REFORMA ATONISTĂ
Un eveniment foarte important în istoria Egiptului, poate si a lumii mediteraneene, este reforma religioasa al lui Amenofis al IV-lea. De fapt ea era îndreptata împotriva templelor si preotilor care stapâneau acum o mare parte din bogatia Egiptului, dar mai ales asupra preotimii din Teba care detinea, în urma razboaielor victorioase, mari averi si mosii. Amenofis al IV-lea se sprijina în lupta sa împotriva preotimii din Teba pe preotii din nome, în special pe preotii din Heliopolis si din Memfis, care din timpuri vechi aderau la o credinta monoteista, crezând ca diferiti zei sunt doar aspecte, nume ori madulare ale unui zeu unic al soarelui.
Faraonul nu-si ascunde dispretul fata de slujitorii religiei traditionale a Egiptului. El reproseaza luxul si moravurile: de pilda, în marele templu al lui Amon din Karnak, era întretinut un harem seducator de asa zise "concubine ale zeului" care, de fapt, se aflau acolo pentru satisfacerea poftelor preotilor care slujeau în templu. Amenofis al IV-lea afirma ca "mirosul sângelui berbecului sacrificat lui Amon supara narile", ca si traficul de amulete si vraji sau excesele "oracolului lui Amon", care întretineau obscurantismul religios si coruptia politica. "Cuvintele preotilor au devenit mai primejdioase decât cele pe care le-a auzit Majestatea Sa, pâna în anul al patrulea de domnie; mai daunatoare decât cele auzite de regele Amenofis al III-lea."
Daca Amosis restaurase puterea faraonica folosind armele, urmasii sai o amplifica cu ajutorul acelorasi mijloace violente. Dar sansele lui Amosis, cu atât mai mult victoriile externe înregistrate de succesorii sai, erau atribuite "vointei lui Amon", zeul Tebei, cetatea care ridicase cu succes stindardul luptei contra hicsosilor si apoi sustinatoare expansiunii. Datorita "sprijinului lui Amon", toti faraonii acordau sanctuarului din Teba, largi concesii si mari cantitati de bunuri, pamânturi cultivabile din fondul statului sau parti însemnate din prazile de razboi. Efectul direct al acestor actiuni a fost cresterea nelimitata a autoritatii politice a sacerdotilor sanctuarului lui Amon din Teba, ceea ce contrazice natura unica a autoritatii faraonice. Pe de alta parte interesele expansioniste ale sacerdotimii tebane erau si ale aristocratiei razboinice, fapt care afectase odata în plus autoritatea faraonilor, transformându-se în simple instrumente.
Orice putere venea de la Amon, reprezentat prin marele sau preot din Teba, care este si capetenie peste toate templele din tara, si el numeste pe fii de preoti în functiile ocupate de tatal lor. Marele preot din Teba a devenit seful unui stat în stat, care va sfârsi prin a absorbi statul condus de rege. Dar si clerul din marile temple, dispunând de întinse domenii, se transforma astfel într-o noblete ereditara si statul egiptean devine, pe încetul, o teocratie condusa de zeul Amon în drept, în fapt de marele sau preot. Marele preot al lui Amon devine nu numai mai marele peste preotii din Teba, ci este "mai marele peste toti preotii din Egiptul de Sus si de Jos".
Amenofis al IV-lea denunta cultul lui Amon în favoarea unei alte divinitati, Aton, declarat zeu unic, amorf si abstract. Se pare ca între centrele religioase din Egipt, adica între preotii apartinând diferitelor zeitati, exista ostilitate si putem întelege astfel mai usor reforma religioasa a lui Amenofis al IV-lea care a tins în primul rând la suprimarea veniturilor fabuloase ale templelor, dar mai cu seama ale templului lui Amon din Teba. Dupa o inscriptie de la Tell-el-Amarna, al lui Amenofis al IV-lea, s-au produs înca de pe vremea bunicului sau Tutmosis IV, certuri între preotii lui Amon de la Teba si palatul regal. Astfel, reforma religioasa a lui Amenofis al IV-lea a lovit în primul rând în preotii lui Amon, caci templul lui Amon din Teba avea portarii sai, vânatorii sai, dar si propriile sale corabii care aduceau marfuri de peste mari. Astfel domeniile si proprietatile zeului Amon se întind 424j91e eau pâna departe, în Nubia si Siria. Veniturile realizate la vami erau cele mai multe acordate templului lui Amon.
Judecând dupa putinele marturii de care dispunem, din primii ani de domnie ai lui Amenofis al IV-lea, trecerea la noua religie nu a fost defel abrupta. Primele mentiuni despre zeul soare Aton, le întâlnim înca de la Amenofis al III-lea, care si-a numit barca regala "Splendoarea lui Aton ", iar Amenofis al IV-lea s-a mai închinat lui Amon în primii ani ai domniei lui. "Doua inscriptii memoriale aflate în vechi cariere de piatra din Egiptul de Sus, relateaza despre lucrari pregatitoare în vederea unui mare obelisc, pe care Amenofis al IV-lea proiecta sa-l ridice la Teba. O reprezentare scenica de pe aceasta piatra memoriala îl arata pe Amenofis al IV-lea aducând jertfe lui Amon-Re. A doua piatra memoriala, ulterioara celei dintâi, îl si numeste însa pe tânarul faraon. "Primul preot al lui Re-Horus al ambelor locuri ale luminii, care jubileaza în numele sau su, care este Aton ."
Faraonul i-a ridicat Marelui Preot al lui Amon dreptul de a administra bunurile zeului, retragându-i astfel izvorul puterii. Apoi si-a schimbat numele în Akhenaton (cel care îl slujeste pe Aton), a abandonat vechea capitala, Teba, orasul lui Amon si a cladit un altul, pe care l-a numit Akhetaton (orizontul lui Aton) si unde a ridicat palatele si templele lui Aton. Spre deosebire de sanctuarele lui Amon, acelea ale lui Aton nu erau acoperite; soarele putea fi adorat în toata splendoarea sa. Nu a fost singura inovatie a lui Akhenaton. În artele figurative, el a încurajat stilul numit apoi "naturalismul" de la Amarna; pentru prima oara limbajul popular a fost introdus în inscriptiile regale si în decretele oficiale; în plus, Faraonul a renuntat la conventionalismul rigid impus de eticheta si a lasat sa domneasca spontaneitatea în relatiile cu membrii familiei sale si cu intimii sai.
"Toate aceste inovatii se justifica prin valoare religioasa pe care Akhenaton o acorda "adevarului" (ma'at), deci de la tot ce era, natural, conform cu ritmurile vietii. Pentru ca acest faraon bolnavicios si aproape diform, care urma sa moara foarte tânar, descoperise semnificatia religioasa a "bucuriei dea trai", beatitudinea de a primi creatia inepuizabila a lui Aton, în primul rând lumina divina. Pentru a-si impune "reforma" Akhenaton l-a înlaturat pe Amon si pe toti ceilalti zei în favoarea lui Aton, Zeu Suprem, identificat cu discul solar, sursa universala a vietii; acesta era reprezentat cu raze care se terminau prin niste mâini aducând credinciosilor simbolul vietii."
Aton, la început cuvântul nu însemna decât discul soarelui. Dar pentru cel de-al patrulea Amenofis, soarele de aur, stralucitor, ce da caldura si viata, însemna mult. Pentru el soarele era divinul, de la care purced toate, unicul zeu, pur si simplu. Cei mai multi istorici au fost pâna acum de parere ca Amenofis al IV-lea ar fi initiat singur aceasta cotitura, dar teza nu mai rezista astazi, caci dupa cum Nefertiti a fost în umbra aproape a tuturor marilor actiuni politice ale faraonului, este imposibil ca Amenofis al IV-lea sa fi dat singur viata miscarii teosofice. Cele mai noi descoperiri arata ca frumoasa Nefertiti ar fi fost o adepta cu mult mai arzatoare a religiei lui Aton, decât regescul ei sot.
Este de crezut ca Nefertiti a privit de la început cu dezaprobare si neîncredere religia ametitoare, cu o puzderie de zei, a Egiptului. si, desigur, ca nu ramasese fara urmari nici fapta, nemaipomenita pâna atunci, a lui Amenofis al III-lea, care, mai putin încrezator în zeii egipteni, ceruse sa i se aduca chipul unei zeite din Asia, în speranta sa obtina minunea vindecarii sale. Razele discului solar ce se termina cu mâini, cum este reprezentat Aton, ne apar ca materializarea unei naive credinte în zei, cum ne poate parea fireasca la tânarul Amenofis.
Dupa cum a dovedit egiptologul german Heinrich Schäfer, noul simbol al lui Aton se leaga de conceptii mai vechi. Pe marginea inferioara a discului, pictat în rosu, sade întotdeauna sarpele ureus cu gusa umflata, la fel ca reprezentarile mai vechi ale soarelui, numai ca acum, chiar si în reprezentarea plana, sarpele este vazut din fata si amplasat la mijloc. Nici numeroasele brate-raze ale lui Aton nu sunt noi. Înca de mai de mult, în poezia religioasa, Amon-Re era invocat: "Tu, singurul zeu cu multe brate."
În anul IV al domniei lui Amenofis al IV-lea a intervenit un eveniment, desemnat pe o stela de hotar de la Amarna, ca "ceva rau". Din pacate exact partea urmatoare a textului este distrusa, astfel ca astazi, suntem redusi la presupuneri si ipoteze. Pare foarte probabil ca acel "ceva rau" sa fi fost o încercare de lovitura de stat a preotilor lui Amon, ce vedeau cum propria lor putere se surpa, odata cu disparitia credintei în zei. Încercarile preotilor lui Amon s-o atraga pe Nefertiti de partea lor au dat gres, încât nu mai vedeau alt leac sa mentina vechiul politeism, decât puciul.
FACEREA ANIMALELOR
Îi dai si-acolo aer ca sa ramâna-n viata.
Îl faci sa sparga coaja la timpul potrivit;
Când e de-a ajuns de mare, el paraseste oul
si-n data umbla pe picioare.
ÎNTREAGA CREAŢIUNE
Atât de multe lucruri se-n faptuiesc prin tine,
Încât ramân ascunse privirii omenesti!
Zeu fara de pereche, puternic cum nu-i altul,
Facut-ai lumea dupa placul tau
Pe vremea când erai tu singur-
Noian de oameni, turme fiare,
Tot ce se afla pe pamânt
si se slujesc de picioare,
Sau vietatile din cer
Zburând cu larg deschise aripi.
În tarile straine ca Siria si Kus
si-n egipteana noastra tara
L-ai pus pe fiecare la locul cuvenit
I-ai daruit ce-i trebuieste.
Bucate are fiecare
Dar zilele-i sunt numarate.
Vorbesc în multe graiuri ce nu se-asemuiesc.
Se obosesc si prin statura,
Culoarea pielii nu-i aceeasi-
Asa distingi popoarele-ntre ele.
IRIGAREA PĂMÂNTULUI
Tu izvodit-ai Nilul pe celalalt tarâm
si dupa placul tau îl scoti la suprafata
Sa poti îndestula noroade
Pe care singur le-ai facut.
Ca domn al fiecarei tari,
Te-nalti deasupra tuturor,
Aton cel zilnic, mare si puternic!
Strainele meleaguri pierdute-n departari
Prin grija ta traiesc si vietuiesc.
În cer ai izvodit un Nil
Sortit sa cada pe pamânt,
Cu apa lui Sa înconjoare muntii
Precum talazul marii împrejmuieste tarmul
si sa adape-ogoare sub ziduri de cetate.
Atât de minunate sunt gândurile tale,
Stapânitorul Vesniciei!
Cerescul Nil îl darui popoarele straine,
Jivinelor ce-nfrunta pustia cu piciorul.
Dar pentru tara draga, adevaratul Nil
Porneste din sub pamânteana lume.
Ai raze ce nutresc nenumarate câmpuri
Ce doar când stralucesti deasupra lor
Prind viata si rodesc de dragul tau.
ANOTIMPURILE
Ivit-ai anotimpurile
Spre împlinirea celor însufletiti de tine:
si iarna, sa le dea racoare,
si vara, sa-ti cunoasca vlaga.
Facut-ai ceru-ndepartat ca sa te-nalti în slava lui
si sa cuprinzi cu ochii creatiunea ta,
Tu esti de-a pururi unic
De câte ori te-nfatisezi sub chipul tau de Astru viu
Ce se arata si se-nvapaiaza,
Ce asfinteste si mereu revine.
FRUMUSEŢEA PRIN LUMINĂ
Ai zamislit din tine un milion de chipuri;
Orase, sate, drumuri, câmpuri fluvii-
Oriunde ochii te-ntâlnesc fatis,
Caci tu esti Astrul zilei, stând mai presus de glie.
Îndata cete-ai departat
Dispare fiece faptura pe care-ai plasmuit-o tu.
ATON sI REGELE
Ca nu cumva sa te privesti necontenit pe tine însuti,
(Desi nu-i) nici o creatura de-a ta în stare (sa te vada),
Salasluiesti în inima vesnic;
Nu te cunoaste-aievea nimeni altul
Ca fiul tau Nefer-Nefri-Re Va-en-Re,
Caci l-ai facut sa înteleaga si gândul si puterea ta.
Fiintele din lume sunt fapta mâinii tale:
Le-ai faurit asa cum le-ai dorit.
Când tu rasari, traiesc si ele;
Când asfintesti- si ele mor.
Tu esti durata vietii însasi,
Prin tine vietuim cu totii.
Îti urmarim desavârsirea, cu ochii, pâna asfintesti
si orice munca înceteaza când dincolo de-apus cobori.
Din zori faci sa sporeasca regeasca avutie,
Picioarele nu mai cunosc odihna.
De când ai rânduit întreaga fire,
Tu i-ai dat chip si-nfatisare
Pentru feciorul tau, ce s-a nascut din tine
Domnul Egiptului de Sus si de Jos
Ce vietuieste între adevar,
Stapânul celor Doua Ţari,
Nefer-Nefri-Re Ua-en-Re,
Fiul lui Re ce vietuieste întru adevar,
Regele-ncoronat, Ahnaton
A carui viata fie cât de lunga
Iar Marea lui sotie, mult iubita,
Craiasa celor Doua Ţari,
Nefer-Nefru-Aton Nefertiti,
Traiasca si-nfloreasca pururi![7]
Pe buna dreptate acest imn a fost comparat cu Psalmul 103 al lui David.
"Pus-ai întuneric si s-a facut noapte, când vor iesi toate fiarele padurii. Puii leilor mugesc ca sa apuce si sa ceara de la Dumnezeu mântuirea lor. Rasarit-a soarele si s-au adunat si în culcusurile lor se vor culca, iesi-va omul la lucrul sau si la lucrarea sa pâna seara. Cât de frumoase sunt lucrurile tale Doamne! Toate cu întelepciune le-ai facut. Umplutu-sa pamântul de zidirea Ta!"
(Psalmul 103, 20-24)
"Toate catre Tine asteapta ca sa le dai lor hrana la buna vreme. Dându-le Tu lor, vor aduna, deschizând Tu mâna Ta, toate se vor umplea de bunatati. Dar întorcându-ti Tu fata Ta, se vor tulbura; lua-vei duhul lor si se vor sfârsi si în tarâna se vor întoarce. Trimite-vei duhul Tau si se vor zidi si vei înnoi fata pamântului."
(Psalmul 103, 27-30)
Ceea ce trebuie sa fi jignit poporul egiptean la noua religie este neglijarea cultului mortilor, care însemna nespus pentru egipteni. Mormintele sapate în piatra la Amarna sunt mult mai putin fastuoase decât cele din apusul Tebei. Akhenaton vorbeste despre pregatirea mormântului sau fara obisnuita euforie, nu pomeneste de "zburatul în cer", ci vorbeste simplu, de "a fi înmormântat". În rest, si în religia lui Aton mortii locuiesc în tarâmul de dedesubt, se procedeaza, ca pe vremuri, la deschiderea gurii mortului, ca sa poata iesi Ka, iar în morminte se depun alimente si tot felul de lucruri necesare traiului, sa-i îndulceasca mortului timpul lung ce-l va petrece dincolo. Dar judecarea mortilor, care hotarâse în religia traditionala admiterea lor în tarâmul de dedesubt, nu mai era pomenita defel. "Daca a existat o piedica pentru recunoasterea fara rezerve a noii credinte si o pricina ce i-a pregatit prabusirea, atunci a fost în primul rând faptul ca, în ochii egiptenilor, Akhenaton nu dadea suficienta importanta cultului mortilor."
Regele decide sa abandoneze teritoriul blestemat unde Amon a domnit, adica orasul Teba si alege, pentru noua capitala, un loc situat în a XV-a noma a Egiptului de Sus, pe malul drept al Nilului, în fata orasului Hermopolis, orasul zeului Thot. Alegerea tânarului faraon era deliberata, stiind ca orasul Hermopolis era rivalul Tebei, pe plan religios, înca din vremuri stravechi. Capitala cea noua a fost denumita Akhetaton, adica "orizontul lui Aton". Ea era situata într-o câmpie în forma de semiluna cu faleze abrupte.
Mai târziu, preotii lui Amon au dat de înteles ca ei îl alungasera de la Teba, împreuna cu o suita de 80 000 de oameni. Poate ca aceasta afirmatie sa fie, într-o oarecare masura adevarata, deoarece i se facuse existenta atât de neplacuta, încât el n-a mai avut chef sa ramâna într-un loc unde era înconjurat de templele lui Amon si unde încotro se îndrepta, dadea peste toate picturile si sculpturile cu figura zeului. Foarte aproape de locul pe care l-a ales pentru orasul sau si care se cheama azi Tell-el-Amarna, se aflau vechile cariere de alabastru de la Hat-Nub. Dusmanii sai au putut sa spuna astfel ca "ereticii", asa cum erau numiti credinciosii lui Aton, fusesera trimisi la cariera, ca niste animale. În realitate acest loc a fost ales de Akhenaton însusi, asa cum o spunea el singur, pentru ca marele spatiu de teren plat si curat care se întindea în punctul acela lânga râu "nu apartinea nici unui zeu si nici unei zeite, adica era un teren virgin, nepatat de nici o religie."
În al IV-lea an al domniei sale, exact în a patra zi de Farmuti (dupa calendarul nostru în 18 ianuarie 1360 î.d.Hr.) Nefertiti si Amenofis s-au deplasat cu fastuosul lor car de aur, spre Nord catre Amarna. În acea stralucitoare zi de primavara, când "cerul era numai bucurie, pamântul jubila, toate inimile râdeau", trebuiau marcate pe teren limitele noului oras.
Dupa ce Akhenaton a aratat ca ridicarea unei noi capitale este porunca zeului unic suprem, spunând: "Iata, Aton a dorit orasul Akhetaton, ce trebuie construit ca monument, care sa-i pomeneasca numele în toata vesnicia. A fost Aton, tatal meu, care ne-a spus unde sa ridicam orasul Akhetaton. Nu ne-a spus-o nici un functionar , nici vreun alt om în toata tara, ca Akhetaton sa fie ridicat în locul acesta, ci numai însusi Aton, tatal meu, ne-a aratat locul, ca sa-i ridicam orasul Akhetaton, aici" , tine un discurs prin care comunica planurile sale cu privire la noul oras:
"Asa cum este adevarat ca tatal meu, Re-Harahti, care este Aton, traieste, eu voi cladi orasul Akhetaton în acest loc pentru Aton, tatal meu. Nu-i voi cladi Akhetaton în sud ori în nord, în vest ori în est, nu voi depasi stela de sud spre sud, nici nu voi depasi stela de nord spre nord, ca sa-i construiesc acolo orasul Akhetaton: nu-i voi cladi orasul în partea de vest de Akhetaton, ci voi construi Akhetaton pentru Aton, tatal meu, în partea de est de Akhetaton, în locul pe care el însusi l-a facut asa, încât este închis pentru el de un munte, un loc pe care l-a facut asa, încât este placut într-însul, când îi aduc jertfa aici. Acesta este locul. si sa nu spuna regina catre mine: Uita-te exista un loc frumos pentru Akhetaton altundeva, n-as asculta de ea. si sa nu spuna catre mine un functionar, dintre functionarii ce se bucura de favoarea mea, sa nu spuna: Iata, exista un loc mai frumos. Voi ridica în acest loc marele templu al lui Aton. Voi ridica templul mai mic al lui Aton, pentru tatal meu care este Aton, în locul acela. Eu voi ridica în acest umbra soarelui marii sotii regale Nefer-Neferu-Aton-Nefertiti pentru Aton, tatal meu... Eu toate lucrarile le voi ridica în acel loc. Eu voi porunci sa se ridice aici curti ale faraonului si voi instala aici, în acest loc, în Akhetaton, curti ale sotiei regale. Mi se face mormântul în sirul de munti la est de Akhetaton, în care sa fiu mai târziu îngropat, dupa milioane de serbari Sed, cum le va porunci tatal meu, Aton, si în care sa fie îngropata si marea sotie regala, Nefertiti, peste milioane de ani. si în care sa fie înmormântata principesa Meritaton, peste milioane de ani.
De voi muri în milioane de ani într-un oras la nord, sud, est ori vest, tot la Akhetaton sa fie adus si îngropat. Daca marea sotie regala va muri, în milioane de ani, la nord, sud, est ori vest, tot la Akhetaton sa fie adusa si înmormântata. Daca principesa Meritaton va muri, în aceste milioane de ani, într-un oras la nord, sud, est ori vest, sa fie adusa si înmormântata la Akhetaton. Sa se mai faca si o necropola pentru taurul Mnevis în muntele de rasarit de Akhetaton si sa fie înmormântat în aceasta necropola. Sa se faca necropola pentru Mai-marele dintre vânatori, pentru tatii lui Aton si slujitorii lui Aton. Sa se faca necropole pentru toti functionarii si pentru toata lumea în muntele de la est de Akhetaton, în care sa fie înmormântati."
Aceasta exprimare complicata corespunde felului obisnuit de vorbire al faraonului în împrejurari solemne. Repetarea în mai multe rânduri a unei idei nu era decât o subliniere a ceea ce avea de spus.
Akhetaton, actualul Tell-el-Amarna, ar putea fi oarecum socotit un fel de Versaille al istoriei Egiptului, prin asezarea lui într-un loc cu desavârsire pustiu, prin existenta unui plan prealabil ca si prin caracterul somptuos al mormintelor regale si religioase înaltate aici. Dar, spre deosebire de palatul lui Ludovic al IV-lea si de orasul înaltat în jurul lui, Akhetaton, la numai vreo zece ani dupa ce fusese construit, urma sa fie victima reactiei religioase care a urmat mortii lui Akhenaton.
"Desfasurat astfel încât sa formeze un lung dreptunghi de 9 kilometri, pe malul drept al Nilului, în interiorul unui mare spatiu semicircular limitat de curba muntilor arabici, care, la nord si la sud aproape se pierd în fluviu, orasul lasa în aceasta jumatate de cerc, la nord, o mica cetate, mai jos un pavilion cu grajduri numit Palatul dinspre Nord si, mai jos înca, un cartier de locuinte, iar la rasarit satul de mestesugari, constructori ai mormintelor regale dintr-o vale care despica muntele si ai mormintelor nobililor, aflate mai la nord si mai la sud."
În partea centrala a orasului se gasesc palate a caror structura comporta doua cladiri importante: localurile oficiale (sala tronului, sala de receptii, birourile administrative, marea sala pentru sarbatoarea jubileului), iar de cealalta parte, o punte de legatura, pe aleea principala, asigura comunicarea localurilor cu palatul particular al suveranului. Rafinamentul plantatiilor este de o rara gingasie, iar terasele împodobite cu flori, care domina fluviul sunt o încântare. Acest palat era si mai minunat decorat decât cel al parintilor sai de la Teba, cu picturi pe podea, tavan si pereti.
Chiar în centrul orasului, pe calea regala, Akhenaton construieste Marele templu al lui Aton, larg de 275 metri si lung de 800 metri, aceasta cladire trebuia sa devina cea mai frumoasa din Amarna. Zidul împrejmuitor, lung de peste 2 kilometrii, delimita districtul sacru, ce trebuia sa cuprinda mai multe cladiri închinate zeului. Toate cladirile templului erau fara acoperis, orientate spre rasarit, ele trebuiau sa permita accesul nestânjenit al lui Aton, soarele stralucitor.
În continuitatea de conceptie a templului divin, templul din Amarna constitue o ruptura, ruptura ce va ramâne unica în acea epoca si va fi curând depasita. Fara îndoiala, pentru a-l construi, Akhenaton se va folosi de progresele realizate pâna atunci pe plan tehnic. Templul însusi nu mai este pentru el "Casa zeului", îl vede numai ca loc de unde se înalta jertfele catre zeul unic al carui locas este firmamentul. În timp ce conceptia normala a templului, suferind doar modificari de detaliu, introduce treptat preotul prin lumina orbitoare a curtii, apoi prin clarobscurul salii hipostile, în taina sanctuarului, de la lumina la mister, Akhenaton concepe un plan total diferit care îl duce pe preot de lumina zilnica si banala la însusi salasul luminii, fara ca sa existe propriu-zis o discontinuitate de la una la cealalta. Noutatea, de altfel, nu consta în conceptia însasi, de vreme ce, anumite temple funerare, chiar anterioare lui Amenofis al IV-lea, comporta o capela fara acoperis destinata cultului soarelui, altele cuprinzând de asemenea o capela solara asezata la nord, consacrata ofrandelor, si o capela la sud si destinata cultului regelui, detalii care au fost introduse chiar în interiorul templelor de cult divin. Revolutia consta în caracterul exclusiv al acestei conceptii, care vrea sa transforme acest gen de capela fara acoperamânt în templu complet.
Exista banuiala ca Nefertiti si Amenofis aveau si la Memfis un palat si un sanctuar în amintirea zeului Aton. Pietre purtând reliefuri, dezgropate la Memfis, nu lasa nici o îndoiala asupra faptului ca si acolo a existat un palat regal cu un templu, care, fireste, a disparut astazi.
Exista marturii indirecte cu privire la acest lacas de la Memfis. Arheologii au descoperit prin preajma, la Ghїze si la Saccara, mormintele a doi functionari, care-si aveau serviciul într-un templu al lui Aton. Unul dintre ei avea slujba de "administrator de demoni", celalalt de "sef al rafinatorilor de aur". Din pacate mormintele au fost jefuite de beduini, în secolul trecut, astfel încât nu mai pot folosi cercetarii. S-a mai pastrat scrisoarea unui scrib regal, adresata lui Akhenaton, în care el raporteaza cât de bine sunt întretinute proprietatile regale si templul de la Memfis. Fata de furia cu care Amenofis se dezlantuie împotriva templelor si zeilor vechi, este greu de crezut ca un scrib al faraonului ar fi relatat, plin de mândrie, despre starea buna de întretinere a unui templu, ce nu se putea bucura de favoarea faraonului.
Dupa documentele cunoscute azi, Amenofis al IV-lea a pus sa se ridice mai întâi un palat la Menfis. Construirea aici a unui templu, cu numeroase anexe si dependinte, s-a realizat în anii 5, pâna la 9 ai domniei lui. Ţinând seama de evolutia grafiilor numelui zeului lui Aton, se poate stabili ca, si dupa anul 9, au fost cladite ori extinse temple.
Pâna acum n-au fost gasite dovezi documentare pentru presupunerea, emisa de unii egiptologi, ca înca Amenofis al III-lea ar fi introdus la Memfis cultul discului solar. Dimpotriva, un fragment de relief din Memfis, pastrat astazi la Cairo, îl înfatiseaza pe Amenofis al III-lea împreuna cu zeul Ptah, zeul tutelar al orasului Memfis, si sotia acestuia Sehmet, fragment ce se presupune de aceea ca provine de la templul lui Ptah din Memfis.
Ca si la Memfis, se pare ca si la Heliopolis ar fi existat un lacas de cult al lui Aton, ridicat în perioada lui Nefertiti si Amenofis, desi pâna acum n-a fost gasit decât un singur bloc de piatra, purtând fragmentele unui relief în ale carui inscriptii nu figureaza decât numele fiicei lui Nefertiti, Meritaton, precum si atribute incomplete ale lui Aton. Este oricum probabil ca lacasul de cult respectiv sa fi fost numai un vechi templu reconstituit, care era în administrarea unei mosii regale ce purta numele "care îl bucura pe Aton".
În al VI-lea an de domnie, când s-a instalat în orasul cel nou, faraonul a asezat niste stele (pietre de hotar) si pe aceste pietre a cerut sa fie sapat juramântul pe care îl facuse, de a nu trece niciodata acest hotar, ca sa ramâna închis pentru tot restul zilelor în orasul sau. Dar ceea ce îsi dorea el nu era sa devina un sfânt eremit. Dimpotriva, tinea sa arate poporului ca era un om simplu, desi, prin natura sa, era "fiul preaiubit al lui Aton".
Dorea ca artistii sa-l reprezinte ca pe un sot si tata iubitor, tinând sa dea exemplu unei existente omenesti, bazata pe dragoste si fericire. Ca un adevarat apostol al adevarului, el i-a încurajat pe artisti sa-l reprezinte si pe el si pe membrii familiei sale cu un realism putin deconcentrat.
Statuile, dar si picturile din vremea lui Amenofis al IV-lea prezinta caractere cu totul speciale, care au facut sa se vorbeasca de o revolutie în arta egipteana.
Daca toata pictura din temple este sociala, exista si o pictura populara, care s-a descatusat de canoanele rigide ale picturii sociale si artistii egipteni pot desena si picta cu mult realism chiar scene umoristice. Tocmai o astfel de pictura, eliberata de regulile rigide impuse de canoanele religioase este cea a domniei lui Amenofis al IV-lea. În pictura îsi fac aparitia nuantele degradate ca si umbrele ce dau iluzia reliefurilor.
Profunda rasturnare a artei egiptene în epoca lui Amenofis al IV-lea consta în primul rând în abandonarea completa a conventiilor magice. De pilda, legea frontalitatii a fost atunci abandonata cu totul. Apoi arta de la Tell-el-Amarna est realista, vrea sa fie o imitatie fidela a naturii si oamenilor vii asa cum sunt ei, si nu cum îi concepe religia lui Osiris si riturile lui magice. În fine, asa cum s-a spus cu multa dreptate "Întreaga Amarna pare a se confunda în ultima instanta cu persoana lui Akhenaton". Cu alte cuvinte, nobilii, dregatorii vroiau sa fie asemenea chipului faraonului Amenofis al IV-lea, care era diform. Dar aceasta nazuinta de asemanare cu regele o întâlnim si în imperiul înrudit cu Egiptul, al africanilor, de la Meroe si Napota. Caci la locuitorii acestui imperiu, numiti de greci si etiopieni, "când printr-o întâmplare nenorocita regele si-a pierdut un madular al trupului, toti cei legati de el prin prietenie se lipsesc de bunavoie de acest madular". Tot astfel s-au petrecut, oarecum lucrurile si în Egipt pe vremea lui Amenofis al IV-lea; curtenii, ca si partizanii sai, dusmani ai zeilor traditionali ale caror temple fusesera închise, iar averile confiscate si daruite prietenilor si partizanilor regelui, au început sa-l imite pe rege. Mergeau ca el si admirau ca tip de frumusete chipul diform al faraonului eretic.
Acesta avea fata prelunga, craniul alungit (oxicefalic) prognatism accentuat, pântecele umflat, pieptul adipos, cu hipertrofie mamara masculina, coapsele dezvoltate excesiv.
Diformitatea aceasta "în turn" a craniului regelui, numita si hipercefalie, oxicefalie, acrocefalie, pyrgocefalie, este o malformatie congenitala din grupul cranio-stenozelor, datorata osificarii precoce a suturii coronare si sagitale ce împiedica dezvoltarea laterala a craniului si permite ca expansiunea sa se faca doar în înaltime. Astfel, hidosenia unei fete diforme, cum era aceea a faraonului, a început sa fie admirata si reprodusa în operele de arta. De fapt, sculptorii care îl arata pe faraonul Amenofis al IV-lea demonstreaza ca "hidosenia unei fiinte degenerate pare a fi cultivata în sine". Se creeaza astfel un tip ideal uman care se gaseste în picturi si în statuile acestui faraon si ale printeselor, fiicele sale, dar nu în portretul sotiei sale, Nefertiti.
Reforma lui Amenofis al IV-lea în arta consta în abandonarea traditiei stravechi si revenirea la naturalism; astfel, acum se sculpteaza si se picteaza corpul omenesc asa cum este el, în toate amanuntele, având chiar degetele de la mâini si de la picioare.
Fizicul degenerat al regelui si faptul ca el e constient de acest lucru, se afla, fara îndoiala, macar în parte, la originea conceptiilor sale mistice, care au avut o influenta asupra artei însasi. Decât sa idealizeze un corp deformat de care îi era rusine, el a divinizat, ducând pâna la capat constiinta si posibilitatile rolului sau de fiu al zeilor, aceasta deformare, gasindu-i o justificare religioasa, si prin chiar acest fapt, artistica, printr-un naturalism absolut, care nu-si despoaie modelul de vesminte, ajungând la nudism agresiv si împingând chiar distorsiunea pâna la hidosenie, cu un fel de frenezie disperata. Acest "realism de cosmar" este dominant mai ales în "reliefurile scobite" din mormintele civile din Tell-el-Amarna si în special, în cele atât de bine cunoscute din scena de intimitate regala din palat, sau din scena înfatisând împartirea rasplatilor în balcon.
Ultimi cinci ani de domnie ai lui Akhenaton au fost suportati cu greutate. Regele era bolnav si era constient de esecul sau: în general, poporul egiptean nu prea apreciase reformele sale, fiind extrem de traditionalist; daca s-ar fi pastrat cultul zeilor stravechi, venerati, ar fi acceptat mai usor, noul cult, impus de faraon. În plus, religia mistica, prea elevata, prea subtila, a zeului Aton, nu îi convenea.
Solutionarea crizei dintre faraon si preotii lui Amon, printr-o simpla reforma religioasa esuase, poporul si marea majoritate a celor din paturile de sus preferând în continuare zoolatria si antropomorfismul politeist ancestral, mai corespunzatoare viziunii totemice si panteist-plastice a egiptenilor decât monoteismul nud introdus de Amenofis. În aspectul intelectualist si extravagant imprimat noului cult de speculatia faraonului, consta deci caracterul utopic al reformei, artificialitatea si în consecinta, anacronismul sau. Privit în perspectiva istoriei, Amenofis al IV-lea devine un geniu precoce, o personalitate timpurie, el intuind primul pericol care-l reprezenta pentru functia sa faraonica, autoritatea crescânda a sacerdotimii si aristocratiei razboinice coalizate.
La Amarna atmosfera era apasatoare. Bucuria si entuziasmul de la început disparusera. Nefertiti si Akhenaton erau despartiti. Regina cea frumoasa traia acum într-un palat situat în nordul capitalei Amarna, ea era însotita de ultimele patru fiice, dintre care Ankhesepaaton, casatorita cu tânarul print Tutankaton. Regele locuia, de preferinta în palatul Maruaton, la sudul orasului Akhetaton, alaturi de el era fiica lui cea mare, Meritaton, de altfel, preferata lui, casatorita cu Smenkhkhare, fratele mai mic al faraonului.
Nefertiti traia izolata în palatul ei. Prea putini erau în toata împaratia cei care stiau macar ca frumoasa regina, idolul unei întregi generatii, mai traia. Este adevarat ca o stire oficiala cu privire la moartea ei nu fusese publicata, daca se face abstractie de faptul ca numele ei a fost sters de peste tot, dar nici nu exista vreo stire ca mai traia. Numai functionarii cei mai importanti ai statului stiau despre exilul ei.
Akhenaton l-a asociat pe tânarul Semenhcare la domnie. Acesta se pare ca a murit înaintea faraonului sau la putin timp dupa moartea acestuia. Nefertiti nu se va întrista foarte tare de moartea timpurie a lui Semenhcare caci acest barbat devenise un pericol pentru religia lui Aton, la care ea tinea din tot sufletul. Semenhcare înclina mai curând spre vechea religie a Egiptului si neîndoios se pricepea sa-l atraga de partea sa pe sovaielnicul Amenofis al IV-lea. De altfel si faraonul, îsi va fi dat seama ce greu era sa converteasca la credinta într-un singur mare zeu, poporul egiptean care adusese milenii în sir ofrandele sale unei puzderii de zei locali. si apoi, preotimea corupta a lui Amon nu-si pierduse înca influenta asupra maselor.
Semenhcare nu voise sa ramâna la Amarna, el intentiona, când va prelua domnia de unul singur, sa se mute în capitala împaratiei, Teba. El începuse înca din anul trei al coregentei sale sa-si construiasca la Teba un templu funerar al lui Amon, care însa n-a mai apucat sa fie terminat si folosit. În al saptesprezecelea an al domniei sale, regele împatimit de dumnezeire murea, la douazeci si noua de ani. A fost pus în mormântul pe care si-l pregatise la Tell-el-Amarna. În partea de jos a sicriului a fost scrisa o scurta rugaciune catre Aton, compusa, probabil, de catre faraon însusi. Ea este conceputa astfel: "Eu respir proaspata suflare care iese de pe buzele tale. Contemplu în fiecare zi frumusetea ta. Dorinta mea este sa-ti ascult glasul dulce, ca pe vântul ce vine de la nord, si fie ca viata sa-mi reînvioreze madularele, prin dragostea ce mi-o porti. Da-mi mâna care tine în ea sufletul tau, ca sa-l primesc si eu si sa traiesc prin el. Cheama-ma în veci pe nume, iar eu nu voi înceta niciodata sa-ti raspund."
Amenofis al IV-lea preconizase un ideal de care se lasase condus, el îsi imaginase viata mai mult decât o traise, ca pe o realitate vie. Pierdut în contemplarea zeului sau, compunând pentru a-l slavi, minunate imnuri, înaltându-i temple deschise spre soare, el neglijase cu totul meseria lui de rege. Statul se prabusea, cu încetul, prada anarhiei crescânde, în timp ce regele recomanda poporului sau iubirea, pacea, frumusetea, bucuria de a-l slavi pe Aton. Totusi, la sfârsitul vietii, intuise ca era necesar sa încredinteze afacerile externe unui om de nadejde, generalul Horemheb, care a si reluat ofensiva în Asia.
Ginerele si succesorul lui Amenofis al IV-lea, Tutankhaton, celebru prin fabulosul sau mormânt, încearca sa împace cultul lui Aton cu cel al lui Amon si ramâne împreuna cu Nefertiti si cu sotia lui înca trei ani la Amarna, dar, dupa aceasta perioada, paraseste capitala "eretica" si se întoarce la Teba, unde întelege sa guverneze singur, fiind înscaunat faraon, sub noul nume, Tutankhamon. Regina Ankhesenpaaton ia numele Ankhesenamon.
La Teba se organizeaza mari festivitati pentru a celebra, cu multa bucurie, suirea pe tron a regelui si restabilirea dreptului de a-l preamari pe zeul ancestral Amon. Preotii îsi exercita din nou profesiunea în temple si scoli, reluându-si privilegiile.
Atunci Tutankhamon înalta o stela, aproape de al treilea pilon al templului de la Karnak care poarta o asa numita "inscriptie de restauratie" a cultului zeului Amon, pe care se poate citi: "Când Maiestatea Sa s-a urcat pe tron, templele zeilor si zeitelor de la Elefantina, pâna la mlastinile Deltei, au fost date uitarii, necunoscându-si casele, cazând în paragina, prefacute în ruine, napadite de iarba. Iatacurile lor erau asisderea cu ceea ce nu e în fiinta. Curtile lor erau ca o curte de trecere. Ţara era în decadere. Zeii îsi întorsesera fata de la tara aceasta." si, fireste, lucrurile se îndreapta dupa restauratia efectuata de Tutankhamon. "Dar dupa multe zile, Majestatea Mea s-a urcat pe tronul tatalui sau pentru a domnii asupra teritoriilor lui Horus... si Maiestatea Sa le-a facut zeilor monumente, închipuindu-le idolii din electru adevarat, din cel mai bun ce se afla în tarile straine, zidind din nou locasurile lor în chip de monumente vesnice, rânduite spre folosul vesniciei, aducându-le danii în chip de sacrificii zilnice..."
Noul faraon a restabilit cultul deplin al marii enneade ceea ce însemna întoarcerea la traditiile fundamentale: "Zei si zeite aflându-se în tara aceasta! Inimile lor sunt pline de bucurie. Dregatorii sanctuarelor jubileaza. Jubileaza tarâmurile Nilului si se bucura. Veselia a cuprins tot pamântul. S-au împlinit planurile cele bune. Enneada zeilor se afla în Marea Curte. Bratele lor se înalta întru lauda..."
Tutankhamon a murit tânar si el, dupa noua ani de domnie, fiind urmat de batrânul Ai. În vârsta de 60 de ani, noul faraon nu a domnit decât patru ani, lasându-i generalului Horemheb grija de a conduce politica externa. În cele din urma, acest general a fost urmasul la tron a lui Ai.
Daca Ai s-a aratat indiferent, ori cel putin lipsit de agresivitate fata de ramasitele cultului lui Aton parasit de credinciosi, Horemheb însa, sub presiunea preotilor lui Amon, a dus o politica antiamarniana crâncena. Este adevarat însa ca Horemheb actiona mai putin din zel religios decât din nevoia de afirmare. Faraonul puse sa se jefuiasca operele de arta ale predecesorilor sai, sa se înlature inscriptii si sa se înscrie numele sau în locul celor ale predecesorilor pe care îi detesta. În aceasta operatie nu facea nici o deosebire între reformatorul Akhenaton si contrareformatorul Tutankhamon. El a darâmat la Karnak atât marele templu al reginei Nefertiti, cât si unul ridicat de Tutankhamon. A decretat abolirea tuturor anilor din perioada amarniana, eliminându-i din anale. Astfel, i s-a atribuit o domnie de 59 de ani, în loc de 24, pentru umplerea intervalului scurs. Astfel a fost stinsa flacara reformatoare aprinsa de Amenofis al IV-lea.
"Daca tatal a fost un artist rafinat, fiul, Amenofis al IV-lea a fost un idealist rafinat, politician si ideolog vizionar. Domnia sa reformatoare, omologata de multi egiptologi cu o acuta criza sociala, politica si spirituala, se distinge prin pacifism în afara frontierelor si profunde schimbari interne. În timp ce unii dintre exegetii domniei lui Amenofis al IV-lea atribuiau noua orientare cultural-ideologica spiritului sau profund religios si mistic, altii încearca sa-i explice opera reformatoare, invocând doar conjunctura epocii. Realitatea este ca acesti doi factori au conlucrat, actiunile sale reformatoare nefiind deci efectul unui "capriciu intelectualist", ci rezultatul aplicarii conceptiei faraonului la necesitatile istorice concrete, numai privindu-l astfel vom avea posibilitatea sa-l cunoastem cu adevarat pe Akhenaton, sa detasam ceea ce este utopic de ceea ce a fost real în reforma de la Tell-el-Amarna."
Nu este de conceput ca admiratorii lui Aton au disparut cu totul dupa moartea lui Amenofis al IV-lea si este de banuit ca cei care erau adeptii unei vieti morale si drepte, cei care nu îndrageau stapânirea preotimii, nici privilegiile ei, au continuat în taina sa-l adore pe Aton. De fapt, citim în "Întelepciunea lui Ai" ca se da sfatul: "Nu privi cu dispret ceea ce nu este cuvenit sa fie în casa lui. Ochiul tau sa vada aceasta, dar tu sa taci. Nu vorbi despre aceasta cu nimeni altul, ca sa nu constituie o nelegiuire vrednica de moarte, fapta aceasta!" Ce poate fi acel lucru despre care nu trebuie vorbit? Credem ca e vorba de un cult divin interzis, pentru ca sunt indici care arata ca adoratorii lui Aton constituiau grupari secrete si dupa moartea lui Amenofis al IV-lea.
|
