RELATIILE ROMANIEI CU SUD-ESTUL EUROPEAN INTRE ANII 1907-1912

RELAŢIILE ROMÂNIEI CU SUD-ESTUL EUROPEAN ÎNTRE ANII

Contextul sud-est european la începutul secolului XX

Perioada care se întinde de la rascoala antiotomana a populatiilor din Bosnia si Hertegovina pâna la sfârsitul primei conflagratii mondiale a însemnat o etapa deosebit de importanta, dinamica si plina de înfaptuiri în istoria tuturor popoarelor din sud-estul Europei. Ea a marcat nu numai înfaptuirea, în conditii specifice pentru fiecare natiune în parte, a unor însemnati pasi pe calea unei modernizari si "europenizari" ce a cuprins toate elementele sistemului social-politic, si mai cu seama, a finalizat împlinirea unor idealuri, încununând eforturi de lunga durata prin trecerea la un nou cadru politico-statal de existenta. Timp de veacuri popoarele din zona fusesera lipsite de o viata statala proprie, fiind încadrate în diferitele forme imperiale ce au existat în zona. Cu exceptia Greciei, constituita ca stat independent pe o parte a teritoriului national în anii toate celelalte popoare din zona sud-estului european (chiar si o parte a grecitatii) se aflau spre sfârsitul veacului sub dominatia otomana sau habsburgica ce-si exercitau impactul în forme variate, direct sau prin intermediul unor forme de autonomii nationale, asa cum a fost, de exemplu, cazul Serbiei, Muntenegrului sau Ţarilor Române înainte de

în decurs de câteva decenii, mai cu seama la începutul secolului XX, în zona au aparut o serie de state suverane care au înglobat treptat pe toti conationalii lor, desavârsindu-se astfel unificari statale si conturându-se o noua harta politica, existenta apoi pe parcursul multor decenii a veacului nostru, pâna la modificarile aduse de recenta destramare a Iugoslaviei, aparuta în Acest proces de afirmare a statelor nationale din zona s-a petrecut atunci în conditiile în care Imperiul otoman disparea de pe scena europeana, monarhia seculara a Habsburgilor era rasturnata, pierind si ea, iar înspre rasarit, Rusia imperiala intra într-un proces de criza ce a facut-o, pentru o vreme, sa renunte la implicarea ei directa într-un spatiu în care fusese multa vreme un element determinant.

în ultimele decenii ale secolului trecut si la începutul veacului nostru, Balcanii au fost socotiti "butoi cu pulbere", metafora ce nu pare a fi excesiva daca se tine cont de faptul ca în aceasta perioada în zona au fost nu mai putin de opt razboaie declarate, în care au fost implicate atât doua sau mai multe state sau formatiuni politice din zona, cât si puteri din afara acestui spatiu. întreaga evolutie a zonei alcatuia în fapt o etapa finala a ceea ce cancelariile mai întâi, istoriografia dupa aceea, au început sa numeasca "problema orientala" sau problema "bolnavului" si apoi a "muribundului Europei", definind Imperiul otoman, care a sucombat în Europa în timpul si datorita razboaielor balcanice, peste putini ani destramându-se si întinsele stapâniri ale Constantinopolului de pe continentul asiatic.

Problema orientala, aparuta de mai multe veacuri, cuprindea doua aspecte majore, complementare si ca atare interconditionându-se tot timpul. Pe de o parte, problema orientala însemna calea si modalitatile de împlinire ale unor aspiratii si apoi ale unor programe nationale, obiective legitime, juste ale mozaicului de popoare ce alcatuiau aceasta zona si-si doreau, actionând totodata, eliberare, independenta si unitate nationala, conditie si premisa a progresului lor în consens cu dezvoltarea restului continentului. Pe de alta parte, aceasta însemna actiunea Marilor Puteri. Imperiul otoman, anacronic, un mozaic multinational, a facut multa vreme eforturi de a-si mentine, pe cât posibil, existenta si integritatea, în timp ce Marile Puteri din concertul european s-au interesat de ceea ce considerau a fi mostenirea otomana, militând pentru obiective proprii, constând în fapt în dorinta de a trece sub controlul lor, în diverse forme, aceasta zona.

Aspectele teritorial politice, ca si cele nationale erau strâns împletite cu altele, de natura socio-economica. în buna masura, declinul si apoi prabusirea Imperiului otoman s-a datorat unei politici de perpetuare a vechilor raporturi de natura feudala, medievala, incapacitatii de a face o trecere necesara, coerenta si ampla spre noile forme de viata, tinând de stadiul capitalist aunei economii de piata generalizate în cea mai mare parte a Europei. în acest mod, dincolo de implicatiile procesului de formare al unitatilor nationale ce facuse ca secolul al XEX-lea sa fie denumit si "secolul nationalitatilor", în sud-estul european lichidarea a ceea ce mai ramasese din stapânirea otomana, înfaptuita în principal între anii pe calea armata, s-a impus si ca o lichidare a vechilor raporturi sociale, cu toate formele ce împiedecau alinierea la realitatile de viata specifice veacului XX.

Profundele framântari din zona sud-estului european au fost legate direct nu numai de ansamblul problemelor interne generate de lunga decadere si agonie a statului sultanilor, ci si de faptul ca soarta si succesiunea sa a devenit treptat "o grija" si deci a preocupare primordiala pentru Marile Puteri. Aceasta bogata regiune prezenta un interes deosebit pentru tarile dezvoltate, devenite mari puteri imperialiste, atât datorita potentialului economic si uman, cât si datorita faptului ca prin pozitia sa avea o mare importanta strategica pe liniile ce legau Europa occidentala de teritoriile dinspre rasarit de pe întregul continent asiatic. La deja, un avizat diplomat, lordul Derby, marturisea: "Adevarata problema nu este soarta Turciei europene, ci de a sti cine va controla strâmtoarea Dardanelelor".

în buna masura, întreaga situatie în zona, la începutul secolului XX, atât în ceea ce priveste popoarele ce traiau acolo, cât si Marile Puteri, statea sub semnul evenimentelor petrecute pe câmpul de lupta sau la masa tratativelor, secrete sau nu, din anii Atunci se ajunsese la noi forme politice de viata. Pe o parte a teritoriilor lor etnice au fost recunoscute ca independente România, Serbia si Muntenegru. S-a creat un stat nou cu un regim de larga autonomie: Bulgaria. A aparut, rod al jocului de interese, o zona organizata distinct, cu denumirea de Bosnia-Hertegovina, constructie în buna masura artificiala, fara baze etnice unitare si cu hotare trasate în functie de interesele Puterilor. Problema Bosniei-Hertegovinei urma a fi timp de decenii "cosmarul" cancelariilor europene, având între altele un rol deloc neglijabil în evenimentele ce au dus la prima conflagratie mondiala. Congresul de la Berlin, opera Marilor Puteri, tinuse cont prea putin de interesele si aspiratiile popoarelor din zona si lasase nerezolvate importante probleme tinând de situatia Bulgariei, chestiunile macedoneana si albaneza, hotarele de nord ale Greciei, problema granitei dobrogene, soarta însasi a teritoriilor ce mai ramasesera înca sub deplina, nestirbita stapânire otomana. Congresul de la Berlin fusese, de altfel, precedat si în buna masura determinat de episodul diplomatic de la San Stefano, când Rusia, considerându-se foarte aproape de atingerea unora dintre primordialele ei teluri expansioniste, crease o asa-numita Bulgarie, anexa a sa, care se întindea mult peste granitele etnice ale poporului bulgar. Disparuta la Berlin, "Bulgaria de la San Stefano" a ramas visul cercurilor dominante din Bulgaria multe decenii dupa aceea, a atâtat sovinismul si tendintele de cucerire, a exercitat influenta în rândurile multor generatii. Dupa împlinirea unor necesare si drepte aspiratii nationale,

precum unirea principatului Bulgariei cu Rumelia Orientala în si proclamarea independentei absolute în anul cercurile conduca­toare bulgare au pus pe prim plan înfaptuirea "Bulgariei de la San Stefano" si, mai mult chiar, încorporarea a ceea ce considerau a fi patrimoniu istoric bulgar: Macedonia, Tracia, Dobrogea. Acest obiec­tiv a jucat apoi un rol deosebit în politica externa a statului de peste Dunare, antrenându-1 în aventura celui de-al doilea razboi balcanic, ca si în primul razboi mondial, ambele actiuni soldându-se cu un dezastru national, dupa aprecierea chiar a propriilor politicieni si istorici.

Regimul stabilit la Berlin în a început sa se modifice dupa anul pe fundalul atât al realitatilor nationale din zona, cât si al restructurarii de forte si aliante politico-militare din rândurile Marilor Puteri. Toate acestea erau strâns legate între ele. Astfel scadenta otomana a fost multa vreme amânata, rivalitatea Marilor Puteri prelungind existenta Turciei sultanilor, iar popoarele din zona nu au fost capabile sa se elibereze. Au continuat sa se manifeste multe din trasaturile mai vechi ale problemei orientale, ce poate fi definita ca "o problema de mostenire pusa de decaderea Imperiului otoman care nu a putut fi rezolvata prin procedeul compensatiilor din cauza imposibilitatii de a se stabili parti echivalente între pretendentii la mostenire. Toate planurile de împartire ale Imperiului otoman au esuat fiindca nici Austria, nici Franta, nici Anglia nu au voit sa cedeze Rusiei strâmtorile si Constantinopolul, de posesiunea carora legau ideea unei hegemonii mondiale si din care tarul facuse principalul obiectiv al luptei sale antiotomane". Desigur ca aici trebuie adaugate si aspiratiile, de aceasta data perfect legitime, ale diferitelor popoare din zona de a-si crea sau desavârsi libertatea nationala, ele fiind de altfel cele mai îndreptatite si, în ultima instanta, singurele mosteni­toare istorice ale anacronicului imperiu. Reaparând mereu, aceasta problema era vesnic discutata, nu o data escamotata, dar niciodata rezolvata. Ramâneau de asemenea valabile unele din starile de lucruri evidentiate si în ajunul marii crize din anii respectiv conflictul adeseori antagonic dintre aspiratiile popoarelor din zona si interesele Marilor Puteri. Se mentinea la începutul veacului nostru rivalitatea dintre planurile tariste de expansiune spre Constantinopol si cele ale blocului Triplicei, respectiv "Drang nach Osten" german, cu varianta sa ,Drang nach Suden" a cercurilor vieneze.

Pentru Rusia, o linie politica a avut o continuitate neîntrerupta de la Petru cel Mare si pâna la Stalin: expansiunea în sud-estul european si spre spatiul mediteranean, stapânirea asupra Constan-

tinopolului fiind considerata ca un prim pas în stabilirea hegemoniei asupre Europei. Tendintele expansioniste ale Rusiei în aceasta zona, contravenind intereselor celor ce locuiau acolo, au prilejuit momente de criza ce s-au constituit nu o data ca preludii ale conflagratiei mondiale.

Se creasera treptat, în cursul veacului al XEX-lea, anumite decalaje în spatiul european în ceea ce priveste situatia popoarelor. Pâna la se desavârsisera unitatile nationale la germani si italieni. De la Viena înspre sud si rasarit se anuntau abia de atunci în colo succese într-un proces revolutionar si national ce avea sa cuprinda sud-estul european si sa se propage apoi mai departe, în continentul asiatic. în fond, se ajunsese la o etapa istorica în care nazuintele de unitate nationala se maturizasera, când natiunile asuprite din Imperiul otoman, ca de altfel si cele din imperiile stapânite de Habsburgi si Romanovi, nu mai puteau si nu mai vroiau a trai ca înainte.

Imperiul Otoman la începutul secolului XX

La începutul veacului nostru, imperiul sultanilor era doar umbra marii puteri de odinioara ce se întindea pe trei continente, amenintând existenta si independenta vecinilor sai. De la aparitia sa, a fost un stat militar feudal; dezvoltatei întarit prin razboaie, el nu s-a putut mentine decât prin forta puterii. în epoca cuceririi, clasa conducatoare otomana socotea ca razboiul mai precis prada constituia izvorul principal de îmbogatire^ în timp ce stoarcerea supusilor se situa pe un plan secundar. încetarea razboaielor de cucerire si, începând cu asediul Vienei din restrângerea continua a granitelor, nu numai pe continentul european, a rasturnat raportul dintre cele doua surse de venit. Clasa conducatoare se va limita treptat doar la obtinerea unor profituri cât mai mari de pe urma conglomeratului de popoare asuprite din interiorul imperiului, fiscalitatea si abuzurile lovind mai cu seama taranimea ce reprezenta majoritatea covârsitoare a locuitorilor. Caracterizat prin stagnare si imobilism istoric, Imperiul otoman nu a putut sa evolueze concomitent si la fel cu celelalte state europene. Treptat a devenit un organism înapoiat si plin de contradictii din ce în ce mai acute. Mozaicul de popoare ce erau diferite, adeseori fundamental, prin elemente de civilizatie, religie, stare materiala începea din ce în ce mai mult sa devina constient de adevaratele sale rosturi de natura nationala. Imperiul otoman facea fata din ce în ce mai putin miscarilor de eliberare a popoarelor pe care le cucerisera si le stapânisera, "veritabil turn Babei care nu cimenta nici o legatura etnica, istorica sau religioasa. Imperiul otoman era condamnat sa

dispara în ziua în care puterea sa militara va decadea si când lumea va proclama ca numai ideea de natiune face sa traiasca un stat".

Dupa sub impactul unor factori istorici diversi, de ordin intern sau extern, economia statului otoman ramânea înapoiata fara a se face simtite, practic, sensibil, înnoirile epocii. în principalele zone, respectiv Turcia europeana si Anatolia, sectorul agricol ramânea predominant. Lucrarea pamântului se facea însa cu mijloace înapoiate, unelte rudimentare, iar relatiile noi, de tip capitalist, patrunsesera cu totul sporadic în acest sector. Unele îmbunatatiri s-au constatat în ceea ce priveste legumicultura, productia de citrice sau tutun, cultivarea unor plante tehnice. Analiza schimburilor comerciale dintre România si Turcia este interesanta, desi nici România nu era atunci la nivelul mondial în ceea ce priveste structurile economice. Astfel Turcia exporta tutun, untdelemn, lamâi, portocale, legume proaspete, bumbac brut, peste. Importa faina de grâu, orz, brânzeturi, unt, vinuri, berbeci, oi, capre, lemn de constructii, mobila, petrol, mai cu seama benzina. Industria s-a dezvoltat extrem de lent, într-o dispunere teritoriala extrem de disparata si mai cu seama în ramuri prelucratoare de materii prime, mai ales agricole. A cunoscut un anume avânt industria extractiva. Structura si nivelul economiei otomane au fost direct influentate de raporturile economice si politica în acest domeniu a Marilor Puteri. Imperiul otoman era un debuseu pentru Marile Puteri, aducând acestora importante venituri. Sub o forma sau alta, toate sectoarele economice importante se aflau sub controlul capitalului strain, ceea ce determina politica de investitii si de dezvoltare. în Turcia, lipsita de capitaluri proprii si îndatorata strainatatii, existau numeroase întreprinderi straine ce dobândisera însemnate monopoluri în unele domenii de mare însemnatate, rentabile în acelasi timp, precum exploatarea bogatiilor subsolului, întreprinderi comunale, constructii si exploatari portuare, reteaua feroviara etc.

An de an erau contractate noi împrumuturi externe, amplificând continuu datoria externa si facând ca bancile straine sa decida în plan economic, cu toate implicatiile politice ce decurgeau. înca din se declarase falimentul statului otoman, stabilindu-se asa numita "datorie otomana". Prin decretul din Muharrem din ianuarie s-a înfiintat "Administratia datoriei publice otomane". Controlul strain asupra celor mai importante surse de venit ale statului otoman se exercita prin Banca nationala otomana, care în fapt era o societate anonima cu capital exclusiv strain. De altfel, în principalele institutii financiare si economice functionarii erau cu precadere straini. Dezvoltarea economica a autohtonilor era stânjenita de multi factori.

Dincolo de inexistenta unei politici economice proprii, o serie de realitati, unele având radacini istorice (regimul capitulatiilor), frânau propria dezvoltare a Imperiului otoman, care în fond ar fi fost una a diferitelor popoare ce compuneau acest stat multinational. Lipsa unui sistem vamal protectionist, realitatile fiind chiar opuse din acest punct de vedere, lipsa impozitului pe venit pentru întreprinderile straine în timp ce cele turcesti erau supuse unor obligatii directe siindirecte, ca si abuzurile, închideau posibilitati reale de redresare. în acest stat, fiecare mare putere îsi avea concesiunile si monopolurile sale, controlorii sai. Strainii creau, controlau si exploatau banci si întreprinderi industriale de tot felul, statul otoman constituindu-se într-un avantajos teritoriu pentru investitii, deci export de capital. în primele decenii ale veacului a crescut cuantumul capitalurilor investite de toate Marile Puteri si beneficiile acestora, dar nu si foloasele realizate de stat si locuitorii imperiului. în capitalurile franceze investite în statul otoman atingeau cifra de mld. franci aur, suma ridicându-se la mld. în Franta avea concesiunea regiei tutunului, dobândise dreptul la exploatarea instalatiilor portuare din Smirna si Salonic, a minelor de la Heurlea, a cailor ferate Jaffa-Ierusalim, Damasc-Brussa, Salonic-Istambul. Englezii aveau pozitii preponderente în Banca otomana si dobândisera monopolul exploatarii petrolului în regiunea Mossul. Tot mai puternica era patrunderea economica a Germaniei, caruia i se alaturau Rusia, Italia. Cea mai mare parte a veniturilor luau drumul strainatatii neexistând fonduri suficiente pentru întretinerea aparatului de stat, de altfel hipertrofiat, a armatei si flotei, pentru investitii de natura economica sau sociala.

Fenomene negative coexistau totusi cu altele înnoitoare, manifestându-se totusi deosebiri sensibile între diferitele regiuni. în contextul schimbarilor prin care trecea economia mondiala, teritoriul imperiului nu a putut ramâne complet pe dinafara, existând anumite progrese în comert, investitii, în economie în general, ca urmare a unei implantari timide, neomogene, cu trasaturi specifice a relatiilor de tip european. Aceste înnoiri generau si noi realitati sociale. Se crease o burghezie care ea însasi era neomogena, turca pe de o parte, apartinând diferitelor natiuni pe de alta parte. Pe ansamblu, aceasta burghezie, marginalizata de concurenta straina, dar si de administratie, a cautat, într-un fel sau altul, sa promoveze idei liberale, sa reformeze structuri ale statului, sa se situeze în fruntea luptei nationale în cazul popoarelor asuprite. O serie de elemente ale ei îsi facusera sau îsi desavârsisera educatia în Occident, cunoscusera mai bine ideile, spiritul epocii, constientizasera înapoierea multilaterala a tarii lor.

N-au lipsit nici conflicte sociale ce, nu o data, se împleteau foarte strâns cu cele de ordin national, confundându-se de multe ori. De exemplu, în întinse regiuni sud-est europeene marii proprietari funciari erau de alta origine etnica decât taranii (albanezi, macedoneni, sârbi, greci) care le lucrau pamânturile. Ca si în cazul românesc al teritoriilor de dincolo de Carpati, împletirea strânsa a socialului si nationalului genera o situatie conflictuala a carei rezolvare finala nu putea fi decât înlaturarea unui sistem anacronic.

Sultanul Abdul Hamid II (1876-1909) a continuat aceeasi politica autoritara a vremurilor de dinainte, devenind un simbol de despotism sângeros. Desi tratatul de la Berlin prevazuse introducerea de reforme pentru modernizarea statului si usurarea situatiei populatiei, nu s-a întreprins nimic, sub privirile, multa vreme nepa-satoare din acest punct de vedere, al acelorasi Mari Puteri ce semnasera tratatul. Administratia otomana se caracteriza prin regim corupt, favoritism, cheltuieli nesabuite, asasinate, incitarea disensiunilor interetnice, dezinteres pentru problemele fundamentale ale statului.

Au aparut însa si semne înnoitoare, desi înca de mica amploare, în anul la Constantinopol a fost creat partidul "Uniune si progres", care a grupat treptat pe toti cei nemultumiti de sistemul de guvernare si hotarâti sa introduca schimbari structurale pentru a salva Turcia de la dezmembrare si a o transforma într-un stat constitutional. Aceasta organizatie s-a remarcat de la început printr-un caracter eterogen, ceea ce i-a minat eficienta. La începutul veacului nostru existau mai multe curente în ceea ce priveste modalitatile practice de redresare si orientarea politica viitoare, conturându-se astfel si gruparile politice ce s-au înfruntat în perioada ce a urmat revolutiei din (de exemplu, gruparea condusa de Enver si Gemal, cea în fruntea careia va ajunge Mustafa Kemal, altele, compuse din reprezentanti ai populatiilor neturce ce s-au detasat în final, precum românul N. Batzaria, fost fruntas de seama în partidul "Uniune si progres", în parlamentul si guvernul turc). S-a produs astfel o actiune simultana, o vreme chiar înca nedelimitata, atât a celor ce erau denumiti tot mai mult "Junii turci", cât si a miscarilor nationale de eliberare.

La începutul veacului, partidul "Uniune si progres" si-a inten­sificat activitatea, în forme ilegale, punând o vreme accent pe factorul militar si pe organizarea unor revolte în unitati militare, mai întâi în regiuni orientale, precum Erzerum, Samsun, Damasc. Trimiterea unor unitati pentru a reprima populatia rasculata din Macedonia a oferit ocazia declansarii, la iulie la Resno, sub conducerea tinerilor

ofiteri Enver si Niazim, a ceea ce avea sa devina revolutia Junilor Turci. Rascoala declansata în Macedonia a cuprins repede întregul imperiu, silindu-1 pe sultan sa cedeze, trecându-se la un regim constitutional si profilându-se o ameliorare generala, pe toate planurile. N. Iorga scotea în evidenta ca aceasta revolutie "venea sa împlineasca fara nici o partinire opera civilizatiei, proclamând principiile revolutiei franceze". Mai consemna în epoca, în legatura cu revolutia Junilor Turci si atitudinea acestora fata de problema natio­nala: "Declarau ca asa-numita Macedonie este o mostenire parinteasca, inalienabila de imperiu si ca luptatorii crestini dintre care multi se unira cu ostile libertatii si venisera cu ele la Constantinopol, participând la luptele contra reactiunii, n-au decât sa paraseasca pusca si hangerul pentru ca sa apere pe cale constitutionala dorintele locale, caci de dorinti nationale nu mai putea fi vorba o data ce toti erau cetateni, iar puterile nu mai aveau ce cauta acum pe un teritoriu unde poporul otoman venea sa îndeplineasca fara nici un fel de partinire opera civilizatiei".

La începutul evenimentelor a existat o unitate de vederi si de actiune a turcilor si neturcilor, antrenati în miscare, remarcându-se, de exemplu, participarea albanezilor, arabilor si a românilor din Peninsula Balcanica. în decembrie se întrunea parlamentul în care erau reprezentate majoritatea popoarelor din imperiu (inclusiv români) si care trebuia sa înlocuiasca definitiv regimul autocrat cu altul, burghez si liberal. Noul guvern ce s-a format în Turcia nu a înfaptuit reformele promise. A început o perioada de anarhie în care se înfruntau un éventai larg de grupari si ideologii, de la adeptii sultanului si a vechii ordini, pâna la nationalisti extremi ce doreau "otomanizare" si "panturcism". Preluarea puterii în totalitate de Junii turci în aprilie nu a linistit situatia. Politica interna a atins doar unele domenii ale vietii politice si ale structurilor statale, nu elementele de baza ce generasera criza imperiului, pe care nu aveau cum s-o înlature. Totodata, cea mai mare parte a noilor conducatori otomani dadeau dovada de neîntelegere, adeseori de ostilitate si sovinism, în atitudinea fata de multele elemente etnice ce compuneau imperiul. Dorind pentru ei libertati politice, ignorau sau se împotriveau unor aspiratii legitime de natura nationala, carora nu le-au raspuns favorabil. Atitudinea politica era daunatoare soartei statului pe care vroiau sa-1 salveze si pentru ca populatiile neturce alcatuiau majoritatea si nu^ putini erau cei care doreau sa-si rupa soarta lor de Constantinopol. în aceste împrejurari, domolite pentru scurta vreme, miscarile nationale sau redeclansat cu si mai mare intensitate.

S-au produs unele modificari si în raporturile cu lumea înconjuratoare. Marile Puteri au urmarit cu grija evolutia eveni­mentelor, fie pentru a-si mentine pozitiile, fie pentru a le folosi în propriile scopuri, existând totodata si grija fata de eventualele urmari ale unor complicatii din zona. Treptat s-a impus pe plan intern în Turcia o grupare politica în frunte cu Enver, ambitios, dar lipsit în buna parte din calitatile necesare unui conducator. Astfel, Constantinopolul s-a orientat tot mai mult politic, dar si economic, si militar, spre Berlin. Germaniei i-au fost acordate noi concesiuni. în generalul german von der Golz a fost numit, cu puteri discretionare, în fruntea armatei otomane. O grupare politicafiloen-gleza existenta a fost treptat marginalizata si apoi anihilata. începea astfel treptata încadrare a Turciei în sistemul politic si militar controlat de Berlin, proces care a dus Turcia în tabara Centralilor la începutul primului razboi mondial.

Intern si extern, situatia Imperiului otoman s-a complicat îndeo­sebi în toamna anului Instaurându-si propria lor dominatie în Africa de Nord, occidentalii ocupasera rând pe rând parti dintr-o stapânire otomana ce odinioara, direct sau indirect, se întinsese înspre Oceanul Atlantic.

Sprijinita de alte capitale europene si considerându-se "nedrep­tatita", la septembrie Italia a înaintat un ultimatum prin care cerea Tripolitania si Cirenaica (actuala Libie). Italia luase în consideratie slabiciunea si anarhia otomana, si mai ales situatia dezastruoasa a armatei. La refuzul Turciei, a început un razboi care a durat circa un an. Fortele armatei italiene au început sa ocupe teritoriul nord-african, insulele Dodecanez, au bombardat porturile turcesti, au încercat sa forteze intrarea în strâmtoarea Dardanele. Acolo au întâmpinat o riposta neasteptata ce le-a complicat si le-a întârziat realizarea planurilor, provocând totodata interventii în cancelarii ce au cautat, fara succes sa mijloceasca încheierea pacii. Razboiul italo-turc a fost în fapt un razboi între doua state de tendinta imperialista, unul în declin, altul în ascensiune, neavând nici un fel de îndreptatire. Desfasurarea razboiului a avut multiple repercursiuni interne, solicitând la maxim subredul edificiu otoman, i-a grabit dezagregarea, în iunie o lovitura de stat, ca urmare a crizei politice interne, înlatura temporar guvernarea Junilor turci, aducând în fruntea statului o grupare mai moderata si cu oarecari înclinatii anglofile. Cheltuielile cauzate de razboi au potentat mai vechile nemultumiri, amplificându-se actiunile anticonstantinopolitane (de exemplu, în tinuturile albaneze

actiunile armate ale populatiei tindeau a se împreuna într-o rascoala armata generalizata). Totodata, de greutatile prin care trecea Imperiul otoman au profitât statele balcanice, alcatuindu-si alianta si declansând apoi lupta lor. De altfel tocmai evenimentele balcanice, iminenta unui nou razboi cu care urma a se confrunta, a si determinat Turcia sa puna capat razboiului cu Italia, prin încheierea pacii de la Ouchy (Laussanne), la octombrie prin care era recunoscuta pierderea Tripolitaniei, Cirenaicei si Dodecanezului în favoarea Italiei.

Statele nationale din Peninsula Balcanica la începutul secolului XX (Bulgaria, Grecia, Serbia, Muntenegru)

în Evul Mediu, ca urmare a expansiunii otomane, disparuse în întregime viata statala de sine statatoare a popoarelor de dincolo de Dunare. Modernitatea, resimtita mai târziu în aceasta parte a Europei, a determinat si manifestarea unor natiuni închegate, cu constiinta proprie, ce si-au propus si au facut eforturi de creare a unor state nationale, uneori si prin restaurarea vechilor unitati statale, adaptate noilor conditii istorice. Acest proces al crearii de state nationale s-a desfasurat în forme specifice, în conditii istorice complexe, pe parcursul a aproximativ un veac, de la revolutia greaca pâna la sfârsitul primului razboi mondial.

La începutul secolului XX, cele patru state nationale inde­pendente: Grecia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, existente la sud de Dunare, prezentau atât o serie de trasaturi comune, cât si diferentieri ce le dadeau fiecaruia o proprie fizionomie. O prima caracteristica generala a lor, ca de altfel si a României, situata în imediata lor vecinatate, era aceea ca nu cuprindeau în interiorul granitelor pe toti cei care apartineau aceluiasi neam, un numar însemnat de conationali ai lor, în unele cazuri peste jumatate din numarul total, se aflau înca sub dominatie straina, fie a Imperiului otoman, fie a celui habsburgic. Li se impunea asadar tuturor realizarea unitatii nationale, ceea ce însemna si eliberare si recurgerea pentru aceasta la toate mijloacele, inclusiv la forta armelor. Din punctul de vedere al realitatilor interne, aceste tari înregistrau o ramânere în urma în raport cu alte tari din Europa, una din explicatii constituind-o si multiseculara stapânire straina.

între aceste tari existau totusi destule diferente în planul vietii politice sau a celei materiale. De exemplu, între greci si muntenegreni sau chiar între sârbi si bulgari. Erau în general tari în care sectorul agricol si deci lumea rurala avea o pondere însemnata (Grecia se deosebea oarecum prin vocatia maritima si comerciala). în toate aceste

tari industria era înca într-o faza începatoare si era marcata, în bine si în rau, de prezenta economica a Marilor Puteri. N-au lipsit eforturi de reformare si modernizare, însa rezultatele, în mare masura, s-au lasat asteptate.

Bulgaria era, ca întindere, cel mai important stat balcanic (evident exceptând Turcia) si de asemenea, proportional, cuprindea cea mai mare parte a propriului popor în cadrul granitelor sale. Inexistenta timp de aproape patru veacuri, pâna la a unei proprii vieti statale impusese societatii bulgare mari eforturi dupa ce tratatul de la Berlin i-a creat o noua situatie. Autonomia fata de Poarta, stabilita atunci, a fost mai mult simbolica, pentru ca în profitându-se de framântarile revolutionare din Imperiul otoman, în coordonare cu Austro-Ungaria, Bulgaria sa-si proclame în mod unilateral indepen­denta. Asumarea de catre monarhul de atunci, Ferdinand, a titlului de tar cuprindea deja ideea unui program politic al expansionismului.

La începutul secolului XX, Bulgaria a realizat însemnate progrese, ducându-se între altele o înteleapta politica de investitii substantiale, precum si o politica vamala protectionista, initiata în anul Au aparut fabrici cu instalatii moderne si alte întreprinderi, fie cu capital strain, fie autohton. Au fost create banci si case de comert. S-au construit cai ferate si porturi. S-au introdus masini perfectionate, a început utilizarea energiei electrice. în erau întreprinderi industriale însemnate, comparativ cu în Capitalul global se dubla cam o data la doi ani, ajungând în la mil. leva. La aceasta a contribuit si o legislatie protectionista asemanatoare celei din România, poate mai stimulativa. Intre si în Bulgaria s-au construit aproape km cai ferate, în cadrul unei retele orientate mai mult spre sud, din considerente atât economice, cât si strategice. Astfel de progrese semnificative în raport cu situatia anterioara n-au modificat însa fundamental structura vietii economice, dominata de agricultura ca principala ramura a economiei. în agricultura predomina traditionalismul. Produsele agricole neprelucrate reprezentau peste valoric, din export. în cuantumul general a schimburilor externe, rezulta din comertul facut cu Germania si Austro-Ungaria. La începutul veacului tabloul era acela al unei societati masiv rurale în care predomina mica gospodarie (doar de proprietari posedau suprafete arabile de peste ha).

Politic, Bulgaria era un stat constitutional, un rol însemnat avându-1 parlamentul (Sobranie), respectiv diversele partide politice, de nuanta liberala sau conservatoare. între anii s-a aflat la

putere Partidul Popular Liberal, ce a urmarit, realizând partial, o apropiere de Puterile Centrale. între anii guvernarea a fost asigurata de Partidul Populist, condus de Ivan Ghesov, în coalitie cu Partidul Progresist Liberal, condus de Dragan Tancov. în conditiile precipitarii spre catastrofa, în iulie tarul Ferdinand a adus la conducere un guvern de coalitie, presedentia fiind încredintata lui V. Radoslavov, liderul Partidului Liberal.

Proclamarea solemna a independentei la septembrie la Târnovo, vechea capitala a statului medieval, a marcat fara îndoiala un moment de seama în dezvoltarea nationala a bulgarilor. Mai existau spre sud si sud-est o serie de bulgari ce traiau sub stapânire otomana, dorind sa se elibereze si sa intre într-o tara care atunci era superioara din multe puncte de vedere statului otoman. O data cu începutul veacului s-a facut tot mai simtita o orientare sovina si în fond imperialista. O numeroasa populatie ce locuia în jurul statului bulgar, în Tracia, în Macedonia si chiar în Dobrogea a fost prezentata a fi exclusiv sau majoritar bulgara, iar tinuturile respective ca facând parte din "patrimoniul national bulgar". Astfel, populatia din Macedonia a fost, în ceea ce-i priveste pe cei de origine slava, asimilata cu bulgarii, idee care a avut o destul de larga raspândire în cercurile politice si chiar în opinia publica europeana, influentând si atitudinea acesteia fata de Bulgaria. Propaganda si educatia cu accente tot mai sovine si nationaliste în interior, propagate printr-o vasta actiune multilaterala în cele mai diverse feluri (de exemplu, prin scoala si biserica), au fost dublate de atentate si actiuni teroriste, de activitatea cetelor înarmate (comitagii) si initierea de rascoale în exterior, mai cu seama în Macedonia, dar nu numai acolo. Dupa mai ales dupa urcarea pe tron a principelui Ferdinand în (când Carol I refuzase o unire personala sub sceptrul sau a celor doua state vecine), politica externa bulgara a oscilat între Rusia, pe de o parte, si Puterile Centrale, pe de alta parte, urmarindu-se fie o serie de avantaje, fie luându-se în considerate si opinia publica ce a fost acolo multa vreme puternic rusofila. In conditiile complexe ale conflictului balcanic, Bulgaria a optat irevocabil spre trecerea fara rezerve în blocul Puterilor Centrale, alaturi de care a ramas si în vremea primului razboi mondial.

Serbia, cu o populatie nu prea numeroasa si cu un relief nu prea darnic pentru oameni, avea structuri politice si economice destul de asemanatoare cu cele ale bulgarilor, evolutia lor fiind din multe puncte de vedere asemanatoare. Era o tara preponderent rurala, în care s-a mentinut un puternic traditionalism în lumea satelor.

Vremurile moderne, într-o anumita masura apropierea de Austro-Ungaria si Italia, au dus si acolo la progrese pe linia unei dezvoltari moderne. Sectorului agricol i s-a adaugat o incipienta activitate de prelucrare a produselor agricole si animaliere ce luau apoi, mai cu seama, drumul spre Austro-Ungaria. Au aparut si acolo societati pe actiuni si institutii bancare, majoritatea capitalului acestora provenind, în din Franta si Belgia. Pe baza unor mai vechi traditii, în Serbia specifica a fost extinderea cooperativelor agricole, mai ales cu atributii legate de credit.

în istoria Serbiei, lovitura de stat de la Belgrad din a marcat o cotitura, caci venirea noii dinastii, Caraghiorghevici, a legat definitiv soarta Serbiei de cea a Antantei. Explicatia majora este de gasit în existenta unei mari mase de sârbi ce se aflau atunci sub dominatia dublei monarhii. Situatia acestor sârbi prezinta mari asemanari, si chiar identitate, cu situatia românilor din dubla monarhie, existând astfel si aceleasi imperative istorice. în aceeasi ordine de idei, între Bucuresti si Belgrad existau însa si însemnate deosebiri. România, având în coasta sa rasariteana puternicul imperiu al tarilor, era nevoita sa fie prudenta si sa amâne rezolvarea situatiei românilor din Basarabia si chiar sa se teama de vecinul sau rasaritean. Serbia avea un numar însemnat de conationali în interiorul granitelor otomane. Slabiciunea tot mai marcata a Imperiului otoman a favorizat si chiar "a obligat" Belgradul în o directionare si spre sud a unei politici eliberatoare si unificatoare, aceasta fiind de altfel si încununata de succes în anii La aceasta a mai contribuit, la fel ca si pentru România, aprecierea corecta a sanselor unei confruntari directe singulare cu Austro-Ungaria. Regele Petru, sfatuit si sprijinit în special de Nicola Pasici, liderul partidului radical, dar si de o serie de oameni de cultura, între care si remarcabilii istorici S. Stanoevici si S. Novacovici, a promovat tot mai ferm o politica ce raspundea dorintelor si aspiratiilor conationalilor, atât în legatura cu imperiul vecin din nord, cât si cu cel din sud. Anexarea Bosniei si Hertegovinei în a întarit convingerea ca principala primejdie pentru însasi existenta statului sârb era Austro-Ungaria. Atunci Serbia s-a legat si mai strâns de Antanta, devenind într-un anumit fel principalul pion al politicii tariste în Balcani. Fiind singurul stat liber, chiar neîntregit teritorial, Serbia a constituit, în egala masura, un centru si un punct de atractie în lupta popoarelor iugoslave.

în provinciile locuite de iugoslavi, din cadrul dublei monarhii, au coexistat multa vreme mai multe orientari privind viitorul. Astfel, o orientare urmarea o ameliorare a situatiei nationale prin democra-

tizarea si chiar federalizarea dublei monarhii, apropiindu-se sau chiar îmbratisând ideile politice ale lui Aurel C. Popovici. Altii doreau renasterea pe alte baze a vechilor state existente înainte de pierderea independentei si intrarea sub stapânire maghiara, habsburgica, venetiana sau otomana (asa cum partial s-a si întâmplat în ultimii ani, dupa destramarea Iugoslaviei). în sfârsit, a existat un curent, devenit atunci preponderent, de unificare în jurul Serbiei (un fel de Piemont balcanic) si crearea în acest fel a unitatii iugoslave, ceea ce s-a si întâmplat în

In realizarea aspiratiilor sale spre sud, Serbia promovase si ea, nu atât de intens ca Bulgaria, o politica de trezire a constiintei nationale, prin aceleasi metode ale propagandei scolare, religioase, culturale, ca si a detasamentelor înarmate ("cetnicii") ce s-au rafuit nu o data sângeros, nu numai cu autoritatile turcesti, ci si cu detasamente similare ale bulgarilor sau grecilor, nu si în cazul românilor, care nu au avut asa ceva. Au existat unele tentative de apropiere a Serbiei de vecinii sai, respectiv de Bulgaria în primul rând, întrucât cu Muntenegru relatiile au fost în general bune, Belgradul exercitând la Cetinje un fel de tutela. O colaborare balcanica era conditionata în buna masura de un acord în chestiunea macedoneana, care devenise într-un fel expresia concentrata a problemei orientale, fiind considerata ca atare atât de Marile Puteri, cât si de statele balcanice. în sub tutela diplomatiei ruse, guvernele sârb si bulgar au încheiat o alianta prin care se obligau a-si coordona actiunile în politica lor balcanica si în propaganda nationala, culturala si religioasa în Turcia europeana. La acest acord a aderat si Muntenegru în acelasi an. Cu oarecari rezultate, alianta a functionat pâna la rascoala macedoneana din dupa care orientarile interne din fiecare tara, si mai ales interventia straina, au destramat-o. Rivalitatile sârbo-bulgare deveneau, la nivelul cercurilor conducatoare, tot mai accentuate, vina revenind mai cu seama, dar nu în exclusivitate, Sofiei. La jumatatea secolului al XIX-lea a aparut o idee care s-a mentinut chiar daca nu pe scara larga, mai ales în Serbia, dar si în alte state balcanice. Atunci a fost teoretizata si chiar s-a actionat pentru realizarea unei federalizari a popoarelor balcanice într-un singur stat. Solutia ca atare aparuse atunci ca o alternativa în împlinirea dezideratului esential, cel al libertatii nationale. Pe masura evolutiei, a consolidarii statelor din zona, aceasta idee a fost treptat abandonata, nemaifâcându-se încercari de transpunere în practica din partea unor cercuri politice implicate în guvernare. Aceasta idee însa, într-alt context, a fost preluata, cu virtutiile, dar si cu defectele ei, de catre miscarea socialista din zona,

fiind însusita apoi si de elementele conducatoare din cadrul Internationalei socialiste, dându-i-se si o corespunzatoare coloratura ideologica si fiind intens mediatizata mai ales în vremea conflictului balcanic, dar si dupa aceea, când a si devenit o lozinca a organismelor cominterniste de la Moscova sau din tarile zonei.

în ansamblul statelor balcanice, Muntenegru ocupa o pozitie aparte. Cu cei circa kmp, unde locuiau mai putin de de oameni, era cel mai mic stat din zona. Viata materiala era caracterizata de un traditionalism pregnant, în conditiile unui mediu putin favorabil, dominat de munte si padure, generând viata la limitele saraciei. Sistemul arhaic din lumea satelor era dublat de puternica amprenta a relatiilor tribale, dinastia Petrovici exercitând asupra structurilor traditionale un fel de absolutism sui generis patriarhal. înnoirile au fost cu totul nesemnificative, ca si prezenta straina dincolo de întâmplatoare calatorii de agrement sau din curiozitate. Putinele bunuri de export constituiau un monopol al Austro-Ungariei. Saracia populatiei a împins-o si acum, ca si mai înainte, spre emigrare în cautare de lucru, dar si spre antrenare în actiuni razboinice ce puteau aduce si ceva foloase materiale. în se convocase o adunare nationala^ s-a dat o constitutie, au aparut, formal, chiar si doua partide politice. In printul Nicolae s-a declarat rege. Toate acestea nu au schimbat, practic, nici existenta oamenilor, nici natura puterii depline a monarhului. La fel ca si alte state balcanice, Muntenegru^ facuse importante împrumuturi externe, sporindu-si datoria publica. în fapt, existenta statului muntenegrean, în ceea ce-i priveste institutiile, inclusiv armata si chiar monarhia, era asigurata de Rusia care contribuia anual cu sume reprezentând jumatate din buget, la care se adaugau diverse alte contributii si donatii ocazionale. Neavând prea multe de facut acasa, nelipsind nici o veche traditie din acest punct de vedere, muntenegrenii erau deosebit de activi în zonele înconjuratoare, oferind totodata adapost si sprijin militantilor cauzei nationale. O aceeasi situatie avea sa-i împinga înspre planuri de expansiune, cu precadere în zonele nord albaneze, dorind chiar sa-si mute capitala de la Cetinje la Shkodra, mai aproape de litoral. în mai multe rânduri fusese discutata problema unei uniuni, fie personala, fie statala cu Serbia, unde traia acelasi popor, separarea geografica prin teritorii încadrate în provincii austro-ungare sau otomane împiedecând contactele cu statul dinspre Dunare. Unei astfel de uniuni i se opunea si Austro-Ungaria, mai ales ca cneazul si apoi regele Nicolae se bucura de o însemnata popularitate si autoritate în rândurile iugoslavilor. Acelasi monarh avea legaturi strânse cu familii dom-

nitoare, si deci cu o serie de state europene. O fiica, Elena, era regina Italiei, alta, Zoita, era sotia regelui Petru al Georgiei, iar alte doua fete, Milita si Anastasia, erau casatorite cu fratii tarului Nicolae al II-lea, jucând un important rol politic la curtea de la Petersburg. Apropierea Muntenegrului de Rusia era fara rezerve (tarul Nicolae II avea sa declare public ca Muntenegru este "cel mai bun prieten pe care-1 are Rusia"). Astfel în epoca si Muntenegru era un pion de seama al Antantei în zona, nelipsind însa actiuni pe cont propriu, poate aventuroase si în dezacord cu alte interese, cum a fost de exemplu însasi declansarea de catre Muntenegru a primului razboi balcanic la octombrie

Grecia era între statele balcanice, nu numai cel mai vechi, ci si cel çare facuse cei mai însemnati pasi în evolutia sa materiala si spirituala, în viata Greciei activitatea industriala si comerciala absorbea un însemnat numar de oameni, în agricultura fiind ocupata doar din populatie. Grecia, la fel ca si România, avea un ritm relativ însemnat de crestere economica, dublat de existenta unei însemnate bogatii nationale asupra careia nu grevau datorii externe. Din cei circa mil. de greci ce locuiau în regiunile neeliberate sau în diaspora, multi aveau o situatie buna, daca nu înfloritoare, ei investind sau ajutând statul lor national, ceea ce a contribuit la bunastarea si întarirea acestuia. Acesta s-a exprimat si în importantele mijloace materiale aflate la dispozitia guvernului grec în perioada razboaielor balcanice.

La începutul secolului în viata politica greaca a început sa se impuna puternica personalitate a lui Elephterios Venizelos, exponent si conducator al actiunii de realizare a unitatii nationale. într-o situatie similara cu a României, viata politica greceasca a fost dominata de idealul liberarii de sub jugul otoman. Lupta aceasta s-a desfasurat pe doua directii, în interiorul Peninsulei Balcanice si înspre Creta si insulele egeene. Multa vreme problema cretana s-a aflat în prim planul actiunii nationale. Sprijinite în diverse forme de la Atena, acolo au avut loc mai multe rascoale, urmate de reprimari sângeroase. în anul a avut loc un razboi greco-turc fara învinsi si învingatori, dar autoritatile constantinopolitane au fost silite, si prin interventie europeana, sa acorde populatiei din Creta o larga autonomie, garantata si de prezenta de trupe straine, engleze, franceze si ruse. Profitându-se de evenimentele de la Constantinopol, în a fost proclamata unirea Cretei cu Grecia. Marile Puteri, adepte atunci în totalitate ale integritatii otomane, au împiedicat legitimarea acestui act. în paralel, la începutul veacului, atentia cercurilor responsabile din Atena a fost directionata tot mai mult înspre Epir, Tracia si Macedonia,

intensificându-se actiunile de propaganda, combinate cu altele armate, în care au fost implicati tot mai des ofiteri trimisi de la Atena, ce actionau cam prin aceleasi metode, si nu o data împotriva cetnicilor sârbi si comitagiilor bulgari. în unele cercuri de la Atena s-au facut simtite tot mai mult idei expansioniste tinând de ceea ce a intrat în istorie sub denumirea de "Marea idee", respectiv, daca nu refacerea partiala a Imperiului bizantin, cel putin încorporarea la Grecia nu numai a Macedoniei (considerata în totalitate, atunci si azi, patrimoniu national), ci si a Constantinopolului, strâmtorilor si a partilor apusene ale Asiei Mici. Orientarea politicii externe în Grecia s-a aflat într-o continua discutie, înfruntându-se doua curente. Astfel, regele Gheorghe si apoi urmasul sau Constantin, cumnat al împaratului Wilhelm II, împreuna cu o parte a clasei politice erau pentru o aliniere alaturi de Puterile Centrale, împotrivindu-se orientarii antantoflle a altei grupari politice, în continua crestere, sub egida premierului E. Venizelos. Aceasta situatie s-a manifestat, atât în timpul razboaielor balcanice, cât si în anii urmatori.

Probleme ale albanezilor si macedonenilor

în regiunile centrale si vestice ale Peninsulei Balcanice locuiau de veacuri doua popoare distincte: albanezii si macedonenii, situatia si perspectivele evolutiei lor ulterioare constituindu-se la începutul veacurilor printre cele mai complexe, controversate si însemnate probleme. Poate într-o masura mai mica decât la alte popoare, aceasta si datorita unor factori precum un relativ proces de musulmanizare si deci partiala asimilare, pozitii importante în ierarhia administrativa si militara a imperiului la toate nivelurile, pâna la rangul de mare vizir, traditionalismul unei societati cu trasaturi pregnant tribale din zonele muntoase etc, albanezii începusera a dobândi treptat si ei constiinta unei identitati proprii si începusera sa se manifeste în diverse moda­litati împotriva stapânirii otomane, pe aceleasi coordonate nationale ca si celelalte popoare balcanice. Imediat dupa razboiul de la Liga de la Prizren încercase, prin eforturi pe parcursul a trei ani, sa dobândeasca o autonomie statala, tentativa esuând între altele si datorita faptului ca atunci nici una din Marile Puteri, cu cuvânt hotarâtor în problemele balcanice, nu luase pozitie în favoarea albanezilor. în deceniile urmatoare, miscarea nationala, dublata si potentata de o miscare culturala, s-a remarcat din ce în ce mai amplu, în variate forme.

România a constituit, în epoca anterioara nasterii unui stat albanez, locul în care s-au pus bazele alfabetului, tiparului si presei, s-au constituit numeroase asociatii cu caracter cultural si politic, s-au pus chiar bazele structurale ale viitoarei statalitati albaneze. în zona carpato-dunareana traiau un numar important de intelectuali si întreprinzatori albanezi, în timp ce în patria lor, zona mai ales muntoasa, predomina, ca si în Muntenegru, mai cu seama un tip de economie naturala, bazat pe pastorit, folosirea produselor padurii, putina agricultura, mai ales legumicultura, stari de lucruri prea putin modificate de-a lungul veacurilor. în regiunile locuite de albanezi persistau într-o masura mai mare relatii de tip feudal, de stapânire si de exploatare a pamântului, obligatiilor fata de bey adaugându-li-se cele ale unei fiscalitati statale tot mai împovaratoare. Modernizarea economica, implementarea de relatii de tip burghez erau în tinuturile albaneze cu totul insignifiante (de exemplu, la existau doar mici fabrici, mai degraba mari ateliere, ce prelucrau produse vegetale, carora li se adaugau câteva mici întreprinderi franceze pentru exploatarea bitumului).

împrejurarile economice si politice, conditiile naturale chiar, au impus o imigrare tot mai însemnata, aceasta fiind considerata drept solutia pentru a scapa de saracia de acasa. în cazul albanezilor se poate vorbi de doua directionari ale emigratiei. Astfel se continua un proces ce începuse înca o data cu instaurarea stapânirii otomane, accen-tuându-se în veacurile XVIII si XIX, de treptata mutare înspre rasarit, într-o parte a vechii Serbii, în Macedonia, zone în care ponderea lor a devenit tot mai mare (de exemplu regiunea Cosovo unde în secolul XX reprezinta circa din populatie). în ultimii ani ai secolului trecut, în special dupa rascoalele albanezilor contra autoritatilor otomane au impus problema albaneza la nivel european, facând din ea si o preocupare a cancelariilor Marilor Puteri.

Pe plan diplomatic problema albaneza de la începutul secolului XX a fost folosita de Marile Puteri, fie ca mijloc de presiune politica asupra Turciei, fie în atingerea unor scopuri proprii (de exemplu, Austro-Ungaria dorea sa-si extinda, din Dalmatia înspre sud, cât mai mult autoritatea, iar Italia începea a face o constanta a politicii externe din alipirea tinuturilor albaneze, în special Vlora si Diirres). în paralel se manifestau înca de la începutul veacului si apoi în vremea razboaielor balcanice intentiile acaparatoare ale statelor din jur, Muntenegru, dar mai ales Grecia si Serbia, care doreau sa-si împarta toate teritoriile locuite de albanezi, pâna la litoralul adriatic.

în framântata istorie balcanica a începutului de veac, albanezii se remarcasera în mai multe rânduri. Au fost printre initiatorii si conducatorii de la început ai partidului Junilor Turci (de exemplu, E. Temo ce si-a desfasurat o vreme activitatea în Dobrogea, în special la Medgidia), fusesera implicati direct în conducerea si desfasurarea rascoalei din Macedonia din ca si în declansarea si succesul revolutiei turce din când unii exponenti ai lor de asemenea au ajuns în posturi importante alaturi de destui functionari de origine albaneza ce împânzeau ierarhia administrativa din statul otoman (de exemplu, Ismail Quemal). Sperantele albanezilor, ca si ale românilor balcanici de altfel, de democratizare si libertate, inclusiv pe planul aspiratiilor nationale, au fost repede înselate prin anarhia, dezorganizarea si mai ales tendintele de "otomanizare" ce au început sa se manifeste sub noul regim. Astfel rascoalele, întrerupte vremelnic, au reizbucnit cu si mai multa vigoare, cuprinzând în cursul anilor aproape întreaga Albanie. Numeroase trupe au fost trimise în zona pentru a încerca sa restabileasca o situatie, de altfel, definitiv compromisa. Actiunea antiotomana de acolo a capatat treptat caracterul unui adevarat razboi popular de partizani, slabind capacitatea militara a regimului otoman în ajunul razboaielor balcanice. Totodata, generalizarea rascoalei si apoi primele insuccese ale turcilor în razboiul cu coalitia balcanica au creat premisele imediate ale proclamarii independentei. Profitând de întreaga situatie, dupa o prealabila punere la punct a problemelor la Bucuresti, în cadrul comunitatii albaneze de acolo, s-au întrunit la Vlora într-un congres reprezentantii poporului albanez ce au decis, la noiembrie formarea unui stat national independent, în cadrul granitelor etnice (cu o suprafata aproximativ dubla fata de suprafata statului albanez de mai târziu). Problema statului albanez a constituit în urmatoarea perioada obiectul dezbaterilor diplomatice de la Londra (atât a aliatilor balcanici, cât si a Marilor Puteri) în timp ce teritoriul albanez a fost succesiv sau în acelasi timp ocupat de trupe muntenegrene, sârbe, grecesti si o misiune militara europeana. Marile Puteri s-au pus cu greu de acord în vara anului asupra limitelor teritoriale, iar, în mod real, statul albanez independent a început sa fiinteze abia dupa primaconflagratie mondiala.

între complexele probleme datorita carora diplomatia europeana numea zona balcanica drept "butoi cu pulbere", Macedonia, cu toate implicatiile sale, ocupa un rol important. Era, s-ar putea spune, o chintesenta a problemei orientale. îndeosebi Macedonia si-a pus pecetea asupra raporturilor statale interbalcanice si, de asemenea, a

implicat profund Marile Puteri, prezente de altfel, mai multi ani, acolo, atât cu reprezentanti diplomatici numerosi, cât si cu trupe în cadrul a ceea ce a fost Jandarmeria europeana". Macedonia istorica, divizata administrativ în doua vilaete otomane, întinzându-se de la muntii Rodopi pâna dincolo de lacul Ohrida, de la Skoplje pâna la muntele Olimp si muntele Athos, pe o întindere de peste km.p., era o regiune relativ bine populata, cu un potential economic superior altor parti ale Peninsulei Balcanice. De-a lungul Vardarului se putea, de asemenea, patrunde spre Marea Mediterana, Macedonia fiind si un punct de întâlnire al axelor trasate de Marile Puteri. Mai înainte, Bismarck facuse o observatie judicioasa: "Cine stapâneste Vardarul, stapâneste Balcanul". Acolo tendintele expansioniste ale Austriei spre Salonic se întâlneau cu cele ale Rusiei, adaugându-li-se agresivitatea italiana mai recenta, interesele Angliei si Frantei, angajate în Imperiul otoman, toate considerând ca nu puteau ramâne indiferente într-o zona de însemnatate cruciala. La fel si tinerele state din jur, toate cele patru componente ale aliantei balcanice, doreau sa-si taie o portie cât mai mare din "tortul" macedonean. în virtutea pozitiei si bogatiei sale, si a altor factori istorici, Macedonia a devenit un adevarat mar al discordiei, cu alte cuvinte o miza principala a conflictului din Balcani, în care se înfruntau Marile Puteri, alaturi de care se aliniau, mai mult sau mai putin deschis, si statele din peninsula, în speranta realizarii obiectivelor lor nationale sau expansioniste.

în Macedonia de-a lungul veacurilor se petrecusera o serie de procese etnodemograflce prin migratii, colonizari, imigrari, asimilari creându-se astfel un adevarat mozaic de populatii. Diversitatea elementelor etnice era însotita si de o interpatrundere generalizata, nicaieri neexistând vreo grupare etnica care sa traiasca singura, fara alogeni, un teritoriu cât de cât însemnat. Nici unul din elementele etnice din zona nu avea o pondere majoritara. Acolo traiau laolalta turci si albanezi, greci si români, evrei si tigani, în sate si orase, lor alaturându-li-se asa numitii macedoneni, neam slav distinct în raport cu alte popoare sud-slave, precum bulgari, sârbi, croati etc.

Acestui popor macedonean, asemenea românilor balcanici, dar într-o masura mult mai mare i s-a discutat si înca i se mai discuta însasi caracteristicile proprii de neam aparte ce i-au fost si îi sunt contestate în primul rând de vecinii sai, grecii si bulgarii. Astfel în legatura cu aceasta populatie slava din inima Peninsulei Balcanice s-a creat o întreaga "problema", izvorâta de fapt din interese politice si "argumentata" apoi cu asa-zise dovezi stiintifice. Aceasta situatie a aparut spre sfârsitul veacului trecut când cele trei state încercau sa se

înstapâneasca în zona, razboindu-se chiar între ele prin intermediul propagandelor cu tot arsenalul acestora si de asemenea prin intermediul cetelor înarmate ce nu o data au pustiit si varsat sânge în zona. S-a depus un efort masiv, cu urmari pâna în zilele noastre, de contestare a realitatii istorice a existentei unui popor macedonean distinct, acesta fiind considerat ca parte componenta a unuia dintre popoarele din jur, deci fie bulgari, fie sârbi, fie greci, vorbitori de limba slava. Problematica a fost si este fara îndoiala complexa, ea a fost însa stârnita si amplificata de politica diverselor tari din zona si de raporturile reciproce dintre ele, situatie care a continuat a fi o constanta înainte si mai ales multa vreme dupa încheierea razboielor balcanice. Istoria pare a aduce suficiente dovezi pentru a demonstra fara putinta de tagada ca alaturi de alte etnii si laolalta cu acestea a existat si exista un popor macedonean distinct, de sorginte slava, ce si-a avut propria sa soarta istorica si care nu o data si-a împletit destinul cu alte popoare în cadrul unor circumstante comune.

Aceasta existenta etnica distincta ca si coabitarea acolo a diverselor altor etnii a facut la începutul secolului subiect pentru numeroase lucrari de tot felul ce au avansat tablouri statistice cu totul opuse ca si argumentatii tot asa de diferite privind perspectivele viitoarei organizari a Macedoniei. S-au avansat atunci diverse solutii între care o autonomie si chiar o independenta a Macedoniei, anexarea ei la unul dintre statele succesoare (mai ales în Bulgaria s-a preconizat aceasta) sau împartirea Macedoniei între vecini asa cum s-a si întâmplat prin pacea de la Bucuresti când Greciei i-a revenit Serbiei iar Bulgariei (partea revenita Serbiei alcatuieste astazi Macedonia independenta).

Probabil ca asa cum au dorit-o si o buna parte din macedonenii si românii, nu putini, ce traiau în acea zona, solutia justa ar fi fost crearea unei Macedonii distincte, fie autonome, eventual sub control international, fie independente, idee care a fost repetat afirmata si în epoca si mai târziu.

La începutul secolului XX, Macedonia a ocupat un loc de frunte în cadrul framântarilor nationale, dar si social-politice ce erodau din interior edificiul otoman în Balcani. Un prim moment de seama într-o astfel de actiune revolutionara aproape continua 1-a constituit rascoala din anul Atunci s-a ajuns chiar la o vremelnica organizare republicana la Crusova sub conducerea unui directorat colectiv compus din doi macedoneni, doi albanezi si doi români, dintre ultimii remarcându-se Pitu Guli ca figura centrala între rasculati. Mai târziu

zona cu puternice traditii revolutionare si profund ostila despotismului hamidian a fost aleasa de Junii Turci, profitând si de concentrarea acolo pentru represalii a unor efective armate favorabile actiunilor, drept loc de declansare a revolutiei, care plecând apoi din Macedonia s-a extins cu repeziciune si a devenit victorioasa. Ca si în alte parti ale Imperiului populatia nemusulmana din Macedonia s-a implicat în ceea ce credeau ca va deschide o era a democratiei si libertatii, speranta ce le-a fost înselata.

Macedonenii doreau o ameliorare a starii lor pe toate planurile. Regiunea în care conditiile naturale permiteau o agricultura mai diversificata si cu un randament mai mare fata de alte zone balcanice era în acelasi timp si una lovita cu precadere de agentii fiscalitatii, de abuzurile si coruptia administratiei. Era de asemenea o zona în care câteva orase ca de exemplu Salonicul mai întâi, Monastir si Skoplje etc. reprezentau elemente ale modernitatii aducându-si aportul lor specific la starea mai dezvoltata a zonei. Evolutia era însa frânata nu numai de sistemul otoman, ci si de actiunea întreprinsa de organizatiile si gruparile finantate si aflate în slujba guvernelor tarilor din jur. Propaganda acelor guverne nu s-a limitat doar la Macedonia, ci s-a desfasurat în toate capitalele europene, combatându-se în esenta ideea crearii unei Macedonii distincte ca organizare. Astfel în contextul razboielor balcanice Macedonia a fost mai întâi una dintre cele mai importante mize ale actiunii purtate împotriva statului otoman pentru ca apoi sa genereze cel de al II-lea razboi balcanic si în final sa fie si sa ramâna divizata.

Dezvoltarea popoarelor în zona sud-est europeana, inclusiv evolutia raporturilor dintre ele, a fost asa cum s-a mai aratat nu numai un rezultat al propriilor lor optiuni si eforturi, ci s-a aflat continuu sub presiunea directa ce izvora din obiectivele si actiunile Marilor Puteri în zona care nu o data au avut chiar rol primordial, hotarâtor. Congresul de la Berlin stabilise un relativ echilibru între interesele Marilor Puteri în zona, încheind vremelnic un capitol de preocupari ale cancelariilor europene. în perioada imediat urmatoare atentia Marilor Puteri s-a îndreptat cu precadere spre alte continente, mai cu seama în cadrul expansiunii coloniale. Totodata evolutiile proprii ale acelorasi Mari Puteri au facut ca prin regrupari si reorientari sa se ajunga la scindarea lor în doua blocuri politico-militare ca s-au îndreptat apoi spre o conflagratie de dimensiuni planetare.

O vreme problematica sud-est europeana a trecut pe un plan secundar în preocuparile diplomatilor Marilor Puteri, fara însa a disparea din atentia lor. Pe lânga împrejurarile mentionate, aceasta s-a

datorat si faptului ca relativul echilibru de forte existent o vreme parea a nu da sanse nici uneia dintre Puteri în a-si realiza obiectivele în zona. în acest mod, mai mult de un sfert de veac s-a mentinut situatia de compromis rezultata la Berlin în urma punerii în discutie a prevederile Tratatului de la San Stefano.

Prima criza marocana si mai cu seama esecul Rusiei în politica sa în Extremul Orient au facut ca problemele sud-estului Europei sa revina într-o anumita masura în prim plan. La aceasta a contribuit si situatia instabila din zona. S-a ajuns în acest fel ca spatiul sud-est european sa constituie o miza esentiala în înfruntarea dintre Marile Puteri, mai ales dintre Rusia si Austro-Ungaria, ce aveau în aceasta actiune sprijinul neconditionat al aliatilor lor. Serbia intra fara rezerve în sfera de influenta rusa în timp ce Bulgaria se îndeparta treptat de Rusia, pe directia Puterilor Centrale. în astfel de conditii Austria, bariera în calea ofensivei ruse spre Constantinopol, a reusit sa anexeze Bosnia si Hertegovina. Aceasta actiune, cu profunde implicatii de ordin national, strategic si de prestigiu, a fost în fapt ultima victorie a Triplei Aliante în înfruntarea acesteia cu Antanta în zona.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Ceachir N., Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca moderna

Bucuresti, Jelavich B., Istoria Balcanilor, vol.I, II, Iasi, Jelavich B. si C, Formarea statelor nationale balcanice Cluj-

Napoca, Le Breton, J. M., Europa centrala si orientala între Bucuresti,

Zbuchea G., O istorie a românilor din Peninsula balcanica (sec.XVIII-XX),

Bucuresti, Zbuchea G., Românii si balcanii în epoca moderna Craiova,