REGULILE VIETII PLACUTE DUPA HOMER

REGULILE VIEŢII PLĂCUTE DUPĂ HOMER

scolile filosofice pot fi împartite în privinta principiilor: ramîne totusi, psntru nevoile vietii, o morala comuna, asupra careia toata lumea est 24124c219y e în linii mari de acord.

Iar aceasta morala comuna se poate scoate cu usurinta din exemple homerice: Homer este un excelent preceptor, fie ca e vorba de conduita individuala sau de conducerea cetatilor.

Sa începam cu omul, si la om cu nevoile inferioare: hrana, bautura, poftele dragostei, întregul domeniu al epi-thymiei platoniciene.

I. Hrana

Platon este primul care îl întreaba pe Homer ce fel de hrana trebuie sa aleaga cei ce vor sa devina puternici. Ce manînca eroii Iliadei? "Nici peste, desi sînt pa malul marii pe Hellespont, nici carne fiarta, ci doar carnuri fripte, care sînt si cele mai usor de pregatit pentru soldati" *-.

Aceasta pentru ca ei cauta vigoarea si nu placerea, co­menteaza Dio Chrysostomos ². Iar Plutarh, contemporanul sau, supraliciteaza: Homer stie prea bine ca nevoia da hrana e mai degraba o dovada de slabiciune decît un izvor de pla­cere: mîncarea e cauza a vietii noastre, dar si a mortii noastre si zeii sînt nemuritori pentru ca nu manînca³.

Formula care-i va placea atit de mult lui Harpagon "trebuie sa manînci ca sa traiesti, nu sa traiesti ca sa ma-nînci", este deja a lui Homer.

Socrate din Memorabilia spunaa, jumatate în gluma, ju­matate în serios, ca Circe îi preschimba pa oameni în porci doar facîndu-i sa manînco prea mult. Cumpatarea sa - cel

putin tot atît cît asistenta lui Hermes - l-a salvat pe Ulise de acest avatar ³ **.

Asupra chestiunii "mînoarii", Athenaios ne aduce ⁴ ample dezvoltari, pe care le scoate dintr-o carte a lui Dioscoride⁵ Homer vrea deci sa inculce tineretului cumpatarea, prima dintre virtuti, cap de serie al tuturor celorlalte. El atribuie personajelor sale o \iata simpla si la îndcmîna tuturor: aceeasi pentru regi si oameni de rînd, pentru batrîni si tineri.

Ce manînca eroii ? Carnuri fripte, cel mai adesea de vaca. Pentru serbari, nunti, reuniuni extraordinare (ca banchetul la care-i invita Agamemnon pe sefii ahei), menu-ul nu se schimba. Nu se vad pe "mesele lor lustruite" nici omlete servite pe frunze de smochin, nici dulciuri savante, nici prajituri cu lapte sau cu miere. Aias, batrînul Nestor, Phenix⁶, se multumesc cu fripturi. Nici la masa lui Menelau ⁷ nu se face exceptie de la regula, nici la cea a voluptuosilor feaci, nici chiar la cea a pretendentilor, carora le place totusi mîncarea buna ⁸.

Aceasta înseamna oare ca în timpul lui Homer nu se cunostea decît carnea fripta? Deloc. Homer stie ca Helles-pontul este plin de pesti; el face aluzie la pescuitul cu plasa: Sarpedon se teme ca troienii sa nu fie prinsi "ca în ochiurile unei plase care aduna tot" ⁹. în livezile lui Alcinous stra­lucesc cele mai frumoase fructe din lume ^l0. Aheii nu ignora vînatoarea de pasari: dovada, concursul de tras cu arcul asupra porumbitei legate de catargul unei corabii ^u, în timpul jocurilor în cinstea lui Patrocle. si stiu sa pregateasca si alte lucruri decît fripturi: este pomenit un lighean în care se topeste grasimea unui porc ¹², în alta parte e vorba de un picior de vaca azvîrlit asupra lui Ulise ¹³: a vazut cineva vreodata un picior de vaca fript ? ^u

Daca Homer reduce menu-ul eroilor sai la fripturi, daca exclude în mod deliberat pestele, pasarile, legumele, pati­seriile, este pentru ca vrea sa-i arate sobri si sa ne dea o lectie de cumpatare (zeii de altfel, au nectarul si ambrozia si nimic mai mult). Lacomia si eroismul nu merg împreuna. Homer n-ar fi avut decît dispret pentru banchetul lui Philoxenos sau festinul lui Trimalchio.

Dar sa revenim putin asupra problemei pestelui. Pita-goreii, ne spune Plutarh, nu mîncau paste; noi avem oare-cari ratiuni, explica el, de a omori animalele terestre, rivali

primejdiosi, care ar sfîrsi prin a devora toate fructele pa-mîntului; dar pestii au un spatiu vital net separat de al nostru: nu avem nici un motiv sa tulburam apele marii. Pe de alta parte, de cînd Anaximandru a facut din pesti stramosii omului, un fel de anatema este aruncata asupra mîncarurilor de peste: acestia îsi manînca stramosii... Nu acestea, fara îndoiala, sînt adevaratele motive ale abstinentei respectate de catre fidelii lui Pitagora. Poate ca pitago-ricianul Lucius, care asista la conversatia lui Plutarh ni l-ar putea spune: el pastreaza însa o tacere monahala ¹⁵, tace ca un... peste! ¹⁶

Nu sînt oare în parte pitagoreii responsabili de aceste cercetari dietetice în opera lui Homer? A arata ca eroii epopeii nu mîncau peste era un fel de a justifica acest tabu.

II. Bautura

Homer ne învata deci sa mîncam. El ne învata si sa bem!

Cînd Ahile, împacat cu aheii cere sa înceapa imediat lupta, înteleptul Ulise se opune. Trebuie mai întîi ca aheii sa "se înfrupte din pîine, sa-si astîmpere setea cu vinul cel placut spre a-si spori puterile"... "omul care s-a saturat de carne si de vin "poate înfrunta dusmanul de-a lungul unei zile" ¹⁷.

Scoliile subliniaza acordul lui Homer cu Platon asupra bunelor efecte ale vinului: citim în Legi ¹⁸ ca omul este mai bino dispus dupa ce a baut, plin de dulci sperante si de pu­tere. El e mai sincer, mai liber, mai curajos, este gata sa îndrazneasca orice. Lacedemonienii beau vin curat înainte de lupta ¹⁹.

Un banchet la care vinul a curs în valuri îi face pe oameni mai blînzi. Cupele golite cot la cot strîng legaturile de prie­tenie. Persii o stiu bine, de vreme ce delibereaza dupa ce au baut vîrtos ²°.

Vinul este un prieten al omului... Insa un prieten care trebuie supravegheat. Homer îl numeste "nebunul care si pe întelept îl face sa cînte fara cumpat si sa rîda copilaros, sa joace si sa-ndruge cuvinte ce mai bine ar fi tacute" *\

fi

Aceste versuri sînt un întreg tratat. Ele trag linia Intre uz si abuz, o problema pe care filosofii, ne spune Plutarh, au mari greutati sa o rezolve ²².

Daca bei cu moderatie, te opresti la oinosis, acea betie usoara care îti da buna dispozitie: te multumesti sa "cînti, sa rlzi si sa dansezi": este betia nevinovata si îngaduita.

Dar daca întreci masura, cazi în methe, ebrietatea com­pleta: vesslia lasa loc nesabuintei, vorbelor nechibzuite: vinul, marele nebun, "te face sa-ndrugi cuvinte ce mai bine ar fi tacute" ²³.

.Homerul lui Plutarh nu gîndeste altfel decît Socrate în Banchetul lui Xenofon ²⁴: vinul este excelent pentru stro­pirea plantei umane, însa trebuie sa stii sa stropesti: o ploaie scurta învioreaza, aversa torentiala îneaca si degradeaza.

Grecii de obicei puneau apa în vin.. . Cum trebuia dozat amestecul ? Ahile ne învata si putem sa avem încredere In el: era doar elevul centaurului Chiron, unul din initiatorii medicinei²ⁱ **, priceput într-ale igienei. Ahile, retras în "cortul" sau, primeste delegatia Aias-Ulise. El îi serveste cu bautura si-i comanda lui Patrocle: "Fa amestecul mai tare" ²⁵. Se întelege ca e mai tare decît amestecul pentru uzul obisnuit. Ce înseamna asta? Ahile în repaus, bea vinul mai usor; oaspetii sai vin de la lupta si se vor întoarce: ei trag din greu si au nevoie de un vin mai tare si îl pot suporta. Iata cum trebuie dozat amestecul dupa efortul cerut tru­pului ²⁶.

Unii socotesc ca e bine sa amestece ierburi în vin pentru placerea convivilor. Ei cred ca o imita pe Elena - cea din Odiseea, care îsi îndeplineste atît de bine datoriile de sotie si stapîna a casei. Telemah si Pisistrate se afla la ospat la Menelau. Amintirea lui Ulise si a mortilor în razboiul Troiei le umbreste inimile. Plîng toti, Elena plînge si ea. Curînd ei reactioneaza si Elena are o idee: "Deodata ea a aruncat în vinul lor un leac ce-alina orice dor si jale, un balsam uitator de orice rele. Oricine înghitea din el cînd vinul l-a­mesteca cu apa în crater, în ziua aceea nu-si uda obrazul cu stropi de pîîns". Acest leac suveran împotriva durerii, nepenthes, provine din Egipt, "tara medicilor", unde sînt de minune cunoscute remediile simple sau otravurile. Este un dar al sotiei lui Tonos, Polydamna, pentru fiica lui Zeus²⁷.

Ei bina, nu! Elena nu a falsificat vinul. Sa Învatam, împreuna cu Plutarh, sa întelegem limbajul figurat al lui Homer. Sa întelegem bine, mai întîi, pasajul lui Plutarh, deteriorat de vechile traduceri.

Ei nu vad (cei care cred ca o irnila pe Elena, drogtnd In secret vinul) ca aceasta istorie (întreaga conversatie de la masa lui Menelau) a pornit si ea din Egipt (Menelau a povestii aventurile sale la Pro-teu), si ca dupa multe ocolisuri si un drum lung, ea ajunge la vorbe cinstite si grave (povestirea de catre Elena a unei ispravi a lui Ulise). Iata ce era acest drog care suprima chinul si du­rerea: o conversatie potrivita cu starile sufletesti si cu situatia²⁸.

Banchetele lui Platon sau Xenofon nu au nevoie nici de dansatoare, nici de cîntarete din flaut: placerile spiritului sînt o distractie suficienta, iar Socrate stie întotdeauna sa înalte discutia. Elena, care nu este pasarea nestatornica din operetele noastre, joaca acelasi rol la banchetul din Sparta ca si Socrate la cel al lui Agat hon: ea orienteaza conversatia catre subiectele nobile.

III. Placerile dragostei

Asupra placerilor dragostei, Homer este, la prima vedere, mai putin edificator. Platon este de-a dreptul scandalizat de scena ds pe muntele Ida, de lipsa de tinuta si de rezerva a zeului suveran; adulterul lui Ares cu Afrodita este un exemplu detestabil, si ceilalti zei rid în loc sa-l stigma­tizeze.

Totusi morala poate gasi un profit: Plutarh, mai ales, va sti sa scoata din nestapînirea mai-marilor Olimpului lectii de stapînire.

Sa privim cu atentie scena de pe muntele Ida si conduita celor doi parteneri.

Hera vrea sa stîrneasca dorinta lui Zeus: ea pune la bataie pentru acest asalt, toate fortele sale de seductie. "Pe trupul ei vrednic de a fi dorit, sterge cu ambrozie tot ce l-a întinat si-l unge apoi cu uleiul zeiesc, minunatul ulei, a carui mi-

reasma îi place îndeosebi... îsi piaptana parul, împle-tindu-l cu mîinile în cosite frumoase..."²⁹

Pîna aici, estimeaza Plutarh, ea nu merita nici un blam. Sînt preocupari de curatenie foarte legitime. Dar iata ca îsi pune agrafe de aur, cercei frumos lucrati: "este o coche­tarie provocatoare, nedemna de o femeie cinstita" ³⁰.

Plutarh stie sa citeasca printre rînduri, si observa o neta separatie, în descrierea homerica, între preocuparile de cura­tenie si eleganta excesiva: Homer condamna implicit rujul, parfumurile, bijuteriile si alte artificii ale toaletei feminine care sînt armele obisnuite ale curtezanelor, nu ale unei sotii caste.

Pentru a-si asigura cît mai bine triumful, Hera recurge la magie; ea împrumuta cestul Afroditei, înselînd-o de altfel asupra înttrebuintarii pe care vrea sa i-o dea. Ea pare sa reuseasca: Zeus se lasa sedus si adormit dupa ce a gustat din aceasta dragoste contrafacuta. Insa farmecul nu va actiona multa vreme, si trezirea stapînului va fi teribila!³¹

Ce a vrut sa arate Homer? "Dragostea pe care femeile o inspira barbatilor cu ajutorul drogurilor, farmecelor si artificiilor nu este numai o dragoste efemera, instabila si curînd urmata de dezgust: ea degenereaza în ura si furie, cînd timpul placerii a trecut"³².

Miturile cele mai defaimate ale lui Homer contin astfel de lectii mute, care nu sînt mai putin eficace: examenul aprofundat al acestor mituri este foarte instructiv³³.

Zeus, victima tuturor acestor desfasurari de farmece³⁴, arata prin exemplul sau funestele consecinte ale unei ore de abandon: "El a pierdut fructul întregii sale stradanii de zi si noapte în favoarea troienilor" ³⁵, doar pentru ca a cedat o clipa pasiunii.

Urmarirea placerii nu aduce decît necazuri: Ares a platit si el scump dragostea sa cu Afrodita: el, cel mai viteaz si cel mai agil dintre zei este prins în cursa de schiopul He-faistos, într-atît ne micsoreaza pasiunea; s-a acoperit de rusine, fara sa mai vorbim de amenda pe care a trebuit sa o plateasca. Spectatorii aveau dreptate sa spuna ca "relele purtari nu aduc fericirea"³⁶.

Homer de altfel nici nu îsi asuma aceasta poveste de adul­ter: el îi lasa toata responsabilitatea aedului Demodocos³⁷. si nu fara intentie poetul pune pe aed sa povesteasca acest

mit scabros la ospatul feacilor, popor voluptuos: viata lor _eSte desfrînata pentru ca "muzica" lor nu e foarte pura. Homer, considera Plutarh, vrea sa ne arate cum cîntecele nesanatoase, pe teme imorale, duc la coruperea moravurilor: în felul acesta se stinge în inimi orice sentiment viril, se dezvolta gustul luxului si aplecarea spre desfrîu³⁸.

Ulise, de altfel, desi îl asculta politicos, îl invita în curînd pe aed sa schimbe tonul: "dar treci acum la alta si ne cînta ce-a fost cu calul de lemn" ³⁹. Maniera delicata dar ferma de a-i trasa conduita: trebuie sa-si ia ca subiect al cîntecelor sale personaje serioase si nobile, sa lase deoparte povestile

usuratice ⁴°.

Amorul intempestiv al lui Zeus cu Hera, în plina natura, amorurile secrete, dar nelegitime ale lui Ares cu Afrodita, iata, pare sa ne spuna Homer, modelele ce nu trebuie urmate.

La etajul eroilor, exemplul lui Paris este înca si mai iz­bitor, iar dezaprobarea lui Homer mult mai neta.

Acest las care fuge de lupta si alearga sa se arunce în bratele Elenei ⁴¹ nu asteapta nici macar sa vina noaptea pentru a se deda placerilor Afroditei. Nicaieri Homer nu-l arata pe vreunul din eroii sai culcat în timpul zilei cu nevasta sau cu concubina sa: doar Paris are moravuri atît de neru­sinate. Deoarece este, în ochii poetului, "nu un barbat, ci un adevarat obsedat sexual" ⁴². Homer îl dispretuieste profund ⁴³.

Pitagora, propovaduind tinerilor In gimnaziul din Cro-tona, îi punea în garda împotriva desfrîului si a funestelor sale consecinte, dîndu-le exemplul lui Paris: "Din cauza dezmatului unui singur individ, doua popoare au cunoscut cele mai mari nenorociri": troienii în timpul razboiului, grecii la întoarcerea din Ilion ⁴⁴.

Ne putem îndoi de autenticitatea predicii - cuvîntul este al lui Armând Delatte ⁴⁵ - însa tema este foarte veche asa cum se vede la tragici, si mai ales în Agamemnon de Eschil, unde vinovata iubire a lui Paris si a Elenei serveste de fundal funebrei drame a Atrizilor.

Prezenta lui Pitagora printre severii judecatori care îl condamna pe Paris este o indicatie care nu trebuie neglijata. Printre moralistii antici, pitagoreii se prezentau ca fiind cei mai ardenti promotori ai vietii caste, ai luptei împotriva dorintei carnale. Rigoarea lor cam puritana a influentat

desigur critica homerica, privind capitolul abstinentei: este poate, în Moralia lui Plutarh un ecou al exegezei pitagoreice! Pentru a ne învata moderatia în placerile senzuale, Homer nu ne ofera doar exemple negative: Paris, coruptul si coru­patorul, nu are decît rolul de a pune în relief abstinenta unui Ahile sau chiar a unui Agamemnon. Primul nici nu se glndeste la dragoste cînd îi este înapoiata Briseis, desi cap­tiva îi era draga: pentru el doliul dupa Patrocle si grija pentru lupta trec înaintea placerilor. Al doilea ramîne destul de stapîn pe simturile sale psntru a o respecta pe Briseis cît timp o pastreaza ⁴⁸. Cît despre Belleropnon, el este mai presus d3 orice lauda: sotia regelui Proteos, divina Antea, era îndragostita nebuneste de el: eroul rezista tuturor avan­surilor sale, si pasiunea furioasa a acestei femei se preschimba într-o ura teribila: ea îl pîraste sotului sau ca ar fi vrut sa abuzeze de ea si îi cere capul.. .⁴⁷ Homer scoate în evidenta toata stima sa pentru virtutea eroului, ale carui "întelepte gînduri" ⁴⁸ le subliniaza.

Atît în ceea ce priveste placerile mesei, vinului si dragostei.

IV. Bogatiile

Asupra chestiunii bogatiilor, Homer pare mai putin întelept. Eroii sai par, nu o data, foarte interesati: mai ales Ulise si Agamemnon. Pe cei care sînt generosi cum e Glaucos, îi trateaza drept nebuni. Sa vedem toate acestea mai de aproape.

Sa lamurim mai întîi cazul acestui Glaucos care accepta sa-si schimbe armele cu ale lui Diomede - arme de aur contra unor arme de bronz, arme care valoreaza cît o suta de boi, contra unor arme de noua boi. Glaucos ramîne pa­calit la tîrg, pare a spune poetul ⁴⁹: nu îsi da seama ce pierde: "Zeus i-a întunecat drepta judecata" ⁵°.

îl blameaza deci Homer pentru generozitatea sa ? îl soco­teste lipsit de judecata ? Sfatuieste sa nu se faca daruri între oaspeti? In nici-un caz: altfel trebuie sa întelegem reflectia poetului; el nu spune: "Zeus i-a rapit judecata", ci "Zeus i-a înaltat judecata", "i-a inspirat sentimente excep­tionale". Daca aceasta interpretare pare fortata, daca re­flectia lui Homer contine într-adevar un blam pentru Glaucos,

trebuie cel putin sa avem în vedere, împreuna cu Aristotel, sensul exact al acestui blam. Glaucos nu greseste acceptînd schimbul propus de Diomede, si dînd fara meschinarie atirul sau pe bronz; el a gresit doar luînd cu sine la lupta obiecte asa de pretioase ⁵¹, care nu pot decît stîrni cupiditatea dus­manilor ⁵².

Ulise pare si el sa arate, cel putin în doua cazuri, o grija prea mare pentru interesele sale materiale, dar nu trebuie sa-l condamnam fara sa-l întrebam mai întîi care-i sînt

intentiile.

Feacii l-au debarcat pe oaspetele lor adormit pe tarmul Itacai; ei asaza gramada la radacina unui maslin darurile lui Alcinous ⁵³. Trezindu-se, Ulise nu-si recunoaste insula... El crede ca a fost azvîrlit pe pamînt strain. si care a fost prima lui reactie ? "Ci haide, odoarele sa-mi vad si sa le numar, ca nu cumva cînd ei 'napoi plecara sa-mi fi luat în vas ceva

din ele" ⁵⁴.

Sa te gîndesti într-un asemenea moment si într-o ase­menea situatie atît de critica sa-ti numeri trepiedele si ca-zanele, nu este dovada unei avaritii detestabile? Dar fara îndoiala ca el vrea sa se asigure de cinstea feacilor: daca nu i-au luat nimic, aceasta ar fi dovada ca ei erau dezin­teresati si sinceri, si ca l-au depus acolo unde i-au promis ⁵⁵.

Putin mai tîrziu, Ulise, deghizat în cersetor, asista la o scena curioasa: Penelopa încearca sa sustraga daruri preten­dentilor... Ulise se bucura: daca perspectiva cîstigului îl înveseleste, atunci "îl întrece în codoslîc" - cum ar zice Plutarh prin savuroasa proza a lui Amyot - pe Poliagros din comedie; dar daca astfel spera sa-si ascunda mai bine jocul lasîndu-i pe pretendenti sa se bata între ei, atunci bucuria sa e legitima^M.

Trebuie sa stim sa-i blamam pe eroii lui Homer cînd fac rau si sa scoatem o învatatura chiar din reaua lor pur­tare. Dar nu-i vom condamna decît în ultima instanta, dupa ce le-am întins prajina, pentru a-i aduce pe tarîmul Virtutii.

Iata un erou aflat într-o situatie doosebit de spinoasa: Agamemnon compromis într-o afacere de coruptie. Ehe-polos, un sicyonian bogat, i-a daruit iapa Aithe; în schimb Agamemnon l-a scutit de razboi: omul a ramas fericit în tara sa în loc sa plece spre Troia cea batuta de vînturi^S7.

Dar ce credeti ? Agamemnon nu a procedat deloc rau. A avut de o suta de ori dreptate, ne spune Aristotel, sa pre­fere o iapa buna unui asemenea individ. Iar Plutarh adauga: un bogatas împotmolit în confortul sau, un las, nu face nici cît un magar, nici cît un cîine! ⁵⁸

Minunati cazuisti! Ce suplete de spirit, ce ingeniozitate! Cum stiu, cînd le place sa dezvinovateasca un om, si cînd nu le place sa-i caute mereu pricina...

V. Mînia: Abile

Dar nu am vorbit înca despre Ahile, acest impulsiv, acest pasionat. Pe el trebuie studiata mînia. El oscileaza fara încetare între bine si rau, între elanurile generoase si violenta si furie. Ahile este incapabil sa pastreze masura. In cîntul I, el are marele merit de a diagnostica natura raului care a lovit armata. Este cautat vinovatul. Calchas ezita sa pronunte numele: iata-l îndata pe Ahile înfuriindu-se: profetul poate vorbi si numai vinovatul oricare ar fi, Ahile este gata sa-l acopere pe Calchas împotriva mîniei lui Aga­memnon însusi⁵⁹.

In scena certei, Ahile îl insulta pe regele regilor: el gre­seste. El se stapîneste totusi sa-l omoare, ceea ce este meritoriu. La sfîrsitul Iliadei, el batjocoreste trupul lui Hector, ceea ce este rau. Dar apoi i-l înapoiaza lui Priam⁶⁰.

Iata o frumoasa trasatura a sa. El stie ca-i lipseste rabdarea, ca se mînie repede. Cînd Priam insista sa-i fie Înapoiat îndata trupul lui Hector, Ahile îi taie vorba: "în­ceteaza, batrîne! Nu cumva sa ma înfurii!..." ⁶¹. Nu este asprime: însa Ahile se cunoaste pe sine. Daca Priam începe sa-l plînga pe Hector, va învia în Ahile prea cruda amintire a lui Patrocle... Atunci Ahile nu va mai fi stapînul mîniei sale si risca sa-l ucida pe Priam. El nu merita decît laude pentru o astfel de prevedere, si Plutarh nu i le dramuieste ⁶². Frumos subiect de meditatie pentru oamenii irascibili: reflectia trebuie sa previna si sa evite circumstantele în care ar fi expusi sa-si piarda stapînirea de sine.

In legatura cu mînia, merita sa fie citat cazul lui Phoinix. Blestemat de tatal sau, caruia îi luase ibovnica (la cererea mamei sale, sotia neglijata) a vrut pentru o clipa sa-l ucida⁶³.

l)etaiiu oribil - si Aristarh suprima trei versuri, socotind: intolerabila ideea acestui paricid. însa Phoinix s-a stapînit _un zeu l-a facut sa întrezareasca urmarile actului sau. Re-nuntînd la razbunarea sa, s-a exilat. Exemplul e bun, soco­teste Piutarh, chiar si pentru tineri: si aceasta povestire este pusa în gura lui Phoinix care vrea sa-i arate lui Ahile ce înseamna mînia, si la ce solutii extreme poate antrena pa un om, cînd este surd la sfaturile altuia si la glasul pro­priei sale ratiuni⁶⁴.

Iata cilm învata Homer morala: prin exemplul eroilor sai. Insa cititorul si moralistul sînt cei care trebuie sa faca deossbirea între exemplele bune si cele rele, sa separe mierea de ceara⁸⁴**.

VI. Alegorii morale: Rugile, Charis, Proteu

Uneori Homer pune morala în alegorii. Una dintre aceste alegorii este în mod deosebit celebra si indiscutabila: cea a Rugilor; vom vedea înca una, nu mai putin bogata în con­tinut, dar mai îndoielnica, cea a lui Charis; si o a treia, a lui Proteu.

Rugile apar în cursul lungii exhortatii pe care Phoinix o adreseaza lui Ahile, în Ambasada, pentru a-l hotarî sa-si înabuse mînia. Toata lumea este supusa greselii, si Agamemnon a gresit jignindu-l pe fiul lui Peleu... Dar s-a cait, a devenit rugator si Ahile trebuie sa ierte, trebuie sa plece urechea Rugilor.

Rugile sînt fiicele Gronidului Zeus, posomorite, schioape; sasii de cei doi ochi, hîdele zeite se caznesc s-alerge pe urmele Erorii.⁶⁵

De ce acest curios portret al Rugilor? Comentatorii cred ca Homer a vrut sa zugraveasca de fapt pe rugatori si le-a transpus trasaturile asupra Rugilor. Heraclit, Cor-nutus, scoliile explica aceste epitete.

Rugile sînt schioape: constiinta pacatului rasare cu greu în sufletul pacatosului; si se hotarasc cu greu sa-i implore pe cei pe care i-au ofensat: "Caci îti masori mai bine rusinea daca o spui"⁶⁶. Ele sînt sasii de cei doi ochi: privirea ruga­toarelor nu e prea sigura, ea se fereste si se uita înapoi ⁶⁷.

Ele sînt posomorite: pentru a atrage mila, rugatorii îsi iau un aer palid si sumbru ⁶⁸. Rugile merg pe urmele Ate-i, eroarea: greseala si consecintele ei pun în miscare cainta⁶⁹. "Eroarea e vînjoasa si sprintena la fuga, mai iute decit Rugile, si pe întreg pamîntul, eroarea sta în frunte, grindina de rele pe neamul omenesc" ⁷°. Sprintena la fuga: plina de avînt necugetat, ea se repede, ca la curse, asupra tuturor nedreptatilor⁷¹. Vînjoasa: excesul de forta ne împinge sa facem rau altora ⁷².

Iata cum era interpretata aceasta alegorie celebra, în care este înscrisa istoria greselii, caintei si iertarii. Ca o mica nestemata într-un sipet mare, asa apare ea în uriasul dis­curs al lui Phoinix. Gel putin rezuma de minune continutul lui. Mai mult decît toate predicile, el îl învata pe Ahile ca mînia celui jignit trebuie sa se stinga în fata umilei atitudini a rugatorilor.

Cealalta alegorie, cea a lui Charis, este echivalentul unui tratat despre recunostinta.

Scena se petrece în Olimp. Thetis vine sa ceara faura­rului divin arme pentru Ahile. Thetis cea cu suflet mare, providenta zeilor l-a salvat odinioara pe Hefaistos (cum l-a salvat si pe Zeus, pe vremea revoltei Olimpienilor, cum l-a salvat si pe Dionysos urmarit de Lycurg). Rusinata de a fi dat nastere unui schiop, Hera, mama nedemna, "mai grijulie de reputatia ei decît de progenitura ei" ⁷³, îsi az-vîrlise copilul. Cu tot corpul îndurerat de cadere, el a foet cules de Thetis si Eurinome, care l-au ascuns noua ani într-o grota, în mijlocul Oceanului⁷⁴.

Thetis a dat cel mai bun exemplu de bunatate, intere-sîndu-se de acest nenorocit, desi îi era strain, în ciuda fi­zicului sau dizgratios ⁷⁵.

Iat-o acum venind la usa datornicului sau, pentru a-i cere în schimb un serviciu. Va face caz de binefacerea sa de odinioara? Nu, Hefaistos însusi îi aminteste datoria lui. Thetis nu vorbeste: ea stie ca delicatetea i-o interzice, dupa regula atît de bine formulata de Demostene: "Socotesc ca cel obligat trebuie sa pastreze o amintire vesnica binefacerii primite, dar binefacatorul trebuie sa o uite de îndata" ⁷⁶.

Hefaistos este gata sa-si arate recunostinta: "îi sînt dator zeitei cu-pletele-frumoase si trebuie sa-i platesc pretul izbavirii" ⁷⁷. în timp ce-si rînduieste uneltele cu foalele, o

trimite pe Charis, sotia sa, sa o cinsteasca pe zeita cu "dar de ospetie".

Charis, adica Recunostinta personificata. Nu este o ale­gorie transparenta? Ea, Charis, este cea care a vazut-o apropiindu-se pe "zeita cu picioare de argint". si ea îi iese în prag pentru a o primi: ca si cum recunostinta lui Hefaistos îi venea în întîmpinare, pregatindu-se sa înapoieze binefa­cerea înainte de a i se cere ceva" ⁷⁸.

în cîntul XIV al Iliadei, apare o alta Gharis, o Gratie mai tînara, maritata cu Somnul. Acesta ne va antrena în stranii consideratii.

Hera, ne amintim, are nevoie de Somn pentru a-l adormi pe Zeus. Ea îi ofera, pentru a-l hotarî, un frumos scaun, cu sprijinitoare pantru picioare... Somnul însa nu se lasa convins: el care umbla mereu de colo-colo, n-are ce face cu fotolii! Acesta e bun pentru sora lui, Moartea! ⁷⁹ Hera îi propune atunci "una dintre tinerele Charites": "îti voi darui o tînara Gratie, care se va numi de-acum înainte, frumoasa ta sotie". Ce se ascunde aici? Este foarte simplu: Hera îi va înapoia binefacerea, ii va rasplati "gratia" printr-o "gratie" posterioara, deci mai tînara ⁸⁰. Aceasta sotie alego­rica se va numi Pasitheea (versul 269 foarte suspect): caci recunostinta trebuie sa "alerge pretutindeni" si sa nu se ascunda niciodata. . .⁸⁰** Iar aceasta casatorie a Somnului cu Recunostinta nu este lipsita de sens: nu trebuie sa uitam niciodata, nici chiar cînd dormim, binefacerile primite ⁸¹.

Acestea sînt consideratii demne de Chrysippos... si tocmai Chrysippos scrisese un tratat despre Gratii, în care le numeste "initiativele noastre binefacatoare si rasplata acestor binefaceri" ⁸². Seneca ⁸³ reproseaza acestui tratat ca trece pa lînga un subiect: Chrysippos se ocupa prea putin de datoriile de recunostinta si prea mult de "ineptiile" mito­logice. El gaseste ca numele mamei Gratiilor, Eurynome, este foarte bine ales: ea este de fapt marea impartitoare a binefacerilor, în consecinta ea are un "larg domeniu". Este de acelasi calibru, cum se vede, ca si etimologia Pa-sitheei ⁸⁴.

Daca am avea de ales un profesor de morala homerica, nu vom ezita, cred, între prea subtilul Chrysippos si ferme­catorul Plutarh: primul ne-ar plictisi repede, cel de-al doilea

se pricepe de minune sa descopere ciorchinele, cum spune el, sub ramuri si crengi...

Scotocind în Eustathius, acest imens talcioc, ni se în-timpla sa punem mîna pe cîte o piesa curioasa. Eustathius ne raporteaza, în legatura cu fabula lui Proteu, o alegorie morala ⁸⁵ care unui modern, desigur, nu i-ar trece prin minte: "unii" antici, carora el nu le da numele, s-au gîndit însa la ea.

Proteu, care nu-si dezvaluie secretele lui Menelau decît dupa nenumarate încercari de a-i scapa, care îmbraca for­mele cele mai stranii înainte de a se da batut, este imaginea precautiilor pe care trebuie sa si le ia prietenia înainte de se ofera, imaginea "încercarilor" pe care le trebuie sa impuna celui care o cauta. Daca Menelau l-ar fi "încercat" pe fru­mosul Paris înainte de a-l primi sub acoperisul sau, asa cum îl încearca Proteu pe el însusi, razboiul Troiei nu ar fi avut loc. De altfel, o prietenie care se ofera oricui nu este o ade­varata prietenie. Iar Platon, spune anecdota, primit într-o zi de o gazda cu mari manifestatii de bucurie, a fugit din casa acestuia cînd l-a vazut dînd aceleasi semne de tandrete tuturor celor care intrau. Prietenia nu trebuie sa se prosti­tueze. Homer vorbeste de unul dintre eroii sai care primea în casa pe toti cei care treceau pe drum: lucru care nu l-a ferit de moarte, adauga el, sub zidurile Troiei.

Se prezinta cîte unul, cerîndu-ti prietenia. Dar poate este un dusman, sau un lingusitor, sau un parazit, doar daca nu ai de-a face cu un glumet. Trebuie încercat. Cum? Luati exemplul lui Proteu.

El se transforma in apa curgatoare ⁸⁶: procedati la fel cu canditadul la prietenie, alunecati-i printre degete, prefa-ceti-va ca dispareti. Proteu se schimba în flacara: preface-ti-va ca va aprindeti, mimati o violenta mînie. Proteu de­vine apoi dragon: sentimentele voastre sa simuleze undui­rile suple ale sarpelui care se încolaceste. In sfîrsit, Proteu apare sub chipul unei fiare: aratati-va brusc, salbatic, în-spaimîntator.

Daca prietenul rezista la toata magia aceasta, "daca se tine tare fara sa slabeasca si revine mai tare la atac" ⁸⁷, este un adevarat si excelent prieten: dupa ce a fost supus acestei lungi încercari, reluati-va personalitatea, mereu ca Proteu si dati-i bucuros, deschis, inima ⁸⁸.

Pentru Oemens din Alexandria, care pare sa rezume _un comentator homeric si procedeaza prin aluzii, Proteu simbolizeaza degradarea crescînda a omului care se lasa prada pasiunilor si este condus de cea mai de jos parte a sufletului, epithymia: mai exact, metamorfozele lui Proteu sînt diversele aspecte, din ce în ce mai grosolane, pe care le ia epithymia.

Proteu devine mai întîi leu cu coama frumoasa: el mai pastreaza, cu coama, un rest de noblete. Apoi devine dragon, pantera, porc urias: viciile îl coboara în rîndul animalelor. Se transforma in apa curgatoare: luat de firul pasiunilor, înecat în vîrtejul placerilor. Devine în sfîrsit arbore: frumu­setea sa se vestejeste, ca o frunza moarta, ea este luata de suflul furios al furtunilor dragostei⁸⁹.

Trebuie sa regretam prea mult pierderea tuturor trata­telor antice care esafodau pe poemele homerice o arta de a trai? Nu credem: autori ca Plutarh sau Athenaios trebuie ca au cules si transmis esentialul ⁹°. De pilda, sfaturile pentru buna întrebuintare a vinului pe care Plutarh le scoate din Homer pot foarte bine proveni - direct sau indirect din cartea lui Antisthenes Despre Ciclop sau betia ⁹¹.

Democrit, Antisthenes, Zenon si ceilalti nu ne-ar fi dat, daca timpul i-ar fi crutat, o morala homerica mai complexa sau mai profunda. Se poate presupune ca lectiile care au supravietuit erau cele mai frapante. Ele se reduceau la ci-teva idei clare si simple, însa tocmai acestea erau îndragite de spiritul grec⁹².