepri Remus, capitanul francez Lanlay si alti sase marinari.
Trecerea Dunarii urmand a se face, pentru
primele esaloane de ocupatie a malului drept, pe ambarcatiuni, iar ulterior
pentru grosul fortelor pe pod, Marele Cartier General a dispus strangerea
a 1.000 de lotci sau barci de pescari
din regiunea situata in aval de Cernavoda pana in Delta; cu toate insistentele,
nu s-au adunat decat 250 de dube. Acestea au fost transportate cu trenul pana
la Comana, iar de aici cu carutele pana in zona trecerii. Numarul ambarcatiunilor
fiind insuficient, s-a hotarat ca restul materialului necesar sa fie completat
de batalionul de pontonieri din stocul propriu de pontoane, care urma sa fie
ulterior intrebuintat la constructia podului. Pentru remorcarea dubelor si
portitelor au fost aduse de la
Toate aceste pregatiri pentru trecerea Dunarii nu au ramas indiferente inamicului; maresalul Mackensen, a ordonat la randul lui cateva masuri: la 20 septembrie, din ordinul sau expres, s-a atacat Dobrogea, fara sa se astepte aportul Diviziei 217 Germane care se gasea in mars; s-a dispus sa se concentreze Regimentele 42 Infanterie si 5 de Mars germane, cu doua baterii, pentru a se putea face fata unei incercari de trecere a Dunarii; au fost trimise de la Rusciuk la Turtucaia, un batalion de militii bulgar, un batalion de mars, doua baterii grele, o baterie de campanie si Regimentul 2 Militii bulgar.
Flotila Austro-Ungara de Dunare a primit ordin sa trimita o parte din unitati, in scopul distrugerii podului. In acest scop, inamicul a dispus formarea unei grupari de lupta formata din monitoarele Bodrog si Koros, intarite cu doua grupe de vedete, cu vasul armat Balaton si un detasament de mineri .
Operatia de trecere a fluviului fiind hotarata pentru ziua de 18 septembrie, ziua premergatoare a fost consacrata luarii ultimelor masuri relative la trecere si la efectuarea miscarilor preliminare ale trupelor, catre punctele de trecere, astfel incat a doua zi sa se desfasoare programul stabilit, in cea mai mare ordine .
In momentul in care primul esalon a debusat spre mijlocul Dunarii, artileria de protectie a deschis focul, avand ca obiectiv satele Babova si Riahovo. Ajungand pe malul bulgaresc, trupele debarcate au atacat trupele inamice aflate la Riahovo.
Trecerea trupelor Diviziei a 10-a a surprins unitatile de acoperire bulgare, astfel ca opozitia acestora a fost slaba si tardiva. Comandantul Batalionului 17 Graniceri bulgaresc alarmat de posturile sale de observatie, a raportat Comandantului garnizoanei Rusciuk, colonelului Encev atacul romanilor, informatie care a ajuns la comandantul Corpului 52 Armata, generalul Kosch. Acesta a ordonat Flotilei de Austro-Ungare de Dunare sa trimita o parte din nave sa distruga podul, iar comandantului grupei de uscat, sa lanseze la apa, mine de curent.
In cursul zilei de 18 septembrie, detasamentele de pontonieri si de marinari, au depus eforturi deosebite pentru intinderea podului. Intre orele 12.00-14.00, o escadrila de aeroplane inamice compusa din sase aparate, venita din sud, a bombardat padurea din imediata apropiere a podului, unde erau masate trupele romane care urmau sa treaca Dunarea. Acest atac a avut efecte materiale, prin ruperea podului, dar si efecte morale in randul trupelor romane. In plus, furtuna dezlantuita la caderea noptii a rupt podul in mai multe locuri, daunele fiind totusi remediate pana in dimineata zilei urmatoare.
In ziua de 19 septembrie, ca urmare a solicitarilor insistente din partea trupelor ce operau pe malul drept al Dunarii de a se trimite artilerie, dupa Regimentul 46 Infanterie a trecut podul artileria Diviziei a 10 a Infanterie. In momentul in care se pregatea sa inceapa trecerea pe pod, al doilea divizion din Regimentul 13 Artilerie, vedetele inamice Viza si Barsch, profitand de furtuna si ceata de pe timpul noptii, au aparut la est de Ostrovul Lung, la aproximativ 1000 de metri de pod, deschizand un foc puternic asupra podului si asupra trupelor ce asteptau in padure sa le vina randul la trecere, lansand totodata si mine de curent.
Aparitia vedetelor inamice in vecinatatea podului si caracterul de surpriza ce a avut actiunea lor de foc, a avut un impact moral insemnat asupra trupelor noastre, producandu-se panica ca si in ziua precedenta, cand a avut loc atacul aviatiei inamice.
Surpriza acestui atac neasteptat a fost determinata, pe de o parte, de cresterea brusca a apelor, care au facilitat iesirea navelor inamice din canalul Persina, iar pe de alta parte, de insuficienta masurilor luate de catre Apararile sub Apa, pentru impiedicarea navigatiei de la Silistra la Rusciuk.
In ceea ce priveste minele de deriva construite in atelierele marinei, ele s-au dovedit total ineficiente. Aceste aparate periculoase pentru cei ce le manevrau, s-au dovedit total inofensive in apa fluviului. Un exemplu in acest sens il reprezinta cazul vedetei austriece Campo, care grav avariata de artilerie in apropierea podului de la Flamanda, a dus cu ea, fara sa stie, una din aceste mine agatata de elice, pana la Budapesta, unde urma sa fie reparata.
In urma schimbarii planului de campanie, Marele Cartier General a hotarat ca pe frontul de sud, Grupul de Armate, compus din Armata a III-a si Armata de Dobrogea, sub comanda generalului Averescu, sa treaca la ofensiva impotriva Armatei Bulgaro-Germane din Dobrogea.
Ofensiva Armatei de Dobrogea a inceput in ziua de 18 septembrie, ora 07.00, printr-un puternic bombardament dezlantuit pe tot frontul dobrogean si un atac concomitent cu centrul si aripa stanga. In cadrul Consiliului tinut la sediul Cartierului General Rus de la Medgidia, la care au participat si comandantii Flotei Romano-Ruse de Dunare si Flotei de Mare, amiralii Negrescu Nicolae si Patton Falton, au fost stabilite si misiunile acestor unitati de marina; Flota de Mare urma sa faca o demonstratie la Mangalia, tinand sub foc de artilerie acest sector, in stransa cooperare cu Grupul General Hartel iar Flota Romano-Rusa de Dunare sa actioneze inapoia flancului drept al armatei de uscat.
2. 3.4. SPRIJINUL FLANCULUI DREPT AL ARMATEI DE USCAT DIN DOBROGEA DE CATRE UNITATILE DE MARINA.
Evenimentele deosebite petrecute pe frontul din Dobrogea, au avut ca rezultat intarzierea sosirii pe campul de lupta a fortelor ruse, asa cum era stabilit prin Conventia Militara. Astfel, la 14/27 august 1916, Serviciul Marinei din Marele Cartier General comunica sosirea canonierelor ruse, dar abia la 24 august/6 septembrie, aceasta diviziune de nave ralia cu monitoarele romane la Silistra, formand Flota de Operatii romano-rusa sub comanda contraamiralului Nicolae Negrescu, mare unitate operativa.
Contraofensiva noastra pe frontul armatelor de sud a constat din doua actiuni paralele: trecerea Armatei a III a peste Dunare, concomitent cu ofensiva Armatei de Dunare din Dobrogea. Ofensiva din Dobrogea a fost conceputa astfel: la flancul drept (de vest) al armatei, Grupul Radian, compus din Diviziile 2, 15 si 12 si Grupul rus Freiman, cu misiunea de a nu lasa pe inamic sa ia din fortele sale dislocate in aceasta zona si sa le trimita spre est, pe frontul principal de atac.
Lovitura principala s-a dat la aripa
stanga, de la Cobadin la Marea Neagra. Grupele de atac au fost: la Cobadin, Grupul Simansky, constituit din Divizia 61 a rusa si Grupul roman Hartel, constituit din Diviziile
19 si 5, cu centrul in Topraisar.
La extrema dreapta, s-a amplasat un Regiment
de cavalerie rusa, cu misiunea de a supraveghea regiunea Tuzla- tarmul
Marii Negre; restul cavaleriei ruso-romane, a fost tinut la dispozitia
comandantului armatei, pentru a executa urmarirea in caz de strapungere a
frontului inamic. Flota rusa bazata
la
In urma esecului de la Turtucaia, comandantul Armatei a III-a Romane a ordonat retragerea Diviziei 9 Infanterie spre Silistra, ulterior spre Cuzgun, pe itinerariul Ostrov-Lipnita- Parachioi. Dupa retragerea trupelor romane din Silistra, monitoarele Escadrei de Dunare au bombardat portul, distrugand magaziile, cazarmile si depozitele de petrol. Orasul a fost ocupat pe 28 august de catre trupele bulgare.
Instaland baterii grele pe inaltimile Arab Tabia, inamicul a avut posibilitatea sa bombardeze navele flotei romane, ancorate la gura canalului Borcea, silindu-le sa se retraga la Ostrovul Talerul.
In ziua de 29 august, comandantul Escadrei de Dunare, comandorul Negru Nicolae, neavand nici o informatie despre inamic a decis sa culeaga datele necesare cu ajutorul vedetelor. Deoarece bateriile inamice erau instalate in interiorul malului, in locuri ascunse, s-a debarcat la km. 341 un detasament de 40 de marinari, care a executat o cercetare prin lupta. Detasamentul a ocupat un deal la 5 km. nord-est de Satul Nou, de unde a identificat pozitia coloanelor inamice, informatiile fiind apoi transmise navelor Escadrei, care prin bombardament a reusit sa imprastie inamicul masat in acea zona.
Pentru data de 1 septembrie, generalul Zaioncicovscki, comandantul Armatei de Dobrogea a hotarat sa treaca la ofensiva pe tot frontul, cu efortul pe directia principala Cranovo. In acest scop, contraamiralului Negrescu Nicolae i s-a ordonat sa sustina cu artileria de pe monitoare, trupele generalului Petala, Comandantul Diviziei a 9-a romane. In dimineata zilei, Escadra de Dunare, a executat cu navele Diviziunii I Monitoare si cu vedetele 3, 5, 7, recunoasteri pana la Ostrovul Talchia, iar cu Diviziunea a II-a, trageri asupra satului Canlia si a soselei Ostrov-Dervent, imprastiind coloanele inamice.
Pana pe 3 septembrie, Armata a III-a Bulgara a inaintat spre sud si a luat contact pe tot frontul cu trupele Armatei de Dobrogea ajungand pe linia Alimanu-Movila Talasman-Enigea -Enghez-Mangalia. Brigada a 4-a romana a fost sustinuta in actiunea sa ofensiva asupra trupelor Brigazii gemane Bode, de tirul Escadrei de Dunare, care se deplasase in acest scop la Rasova, in timp ce Diviziunea de Canoniere ruse a inaintat pana la km. 311,5, deschizand focul asupra inaltimii Musait si a dealului Catita. Escadra s-a pozitionat la coada Ostrovului Fermecatu, de unde, intre orele 14.00-18.00 a executat focul asupra trupelor inamice care erau adapostite la cotele 155 -158 si a contrabatut artileria inamica de la movila Vlachioi.
Pe data de 5 septembrie, Armata a III-a Bulgara a inceput ofensiva pe tot frontul. In aceasta zi, actiunea Flotei de Operatiuni Romano-Ruse s-a desfasurat in sprijinul sectorului Grupului general Soccec si al Diviziei sarbe. La ora 06.00 s-au impins recunoasteri spre Oltina si s-au executat sondaje in canalul Veriga. La ora 11.00, Escadra a ocupat pozitie la in capul Ostrovului Lung, bombardand dealul Germeli, iar canonierele ruse au deschis focul asupra colinei 158, sud-est de dealul Muslova.
La ora 21.15, Escadra a debarcat un detasament-230 marinari, 14 tunuri de 37 mm., 2 mitraliere-care a cucerit Ostrovul Lung, din aceasta pozitie observand soseaua de pe malul Dunarii dintre Musait si Rasova. Pentru ziua de 6 septembrie, comandantul Armatei de Dobrogea a hotarat sa recucereasca pozitiile pierdute in zona Cocargea. In luptele din aceasta zi, trupele romane au suferit pierderi insemnate, aproximativ 40% din efective. Pentru a sustine flancul Armatei de Dobrogea, navele Flotilei Romane de Dunare a ocupat o pozitie la km.316, Diviziunea I Monitoare executand recunoasteri spre Oltina, iar Diviziunea a II-a a ocupat o pozitie favorabila la km. 320, de unde a batut cu artileria cotele 155, 156, 157 vest Balta Baciului Suferind pierderi semnificative, Divizia a 9-a romana si Divizia sarba au fost inlocuite pe 8 septembrie cu Diviziile 15 si 12 Infanterie romane si Divizia 61 rusa. Comandantul Grupului Soccec, a hotarat ca aceste unitati sa trimita cate un detasament pentru executarea recunoasterilor, aducand la cunostinta aceste actiuni si comandantului flotei, in scopul de a-i obtine concursul la apararea flancului sau drept.
In concordanta cu situatia tactica creata, comandantul flotei, a hotarat sustinerea acestor recunoasteri, trimitand navele Escadrei de Monitoare pana la Oltina, cu urmatorul dispozitiv: un monitor in avangarda si recunoastere, o diviziune de monitoare urmarind miscarile unitatilor de uscat si un monitor in rezerva. La ora 21.20, in momentul in care flota a inceput desfasurarea tactica a navelor, a fost atacata la km. 322 de catre artileria grea a inamicului, amplasata la cota 155; monitorul Alexandru Lahovary suferind unele avarii la etrava.
In perioada analizata, frontul s-a stabilizat. Navele Escadrei de Dunare au executat in perioada 24 august-10 septembrie misiuni complexe: debarcari si cercetari prin lupta; recunoasteri; sprijin cu foc al trupelor de uscat. Datorita numeroaselor incursiuni desfasurate cu vedetele, cu un monitor si cu toate navele Escadrei, inamicul a fost obligat sa ia o pozitie de aparare.
Coordonandu-si actiunile cu fortele din Transilvania, maresalul Mackensen a dezlantuit la 6 octombrie 1916 o puternica ofensiva in Dobrogea. Dupa 5 zile crancene, frontul romano-rus a fost strapuns, inamicul inaintand, in special pe aripa stanga a dispozitivului romanesc, de-a lungul litoralului.
Dupa ocuparea localitatilor Constanta si Medgidia la 9 si respectiv 10 octombrie, inamicul a inaintat spre nord, rezistenta Armatei de Dobrogea concentrandu-se in zona Capului de Pod Cernavoda, unde se afla dislocata si Flota de Operatii Romano-Rusa. Navele Escadrei de Dunare au jucat un rol important in sustinerea flancului drept al frontului.
Incercarile inamicului de a strapunge apararea la tarmul dunarean au fost dejucate. Pe 6 si 7 octombrie, navele Diviziunilor de Monitoare au executat trageri ore in sir fiind alocate peste 200 de obuze de calibru mare, contribuind la succesul Brigazii 32 Infanterie romane, care a reusit sa-si reocupe pozitiile pierdute, pana in valea Caramancea.
In acelasi scop, in dimineata de 7 octombrie, comandantul Flotei de Operatiuni a dispus ca monitoarele I. C. Bratianu si Mihail Kogalniceanu, impreuna cu cele trei canoniere ruse sa deschida focul asupra podului ce lega Balta Vederoasa cu Balta Baciului, asupra soselelor ce duceau la Rasova, si a punctelor indicate de Regimentul 9 Artilerie. Tirul violent al navelor a sustinut actiunea Brigazilor 32 si 34 Infanterie, stanjenind atacul Brigazii 3 bulgare, care reusise sa ocupe linia dinaintea apararii.
La ora 16.00 inamicul a atacat cu violenta flancul stang al Brigazii 4, descoperit prin retragerea trupelor ruse, unitatile romane fiind nevoite sa-si paraseasca pozitia. Aceasta retragere a fost sustinuta de monitorul Mihail Kogalniceanu, care a executat trageri asupra podului dintre cele doua balti, in timp ce vedetele 7 si 8, au transportat restul trupelor Regimentului 66 Infanterie ramase in Ostrovul Lung.
Presiunea trupelor atacatoare s-a intensificat. Marele Cartier General se temea de o incercuire la Cernavoda. Pentru a evita acest lucru a ordonat la 11 octombrie, retragerea generala, in timp ce flota a primit misiunea sa distruga podul de la Cernavoda. Din fericire, marele pod Regele Carol I, fala tehnicii romanesti a rezistat tuturor incercarilor de distrugere, fiind aruncat in aer podul de la Fetesti, peste Borcea, de catre fortele specializate ale marinei. Din pacate, acest sacrificiu s-a dovedit inutil.
Infrangerile suferite au determinat unele
reorganizari in conducerea trupelor. Unitatile romanesti au trecut in judetul
Frontul de pe Dunare a fost impartit in trei sectoare distincte: 1) sectorul de la Marea Neagra la Galati, in subordinea contraamiralului rus Visolkin; 2) sectorul de la Galati la Harsova; 3) sectorul de la Harsova la Calarasi. Sectoarele 2 si 3 au fost puse in subordinea comandorului Zarine. Fortele avute la dispozitie erau: 3 canoniere, 4 nave armate, mai multe dragoare de mine si detasamentul de mineri al capitanului de fregata Semenov. Din acest moment, Diviziunea Canonierelor rusesti se desparte de flota romana, care primeste misiunea de a organiza apararea pe canalul Borcea.
O actiune deosebita desfasurata de flota romana a fost aceea din 26 octombrie 1916. Comandantul monitorului Alexandru Lahovary, comandorul Toescu Vasile, observand numeroase incendii la uscat in preajma si in orasul Harsova, provocate de trupele bulgare atacatoare, solicitat permisiunea de a executa o recunoastere in oras. Din aceasta actiune, comandorul Toescu Vasile a facut o veritabila expeditie, solicitand ajutor monitorului Lascar Catargiu, precum si vedetelor nr. 4, 6 si 7. La Harsova a fost debarcat un detasament de marinari, care a eliberat orasul si a capturat o importanta cantitate de munitie parasita de inamic.
Este interesant de mentionat spectacolul la care au fost martori marinarii romani: jaf, demolare, incendiere. Trupele bulgare care cucerisera orasul desavarsisera ceea ce trupele ruse incepusera. Marele Cartier General a evidentiat flota prin Comunicatul nr. 75 din 27 octombrie, prin care se mentiona faptul ca Harsova a fost recucerita cu ajutorul navelor romanesti. Pe data de 27 octombrie, monitoarele Alexandru Lahovary si Lascar Catargiu, observand ca inamicul se retrag spre nord de Topalu, au indreptat tirul artilerie de la bord asupra trupelor de infanterie si cavalerie aflate in mars.
Vedetele nr. 3, 4, 6 si 7 profitand de panica care domina trupele inamice au debarcat un detasament de marinari, care a eliberat satul Topalu. Ofiterii romani au fost iar martorii unor imagini de cosmar. Bulgarii jefuisera tot si se pregateau sa incendieze satul, dar au fost surprinsi de actiunea navelor, abandonand prada.
Ajunsi la Topalu, comandantii vedetelor nr. 3 si 7, locotenentii Steriopol Nicolae si Schiffleers Aurel, au executat o recunoastere in amonte, pana la Cernavoda. Ei au depasit frontul bulgar din valea Calachioi, trecand de localitatea Boasgic. Fiind intampinati cu salve de mitraliere si lovituri de tun de 47 mm., cei doi ofiteri au revenit la bordul navelor ce le comandau la Topalu.
Ofensiva declansata de Armata
Bulgaro-Germana, coroborata cu actiunile fortelor din Transilvania a avut drept
consecinta strapungerea frontului romanesc si ocuparea liniei Cernavoda -
Vedetele au executat numeroase actiuni de hartuire a trupelor inamice aflate pe malul fluviului, de multe ori depasind linia frontului. In aceasta perioada navele celor doua flote, romana si rusa se despart, actionand izolat. In opinia noastra, aceasta hotarare nu a fost benefica pentru eficacitatea actiunilor intreprinse, reducand considerabil puterea de foc a unitatilor de nave. De fapt, la mijlocul lunii noiembrie 1916, flota romana se gasea in mijlocul armatelor ruse, cu cel mai mic contact cu trupele romane. Populatia din zona a fost deseori terorizata de bandele de briganzi rusi, care s-au dedat la actiuni dincolo de limita legii, apeland la ajutorul marinarilor romani. A fost si cazul confruntarii de la Topalu, dintre detasamentul de marinari condusi de capitanul Ciornei Titu, locotenentii Niculescu Gheorghe si Stefanescu Ion, cu bandele de rusi, in urma interventiei primarului din localitate pe langa Comandantul Flotei Romane, contraamiralul Negrescu Nicolae. Aceasta stare de anarhie ce domnea in randul trupelor ruse s-a extins in anii urmatori.
3. MARINA
ROMANA IN
" Un elan maret, razboinic insufletea armata reanviata si consolidata; ofiterii si soldatii asteptau cu nerabdare batalia, spre a se razbuna de esecurile neintrerupte din 1916 si spre a elibera teritoriul ocupat"
Gen. Monkevitz
Sfarsitul anului 1916, a inregistrat dureroasa infrangere a Romaniei si pierderea a 2 3 din teritoriul tarii. La exact 100 de zile dupa intrarea in razboi, armatele inamice patrundeau in Bucuresti.
La sfarsitul lunii decembrie 1916, dupa caderea Focsanilor, operatia dureroasa de cedare de teritoriu se sfarsise, frontul stabilizandu-se pe linia Oituz, deasupra vailor Susitei, Putnei si Siretului, pana la Dunare.
In urmatrorii doi ani, viata Romaniei se va desfasura in conditii deosebit de grele. Puterea statului roman se aplica numai asupra unei treimi de teritoriu, celelalte fiind sub ocupatie dusmana, in teritoriul ocupat romanii indurand doi ani de batjocora, umilinta si jaf. Ocupatia militara germana asupra Munteniei si apoi asupra Dobrogei se constituie ca fiind unul din capitolele cele mai intunecate ale istoriei poporului roman.
3.1.REORGANIZAREA MARINEI MILITARE SI EVACUAREA NAVELOR DUPA CAMPANIA DIN ANUL 1916
Insuccesul Grupului de Armate General Prezan, in operatia de pe Neajlov Arges, a impus conform hotararilor factorilor de decizie politico militare, actiuni pentru retragerea generala spre Moldava.
Actiunile militare desfasurate ulterior au insemnat, o ampla operatie de lupta pe aliniamente succesive. Resturile armatei retrase din Muntenia spre Moldova, a fost impartita in doua o parte, aproximativ 6 divizii, constituind Armata a II a, a ramas pe frontul de lupta in regiunea Vrancei, intercalata intre unitatile rusesti, care operau pe frontul romanesc cealalta parte, formata din restul diviziilor dezorganizate, a fost scoasa din lupta si transportata in sudul Moldovei, in zonele de refacere, constituindu se in Armata I.
Rolul cel mai important in activitatea de reorganizare l au avut sefii raspunderile si indatoririle lor fiind cu atat mai mari cu cat gradul si comandamentul lor era mai inalt. S a pus un accent deosebit pe dezvoltarea sentimentelor morale cele mai inalte ale soldatului roman acestuia i s a vorbit despre patrie, i s a descris in linii mari istoria Romaniei i s a aratat pericolele si durerile unei servitudini politice s a prefigurat viitorul mai bun ce il asteapta daca participa la realizarea Romanei Mari.
Reorganizarea armatei romane s a facut pe Divizii, acestea reprezentand in conceptia Marelui Cartier General adevaratele unitati de lupta. Toate elementele diviziei au fost astfel grupate incat comandantul ei sa poata cunoaste pe toti sefii avuti in subordine si sa supravegheze modul in care se executa instructia tuturor unitatilor.
In fata comandantilor de divizii au stat cateva sarcini foarte importante, care, in opinia noastra au avut rolul de a recladi unitatea armatei romane. Comandantul diviziei trebuia sa devina sufletul unitatii, avand in vedere urmatoarele aspecte: sa faca din unitatea pe care o comanda un instrument de lupta disciplinat, rezistent si manevrier situarea in permanenta pe teren in mijlocul trupei, urmarind pas cu pas progresele unitatilor asigurarea unei legaturi tactice optime intre arme. S a plecat de la premisa ca soldatul roman indeplinea toate calitatile unui bun luptator, viguros, rezistent, sobru si disciplinat.
Principiile dupa care s a condus comandamentul roman in reorganizarea armatei, au fost urmatoarele reducerea efectivului la nivelul pe care il ingaduia resursele limitate ale tarii (s-a redus numarul diviziilor la 15 divizii de infanterie si 2 de cavalerie s-au desfiintat unitatile ce s-au alcatuit in pripa la mobilizarea din anul 1916 diviziile au fost grupate in corpuri de armata, care erau considerate ca unitati de comandament, in functie de necesitatile operative corpurile de armata s au grupat in armate, conform acelorasi principii artileria de camp a fost constituita din 15 regimente artileria grea nu a mai fost distribuita pe divizii ci a fost atasata armatelor aeronautica aproape inexistenta in 1916, a capatat o dezvoltare corespunzatoare, organizandu se 12 escadrile de aeronave. Totalul fortelor combatante ale armatei romane, fara partile sedentare si etape se ridicau la aproximativ 40.000 de mii de oameni.
Conform Ordinului nr. 1014 din 22 decembrie 1916, au fost trimise tuturor factorilor de decizie militara Instructiunile secrete privitoare la reorganizarea armatei.
Desfasurarea actiunilor militare in Dobrogea, a impus si participarea la actiunile de lupta alaturi de trupele de uscat, a unitatilor Marinei Militare. In conditiile strategice de ansamblu ale frontului roman, in lunile noiembrie si decembrie, Divizia de Dunare s a retras spre nord, in sectoarele maritime ale fluviului. Inceputul anului 1917, a gasit fortele fluviale romane, ca de altfel intreaga armata, framantate de problemele restructurarii si reorganizarii.
Cele mai importante probleme ce trebuiau rezolvate in prima urgenta erau asigurarea retragerii trupelor ruse din Dobrogea evacuarea parcului de nave de transport organizarea apararii pe noi aliniamente si apararea Dunarii si a Deltei.
Intrarea partii de sus a Dunarii romanesti sub ocupatia armatelor germane, care amenintau si partea maritima a fluviului, a ridicat in fata statului roman si problema evacuarii materialului flotant, apartinand diferitelor servicii de navigatie romanesti.
Misiunea de a retrage aceste nave a revenit Serviciului Marina din Marele Cartier General si Comandamentului Marinei din Galati, care a tergiversat o vreme declansarea operatiilor de evacuare. In consecinta, comandantul Flotei de Operatiuni a elaborat un Buletin de Ordine in care se specificau principiile si modalitatile de evacuare. Prin intermediul Biroului Transporturi din Comandametul Marinei Militare, au fost organizate patru grupe de transport, din care Grupul III, comandat de capitan comandorul Theodorescu M, era destinat pentru Flota de Transport Rusa din Marea Neagra, iar Grupul IV, comandat de locotenent comandorul Mihut T., era pus la dispozitia comandamentului rus.
Evacuarea porturilor Braila si Galati a inceput in ziua de 5 decembrie 1916. Se punea stringent problema evacuarii parcului de nave, podurilor pe pontoane si slepuri, precum si diferitelor centre de aprovizionare ale armatei, a partilor sedentare, fabricii de celuloza din Braila, depozitelor de cereale, de petrol, pacura, benzina, santierului naval Fernic, Arsenalului Marinei, Depozitelor Genarale ale Marinei, materialelor Directiei Generale a Munitiilor, etc.
Ca mijloace pentru realizarea acestei importante misiuni, statul roman dispunea de remorcherele N.F.R. si cele rechizitionate. In primele zile s au evacuat navele care nu aveau nici o intrebuintare: pe 5 decembrie 13 slepuri cu cereale;13 elevatoare; pe 6 decembrie 20 de slepuri si 4 pontoane; pe 7 decembrie 6 slepuri, 1 elevator si 3 dragi. Prin distrugerea podului de la Isaccea de catre inamic, navigatia pe fluviu devenind extrem de periculoasa, serviciul evecuarii s a organizat astfel torpilorul Naluca, de altfel singurul de care se dispunea, pleca la ora 15.30 din Galati, strangea informatii de la Reni, recunostea trecerea si la 21.30 astepta convoaiele la mila 62, pe care le escorta pana la ceatalul Ismail. S a intervenit la comandamentul Armatei a 6 a de Dunare, pentru ca Escadra de Dunare sa protejeze trecerea convoaielor. Cu ordinul nr. 1041 Marele Cartier General a dispus ca Escadra de Dunare sa protejeze evacuarea parcului de nave pe bratul Chilia.
In aceasta misiune foarte importanta comandantul marinei prin adresa nr.1072, remarca activitatea depusa de: comandantul si intregul personal al torpilorului Naluca, care timp de 6 zile, in continuu, fara nici o clipa de odihna, au asigurat pilotarea convoaielor; locotenent comandorul Berg de Breda, capitanii Lanlay, Cariou, Koslinski si Costescu Matila, care s au distins in conducerea convoaielor comandantii navelor N.F.R Traian locotenent (r) Seminescu Ioan, Despina Doamna- Avachian Gheorghe, Elena Doamna- Ezianu Radu, Petru Rares- locotenent (r) Sutu Victor, pentru zelul deosebit si curajul dovedit pe timpul trecerilor capitanii navelor Anna si Ernest- Constantin Hruzagonatis si Gherasimos Calavri, care desi de nationalitate greaca s au dovedit a fi buni romani", asigurand zi si noapte, pe orice vreme, manevrele periculoase.
Totalul navelor evacuate la Chilia
impreuna cu podurile de slepuri a fost de 335, iar pe
Navele comerciale, apartinand Serviciului Maritim Roman, avand ca baza portul Constanta, au fost in cea mai mare parte evacuate. Marina imperiala rusa a inchiriat 5 pacheboturi, pentru a fi transformate in cargouri, slepuri, remorchere, salupe, tancuri, dragi, salandre, fiind incadrate in flota rusa din Marea Neagra si intrebuintate conform conceptiei aliatului rus, care se angaja sa restituie aceste mijloace la sfarsitul ostilitatilor.
In timp ce Comandamentul Marinei era preocupat cu evacuarea materialului flotant, la 25 decembrie, Serviciul Marinei din Marele Cartier General a trimis o radiograma contraamiralului Negrescu Nicolae, comandantul Flotei de Operatiuni, prin care i se cerea sa studieze, impreuna cu viceamiralul Neniukov, modalitatea retragerii tuturor navelor la Odessa, cu escorte organizate impotriva submarinelor germane. Amiralul Negrescu a adus la cunostinta comandantilor de unitati continutul acestui ordin, reactia fireasca a acestora fiind vehementa impotriva unei astfel de decizii, toti pronuntandu-se pentru ramanerea navelor in apele romanesti, la Chilia Veche.
Incepand cu data de 24 decembrie 1916, flota romana se gasea la Ismail, cu exceptia navelor Diviziunii 2 Monitoare, detasate pentru scurt timp la Braila si apoi la Reni. Comandamentul Armatei a VI a ruse parasise Romania si se instalase la Bolgrad, in Basarabia, apararea Deltei incredintandu-se viceamiralului Neniukov, aflat in subordinea comandantului flotei ruse din Marea Neagra, comandata de amiralul Kolceak.
In conditiile prezentate flota romana a fost despartita total de armata romana si potrivit Referatului trimis de Marele Cartier General din17 aprilie 1917, Flotila Romana de Dunare, comandata de comandorul Scodrea Vasile trecea in subordinea comandorului rus Ghezehus, comandantul Grupului de Canoniere ruse. Pentru operatiunile de detaliu unitatile navale romane ramaneau independente. Ulterior, conform ordinului comandantului Armatei a VI a generalul de cavalerie Zurikoff, toate navele romane cu exceptia crucisatorului Elisabeta, intrau in subordinea Comandamentului Apararii Deltei aflat sub comandament rus.
: capitanul de corveta(locotenent comandor) Berg de Breda a fost numit ajutor al comandantului flotei pentru Serviciul Artileriei locotenentul de vas (capitan Baherze de Launlay ca ajutor pentru serviciul de mine, torpile, dragaje, estacade; in sectiunea de draga mine locotenentul de vas Cariou, ca ajutor al sefului sectiunii si plutonierul Jaquen comandantul grupului sectoarelor fluviale a fost incadrat capitanul de Nicolay.
Potrivit conceptiei Marelui Cartier General, din structura marinei au disparut unele unitati, astfel Apararile sub Apa, nu si mai gaseau rostul de comandament independent, fiind desfiintat, comandorul Niculescu Rizea preluand comanda Arsenalului Marinei.
De remarcat este faptul ca in prima jumatate a anului 1917, in cadrul organigramei marinei romane a aparut o structura noua, Corpul Infanteristilor Marinei. Aceasta unitate avea ca arie geografica de actiune Delta Dunarii si litoralul maritim, avand in compunere: Batalionul de Debarcare si Grupul Companiilor de Mars. Batalionul de debarcare s a pregatit in localitatea Chilia, care indeplinea din punct de vedere topografic, conditiile pentru indeplinirea misiunilor specifice acestei unitati.
In perioada cat a durat iernatul s au asigurat reparatiile necesare la toate navele. La monitoare au fost marite ambrazurile pentru a se asigura tunurilor un unghi de inclinare mai mare. Totodata, programul de instructie a urmarit perfectionarea pregatirii de lupta. Ofiterii ambarcati au studiat metodele de aplicare a tragerilor indirecte si metodele de mascare a navelor, imbogatind experienta acumulata in campania din anul 1916. Dupa multe incercari nereusite, tehnicienii artileristi au adaptat proiectilele de 120 de mm. frantuzesti pentru tevile monitoarelor. Astfel, conform procesului verbal din 24 mai 1917, semnat de locotenent comandorul Isbasescu I, comandantul monitorului Lascar Catargiu, capitanul Koslinski Gheorghe, seful Biroului II, Artilerie si Torpile si capitanul Popescu V., ofiter cu artileria de la bordul navei, in cadrul tragerilor din 25 mai 1917, cu obuzul francez de 120 de mm., cauzele principale pentru nereusitele adaptarii obuzele franceze, erau datorate braului de fortare, care datorita dimensiunii mai mici decat obuzele Skoda, nu fortau suficient in ghinturi.
In cadrul Arsenalului Marinei, evacuat pe bratul Chilia, remorcherele fluviale Petru Rares si Basarab, au fost transformate in urma unor lucrari, in dragoare de mine. Au mai fost amenajate si doua pontoane ca purtatoare de artilerie, pe care au fost montate cate doua obuziere de 120 de mm., contituindu se ca o baterie plutitoare.
Putem concluziona ca si Marina Militara a fost beneficiara conceptului de reorganizare, pus in practica de Marele Cartier General la finele anului 1916 si inceputul anului 1917. Au fost efectuate schimbari in structura organizatorica dotarea, dar si in conceptia de ducere a actiunilor de lupta.
Evident ca solutia la care a apelat organul suprem de decizie militara al tarii, de acceptare a inregimentarii flotei romane in cadrul flotei ruse, in conditiile in care in campania precedenta, comandantul Flotei de Operatiuni a detinut comanda tuturor mijloacelor fluviale, nu a fost cea mai buna, dar treptat, aceasta solutie de compromis, adoptata in momentele dificile in care se gasea armata romana la sfarsitul anului 1916, a fost abandonata, odata cu scaderea a importantei armatei ruse pe frontul roman si de parasire a flotei ruse, sub presiunea fortelor romane de uscat si de apa, a Deltei si a porturilor basarabene.
Rezistenta dusmanului, in special a romanilor a fost neobisnuit de dirza. Luptele din august au dovedit ca romanii devenisera un adversarsar respectabil"
Gen. von Morgen
La sfarsitul campaniei din anul 1916, situatia flotei romane, ca de altfel a intregii armatei romane, in contextul operativ general de pe teatrul de operatii roman, era ingrijoratoare.
In epoca a existat un memoriu, adresat de generalul Berthelot, seful Misiunii Franceze, catre M.S. Regele, care, referitor la Marina Militara, avea in esenta urmatorul continut: "La comandamentul flotei este anarhie..este prezenta un fel de teroare, care inchide gura tuturor.Eu nu pot sa aseman acest regim decat cu o caricatura..nu fac decat sa se dezonoreze unii pe altii.se impune o schimbare profunda si rapida; trebuie creata o autoritate care sa instaureze o disciplina ferma
Dincolo de subiectivismul autorului, datorat relatiilor tensionate existente intre contraamiralul Negrescu Nicolae si locotenent comandorul Berg de Breda, seful subcomisiei pentru marina din Misiunea Franceza, cert este faptul ca situatia din flota nu era corespunzatoare, urmatoarele aspecte fiind deficitare: lipsa de organizare a comandamentului flotei; lipsa completa de munitii material de mine necorespuntator cerintelor luptei la fluviu inexistenta unor principii tactice care sa serveasca drept model comandantilor de nave.
Noul comandant al flotei, comandorul Scodrea Vasile, a pornit in dificila misiune de la organizarea statului sau major. Odata reorganizat si stabilindu se si responsabilitatile ofiterilor s a oferit astfel posibilitatea stabilirii unor principii tactice, care au fost utilizate ulterior la intocmirea studiilor si ipotezelor de actiune ale flotei, acestea fiind inaintate Marelui Cartier General.
Un alt compartiment vizat pentru reorganizare a fost Serviciul Artleriei, tinandu se cont de invatamintele campaniei din anul 1916. In acest scop in urma insistentelor Comandorului Scodrea, amiralul Kolceak, comandantul flotei ruse din Marea Neagra, de care depindea si flota noastra, a pus la dispozitia pieselor de artilerie de la monitoare cate 1000 de lovituri de 120 de mm.pentru fiecare piesa. Specialistii romani au adus unele modificari, datorita greutatii diferite de cele romanesti iar ofiterii cu artileria de la bordul monitoarelor au intocmit alte tabele de tragere.
Au fost de asemenea modificate minele de baraj, care se dovedisera total ineficiente la inceputul razboiului, facandu le sa corespunda cerintelor impuse de desfasurarea actiunilor de lupta la fluviu.
Pentru a impiedica navigatia navelor
romanesti si rusesti intre
In aceste conditii, deosebit de grele, flota romana a executat in continuare transporturile de materiale si de hrana atat de necesare pentru reorganizarea armatei si pentru hrana populatiei refugiate in Moldova. Deplasarile convoaielor se executau in special noaptea si cu escorta asigurata de nave militare.
In cadrul acestor misiuni, merita sa fie amintite actele de eroism ale marinarilor romani de pe canonierele Oltul si Siretul, care in noaptea de 13 14 ianuarie 1917, in timp ce executau siguranta unui convoi de slepuri remorcate de remorcherul Sella, prin regiunea Ceatal Ismail in pofida pierderilor in randul echipajelor, datorita angajarii lor in lupta au asigurat continuarea drumului convoiului.
Un alt episod al actiunii deosebit de indraznete, il reprezinta cel al monitorului Lascar Catargiu, cand, in timp ce escorta o nava de transport de la Chilia la Galati, a participat la un schimb violent de focuri cu bateria inamica de la Isaccea, actiunea navei militare atragand focul inamic asupra sa, salvand nava de transport, din randul echipajului de pe Lascar Catargiu inregistrandu-se 2 morti, 8 raniti si un diparut.
Dupa cum am mentionat, din luna ianuarie 1917 si pana in luna iulie acelasi an, flota romana a costituit numai rezerva flotei ruse, care in planurile de operatii nu tinea cont de capacitatea combativa a navelor romane. Comandorul Scodrea nu s a multumit cu acest rol secundar atribuit marinei romane si profitand de faptul ca la 9 iulie 1917, portul Ismail, ce servea drept baza de aprovizionare a armatei ruse a fost bombardat de bateriile inamice de la Tulcea, a solicitat amiralului Neniukov sa il autorizeze sa angajeze lupta cu bateria inamica a carei pozitie fusese determinata de catre observatorii romani din Delta. Amiralul rus, bazandu se pe principiile in vigoare in flota in acea perioada, a adus unele obiectii, conform carora monitoarele romane nu se puteau opune tunurilor de calibru mare, distantele fiind de 17 km. pana la bateriile inamice, facand totusi abstractie de capacitatea de manevra a navelor romane, concluzionand ca nu isi poate asuma responsabilitatea pentru o asemenea operatie. In urma insistentelor, in final, acesta a cedat, aproband actiunea de lupta propusa de comandantul roman.
Inca de la inceputul lunii mai au fost instalati observatori terestri in scopul de a localiza pozitiile bateriilor inamice astfel: observatorul nr. 1 a fost instalat instalat intr o casa de pe malul stang in curba ce o face bratul Tulcea in fata portului, comandantul acestui post fiind numit aspirantul Vladescu Constantin; al doilea observator fiind instalat langa biserica parasita, in buchetul de copaci de la malul bratului Chilia. Informatiile celor doi observatori au fost coroborate cu datele raportate de catre avionul care a survolat regiunea in ziua de 5 mai 1917.
Comandantul Flotei a ordonat pe data de 11 iulie monitoarelor din Diviziunea I sa ocupe o pozitie de tragere in amonte de Ceatalchioi, la 8 km. de bateria inamica asupra careia a tras 180 de obuze. Din zona Tulcea nu s a rectionat.
A doua zi s a expus amiralului rus situatia, cerandu se aprobarea pentru data de 13 iulie sa se repete atacul, dar asupra altei baterii, si numai in cazul in care bateria de 150 de mm de la Tulcea ar fi intervenit, sa se schimbe tragerea impotriva ei. Amiralul rus a ordonat sa se intocmeasca alt plan de actiune in care sa fie angrenate si cele trei canoniere ruse care dispuneau de artilerie grea.
Odata elaborat, noul plan de actiune, in timp ce doua obuziere scoase de pe monitoare si instalate pe doua ceamuri bateau din satul Patlageanca, bateriile inamice de 150 de mm. din Tulcea au deschis focul asupra unei canoniere rusesti pozitionate la Ceatalchioi. S-a ordonat Diviziunii a II a Monitoare, ce se afla in amonte de canoniera rusa, sa deschida focul asupra bateriei de 150 de mm. In timp ce tirul monitoarelor romane era indreptat asupra localitatii Tulcea, monitorul Mihail Kogalniceanu ancorat la mal intr un loc mai putin mascat de vegetatie a primit in plin un proiectil de obuzier de 120 de mm. in puntea cuirasata, la o jumatate de metru de turela nr. 3 din pupa, de la alta baterie inamica. Continuand focul navele romane au reusit ca sa reduca la tacere bateria din Tulcea care perturbase timp de sase luni aprovizionarea armatei, prin bombardarea bazei de la Ismail. Dupa incheierea armistitiului s a constatat ca de fapt nu existase decat un tun de 150 de mm, care receptionase pe platforma, o lovitura artilerie din partea navelor romane, ceea ce a dus la scoaterea lui din lupta.
Pe data de 7 august Escadra de Monitoare, Grupul Canonierelor rusesti si cele doua barje armate au ocupat o pozitie de lupta la deal de Ceatalchioi. Doua saptamani cat au durat luptele de la Marasesti, inamicul bine camuflat nu a raspuns provocarilor artileriei de la bordul navelor, nici balonul captiv purtat de remorcherul Lori, nu a semnalat nimic deosebit.
In dupa amiaza zilei de 7 august, avionul care survola zona a transmis informatii conform carora, dupa coama dealului taiat de soseaua Isaccea inamicul lucreaza intens la organizarea unor pozitii de rezistenta si la amplasamente destinate artileriei grele.
Diviziunea I Monitoare a bombardat intens zona indicata, singura reactiune din partea inamicului fiind cateva lovituri de artilerie lansate de catre o baterie de camp ascunsa dupa creasta dealului, aproape de gura bratului Chilia indreptate asupra observatorului roman instalat la Patlageanca.
Au urmat apoi doua saptamani de confruntari zilnice de artilerie in urma carora inamicul a fost in cele din urma neutralizat.
Actiunile descrise au avut ca urmari: echipajele romane au capatat incredere in posibilitatile propriilor nave, convingandu-se ca pot duce lupta cu bateriile de la uscat atitudine rusilor de stapanitori ai fluviului s a schimbat, in planurile de operatii ulterioare flotei romane atribuindu se rolul principal.
In ceea ce priveste actiunile flotei austro ungare in anul 1917, acestea s au desfasurat cu prioritate in zona Dunarii inferioare. Astfel, dupa dezghetul apelor fluviului, Grupul de armate Makensen a ordonat aducerea de la Budapesta a monitorul Bossna, si a vedetelor Wels si Fogas, iar din punctul de iernat Turnu Severin, a monitoarelor Sava, Enns, a vedetelor Viza, Compo, Csuka, a vasului armat Samson, a navei spital Kulpa, navelor de asigurare tehnica Belene si Pustaszek.
Gruparea de draga mine cu navele armate Helene si Vag, au continuat activitatea de deminare a Dunarii, reusind ca la sfarsitul lunii decembrie sa redea navigatiei cursul fluviului pana la Giurgeni.
La solicitarea armatei de uscat, pe 8 si 9 ianuarie 1917, au fost instalate doua baraje de mine, unul la 8 km. in aval de Giurgeni, celalat, ofensiv la Isaccea, destinat sa inchida retragerea flotei romane catre bratul Chilia si spre mare.
Dupa ocuparea Macinului, la 7 ianuarie, s a trecut la dragarea campurilor de mine asezate la varsarea in Dunare a acestui brat. Astfel, a fost dragat un baraj romanesc pe trei linii, in spatele caruia se afla un altul rusesc pe doua linii.
Vaporul armat Balaton, aflat la Braila a primit misiunea de a curata de mine bratele necercetate si sa inchida Dunarea, cu un baraj de mine amplasat in aval de Braila. Dragoarele si pionierii fluviali au verificat Borcea si bratul Macin, distrugand minele esuate si pe cele impotmolite in mal.
In aval de Braila, fluviul a fost redat navigatiei pana la 3 km. de Galati, unde a fost lansat un baraj de mine pe doua linii. Monitoarele Bodrog si Koros au asigurat in orasul Braila, serviciul de paza si siguranta.
Actiunea comuna a armatei de uscat si a flotei inamice a avut drept rezultat stapanirea Dunarii pana la Braila, dar nu s-a asigurat si stapanirea gurilor Dunarii, bratul Sfantu Gheorghe fiind acoperit de bateriile romanesti de pe malul opus. La est de Braila, la Giurgeni, s a instalat un pod cu scopul de a lega Dobrogea cu linia frontului situata la nord de Dunare, comunicatia de cale ferata Budapesta Bucuresti-Sofia fiind asigurata de nave, care comunicau intre Giurgeni si Rusciuc.
In vara anului 1917, misiunea principala a flotei austro ungare a devenit asigurarea navigatiei. Datorita insuficientei retelei de cai ferate, transportul cerealelor, a diferitelor materiale s a desfasurat in aceasta perioada pe apa. Conducerea unitara a transporturilor a fost indeplinita de Directiunea Centrala de Transport prin Diviziunea de Navigatie. Dunarea a fost impartita in 5 sectoare, trei dintre acestea fiind situate pe teritoriul Romaniei sectorul II Moldova Veche Turnu Severin cu comandamentul la Orsova; sectorul III Turnu Severin- Cernavoda, cu comandamenrul la Rusciuk sectorul V Cernavoda Gurile Dunarii, cu comandamentul la Braila.
Teatrul de operatii din vara anului 1917 de pe frontul roman a fost departe de centrul de actiune al flotei austro ungare, care stationa in mare parte la Braila. Proiectele de operatiuni din regiunea Dunarii au mentinut in continua stare de pregatire flota inamica. S au inregistrat bombardamente de artilerie in zona oraselor Galati si Braila. Sectiunile de mineri au desfasurat o activitate intensa, asigurand protectia flotei si a drumului navigabil.
Ciocniri de amploare intre cele doua flote nu s au inregistrat, totusi, in aceasta perioada saraca in actiuni de lupta, flotila de Dunare inamica a suferit o pierdere importanta. La 21 septembrie 1917, monitorul Inn, a sarit pe o mina la 8 km. de Braila si s a scufundat. In explozie, a pierit seful de stat major al flotei, capitanul de corveta Forster, un telegrafist, 8 marinari fiind raniti. Epava acestei nave, ramfluata, a fost dusa la Budapesta, unde a fost reconstruita.
Ca urmare a subordonarii totale a flotei noastre la inceputul anului 1917 Comandamentului de Aparare a Deltei, navelor romane le au revenit misiunea principala de a asigura securitatea transportului pe fluviu, in conditiile reactiunii artileriei de uscat inamice.
In vara anului 1917, la initiativa comandantului Flotei de Operatiuni, in urma unei actiuni indraznete, au fost lichidate bateriile de uscat inamice instalate in zona Tulcea, care perturbau derularea normala a trnsporturilor pe Dunare. Aceasta reusita a avut ca efect principal redarea increderii echipajelor in capacitatea de comanda a corpului de ofiteri dar si a conducerii supreme a armatei in posibilitatile Marinei Militare.
Actiunile marinei, atatea cate au fost, au influentat pozitiv actiunile trupelor de uscat din vara anului 1917, soldate cu marile victorii romanesti din triunghiul mortii: Marasti- Marasesti- Oituz.
4. ROLUL MARINEI IN ELIBERAREA TERITORIILOR DIN SUDUL BASARABIEI DE TRUPELE BOLSEVICE
"armatele ruse au devenit bande fara conducatori, otravite violent de anarhie, incapabile de a tine frontul si incapabile de a organiza demobilizarea pentru retragere, care, fara aprovizionare, constituie ea insasi o opera devastatoare"
Ion
Pentru oameni este mai usor sa se arunce in viltoarea evenimentelor, decat sa le anticipeze, sa le proiecteze si sa le desavarseasca. In aceasta categorie de evenimente, se incadreaza inclusiv conflictul mondial declansat la inceputul secolului al XX lea, despre care nu se poate spune ca nu a fost calculat in datele sale fundamentale de catre politicieni si strategii beligeranti.
Guvernul provizoriu instalat in Rusia in urma revolutiei burghezo-democratice sub conducerea printului Lvov la 27februarie/12 martie 1917 si apoi cel al socialistului Kerenski, au reusit sa transforme monarhia despotica a Rusiei intr-o Republica, aceasta schimbare de regim politic avand repercusiuni si in ceea ce priveste conducerea si desfasurarea razboiului.
In urma unei intense propagande la 20 octombrie 1917, presedintele partidului bolsevic, V.I. Lenin a venit din Finlanda si a preluat direct conducerea evenimentelor din Petrograd. Impreuna un grup de prieteni devotati ideilor sale, a pus mana pe putere, tentativa lor reusind, pentru Rusia deschizandu-se epoca celor mai cumplite dezastre sociale.
Trupele tariste revolutionare, au fost contaminate de ideile, care incitau la nesupunere militara si parasirea frontului. Intr-un stat multietnic ca Rusia Tarista, anacronic prin structura sa, cumulul de contradictii socio-politice, a generat o stare generala de nemultumiri, care a asteptat momentul propice ca sa refuleze.
In anii 1917-1920, muncitorimea, taranimea si armata, nu realizasera dimensiunea pericolului la care se expune, urmand indemnurile la nesupunere civica si la revolta.
De partea cealalta, partenerii Germaniei, Austro-Ungaria, ca si Imperiul Otoman, dadeau tot mai evidente semne de istovire, dificultatile din plan militar fiind amplificate de numeroasele nemultumiri populare, in cadrul celor doua imperii multinationale accentuandu-se lupta de emanicipare a popoarelor subjugate. Criza sistemului dualist austro-ungar, manifestata inca de la sfarsitul secolului al XIX lea, atinsese acum momentul culminant, fiind concretizata in imposibilitatea cercurilor conducatoare de a mai controla o situatie interna devenita exploziva.Cehii, slovacii, slavii de sud, italienii, romanii, ca si polonezii sau rutenii isi afirmau deschis hotararea de a lupta cu toate mijloacele pentru indeplinirea integrala a revendicarilor lor nationale, politice si sociale.
Dupa incheierea pacii generalizate, in urma destramarii imperilor multinationale, au aparut pe harta Europei interbelice state noi, care incercau sa isi gaseasca identitatea inca de la inceputul secolului al XX lea, razboiul mondial fiind un prilej, pentru realizarea acestor deziderate.
Elita politica romaneasca a receptionat victoria bolsevicilor din 1917 cu resemnare, crezand ca Lenin nu va putea sa se mentina multa vreme la putere. Energizarea oculta a turbulentei socio-politice pe care bolsevicii au intretinut-o, a avut efecte imediate asupra soldatilor aflati pe fronturile de lupta. Razmerita a destramat practic unitatile militare, soldatii transfomandu-se in majoritatea cazurilor in briganzi care atacau, jefuiau, ucideau la cea mai mica impotrivire. Lozinca populista lansata de Lenin "pace si pamant" a facut ravagii, soldatii devenind subit bolsevici cu numele, dar in realitate delicventi de cea mai joasa speta.
Focarul principal al propagarii bolsevismului in Romania (daca astfel se pot califica lozincile fluturate de unii soldati, afirmarea violenta a apartenentei la curentul liberator, refuzul de a executa ordinele comandantilor, demiterea si degradarea ofiterilor, parasirea frontului, practicarea pe scara larga a talhariilor, a jeafurilor, violurilor), l-a constituit trupele rusesti din Moldova.
Basarabia a devenit tinta predilecta a rusilor, deoarece ei nu puteau sa conceapa ca fosta gubernie sa apartina statului roman, importanta strategica a zonei in care era plasata Romania, facandu-i pe bolsevici sa se mentina constant pe pozitia contestarii apartenentei de drept a acestei provincii la spatiul geo-politic romanesc.
Desigur, nici aceasta provincie romaneasca nu a fost ocolita de evenimentele descrise. Anarhia a cuprins armatele dispuse pe frontul romanesc, notiunea de ordine legala disparand. Raufacatorii eliberati din inchisori fara discernamant, s-au dedat la jafuri si asasinate. Situatia se complica prin faptul ca Basarabia se gasea in imediata apropiere a frontului romano-rus, servind ca puncte de trecere pentru soldatii bolsevizati ce dezertau in masa spre Rusia, de obicei cu tot armamentul din dotare.
De altfel, la 21 ianuarie 1918, locotenentul colonel Ion Antonescu care se afla la comanda Sectiei Operatii din Marele Cartier General, a alcatuit un studiu referitor la trimiterea de trupe in Basarabia, scopul actiunii preconizate fiind "asigurarea aprovizionarii trupelor care opereaza pe frontul romanesc si a populatiei romanesti".
Ion Antonescu dorea pentru atingerea acestor obiective: asigurarea regulata a functionarii trenurilor de aprovizionare pe linia Odessa-Socola; asigurarea ordinii in Basarabia pentru impiedicarea jafurilor si formarea depozitelor.
Romanii au evitat prin toate mijloacele conflictul cu aceste bande inarmate, cu atat mai mult cu cat populatia trebuia sa-i suporte consecintele, ea fiind obligata sa intervina pentru a se evita o catastrofa nationala. Un martor ocular al evenimentelor remarca un aspect relevant: "Ce este demn de amintit: absoluta imunitate a unitatilor romane, dispretul total al soldatilor, cat si al ofiterilor pentru spectacolul pe care il ofereau soldatii rusi, contaminati de propaganda bolsevica'
4.1. ACTIUNEA MARINARILOR ROMANI DE LA GALATI
La
Comandorul
Niculescu Rizea, comandantul
sectorului
Pentru apararea orasului, comandorul Niculescu Rizea dispunea si de un detasament de marina, compus din 2 companii de 252 de oameni si un pluton auxiliar de 100 de oameni.
In oras s-au desfasurat
lupte puternice, datorita refuzului comandamentului roman de a le permite
rusilor sa treaca prin
In partea de vest a orasului situatia era disperata. Navele si pichetele romanesti de pe Prut au fost dezarmate; detasamentele romanesti de la Reni si Giurghiulesti de peste Prut au fost si ele dezarmate; o baterie ruseasca si 6 mitraliere au fost amplasate pe dealul Giurgiulesti, iar un detasament inamic format din 2 companii de mitraliere, un escadron de cavalerie si o baterie de artilerie au trecut Prutul, inaintind spre Galati. Bateria si-a asezat piesele grele linga balta Brates iar infanteria desfasurata in linii de lupta a inaintat, precedata de patrule de cavalerie. O nava ruseasca, inarmata cu un tun de 150 de mm., a urcat Dunarea si a deschis focul asupra navelor romane.
In aceasta situatie, contramasurile comandamentului roman s-au aplicat cu punctualitate, avantul soldatilor compensand superioritatea inamicului. Din detasamentul de la Filesti s-au luat doua plutoane de infanterie cu o sectie de mitraliere, atacandu-se violent detasamentul rus de la est, punandu-l pe fuga.
Pe dealul Tiglinei mana de soldati intarita cu o companie de infanterie din Regimentul 10 a trecut la contraatac; sustinuti de Detasamentul Milcescu sosit de la Filesti, pe stanga de bateriile fixe ale marinei si de tunurile de pe vedete, au reusit sa-i respinga pe rusi.
In acelasi timp, Vedetele nr.4 si nr.6 au trecut peste barajul de mine rusesc si neantampinand nici o rezistenta din partea marinarilor din flota rusa, au atacat la baioneta si au recucerit dealul Tiglina, eliberandu-i pe camarazii luati prizonieri.
Atacati si respinsi dinspre nord si est, rusii au intrat in panica ingramadindu-se spre sud, intre gara Barbosi si podul Siret. Artileria romana si trei avioane de bombardament au aruncat bombe peste masele de soldati stransi in aceasta zona. Incoltiti din toate partile, infuriati si neputinciosi rusii au luat o hotarare disperata: la ora 23.00 au inceput sa treaca podul si linia frontului predandu-se germanilor. Majoritatea Regimentelor 33 si 35 de infanterie rusa in total 3000 de oameni si cu un divizion de artilerie au capitulat in fata inamicului.
A doua zi
o delegatie a Divizionului 9 siberian
a anuntat capitularea, Restul Regimentelor
33 si 35, Regimentele 34 si 36 intregi, Brigada 9 de artilerie din Divizia 10
si coloana statului major a diviziei, impreuna cu tot materialul: 60 de tunuri,
arme, munitii au declarat ca se predau romanilor, daca li se lasa cale libera.
Cererea a fost admisa conditionandu-se dezarmarea prealabila. Trupele
dezarmate, au fost indrumate peste
4.2. PARTICIPAREA FLOTEI ROMANE LA OPERATIUNILE ANTIBOLSEVICE DIN SUDUL BASARABIEI
In perioada noiembrie- decembrie 1917, Delta Dunarii a fost locul unor actiuni de lupta desfasurate de grupari de soldati rusi in retragere, situatia militarilor romani din zona devenind critica. Pana in momentul actiunii trupelor romane, soldatii rusi au efectuat chiar arestari. Astfel, in raportul Ministerului Afacerilor Interne roman, in legatura cu actiunile bolsevicilor impotriva autoritatilor romane din Delta, se specifica faptul ca a avut loc arestarea capitanului comandor Negru, a locotenentului Rosca, maiorului farmacist Gorgos de catre unii soldati rusi si cativa dezertori romani care atatau multimea, strigand ca acestia sa fie impuscati. Comitetul soldatilor i-au tinut arestati toata ziua, asigurandu-le o garda de soldati, ce se aflau in solda lor particulara pentru apararea orasului, cu ajutorul carora ofiterii romani au reusit sa scape, fugind la bordul monitorului Lascar Catargiu, de unde au revenit la Chilia Veche.
In noaptea de 23/24 decembrie, au inceput actiunile de dezordine in Chilia Noua, provocate de soldatii infanteristi ce se gaseau cantonati in cartierele marginase ale portului. Au fost devastate pravaliile de coloniale si de manufactura, actele de vandalism continuand si in zilele urmatoare.
La cumpana dintre anii 1917-1918, monitoarele romanesti Alexandru Lahovary si Lascar Catargiu au intrat pe canalul Tataru in apropierea santierului naval mobil, celelalte monitoare, Mihail Kogalniceanu si I.C. Bratianu la 2 km. in amonte.
Din desfasurarea actiunilor de lupta (pentru detalii vezi, Marian Sarbu, Marina Romana in primul razboi mondial, Editura Academiei Navale Mircea cel Batran, Constanta, 2002) putem concluziona ca ocuparea Ismailului si a Chiliei numai cu trupele de uscat, ar fi fost foarte greu de realizat, atata timp cat navele inamice ar fi fost hotarate sa reziste, datorita in mare parte artileriei grele cu bataie mare, care lipseau trupelor noastre de uscat.
In plus, prezenta monitoarelor romanesti a grabit plecarea barjelor si a multor transporturi cu marinari razvratiti din Ismail.
Manevra executata de monitoarele romane la Chilia, prin care au ocupat o pozitie in aval de navele inamice, le-au pus pe acestea in conditii inferioare de tragere fata de navele romane si le-au determinat sa se retraga la Valcov.
Datorita configuratiei geografice, Valcovul nu ar fi putut fi ocupat fara concursul Flotei de Operatiuni. Artileria de pe navele romane era inferioara celei de pe navele rusesti, atat din punct de vedere al calibrului dar si din punct de vedere al numarului.
In opinia noastra ceea ce a contat in reusita actiunii de la Valcov a fost organizarea superioara a conducerii tragerilor de pe monitoare. Daca flota rusa ar fi avut o organizare de tir buna si o conducere de tir mai rationala, este limpede faptul ca monitoarele romane ar fi fost in imposibilitatea de a se apropia de navele inamice.
Paralel cu succesul obtinut pe teatrul de
operatii militare, s-a obtinut si un succes economic, prin capturarea navelor
de comert incarcate cu materii prime
care nu se gaseau in
Flota de Operatiuni, semnalase Marelui Cartier General inainte de declansarea operatiilor intre cele doua flote, intentia rusilor de a evacua parcul de nave romanesti imprumutate, primindu-se raspunsul categoric sa se opreasca scurgerea oricarui mijloc plutitor spre Rusia. Cele cateva nave care reusisera sa treaca de Valcov, in timp ce se astepta raspunsul Marelui Cartier General, au fost recuperate la gura canalului Patapov. Tot aici au fost recuperate cele doua slepuri ale N.F.R. cu mult material de razboi si aproape intreaga munitie de artilerie destinata barjelor si convoaielor. In total au fost capturate 23 de remorchere si 87 de slepuri cedate rusilor de guvernul roman si 42 de slepuri rusesti.
In momentul in care s-a obtinut suprematia pe Dunare prin izgonirea flotei rusesti de Dunare, rolul Flotei de Operatiuni s-a redus la paza gurilor Stari-Stambul si Oceacov, cooperarea cu fortele de uscat care operau pe malul marii nemaifiind posibila, datorita faptului ca navele romane de Dunare, din cauza constructiei, nu puteau iesi pe mare.
Lipsa unei flote de mare s-a simtit puternic in desfasurarea operatiilor din Basarabia. O forta maritima, cat de mica, ar fi adus imense servicii, prin blocarea gurilor Dunarii, actiune ce ar fi avut drept consecinta, ocuparea mai rapida a porturilor basarabene.
4.3. ACTIVITATEA MARINARILOR ROMANI DIN FLOTA AUSTRO-UNGARA. GARDA NATIONALA A MARINARILOR ROMANI DE LA POLA
La 1 decembrie 1918, Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia, hotara unirea pentru totdeauna a Transilvaniei, Banatului, Crisanei si Maramuresului cu Romania. Se incheia astfel, procesul desavarsirii statului national unitar roman, aparea pe harta Europei postbelice, Romania Mare. La marele eveniment istoric de la 1 decembrie 1918, au fost prezenti delegati din toate partile pamantului romanesc al Transilvaniei, reprezentand in opinia lui Vasile Goldis "Constiinta nationala a patru milioane de romani"
Printre participantii entuziasti la aceasta adunare s-au aflat si voluntarii unitatii nationale, membrii ai corpului voluntarilor ardeleni si bucovineni format in Rusia, ai Legiunii voluntarilor romani din Italia, ai Garzii nationale romane a marinarilor de la Pola, ostasi ai regimentelor romanesti de la Viena si Praga
Printre sutele de steaguri tricolore ce au fluturat in bataia vantului aspru de decembrie, s-a aflat si drapelul Garzii nationale a marinarilor romani de la Pola, adus de pe tarmul Adriaticii, in, centrul istoric al Ardealului.
In anii premergatori primului razboi mondial, soldati si marinari de diferite nationalitati au fost incorporati in armata si flota de razboi austro-ungara. Spre sfarsitul razboiului, datorita intensificarii luptei de eliberare nationala a marinarilor si soldatilor, a inceput procesul de destramare a flotei austro-ungare si dezintegrare a armatei austro-ungare.
Desi departe de tara, marinarii si soldatii romani, care pe timpul razboiului au facut parte din fortele imperiului multinational, au urmarit cu viu interes evenimentele politice care se derulau ca urmare a dezmembrarii Imperiului AustroUngar, ei exprimandu-si in diferite ocazii dorinta de unitate.
In ultima parte a razboiului, in cadrul imperiului multinational austro-ungar, se conturasera doua revendicari care au stat la baza luptei sociale si nationale a popoarelor si anume: a) drepturi democrat-burgheze: conditii de munca si viata mai bune, pace si dreptate pentru cei multi si b) drepturi nationale si dreptul la autodeterminare si unitate politica si de stat. O mare parte dintre revendicari au fost in fapt reluarea celor 14 puncte expuse de presedintele S.U.A. Woodrow Wilson in fata Senatului american, la 18 ianuarie 1918, printre care principiul de dreptate pentru popoarele si natiunile si dreptul pentru toate popoarele si natiunile de a trai in conditii egale de libertate si siguranta, indiferent daca erau puternice, mici sau mari, ceea ce a insemnat in acel timp confirmarea implicita a natiunilor la autodeterminare.
Cateva evenimente politice si militare, cu larga rezonanta in nordul Adriaticii au jucat un rol deosebit in accelerarea procesului de destramare a imperiului. La 16 octombrie 1918, Manifestul imparatului Carol I proclama federalizarea Imperiului Habsburgic. Doua zile mai tarziu, Vaida Voievod, a prezentat parlamentul maghiar, Declaratia Comitetului Executiv al Partidului National Roman, prin care romanii transilvaneni isi afirmau dreptul inalienabil la o viata nationala deplina. Apoi, la 23/ 24 octombrie s-au rasculat trupele croate din Pola si Fume iar la 27 octombrie italienii sparg frontul pe la Vistula-Veneto si trec Piave, actiune care a dus la instalarea degringoladei in armata. Ca urmare, la 29 octombrie Austro-Ungaria cere armistitiu.
In bazele flotei, mai ales la Pola, marinarii urmareau cu viu interes desfasurarea evenimentelor, incepand sa se organizeze, in conditii deosebite fata de actiunea precedenta din februarie 1918 de la Cattaro.
Pe 27 octombrie intreaga flota militara austro-ungara din Adriatica arboreaza drapelul revolutiei. In aceeasi zi s-a organizat o mare adunare a reprezentantilor nationalitatilor fostului imperiu, la care au participat cehi, iugoslavi, italieni si romani. Dupa trei ore de dzbateri s-a adoptat hotararea ca fiecare nationalitate sa-si aleaga o conducere.
Iugoslavii l-au ales in calitate de presedinte pe un fost ofiter, respectat in marina datorita patriotismului dovedit, comandor Metod Kosh, fixandu-i acestuia sarcina de a stabili legatura cu autoritatile militare pentru predarea comandamentelor si demararea tratativelor de armistitiu cu Aliatii. S-a hotarat apoi convocarea unei adunari comune a tuturor reprezentantilor nationalitatilor din flota pentru data de 30 octombrie, in localul fostei scoli de maistri a marinei.
In miez de noapte, adunarea a continuat cu o demonstratie de strada a marinarilor pe strazile orasului, intonandu-se marsuri revolutionare dar si cantece nationale. Printre demonstranti, un grup de romani, intonau dupa 4 ani Pe-al nostru steag e scris unire. In general demonstratiile au avut un caracter pasnic, inregistrandu-se totusi si unele incidente. Prima ciocnire s-a produs datorita intervantiei unui grup de ofiteri la teatrul orasenesc, unde marinarii intreupsesera reprezentatia sub motivul ca actiunea piesei respective s-a jucat in Austro-Ungaria care, in fapt nu mai exista.
Un fapt deosebit de important in derularea ulterioara a eveninimentelor l-a reprezentat preluarea comenzii navelor de lupta de catre marinari, incepand cu data de 28 octombrie. Cu acest prilej o mare parte din ofiteri au fost inlaturati.
Pe 29 octombrie a inceput activitatea de organizare a marinarilor romani, la initiativa subofiterului Vasile Seredan si a matrozilor Voicu si Silvesanu. Acestia au constituit un Comitet si avand la dispozitie toate mijloacele de transmisie (telefon, telegraf, telegrafie fara fir etc.), au trimis o circulara tuturor navelor si unutatilor din baza navala de la Pola, convocand o adunare a marinarilor si soldatilor romani pentru ziua de 30 octombrie la ora 14.00 in sala nr. 167 a Scolii navale de masinisti.
La acea data, se gaseau in cadrul echipajelor flotei austro-ungare circa 1.000 de romani provenind din Transilvania, Banat, Bucovina, din cei aproape 1.700 care se aflau inrolati inflota austro-ungara, in anul 1914. Multi marinari si-au pierdut viata in operatiile navale de-a lungul celor trei ani de razboi, altii au fost dislocati la flotila de monitoare de pe Dunare, dar existau si marinari care se aflau inca in inchisorile militare in urma revoltei de la Cattaro.
La solicitarea lui Valeriu Seredan, a fost schitat un Proiect de rezolutie al adunarii marinarilor romani, conceput de o personalitate marcanta a Partidului National Roman, dr. Caius Brediceanu, viitorul diplomat al Romaniei Mari. Mobilizat in armata austro-ungara, Brediceanu se afla la acea data la Pola, servind cu gradul de capitan in artileria de coasta. El s-a raliat impreuna cu locotenentul colonel inginer de marina Eugen Munteanu inca de la inceput marinarilor romani, sustinandu-i in toate actiunile intreprinse. Adunarea marinarilor romani a avut loc la data si ora fixata, la ea participand toti romanii din marina din garnizoana Pola, cativa de la Fume si soldati din garnizoana.
Participantii au ales un Consiliu National, prezidat de Valeriu Seredan, avandu-l ca secretar pe Stefan Voicu si ca membrii pe Silvesanu si Barseanu. S-a dezbatut si s-a adoptat in unanimitate o Rezolutie , care fixa cadrul organizatoric si activitatile viitoare.
Din ziua de 1 noiembrie 1918, Garda marinarilor romani a preluat Serviciile Sigurantei Publice din Pola. Acest act a demarat cu un mars al Garzii prin oras, in fruntea coloanei fiind purtat drapelul national, avandu-l port drapel pe bucovineanul Balasescu si in garda drapelului pe transilvanenii Barsescu si Silvesanu. In piata publica, garda a fost trecuta in revista de Caius Brediceanu, Eugen Munteanu si Dominik Stanich, infocat patriot italian. In timp ce marinarii romani intonau cantece patriotice, cetatenii orasului scandau Eviva la Rumenia Grande si Bravii rumeni.
Organizarea garzii a continuat febril si
in zilele urmatoare. S-a reusit inrolarea a 500 de romani concentrati la Pola
si echiparea a 450 dintre acestia. Garda romanilor, inarmata cu armament de
infanterie, inclusiv cu 2 mitraliere si dotata cu mijloacele de transport
necesare puse la dispozitie de locotenentul Ion Verssariu a preluat serviciul
Sigurantei Publice a orasului si controlul bazei navale pana la 4 noiembrie
1918. Dupa aceasta data serviciul a fost incredintat trupelor italiene care
ocupasera peninsula
Cu gandurile la familiile din tara, marinarii au hotarat sa se intoarca acasa. In calitatea sa de comandant al Garzii de la Pola, Vasile Seredan a organizat repatrierea compatriotilor sai.
Initial planul de reantoarcere cuprindea transportarea marinarilor romani pe mare la Constanta si prin Romania in Transilvania. Ulterior membrii Garzii au ales alt itinerar: Pola, Fiume, cu trenul pana la Zagreb, Novisad, Belgrad si de aici cu vaporul la Panciova si prin Banat acasa. La interventia lui Caius Brediceanu, amiralul italian Cagni, a pus la dispozitia romanilor nava Slavia, care a ridicat ancora din Pola la 14 noiembrie 1918, ora 10.00, avand abordate la pic drapelele italian si pe cel romanesc. In drum spre Fume, romanii au fost martorii ultimelor victime ale razboiului, distrugatorul italian, Cesar Rossard care a sarit pe o mina scufundandu-se. In seara zilei de 14 noiembrie nava a acostat la Fume, de aici timp de 8 zile strabatand cu trenul ruta Vincovice, Zagreb, Budapesta, Arad, marinarii au ajuns in tara in dimineata zilei de 22 noiembrie.
In gara din Arad, romanii au fost intampinati de o delegatie numeroasa de tarani din comuna Ineu, cu scopul declarat de a-i determina pe acestia sa adere la Consiliul National Roman.
S-a format un convoi impresionant, care dupa ce a strabatut strazile principale ale orasului, s-a oprit la casa lui Stefan Ciceo Pop, unde a fost instalat Consiliul National. Pentru cei veniti a rostit un cuvant de bun venit Vasile Goldis.
In casa lui Stefan Ciceo Pop s-a dizolvat garda marinarilor romani, acestia indreptandu-se spre gara si de acolo fiecare spre casa, urmand a se inrola in garzile nationale si sa participe la Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia.
Activitatea Garzii de la Pola s-a incadrat in revolutia marinarilor de diferite nationalitati care serveau in flota austro-ungara, in bazele navale din Marea Adriatica: Pola, Cattaro, Sibenik si Split, inceputa in februarie 1918 durand pana in octombrie 1918.
Putem aprecia ca aceasta miscare nu a fost o actiune de conjuctura datorata situatiei politico-militare din anul 1918, cauzele adevarate trebuie cautate in conditiile inumane pe care le-a creat razboiul mondial, dar si dorinta fierbinte a tuturor romanilor de unire intr-un singur stat. Desfasurarea miscarilor revolutionare din interiorul imperiului austro-ungar a avut o influenta deosebita asupra soldatilor aflati pe front.
5. FAURIREA SATULUI NATIONAL UNITAR
5.1.UNIREA BASARABIEI SI BUCOVINEI CU ROMANIA
Paralel cu revolutia din Rusia, se intensifica si lupta nationala in fostele provincii romanesti. Soldatii basarabeni s-au incadrat in randul celor care doreau cu ardoare eliberarea de sun cnutul rusesc.
In acele saptamani si luni din vara anului 1917, asupra Romaniei se exercita ofensiva comandata de Maresalul Mackensen cu trupele germane dinspre sud si generalul Rocr cu trupele austro ungare dinspre vest. Ofensiva conjugata trebuia sa duca in final la ocuparea Moldovei.
In acst timp, a avut loc dupa cum am mai prezentat dezorgasnizarea unitatilor rusesti si retragerea lor haotica de pe front. Ramasa singura, armata romana a sustinut in lunile augustseptembrie 1917 peste 25 de batalii in zona Oitu-Marasesti-Namoloasa.
C ;I ]n ]ntraga Rusie, ]n ora;ele principale din Basarabia: Chisinau. Balti, Tighina, Cahul, romanii se adunau sa-si hotarasca destinul. In luna aprilie 1917, reprezentantii populatiei au votat o motiune, cerand autonomia administrativa, economica, religioasa si culturala a Basarabiei, precum si alegerea unei adunari legislative. Desprtirea de Rusia nu functiona ca idee majora. Mai persista incertutudinea, reama, mentalitatea filo-rusa. Ca forma de organizare stratala, se propunea o Republica Moldoveneasca autonoma, in cadrul statului federativ rus. Pentru mentinerea ordinii se preconiza organizarea unor cohoirte moldovenesti.
In aceasta lupta, in orientarea si pregatirea ei, un rol important l-au avut prizonierii transilvaneni si bucovineni si refigiatii din Romania. In tribuna de la Odesa la 1 mai 1917, 10.000 de basarabeni au constituit un comitet revolutionar.
In luna aprilie 1917, s-a organizat Partidul National Moldovenesc, condus de Vasile Stroescu ajutat de Pan Halippa si Onisifor Ghibu. S a adoptat programul de autonomie a Basarabiei in oaste, justitie, scoli proprii.
In luna mai 1917, soldatii atrasi de revolutionarii bolsevici l-au eliberat pe Cristian Racoski socialistul din Romania, cu scopul de a organiza o lovitura impotriva guvernului roman. Cateva zile rasculatii l au tinut prizonier pe Scerbaciev, comandantul trupelor tariste de pe teritoriul romanesc. Au intervenit militarii romani pentru a-l elibera. Pentru ca in Basarabia dezordinea se agrava, generalul Scerbacev a autorizat formarea a 16 cohorte de soldati romani, distribuid cate doua in fiecare judet, in vederea restabilirii ordinii public. La Chisinau, s-a alcatuit un Comitet Moldovenesc al soldatilor, in frunte cu ge.. lt. Gherma Pintea, iar la Odesa comandamentul rs a recunoscut Regimentul 40 ca unitate militara moldoveneasca.
In vara anului 1917, s a constituit Partidul Taranesc din Basarabia cu un program spercific pentru tarani. In luna iunei 12917, evenimentele s au precipitat, prin constituirea Republicii Ucraina, aceasta revenidicand Basarabia. La protestele patriotilor romani, guvernul din Petrograd si apoi rada (parlamentul) din Kiev au renuntat la idee.
Dezordinea din tara au determinat convocarea Marelui Congres" ostasesc la Chisinau, intre 2-9 noiembrie 1917, unde s au adoptat doua hotarari
Nationalizarea ostirilor moldovenesti
Convocarea Sfatului Tarii ca adunare aleasa a Basarabiei. La 2 decembrie 1917, Sfatul Tarii a proclamat oficial Republica Democratica Moldoveneasca.
In luna ianuarie 1918, relatiile romano ruse se deterioreaza, guverunu sovietic trimitand o nota guvernului roman in care se hotara urmatoarele
Ruperea legaturilor cu Romania si expulzarea legatiei ei
S-a declarat sechestrat depozitul de aur al Romaniei pastrat la Moscova
Fostul comandant la trupelor ruse generalul Scerbacev era declarat dusma al poporului si pus in afara legii.
Eveimentele se precipita in Basarabia. Datorita haosului din tara, a existentei bandelor de eterocliti si din soldati bolsevici conduse de Kotorski, Levision, Pespa, Sfatul Tarii a trimis o delegatie la Iasi, solicitand ajutor armatei romane. In aceste conditii, guvernul I.I.C. Bratianu, a hotarat sa trimita peste Prut 2 Divizii de infanterie si 2 de cavalerie. In actul semnat de generalul C. Prezan se arata ca armata romana a fost chemata prin comandamentul militar rus sa restabileasca ordinea grav tulburata de elementele bolsevice."
Planul de actiune a l armatei romane a fost urmatorul
Divizia 9 a inaintat spre Chisinau, la 27 ianuarie generalul Brosteanu si statul sa major intrand in Oras. Unitatile bolsevice s au retras la Tighina, pe Nistru, fara a opune rezistanta
In sudul Basarabiei, Divizia 13 a trecut Prutul, de la Cahul la Oancea, pacificand regiunea grav tulburata de elementele razvratite.
Ramasa singura pe front, Romania a fost nevoita sa inceapa tratativele de pace cu Puterile Centrale. In tratativele incepute la Buftea, diplomatia austro- ungaro-germana cauta sa socoteasca Basarabia drept o moneda de schimb de teritoriu, sa revina Romaniei in locul Dobrogei.
Pacea de la Buftea a impins Romania spre prapastie. Salvarea a venit de jos de la natiune.
La 15 martie 1918, o delegatie a Sfatului Tarii s a prezentat la Iasi cu propunerea de unire cu daua conditii
Sa fie intrebati reprezenntantii puterilor din Armata
Actul Unirii sa nu fie semnat de un guvern conservator.
Astfel, la 27 martie 1918, Sfatul Tarii a Republicii Democratice Moldovenesti a votat istorice declaratie de Unire.
5.2. UNIREA TRANSILVANIEI CU ROMANIA
Idelul unirii tuturor prvinciilor romanesti nu era definitiv fara unirea Transilvaniei cu Romania. In aceasta provincie romaneasca, trasatura distincta a luptei pentru unitate a reprezentat o solidarizarea tuturor fortelor social-politice. Cuvantul de ordine devenise in toamna anului 1918 Revolutie si Unire.
In luna octombrie 1918, s-a constituit Consiliul National Central la Budepasta dsin care faceau parte reprezentantii Partidului National si ai Partidului Social Democrat, pe baza de paritate cate 6 reprezentanti, acest organism fiind recunoscut de guvernele de la Viena si Budapesta.
Ampla actiune de instaurare a conducerii romanesti a fost sprijinita de cadrele militare si soldatii romani dun fostele unitati habsburgice, pe teritoriul Transilvaniei, Crisanei, Maramuresului. Un rol important inorganizarea reantoarcerii in tara a peste 50.000 de ostasi romani l a avut Senatul Militar Roman constituit la Viena. Aceasta activitate de infiintare a Consiliilor Militare si a Garzilor Nationale inceputa in luna octombrie 1918, a continuat, astfel la Cluj, era ales Senatul National Roman din Ardeal, iar la 11 noiembrie, la Arad au fost puse bazele Comenzii Supreme a Garzilor Nationale Romane, cu un stat major.
In conditiile prezentate, la jumatatea lunii noiembrie 1918, guvernarea romaneasca era introdusa in cea mai mare parte Transilvaniei. La 8 noiembreie, Biserica Romana a recunoscutConsiliul Roman Central, drept reprezentantul si conducaatorul politic al natiunii romane din Ungaria si Transilvania.
La 10 noiembrie a fost trimis guvernului Karoly o nota, prin care se solicita declansarea tratativelor intre cele doua parti. Incompatibilitatea punctelor de vedere, precum si declansarea de partea maghiara a unor masacre, cum au fost cele de pe valea Crisurilor (Faget si Giurcuta) Consiliul National Roman a lansat la 18 noiemvrie 1918 un Apel Protest catre natiunile lumii", solutia finala fiind fara echivoc, Unirea cu Romania.
Marele Sfat a hotarat la 20 noiembrie convocarea unei adunari reprezentative, pentru data de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, la care erau convocati
5 episcopi
4 vicari episcopali
125 de protopopi
17 reprezentanti ai tineretului
6 delegati ai celor doua confesiuni, ortodoxa si greco catolica
90 de reprezentanti ai asociatiilor culturale
12 reprezentanti ai sindicatului presei;
22 de reprezentanti ai insitutiilor financiare.
Ca urmare a unei mature chibzuinte, pentru a nu oferi pretextul ca o istorica horarare ce urma a se lua la Alba Iulia, ar fi fost determinata in prezenta armelor, Inaltul Comandament Roman a stopat inaintarea trupelor sale spre interiorul Transilvaniei.
Votata in unanimitate de voturi, Rezolutia de la Alba Iulia avea 9 articole, printre cele mai semnificative fiind:
Deplina libertate nationala, drepturi egale tuturor nationalitatilor conlocuitoare de a se instrui, administra si judeca in limba proprie
Vot universal, direct, secret;
Libertatea presei, de asociere etc.
S a instituit un Mare Sfat National, ca organ reprezentativ. La 14 decembrie 1918, delegatia Cosiliului Dirigent inmana solemn Suveranului Actul Unirr. La 29 decembrie, Parlamentul Romaniei Mari ratifica in unanimitate Legea asupra Unirii Transilvaniei cu Romania. Se desavarsera asftfel idealul secular al romanilor de unire a celor trei tari.
6. CAMPANIA ARMATEI ROMANE DIN TRANSILVANIA SI UNGARIA
Hotararea Marii Adunari a romanilor din Transilvania de la 1 decembrie 1918, a fost adusa la cunostinta guvernului ungar. Legitimitatea acest act a fost negat de guvernul ungar. Imediat dupa proclamarea Republicii Ungare, guvernul in loc sa continue demobilizarea fortelor sale la nivelul stabilit prin art. 2 al Conventiei din noiembrie 1918, a luat masuri de reorganizare si concentrare a trupelor inapoia liniei Muresului, chemarea sub arme a noi contingente de recruti.
Desi provizorie si avand un caracter strict militar, linia de demarcatie stabilita pe cursul Muresului prin Armistitiul de la Belgrad, a creat confuzie in teritoriile romanesti de dincolo de Carpati, impartind natiunea romana in doua.
Actiunea armata a Romaniei s a impus desi in conditiile in care se incerca gasirea unei rezolvari pasnice a suveranitatii romanesti in provinciile care fusesera pana atunci sub dominatiaaustro ungara, s a lovit de pozitia inflexibila a guvernului Karoly.
In vederea indeplinirii obiectivului strategic Marele Cartier General Roman decide la 13 noiembrie 1918 incepertea actiunii de eliberare. Obiectivul principal care prevedea constituirea unui aliniament operativ pe cursul Muresului, pentru eliminarea posibilitatilor de amenintare din Nord-Est impotriva orasului Alba Iulia, fusese realizat inca de la sfarsitul lunii noiembrie. In momentul in care la Alba Iulia se lua hotararea istorica de unire, diviziile romane se aflau departe de acest oras, apropiindu-se de linia de demarcatie doar la extremitatea ei nord estica.
In primele zile ale lunii decembrie au patruns in Transilvania si elementele diviziei 2 Vanatori (gen. bg. Dabija). La 4 decembrie au fost elibarate orasele Bistrita si Nasaud. Dupa trecerea frontrierei muntoase, atitudinea trupelor romane in Transilvania sa caracterizat prin respectarea stricta a instructiunilor Marelui Cartier General, privind mentinerea ordinii si asigurarea sigurantei avutului si vietii locuitorilor, indiferent de nationalitate.
L 12 decembrie 1918, seful Marelui Crtier General roman intr-o comunicare transmisa comandamentului Armatei Aliate de Dunare, atragea atentia asupra mobilizarii de trupe ungare si solicita acordul Aliatilor de a actiona in zona Sighetului, oraselor Baia Mare, Carei, Dej, Cluj, Oradea, Arad.
Pusi in fata nerespectarii angahamentelor asdumate de Ungaria, in urma vizitei sefului Armatei de Dunare, gen d'Esperey, la 13 decembrie Marele Cartier roman dadea ordinul Pentru a se asigura ordinea, viata si avutul locuitorilor, trupele romane vor ocupa afara de Banat, toate tinuturile romanesti care au facut parte pana acum din fosta monarhie austro ungara. Pentru conducerea operatiilor din Transilvania s a infiintat un comandament unic la Sibiu sub conducrea gen Traian Mosoiu.
La 1 ianuarie 1919, comandamentul roman comunica aliatilor necesitatea continuarii operatiilor, prezentand ca motivatie faptul ca populatia romaneasca din zona neocupata nu mai este sigura de viata si avutul ei. A avut loc un turneu de pacificare intreprins de gen. Berthelot, stabilinduse o zona neutra Berthelot-Apaty.
In luna februarie decizia Conferinte de Pace a fost de ceere a unei zone neute. A fost instituita si o Misiune pentru implementarea acestei decizii, condusa de gen Smuts.
Inlaturarea Republicii Sfaturilor nu a achimbat natura raporturilor politico-militare dintre Ungaria si noul guvern Garbai Kun. Esuarea misiunii Smuts, a dus la culminarea agravarii situatiie in zona.
Cu aprobarea Comandamentului Interaliat s au stabilit noi misiuni pentru trupele romane
Comandamentul trupelor din Transilvania va trece cu trupele dincolo de muntii Apuseni si va ocupa Crisana si Maramuresul
Cea de a doua etapa, continuarea actiunilor la vest de linia noilor centre mai sus de Tisa.
Devansand momentul prevazut in Planurile de Operatii al armatei romane, fortele ungare au preluat initiativa si la 15 aprilie au trecut la atac in 3 sectoare ale frontului, dar a fost respinsa.
In zilele urmatoare ofensiva fortelor romane a continuat cu impetuozitate. Zilele de 19 si 20 aprilie au inregistrat incheierea cu succes a primei etape de operatii ofensive. Dupa 4 zile de lupte, penetrand bariera muntilor Apuseni, a cucerit aliniamentul marilor centre Satu Mare, Oradea, Salonta.
Departe de a reprezenta o retragere dezorganizata, replierea trupelor ungare s a executat intr o anumita conceptie strategica, in perspectiva reluarii ofensivei. Comandamentul roman a solicitat aprobarea comandamentului aliat de continuare a ofensivei din considerente de ordin militar, cerere aprobata. In ordinul de operatie, s-a hotarat :
Grupul de nord sa respinga adversarul in zona Mateszalka Hotasz, aruncandu-l peste Tisa;
Grupul de sud trebuia sa schimbe directie orientandu se spre Bekescsaba
Rezerva armatei era Divizia 18 infanterie.
Raspunzand cererii de armistitiu Republicii Ungare a Sfaturilor, comandamentul trupelor din Transilvania a inaintat un proiect de armistitiu.
In timp ce pe Tisa situatia se stabilizase, in nord si est, situatia era grava
fortele armate bolsevice atinseserap linia Nistrului de la raul Zbrucz pana la Marea Neagra.
Incursiuni si ciocniri cu trupepe Corpului 5 Armata intre Hotin si Tighina.
Succesele Armatei Rosii Ungare pe frontul cehoslovac au sporit moralul acesteia, guvernul de la Budepesta organizand o actiune de proportii impotriva Romaniei.
ofensiva ungara 20 30 iulie
contraofensiva romaneasca 27 iulie-30 iulie;
a doua faza
- o faza pregatitoare;
- operatia de urmarire 31 august sin ocuparea Budapestei. In perioada 30 iulie- 4 august, atrmata romana a forsat Tisa, a strabatut 105 km. si a ocupat Budapesta.
7. CONFERINTA DE PACE DE LA PARIS SI TRATATELE DE PACE INCHEIATE DE ROMANIA IN ANII 1919
Dupa incetarea ostilitatilor prin semnarea armistitiului de la 11 noiembrie 1918, activitatea diplomatica internationala s a concentrat asupra pregatirii si deschiderii lucrarilor Conferintei de pace de la Paris, forul investit cu putere politica si juridica, ce urma sa consfiinteasca in tratatul de pace, noul raport de forte, creat in urma prabusirii unor imperii.
Inca de la anceputul lucrarilor, delagatia romana a sustinut recunoasterea legitima a satutului politic si teritorial al tarii. Faptele ce au urmat au devedit limpede ca marile puteri invingatoare au cautat sa si asigura maximum de avantaje in urma razboiului. Conceputa a fi initial ca un Parlament al lumii", Conferinta avea tendinta sa se transforme intr o institutie condusa de cele 4 mari puteri Franta, Anglia, S.U.A., Italia, carora li se adauga Japonia
Cea mai flagranta discriminare a fost impartirea statelor admise la Conferinta : state cu interese nelimitate si state cu interese limitate;
Toate deciziile importante au fost luate de Consiliul Suprem ale carui lucrari aveau caracter secret
In sedintele plenare ale Conferintei sau in formularea unor decizii care priveau direct tarile mici, reprezentantii acestora au fost doar audiati
Reprezentantii S.U.A. si Marii Britanii au avut ideea ca statele nou formate pe ruinele Imperiului Austro Ungar trebuiau sa preia o parte din datoriile de razboi ale fostului imperiu
Reprezentativa pentru felul de a gandi a fost misiunea gen sud african Jan Smuts, insarcinat cu stabilirea unei zone de demarcatie in Transilvania intre Romania si Ungaria, fara a tine seama de interesele romanbilor, hotarare insotita de protestele vehemente ale delegatiei oficiale romane.
7.1.TRATATUL DINTRE PUTERILE ALIATE SI ASOCIATE SI GERMANIA
Acesta a fost semnat la Versaiiles, sa 28 iunie 1919. Romania ca si alte state aliate mici si mijlocii a participat la redactarea acestui act diplomatic. Doar doua clauze faceau referirev la Romania in mode expres
art.244 care prevedea incetarea tuturor drepturilor, titlurilor si privilegiilor de orice natura ale Germaniei asupra cablului telegrafic Constanta Constantinopol, care urma sa intre in posesia Romaniei
art. 259 in care se anula Tratatul de la Bucuresti din 24 aprilie 7 mai 1918. Acesta a fost baza de drept a actiunilor Romaniei in problema reparatiunilor.
Dintre articolele referitoare la reparatii, un interes major il reprezenta articolul 232, care continea angajamentul Germaniei de a repara pagubele cauzate popultiei civile a fiecareia dintre Puterile Aliate si Asociate, fixand la 132.000.000.marci aur suma totala, Romaniei revenindu-I 1%
Independenta conditionata a Romaniei
Privilegii speciale pentru minoritatea evreiasca (art.59);
Austria renunta in favoarea Romaniei la toate depturile asupra fostului ducat al Bucovinei.
Noul cabinet format la 3 decembrie 1919 de Alexandru Vaida Voievod dupa ce a consultat pe toti liderii politici din tara a autorizat semnarea Tratatului cu Austria si a Tratatului Minoritatilor si a subscris la Pacea cu Bulgaria, semnata de marile puteri la Neuly sur Seine prin care se restabilea granita romano bulgara pe traseul antebelic.
7.3. TRATATIVELE REFERITOARE LA PACEA CU UNGARIA
Pentru inceput, delegatia romana prezenta la Conferinta a prezentat pe 1 februarie 1919 o expunere privind motivele intrarii Romaniei in razboi, aportul sau militar, economic si politic
s a demonstrat legitimitatea unirii provinciilor romanesti, Transilvania, Banatului, Maramuresului cu Romania
hotararile ecestor provincii.
Consiliul Suporem Interaliat a instituit in vara anului 1920 o comisie de experti care sa faca propuneri pentru delimitarea frontierelor, pe temeiul etnic, geografic, religios, al intereselor economice.
Dupa instalarea regimului lui Horty Miklos, actiunile de propaganda si diplomatice pentru revizuirea frontierelor si a conditiilor de pace a continuat cu ferocitate. Conferinta ministrilor de externe si ambasadorilor din 8 martie 1920 luanmd in considerare memoriul inaintat in comun de Romania, Cehoslovacia, Regatul sarbilor, croatilor si slovenilor in care se demonstra pe baza de date si fapte istorice inconsistenta argumantelor din raspunsul delegatiei9 ungare a hotarat ca Proiectul de Tratat cu Ungaria sa ramana definitiv.
Semnarea Tratatului cu Ungaria a avut loc la 4 iunie 1920 in Cladirea Marelui Trianon" din Versailles, din partea Romaniei participand dr. Ioan Cantacuzino si Nicolae Titulescu. Acest act stipula ca fosta monarhie austro ungara a incetat a mai exista. Renuntand la toate drepturile si titlurile asuprav teritoriilor locuite in majoritate de romani, Ungaria recunostea dreptul acestor teritorii de a se uni cu Romania.
7.4. TRATATELE CU TURCIA
Desi Romania era interesata in negocieri, nu a fost invitata sa participe la dezbaterea problemelor care o interesau. Asa se explica de ce solutiile propuse de marile puteri pentru reglementarea navigasiei prin Bosforv si Dardanele nu tinea seama de interesele romanesti.
La 10 august 1920 delegatia romana -Nicolae Titulescu si Dimitrie Ghica- a subscris la Tratatul de la Sevres cu Turcia
Art.134- angajamentul expres al Imperiului Otoman de a recunoaste si respecta frontierele Germaniei, Sustriei, Bulgariei, Ungariei, Poloniei, Romaniei;
Tot in luna august 1920, tot la Sevres a fost semnat Tratatul Frontierelor prin care Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia recunosteau frontierele Romaniei, Poloniei, Cehoslovaciei, Iugoslaviei, tratat la care Aromania a aderat la 20 octombrie 1920.
Dincolo de deciziile care s au semnat la Paris sau mai tarziu de alte foruri internationalec care au confirmat sau au distrus in parte opera desavarsita prin vointa neamului la 1 decembrie 1918, razboiul mondial, la care Romania a participat intre 1916 1919, a ramas in constiinta intregii natiuni ca fiind razboiul de intregire nationala. Acum, pretuind jertfele inaintasilor, sta in puterea noastra de a pastra ceea ce ei au realizat, unitatea nationala.
MEMORIALISTICA
Argentoianu, Constantin, Pentru cei de maine, amintiri din vremea celor de ieri, 1913-1916, vol. I, Ingrijirea editiei, introducere si note de Ion Ardeleanu, Bucuresti, Editura Albatros, 1991;
Averescu, Alexandru, Notite zilnice din razboi, vol. I-II, 1914-1916, Razboiul nostru, Editie, studiu introductiv si note de Eftimie Ardeleanu si Andrei Pandrea, Bucuresti, Editura Militara, 1992;
Cancicov, Vasile, Impresii si pareri personale din timpul razboiului Romaniei, Jurnal zilnic, 13 august 1916 - 31 decembrie 1918, vol. I-II, Bucuresti, 1921;
Duca, I., G., Memorii, vol. I-II, Schita biografica de Stelian Neagoe, Bucuresti, Editura Expres, 1992, 1993;
Iorga, Nicolae, Razboiul nostru in note zilnice, 1914-1918, vol. I-II, Craiova, 1921-1923;
Marghiloman, Alexandru, Note politice, vol. I, Bucuresti, Editura Expres, 1993;
Monasterev, Dans la Mer Noir, Editure Payot, Paris, 1928;
Negrescu, Nicolae (contraamiral), Comment on fit la guerre sur le Danube, 1916-1918 Tome I, Bucarest, Moniteur Oficiel et Impremerie Nationale, 1938;
Negrescu, Nicolae (contraamiral), Criza marinei militare, Bucuresti, Tipografia Gutenberg, 1922;
Negrescu, Nicolae (contraamiral), Rolul marinei in razboiul pentru intregirea neamului si recompensa finala (Icoane si documente de razboi) Bucuresti, Tipografia Gutenberg, 1920;
Olaf, Wolff, (amiral), Oestereich-Ungarns Donauflotile in den Kriegsjaren, 1914-1918, Wien, Ed. L. Seidel und Sohn, 1918;
Olaf, Wolff, (amiral), Mesures pour enforcer le front, Paris, Payot, 1920;
General Vasile Rudeanu, Memorii din timp de pace si razboi, Editie ingrijita, studiu introductiv si note de Dumitru Preda si Vasile Alexandrescu, Bucuresti, Editura Militara 1989;
Vladescu, Constantin,(contraamiral), Sub chiurasa monitorului, Amintiri din primul razboi mondial 1916-1918, Insemnari din razboiul pentru intregirea neamului, Manuscris, fondul de documentare al Academiei Navale "Mircea cel Batran".
LUCRARI GENERALE
Atanasiu, V., si colectiv, Romania in primul razboiul mondial Bucuresti, Editura Militara, 1979;
Constantin, Gavanescu, Razboiul nostru pentru intregirea neamului, 1916-1918, Studiu introductiv, Serban Radulescu Zoner, Bucuresti, Editura Coresi,1993;
Ioanitiu, Alexandru, Razboiul Romaniei (1916-1918), vol. I-II, Bucuresti, 1928;
Ilie, Manole, Gheorghe, Ionescu, Dictionar marinaresc, Editura Albatros, 1982
Istoria militara a poporului roman, vol. V, Editura Militara 1989;
Istoria militara a romanilor,(Culegere de lectii), vol. I-II, Coordonatori, Ion Safta, Nicolae Ciobanu, Responsabili de volum, Mircea Dogaru, Dumitru Preda, Constantin Botoran, Bucuresti, Editura Militara 1992;
Constantin, Kiritescu, Istoria razboiului pentru intregirea Romaniei 1916-1918, vol. I-II, Bucuresti, Institutul de arte grafice "Romania Noua", Th. Voinea, 1922;
Larousse-L'Histoire du monde de 1789 a 1918, Paris, Cedex 06, 1999;
Manolescu, Ion (general), Razboiul Romaniei (1916-1918), vol. I-II, Bucuresti, 1923;
Musat, Mircea, Ardeleanu, Ion, De la statul dac, la statul roman unitar, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1983;
Popa, Mircea, Primul razboiul mondial (1914-1918), Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1979.
LUCRARI SPECIALE
Agrigoroaie, Ion, Consilui de Coroana de la Cotroceni (14/27 august), Semnificatia unei hotarari istorice, in Istoria ca lectura a lumii, Iasi, 1994;
Antip, Constantin, Misiunea Berthelot la Bucuresti si Iasi (1916-1918), in Magazin istoric, nr. 3, 1991;
Antonescu, Ion, Romania in World War I, in Romanian Civilisation, 3, 1994;
Armata Romana si Marea Unire, contributii la realizarea Unirii si consolidarea Statului national, Volum ingrijit de Theodor Pavel, Nicolae Ciobanu, Cluj Napoca, Editura Dacia Press, 1993;
Atanasiu, Ioan, Razboiul pentru intregirea neamului, Studiu critic, in Biblioteca Ministerului Apararii Nationale, Bucuresti, 1936;
Bitoleanu, Ion, George, Petre, Traditii navale romanesti, Editura Militara, Bucuresti, 1990,
Castex, Raul, (amiral), Thèories strategiques, (V), la mer contre la terre, la querre de la Revolution et de l'Empire - la guerre de 1914-1918,Paris, Editure Société d'Édition géographiques maritimes et coloniales, 1935;
Catavei, Victor, Conducatorii Garzii Nationale a marinarilor romani de la Pola, in Ziridava, nr. XVIII, Arad, 1993
Chack, Paul, Jean, Jacques Antier, Histoire maritime de la première guerre mondiale, (II), Mediteranne, (1914-1916), Paris, Editure France Empire, 1970;
Cartana, I., Seftiuc, I., Dunarea in istoria poporului roman, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1962;
Nicolae, Ciobanu, Manevra de la Flamanda, intre ceea ce a fost si ceea ce ar fi putut sa fie, in Revista de Istorie militara, nr. 4, 1991;
Ciorbea, Valentin, Portul Constanta de la antichitate la mileniul III, Constanta, Editura Europolis, 1994;
Colin, S, Gray, The beverage of sea power, the strategique adventage of navies in war, New York, Ed. Macmillan inc., 1992;
Constantiniu, Florin O istorie sincera a poporului roman, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1997;
Culcer, Ion, Note si cugetari asupra campaniei din 1916, Iasi, 1919;
Cupsa, Ion, Armata romana in campaniile din 1916-1917, Editura Militara, Bucuresti, 1967;
Daveluy Rene (amiral), L'action maritime pendant la guerre anti-germanique, Tome second, Editure Augustine Challamel, 1920;
Donald, W, Mitchell, A History of Russian and Soviet Sea Power, Great Britain, Ed. André Deutsch, 1974;
Dumitru, Preda, Romania si Antanta, Avatarurile unei mici puteri intr-un razboi de coalitie, 1916-1917, Iasi, Institutul European, 1998;
Gavanescu, Constantin, Manolescu, Ion, Operatiunile pe apa de pe toate teatrele de operatiuni navale din 1914-1918, Bucuresti, Tipografia Rasaritul, 1924;
Herjeu, C., N., (general), Studii si critici militare din invatamintele razboaielor din 1913 si 1916-1918, Bucuresti, 1920;
Iordache, Constantin, Rolul marinei in razboiul pentru intregirea neamului, in Marina Romana, 2, nr. 7, 1991;
Messon, Philippe, La marine Française et la Mer Noir, (1916-1918), Edition Publication de la Sorbonne, 1982;
Monografia Academiei Navale "Mircea cel Batran", Ion, Bitoleanu, coordonator, Constanta, Editura Muntenia, 1997;
Nicolae, Bardeanu, Dan, Nicolaescu, Contributii la Istoria Marinei Romane, vol. I, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1979
Pogonatu, Constatin, Actiunea flotei austro-ungare pe Dunare in razboiul mondial, in Revista Marinei nr. 3, 1926;
Protopopescu, Gh., Alfons, Arta militara romaneasca in primul razboi mondial, (1916-1917), Cluj, 1973;
Romania in anii primului razboiul mondial, vol. I-II, Bucuresti, Editura Militara, 1987;
Romania in primul razboi mondial, Coordonatori Gh. Buzatu,, Valeriu Dobrinescu, Horia Dumitrescu, Focsani, Editura Empro, 1998;
Romania in razboiul mondial, 1916-1919, vol. I-IV, Marele Stat Major, Serviciul Istoric, Bucuresti, Imprimeria Nationala, 1934-1940;
Romania in timpul primului razboi mondial, Marturii documentare, Institutul de Studii Operativ Strategice si Istorie Militara, Comisia Romana de Istorie Militara, vol. II, Editura Militara, 1996;
Stoica, Lascu, Memoriu asupra pagubelor facute de inamic in orasul Constanta (1916-1918), in Romania de la Mare, 1, nr. 1, 1992;
Stoica, Lascu, Marturii de epoca privind istoria Dobrogei, Constanta, Muzeul de Istorie Nationala si Arheologie, 1999;
Tosev, Stefan, Operatiunile Armatei a III-a in Dobrogea in 1916, Sofia, 1922;
Viata romaniei pe Mare si pe Dunare, studiu si informatii, Lucrare editata de Liga Navala Romana, Bucuresti, Tipografia Arta si Editura Leopold Geller, 1935;
Voinea, Radu, Semnificatia participarii Romaniei la primul razboi mondial, Memoriile Sectiei de Stiinte Istorice a Academiei, Bucuresti, 1987;
Zub, Alexandru, Memorialistica si istorie, Ion I. C. Bratianu si primul razboi mondial, Memoriile Sectiei de Stiinte Istorice a Academiei, Bucuresti, 1987.
|
