RELIGIA ROMANĂ: DE LA ORIGINI PÂNĂ LA PROCESUL BACCHANALIILOR (-186)
161. Romulus si victima sacrificiala
Dupa vechii istorici, întemeierea Romei a avut loc catre 754 î.Hr. si descoperirile arheologice confirma validitatea acestei traditii: vatra celebrei Urhs a început a fi locuita din mijlocul secolului al VlII-lea. Mitul întemeierii Romei si legendele primilor regi sunt deosebit de importante pentru întelegerea religiei romane, dar aceasta summa mitologica reflecta totodata anumite realitati etnografice si sociale. Evenimentele fabuloase care au prezidat nasterea Romei ne relateaza despre 1) un grup de fugari de diverse origini si 2) unirea a doua grupuri etnice distincte; or, etnia latina, din care a iesit poporul roman, este rezultatul unui amestec dintre populatiile neolitice autohtone si navalitorii indo-europeni coborâti din tarile transalpine. Aceasta prima sinteza constituie modelul exemplar al natiunii si al culturii romane, într-adevar, procesul de asimilare si de integrare etnica, culturala si religioasa s-a perpetuat pâna la sfârsitul Imperiului.
Conform traditiei consemnate de catre istorici, Numitor, regele Albei, a fost uzurpat de catre fratele sau Amulius. Spre a-si consolida regatul, Amulius i-a masacrat pe fiii lui Numitor si a obligat-o pe sora lor, Rhea Sylvia, sa devina vestala. Dar Sylvia a fost însamântata de zeul Marte si a dat nastere la doi baieti, Romulus si Remus. Abandonati, din porunca lui Amulius, pe malurile Tibrului, gemenii sunt alaptati în chip miraculos de catre o lupoaica, sunt gasiti la putin timp dupa aceasta de un pastor si crescuti de sotia acestuia. Ajunsi la vârsta barbatiei, Romulus si Remus s-au facut recunoscuti de catre bunicul lor, si dupa zdrobirea uzurpatorului l-au reurcat pe Numitor pe tron. Totusi, ei au parasit Alba si au hotarât sa întemeieze un oras exact în locul în care îsi petrecusera copilaria. Pentru a cere sfatul zeilor, Romulus a ales Palatinul, în vreme ce Remus a ales colina Aventinului. Primul care a zarit semnalul augural a fost Remus: un stol de sase vulturi. Dar Romulus a vazut doisprezece si lui i-a revenit cinstea de a întemeia orasul. El a trasat cu plugul o brazda împrejurul Palatinului: pamântul aruncat de brazdar reprezenta zidurile, brazda reprezenta santul de lânga ziduri. Romulus a ridicat plugul pe o portiune a brazdei ca sa însemne astfel locul viitoarelor porti ale Romei. Ca sa ridiculizeze terminologia extravaganta a fratelui sau, Remus a încalcat dintr-un singur salt "zidurile" si "santul". Atunci Romulus s-a napustit asupra lui si l-a ucis strigând: "Asa va pieri oricine, în viitor, îmi va încalca zidurile!"1
Caracterul mitologic al acestei traditii este manifest. Regasim în ea tema expunerii noului nascut din legendele lui S argon, Moise, Cyrus si a altor personaje celebre (cf. §§58, 105). Lupoaica, trimisa de Marte ca sa-i alapteze pe gemeni, prefigureaza vocatia razboinica a romanilor. Abandonarea si alaptarea sa de catre femela unei fiare salbatice constituie prima încercare initiatica pe care trebuie sa o învinga viitorul erou. Ea este urmata de ucenicia
1 Cf. Titus Livius, I, 3 sq.; Ovidiu, Fasti, II, 381 sq.; Dionysios din Halicarnas, Antiquit. Rom., l, 76 sq.; Plutarh, Romulus, III-XIetc.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
adolescentului printre oamenii sarmani si simpli, care ignora adevarata sa identitate (de exemplu, Cyrus). Tema "fratilor (gemeni) vrajmasi", ca si aceea a suprimarii unchiului (sau a bunicului), cunoaste si ea o larga raspândire, în ce priveste ritualul întemeierii unui oras printr-o brazda (sulcus primigenius), s-au aratat paralelismele din nenumarate culturi. (Invers, o cetate vrajmasa era nimicita ritualic, când i se distrugeau zidurile si se tragea o brazda împrejurul ruinelor2.) La fel ca în atâtea alte traditii, întemeierea unui oras reprezinta, în fond, repetitia cosmogonici. Sacrificarea lui Remus oglindeste sacrificiul cosmogonic primordial de tip Purusa, Ymir, Pan Ku (cf. § 75). Jertfit în vatra Romei, Remus asigura viitorul fericit al Orasului, adica nasterea poporului roman si venirea lui Romulus la 858c222i domnie3.
Este greu de precizat cronologia si, mai ales, modificarile acestei traditii mitologice, înainte ca ea sa fi fost înregistrata de catre primii istorici. Arhaismul ei este de netagaduit, si s-au pus în evidenta anumite analogii cu cosmogoniile indo-europene4. Mai instructiv pentru ceea ce ne-am propus este sa vedem repercusiunea acestei legende în constiinta romanilor. "De acest sacrificiu sângeros, primul oferit divinitatii Romei, poporul îsi va aminti întotdeauna cu spaima. La mai mult de sapte sute de ani dupa întemeiere, Horatiu îl va mai considera înca un fel de pacat originar ale carui consecinte trebuiau în mod ineluctabil sa provoace pierderea cetatii, împingându-i pe fiii sai sa se masacreze între ei. în fiecare moment critic din istoria sa, Roma se va autointeroga cu spaima, crezând ca simte apasarea unui blestem. La fel ca si la nastere, ea nu îsi va fi aflat pace nici cu oamenii, nici cu zeii. Aceasta neliniste religioasa va apasa asupra destinului ei"5.
162. "Istoricizarea" miturilor indo-europene
Traditia relateaza popularea Orasului cu pastorii din regiune si apoi cu proscrisii si vagabonzii din Latium. Pentru a avea femei, Romulus s-a folosit de un viclesug: în timpul unei sarbatori care strânsese mult popor din cetatile vecine, tovarasii sai s-au napustit asupra tinerelor sabine si le-au dus la casele lor. Razboiul care a izbucnit între sabini si romani s-a prelungit fara nici un rezultat militar, pâna în momentul când femeile s-au interpus între rudele lor si rapitori, împacarea a determinat ca nenumarati sabini sa se instaleze în cetate. Dupa ce i-a organizat Romei structura politica, creând senatul si adunarea poporului, Romulus a disparut în timpul unei furtuni violente si poporul l-a proclamat zeu.
în pofida fratricidului sau, figura lui Romulus a devenit si a ramas exemplara în constiinta romanilor: el a fost întemeietorul si legislatorul, razboinicul si preotul, în acelasi timp. Cu privire la succesorii sai, traditiile converg si se acorda. Primul, sabinul Numa, s-a consacrat organizarii institutiilor religioase; el s-a remarcat mai ales prin veneratia sa pentru F ide s Publica, Buna-Credinta, zeita care calauzeste atât raporturile dintre indivizi, cât si relatiile între etnii. Dintre regii care i-au succedat, cel mai faimos a fost al saselea, Servius Tullius; numele lui se leaga de reorganizarea societatii romane, de reformele administrative si de marirea Orasului.
S-a discutat îndelung veridicitatea acestei traditii, care povesteste atâtea evenimente fabuloase, de la întemeierea Romei pâna la rasturnarea ultimului rege, etruscul Tarquinius Superbus, si inaugurarea Republicii. Foarte probabil, amintirea unui anumit numar de personaje
2 Servius, ad Aeneis IV,
3 Cf. Florus, Rerum Romanorum epitome, 1,1,8: Propertius, IV, 1,31; vezi, de asemenea, Jean Puhvel, "Remus el frater", pp. 154 sq.
4 Cf. J. Puhvel, op. cit., pp. 153 sq.; Bruce Lincoln, "The Indo-European Myth ot'Creation", pp. 137 sq.
5 Pierre Grimal,La civilization romaine, p. 27. Horatiu evoca consecintele fratricidului originar, în Epoda VII, 17-20.
Religia romana: de la origini pâna la procesul Bacchanaliilor
si de evenimente istorice, deja modificate de pulsiunile memoriei colective, au fost interpretate si organizate conform unei conceptii istoriografi ce aparte. Georges Dumezil a aratat în ce sens au istoricizat romanii marile teme ale mitologiei indo-europene (cf. § 63); în asemenea masura încât s-a putut spune ca cea mai veche mitologie romana, aceea de dinainte de influentele etrusce si grecesti, se afla camuflata în primele carti ale lui Titus Livius.
Astfel, în legatura cu razboiul dintre romani si sabini, Dumezil remarca uimitoarea simetrie cu un episod central al mitologiei scandinave, anume conflictul dintre doua noroade de zei, Asenii si Vanii. Primii sunt grupati în jurul lui Othin si al lui Thorr. Othin, capetenia lor este zeul-rege magician; Thorr, zeul ciocanului, este marele luptator al cerului. Dimpotriva, Vanii sunt zeii fecunditatii si ai bogatiei. Atacati de catre Aseni, Vanii rezista; dar, dupa cum spune Snorri Sturlusson, "când o tabara, când cealalta avea victoria". Obositi de aceasta costisitoare alternanta de semisuccese, Asenii si Vanii fac pace: principalii zei Vani se instaleaza în lacasul Asenilor, completând astfel, prin fecunditatea si bogatia pe care ei le reprezinta, ceata zeilor grupati în jurul lui Othin. Astfel se desavârseste fuziunea celor doua popoare de zei, si niciodata nu va mai fi vreun alt conflict între Aseni si-Vani (§ 174).
Georges Dumezii subliniaza analogiile cu razboiul dintre romani si sabini. Pe de o parte, Romulus, fiu al lui Marte si protejat al lui lupiter, si tovarasii sai, razboinici de temut, dar saraci si lipsiti de femei; pe de alta parte, Tatius si sabinii, însemnati prin bogatie si fecunditate (caci ei posedau femei). Aceste doua tabere sunt, în fond, complementare. Razboiul nu se termina ca urmare a unei victorii, ci gratie initiativei sotiilor, împacati, sabinii hotarasc sa se uneasca cu tovarasii lui Romulus, aducându-le acestora bogatia. Cei doi regi, deveniti tovarasi, instituie cultele: Romulus pentru lupiter unicul, Tatius zeilor legati de pamânt si de rodnicie, printre care figureaza Quirinus. "Niciodata, nici sub aceasta domnie, nici mai târziu, nu s-a mai auzit vorbindu-se despre neîntelegerea dintre componenta sabina si componenta latina, albana, romuleana a Romei. Societatea este desavârsit asezata."6
Desigur, e posibil, asa dupa cum cred numerosi savanti, ca acest razboi, urmat de o reconciliere, sa oglindeasca o anumita realitate istorica, si anume fuziunea dintre "autohtoni" si cuceritorii indo-europeni7. Dar este semnificativ ca "evenimentele istorice" au fost regândite si organizate potrivit cu o schema mitologica proprie societatilor indo-europene. Surprinzatoarea simetrie dintre un episod mitologic scandinav si o legenda istorica romana îsi releva semnificatia ei profunda când se examineaza ansamblul mostenirii indo-europene la Roma. Amintim mai întâi ca cea mai veche triada romana - lupiter, Marte, Quirinus - exprima ideologia tripartita atestata la alte popoare indo-europene, adica: functia suveranitatii magice si juridice (lupiter; Varuna si Mitra; Othin), functia zeilor fortei razboinice (Marte, Indra, Thorr) si, în sfârsit, aceea a divinitatilor fecunditatii si prosperitatii economice (Quirinus, gemenii Nasatya, Freyr). Aceasta triada functionala constituie modelul ideal al diviziunii tripartite a societatilor indo-europene în trei clase: preoti, razboinici si crescatori de vite-agricultori (brahmana, ksatriya si vaisya, pentru a nu cita decât exemplul indian; cf. § 63). La Roma, tripartitia sociala a fost dislocata destul de devreme; dar se poate descifra memoria traditiei legendare a celor trei triburi.
Totusi, esentialul mostenirii indo-europene s-a pastrat într-o forma puternic istoricizata. Cele doua tendinte complementare ale primei functii - suveranitate magica si suveranitate juridica, ilustrate de perechea Varuna-Mitra - se regasesc la cei doi întemeietori ai Romei: Romulus si Tatius. Primul, semizeul violent, este protejatul lui lupiter Feretrius; al doilea,
6 Georges Dumezil, L'heritage indo-europeen a Rome, pp. 127-142; La religion ramaine archaique, pp. 82-88.
7 Dar ar fi imprudent sa cautam a identifica componentele etnice dupa riturile funerare, atribuind înhumarea sabinilor si incinerarea latinilor; cf. H. Miiller-Karpe, citat de G. Dumezil, Rel. rom. arch., p. K).
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
masurat si întelept, instituitor de sacra si lege s, este devotul lui Fides Publica. Ei sunt urmati de regele exclusiv razboinic, Tullus Hostilius si de Ancus Marcius, sub domnia caruia Orasul se deschide belsugului si comertului la mare distanta8. Pe scurt, reprezentantii divini ai celor trei functii s-au metamorfozat în "personaje istorice" si anume în seria primilor regi ai Romei. Formula ierarhica originara - tripartitia divina - a fost exprimata în termeni temporali, ca o succesiune cronologica.
Georges Dumezil a scos în evidenta si alte exemple de istoricizare a miturilor indo-europene la Roma. Amintim victoria celui de al treilea Horatiu asupra celor trei Curiati, care transpune victoria lui Indra si Trita asupra Tricefalului. Sau legenda celor doi mutilati, Cocles si Scaevola ("Ciclopul" si "Stângaciul") si paralela sa în perechea zeului Chior si a zeului Ciung al scandinavilor, adica Othin si Thorr9.
Rezultatul acestor cercetari comparative au o consecinta importanta. Ele arata mai întâi ca originile religiei romane nu trebuie cautate în credintele de tip "primitiv"10, caci ideologia religioasa indo-europeana era înca activa în perioada formarii poporului roman. Aceasta mostenire cuprindea nu numai o mitologie si o tehnica religioasa specifice, ci si o teologie coerenta si clar formulata: e de ajuns sa se citeasca analizele pe care Dumezil le face termenilor de maiestas, gravitas, mos, augur, augustus etc.11.
"Istoricizarea" temelor mitologice si a scenariilor mitico-religioase indo-europene este importanta si din alta pricina. Acest proces dezvaluie una din trasaturile caracteristice ale geniului religios roman, anume tendinta sa ametafizica si vocatia sa "realista", într-adevar, ne frapeaza interesul pasionat, religios al romanilor fata de realitatile imediate ale vietii cosmice si ale istoriei, importanta considerabila pe care o acorda ei fenomenelor insolite (considerate drept tot atâtea prevestiri) si, mai ales, încrederea lor grava în puterile riturilor.
Pe scurt, supravietuirea mostenirii mitologice indo-europene, camuflata în cea mai straveche istorie a Cetatii, constituie prin ea însasi o creatie religioasa susceptibila de a ne dezvalui structura specifica a religiozitatii romane.
163. Caracterele specifice ale religiozitatii romane
Dispozitia ametafizica si interesul foarte viu (de natura religioasa!) pentru realitatile imediate, cosmice si istorice se dezvaluie de timpuriu în atitudinea romanilor fata de anomalii, accidente sau inovatii. Pentru romani, ca si pentru societatile rurale în general, norma ideala se manifesta în regularitatea ciclului anual, în desfasurarea ordonata a anotimpurilor. Orice inovatie radicala echivala cu o atingere adusa normei: în ultima instanta, ea presupunea riscul unei reîntoarceri la haos (cf. o conceptie similara în Egiptul antic, § 25). Tot astfel, orice anomalie - minuni, fenomene insolite (nasteri monstruoase, ploi cu pietre etc.) - denunta o criza în raporturile dintre zei si oameni. Minunile proclamau nemultumirea, ba chiar mânia zeilor. Fenomenele aberante echivalau cu niste manifestari enigmatice ale zeilor; dintr-un anumit punct de vedere, ele constituiau "teofanii negative".
8 Vezi, dintre ultimele lucrari, G. Dumezil, Mythe et epopee, I, pp. 271 sq.; III, pp. 211 sq.
9 G. Dume'zil, La religion romaine archaîque, p. 90, cu trimiterile la lucrarile anterioare.
10 Demers ilustrat mai ales de catre H. J. Rose, care identifica numen cu mana, neglijând faptul ca "timp de secole numen n-a fost decât numen dei, vointa exprimata de cutare zeu" (G. Dumezil, La rel. rom. arch., p. 47).
1' Cf. Idees romaines, pp. 31-152. Desigur, alaturi de acest sistem general de explicare teoretica si totodata de stapânire empirica a lumii, existau numeroase credinte si figuri divine de origine straina; dar în perioada genezei poporului roman aceasta mostenire religioasa alogena afecta mai ales straturile rurale.
Religia romana: de la origini pâna la procesul Bacchanaliilor
Iahve, si el, îsi vestea intentiile prin intermediul fenomenelor cosmice si al evenimentelor istorice: profetii nu încetau sa le comenteze, subliniind amenintarile teribile pe care le anuntau (cf. §§116 sq.). Pentru romani, semnificatia precisa a minunilor nu era evidenta; ea trebuia sa fie descifrata de catre profesionistii cultului. Aceasta explica importanta considerabila a tehnicilor divinatorii si respectul, amestecat cu teama, de care se bucurau haruspiciile etrusce si, mai târziu, Cartile Sibiline si alte culegeri oraculare. Divinatia consta în interpretarea prevestirilor vazute (auspicia) sau auzite (omina). Numai magistratii si sefii militari erau autorizati sa le explice. Dar romanii îsi rezervasera dreptul de a refuza prevestirile (cf., inter alia, Cicero, De divinatione, I,29). Cutare consul, care era si augur, poruncea sa fie transportat în litiera închisa, pentru a putea ignora semnele, care ar fi putut sa-i contrarieze planurile (De divinatione, II, 77). O data descifrata semnificatia minunii, se facea apel la lustratii si ia alte rituri de purificare; caci aceste "teofanii negative" denuntasera prezenta unei murdariri si aceasta trebuia cu grija îndepartata.
La prima vedere, teama nemasurata de minuni si de maculari ar putea fi interpretata ca o spaima nascuta de superstitie. Era vorba însa de un tip particular de experienta religioasa. Caci prin intermediul unor atari manifestari insolite se angajeaza dialogul dintre zei si oameni. Aceasta atitudine în fata sacrului este consecinta directa a valorizarii religioase a realitatilor naturale, a activitatilor umne si a evenimentelor istorice, pe scurt a concretului, a particularului si a imediatului. Proliferarea riturilor constituie un alt aspect al acestui comportament, întrucât vointa divina se manifesta hic et nune, într-o serie nelimitata de semne si de incidente insolite, e important de stiut care ritual va fi mai eficace. Nevoia de a recunoaste, în amanunt, manifestarile specifice tuturor entitatilor divine a încurajat un proces destul de complex de personificare. Multiplele epifanii ale unei divinitati, ca si functiile sale diferite, tind sa se distinga ca "persoane" autonome.
în anumite cazuri, aceste personificari nu ajung sa degaje o adevarata figura divina. Ele sunt evocate una dupa cealalta, întotdeauna însa în grup. Astfel, de exemplu, activitatea agricola se desfasoara sub semnul unui anumit numar de entitati, fiecare prezidând într-un moment particular - de la reîntoarcerea la pârloaga si aratul cu brazde groase, pâna la secerisul recoltei, caratul si înmagazinatul ei. La fel, cum aminteste cu umor Sfântul Augustin (De civitate Dei, VII, 3) se invocau Vaticanus si Fabulinus, pentru a-l ajuta pe noul-nascut sa scânceasca si sa vorbeasca, Educa si Polina, pentru a-l face sa manânce si sa bea, Abeona ca sa-l învete sa umble în picioare si asa mai departe. Dar aceste entitati supranaturale sunt evocate doar în legatura cu muncile agricole si în cultul privat. Ele sunt lipsite de o adevarata personalitate si puterea lor nu depaseste zona limitata în care actioneaza12. Morfologic, aceste entitati nu împartasesc conditia zeilor.
Imaginatia mitologica mediocra a romanilor si indiferenta lor fata de metafizica sunt compensate, vom vedea imediat, de interesul lor pasionat pentru concret, particular si imediat. Geniul religios roman se distinge prin pragmatism, prin cautarea eficacitatii si, mai ales, prin "sacralizarea"' colectivitatilor organice: familie, gens, patrie. Celebra disciplina romana, fidelitatea fata de angajamente (ftdes13), devotamentul fata de Stat, prestigiul religios al Dreptului se traduc prin deprecierea persoanei umane: individul conta numai în masura în care apartinea grupului sau. Abia mai târziu, sub influenta filosofici grecesti si a cultelor orientale ale mântuirii, au descoperit romanii importanta religioasa a persoanei; dar aceasta descoperire, care va avea consecinte considerabile (cf. § 206), a afectat mai ales populatia urbana.
12 în plus, chiar în aceste zone limitate, aceste entitati nu sunt importante; cf. G. Dume"zil, Rel. rom., arch., pp. 52 sq.
13 Cu privire lafides, vezi G. Dumezil, Rel. rom. arch., p. 156, n. 3 (bibliografie recenta).
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
Caracterul social al religiozitatii romane14, si în primul rând importanta acordata raporturilor cu celalalt, sunt clar exprimate prin termenul pietas. în ciuda raporturilor sale cu verbul piare (a împaca, a sterge o pata, o prevestire rea etc.), pietas desemneaza respectarea scrupuloasa a riturilor, dar si respectul fata de relatiile naturale (adica, orânduite potrivit normelor) dintre fiintele umane. Pentru un fiu,pietas consta în supunerea fata de tatal sau; nesupunerea echivala cu un act monstruos, contrar ordinii naturale, si cel vinovat trebuia sa ispaseasca aceasta dezonoare cu moartea. Alaturi de pietas fata de zei, exista pietas fata de membrii grupului de care apartii, fata de cetate si, în sfârsit, fata de toti oamenii. "Dreptul gintilor" (jus gentium) prescria îndatoririle fata de straini, chiar. Aceasta conceptie s-a desavârsit "sub influenta filosofiei elenice când s-a degajat cu limpezime ideea de humanitas, ideea ca faptul însusi de a apartine spitei umane constituie o adevarata înrudire asemanatoare cu aceea care lega pe membrii aceleiasi gens sau aceleiasi cetati si crea o datorie de solidaritate, de prietenie sau cel putin de respect"15. Ideologiile umanitariste din secolele al XVIII-lea si al XlX-lea nu fac decât sa reia si sa elaboreze, desi desacralizând-o, vechea conceptie romana de pietas.
164. Cultul casnic: Penatii, Larii, Manii
Pâna la sfârsitul pagânismului, cultul casnic - condus de pater familias - îsi mentine autonomia si importanta alaturi de cultul public, savârsit de profesionistii care depind de stat. Spre deosebire de cultul public, care a fost mereu modificat, cultul domestic, practicat în jurul caminului, nu pare sa se fi modificat sensibil de-a lungul a douasprezece secole de istorie romana. E vorba, desigur, de un sistem de cult arhaic, caci e atestat si la alte popoare indo-europene. Ca si în India ariana, focul domestic constituia centrul cultului: i se ofereau sacrificii alimentare zilnice, flori de trei ori pe luna etc. Cultul se adresa Penatilor si Larilor, personificari mitico-rituale ale stramosilor, si lui genius, un fel de "dublu" care ocroteste individul. Crizele declansate de nastere, casatorie si moarte cereau rituri de trecere specifice, conduse de anumite spirite si divinitati minore. Am amintit mai sus de entitatile invocate în jurul nou-nascutului. Ceremonia religioasa a casatoriei se desfasura sub auspiciile divinitatilor chtoniene si domestice (Teilus, mai târziu Ceres etc.) si a lunonei, ca protectoare a legamântului conjugal, si comporta sacrificii si ocoluri solemne în jurul caminului.
Riturile funerare, savârsite în a noua zi dupa îngropare sau înhumare, se prelungeau în cultul regulat al "stramosilor morti" (divi parentes) sau Manilor. Doua sarbatori le erau consacrate: Parental ia, care se tinea în februarie, si Lemuria, care avea Joc în mai. în timpul primeia dintre ele, magistratii nu-si mai purtau însemnele, templele erau închise, focurile se stingeau la altare si nu se mai faceau nunti (Ovidiu, Fasti, II, 533,557-567). Mortii se întorceau pe pamânt, se hraneau cu hrana de pe morminte (ibid., H, 565-576). Dar ceea ce linistea sufletele stramosilor era mai ales pietas (animasplacare paternas: ibid., II, 533). Deoarece în calendarul roman februarie era ultima luna a anului, ea împartasea conditia fluida, "haotica", ce caracterizeaza intervalele dintre doua cicluri temporale. Normele erau suspendate, mortii puteau sa se reîntoarca pe pamânt. Ritualul Lupercalia (§ 165) avea loc tot în februarie: purificari colective care pregateau înnoirea universala, simbolizata de Anul cel Nou (= recrearea rituala a lumii)16.
14 O tendinta asemanatoare vom regasi în efortul anumitor biserici crestine de a redeveni actuale pentru societatea desacralizata a secolului al XX-lea (vezi partea a IlI-a).
15 P. Grimai, op. cit., p. 89. împotriva ipotezei "politice" a lui K. Latte despre pietas (Romische Religionsgeschichte, pp. 236-239), vezi P. Boyance, La religion de Virgile (1963), p. 58, si G. Dumezil, Rel. rom. arch., p. 400.
16 Cf. M. Eliade, Le mythe de l'eternei retour, cap. II: "La regeneration du Temps".
Religia romana: de la origini pâna la procesul Bacchanaliilor
în timpul celor trei zile de Lemuria (9, 11 si 13 mai), mortii (lemures; etimologie necunoscuta) se întorceau si vizitau casele urmasilor lor. Pentru ca sa-i împace si sa-i împiedice sa rapeasca pe unii dintre cei vii, capul familiei lua seminte negre de bob în gura, apoi, azvârlindu-le pe data, rostea de noua ori formula: "Ma rascumpar, pe mine si pe ai mei, cu bobul acesta". Apoi, lovind cu zgomot puternic, ca sa înspaimânte umbrele, un obiect de bronz, repeta de noua ori: "Mani ai parintilor mei, plecati!" (ibid., V, 429-444). Recalauzirea rituala a mortilor dupa vizitele lor periodice pe pamânt este o ceremonie amplu raspândita în întreaga lume (cf. sarbatorile Anthesteria, § 123).
Amintim si un alt rit în legatura cu Manii: devotio. Titus Livius (VIII, 9-10) o descrie în amanunt a propos de o batalie împotriva samnitilor. Vazându-si legiunile gata sa fie înfrânte, consulul Decius îsi "închina" viata sa pentru victorie. Sub conducerea unui pontif, el recita o formula rituala, invocând un mare numar de zei, începând cu lanus, lupiter, Marte si Quirinus, încheind cu zeii Mani si zeita Tellus. O data cu viata sa, Decius ofera Manilor si Gliei armatele dusmane. Ritualul devotio ilustreaza o conceptie arhaica a sacrificiului uman ca "omor creator". Pe scurt, e vorba de un transfer ritual al vietii celui sacrificat în folosul operatiei de întreprins; în cazul lui Decius, victoria militara. E invocat aproape tot panteonul, dar ceea ce salveaza armata romana este ofranda adusa Manilor - adica autosacrificiul lui Decius si jertfirea în masa a samnitilor.
Nu cunoastem cum îsi reprezentau vechii locuitori ai Latiumului regatul mortilor; acele conceptii care ni s-au transmis reflecta influenta conceptiilor greaca si etrusca. Foarte probabil, mitologia funerara arhaica a latinilor prelungea traditiile culturilor neolitice europene. De altfel, conceptiile despre lumea de dincolo împartasite de paturile rurale italice au fost destul de superficial modificate de catre influentele ulterioare, grecesti, etrusce si elenistice. Dimpotriva, Infernul evocat de Vergiliu în cântul VI din Eneida, simbolismul funerar al sarcofagelor din epoca imperiala, conceptiile de origine orientala si pitagoriciana ale imortalitatii celeste vor deveni extrem de populare începând din secolul I î.Hr. la Roma si în alte orase ale Imperiului.
165. Sacerdoti, auguri si confrerii religioase
Cultul public, sub controlul statului, era savârsit de un anumit numar de oficianti si de confrerii religioase, în timpul monarhiei, regele detinea primul rang în ierarhia sacerdotala: el era Rex sacrorum ("rege al sacrului"). Din nefericire, nu se cunosc bine serviciile asa cum erau celebrate, Se stie totusi ca în Regia, "casa regelui", se practicau trei categorii de rituri, destinate lui lupiter (sau lunonei sau lui lanus), lui Marte si unei zeite a belsugului agrar, Ops Consina. Astfel, remarca Dumezil17, pe buna dreptate, casa regelui era locul de întâlnire, si regele agentul sintezei celor trei functiuni fundamentale, pe care, asa cum vom vedea,flamines majores le administrau separat. E permis sa presupunem ca, înca din epoca preromana, rex era înconjurat de un corp sacerdotal, tot asa cum rajan-ul vedic avea capelanul sau propriu (purohiîa) si n'-ul irlandez druizii sai. Dar religia romana se caracterizeaza printr-o tendinta de farâmitare si specializare. Spre deosebire de India vedica si celti, unde sacerdoti i se puteau schimba între ei si, prin urmare, puteau sa celebreze orice ceremonie, la Roma fiecare preot, fiecare colegiu, fiecare confrerie îsi avea competenta sa specifica18.
17 Religion romaine archdique, p. 576; a se vedea, de asemenea, ibid., pp. 184-185. 18/Wd., p. 571.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
Dupa rex veneau, în ierarhia sacerdotala, cei \5flamines, în primul mn&flamines majores: cei ai lui lupiter (flamines Dialis), ai lui Marte si ai lui Quirinus. Numele lor se apropie de sanscritul brahman, dar flaminii nu formau o casta; în plus, ei nu constituiau nici macar un colegiu; fiecare flamin era autonom si legat de o divinitate de la care îsi lua numele. Institutia este, desigur, arhaica; flaminii se disting prin costumul lor ritual si printr-un mare numar de interdictii. Gratie pasiunii pentru antichitati a lui Aullus Gellus se cunoaste mai bine statutul lui flamen Dialis: acesta nu trebuia sa se îndeparteze de Roma si nu trebuia sa poarte nici un nod în îmbracaminte sau asupra sa (daca un om în lanturi îi patrundea în casa, preotul trebuia sa îl elibereze); nu trebuia sa apara gol în aer liber, nici sa vada armate, nici sa calareasca; trebuia sa evite atingeri care l-ar fi putut murdari, contactul cu mortii sau cu ceea ce evoca moartea etc. (Noctes Atticae, X, 15; cf. Plutarh, Quest. Rom., III).
Pentru flaminii lui Marte si Quirinus, obligatiile si interdictiile erau mai putin severe. Nu suntem direct informati în legatura cu serviciul de cult al lui flamen Martiali*, dar e probabil ca el opera în cadrul sacrificiului calului, oferit lui Marte la 15 octombrie. Cât despre flamen Qidrinalis, el oficia în cursul a trei ceremonii; primele doua (sarbatorile Consualia de vara, la 21 august, si Robigalia, la 25 aprilie) erau cu siguranta în legatura cu grâncle19.
Se cunoaste prea putin originea colegiului pontifical. Dupa o informatie a lui Cicero (De domo, 135 si Har. resp., 12) se poate deduce ca colegiul numara, în afara de Pontifices, pe Rex sacrorum si pz flamines majores. Contrar opiniei lui Kurt Latte20, Dumezil a aratat vechimea acestei institutii. Alaturi de flamen Dialis, Pontifex reprezenta, în suita sacra a lui rex, o functie complementara. Flaminii îsi savârseau slujbele întrucâtva "în afara istoriei"; ei efectuau în mod regulat ceremoniile prescrise, dar nu aveau puterea de a interpreta, nici de a rezolva situatiile noi. în ciuda intimitatii sale cu zeii celesti,flamen Dialis nu traducea vointa Cerului; acest lucru cadea în responsabilitatea augurilor. Dimpotriva, colegiul pontifical, mai precis Pontifex Maximus, pe care ceilalti mai mult îl completau, dispunea si de libertate si de initiativa. El era prezent la întâlnirile la care se hotarau actele religioase, el asigura cultele fara titulari si controla sarbatorile, în timpul Republicii, Pontifex Maximus e acela care îi consacra pe flaminii cei mari si vestalele, asupra carora are puteri disciplinare, si acestora din urma el le este sfatuitor, si adesea reprezentant21. E deci probabil ca institutia flaminilor mari si aceea a lui Pontifex nu sunt o creatie a Romei regale; "ca statutul rigid al primilor si libertatea celui de-al doilea nu trebuie sa ni le explicam prin creatii succesive, prin evolutii, ci corespund unor definiri si unor functiuni deosebite, preromane, care se mai stravad înca în numele lor; ca, în sfârsit, era natural ca cea mai mare parte a mostenirii religioase a functiei regale sa treaca în seama lui Pontifex"22.
Cele sase vestale apartineau Colegiului pontifical. Alese între vârsta de sase si zece ani, de catre Marele Pontif, vestalele erau consacrate pentru o durata de 30 de ani. Ele pazeau salvarea poporului roman si întretineau focul Cetatii, pe care nu-l lasau sa se stinga niciodata. Puterea religioasa a vestalelor depindea de virginitatea lor: daca o vestala încalca regula castitatii, ea era închisa de vie într-un mormânt subteran si partenerul ei era ucis în chinuri. Dupa cum observa G. Dumezil, este vorba de un tip sacerdotal destul de original, "caruia nu i s-au putut gasi multe paralele etnografice" (p. 576).
19 Ibid., pp. 166 sq., 225-239; 168 sq., 277-280. Cei doisprezece flamines minores reprezentau divinitati cazute în desuetudine în epoca clasica: Volcanus, Volturnus, Palatua, Carmenta, Flora, Pomona etc.
20 Acest autor presupune o revolutie care "a adus în fruntea organizarii religioase a Romei pe marele pontif si colegiul care îi era subordonat" (Romische Religionsgeschichte, p. 195). A se vedea critica lui G. Dumezil, op. cit., pp. 116 sq.
21 G. Dumezil, op. cit., p. 574.
22 Ibid., p. 576.
Religia romana: de la origini pana la procesul Bacchanaliilor
Colegiul augurilor era tot atât de vechi si tot atât de independent ca si colegiul pontifical. Dar secretul disciplinei a fost bine pastrat. Se stie numai ca augurul nu era chemat sa ghiceasca viitorul. Rolul sau se limita la a descoperi daca cutare sau cutare proiect (alegerea unui loc de cult sau a unui functionar religios etc.) era fâs. El cerea zeului: "Si fâs est..., trimite-mi cutare semn!" Totusi, deja la sfârsitul regalitatii, romanii încep sa consulte alti specialisti, autohtoni sau straini (§ 167). Cu timpul, se introduc la Roma anumite tehnici divinatorii de origine greceasca sau etrusca. Metoda haruspiciilor (care consta în examinarea maruntaielor victimelor) era în întregime împrumutata de la etrusci23.
Alaturi de aceste colegii, cultul public cuprindea numeroase grupuri închise sau "sodalitati" (de la sodalis - tovaras), fiecare specializat într-o tehnica religioasa aparte. Cei douazeci de fetiales sacralizau declaratiile de razboi si tratatele de pace. Salii, "dansatorii" lui Marte si ai lui Quirinus, fiecare grup numarând câte doisprezece membri, operau în martie si în octombrie, când era vreo trecere de la pace la razboi, sau viceversa. Fratres Arvales ocroteau câmpurile cultivate. Confreria lupercilor sarbatorea, la 15 februarie, sarbatorile Lupercalia. Ritul se încadra în ceremoniile specifice perioadei de criza declansata de sfârsitul anului (cf. § § 12, 22)24. Dupa jertfirea unui tap în pestera Lupanar, lupercii, goi, cu exceptia unei bucati de piele de capra cu care îsi acopereau coapsele, îsi începeau cursa purificatoare împrejurul Palatinului. Alergând fara încetare, ei îi loveau pe trecatori cu fâsii din piele de tap. Femeile se ofereau loviturilor lor pentru ca sa dobândeasca fecunditate (Plutarh, Romulus, 21,11-12 ctc.). Riturile erau purificatoare si fecundatoare, ca si numeroase alte ceremonii de Anul Nou. E vorba, desigur, de un ritual arhaic complex, comportând totodata urmele unei initieri de tip Mannerbund; dar semnificatia scenariului pare sa fi fost uitata înainte de perioada Republicii.
în cultul public, ca si în cultul privat, sacrificiul consta în ofranda alimentara: prima recolta de cereale, de struguri, de must si mai ales de victime animale (bovine, ovine, porcine si, la Idele lui octombrie, calul). Cu exceptia sacrificiului calului din octombrie, sacrificarea victimelor animale urma acelasi scenariu. Libatii preliminare aveau loc deasupra unui camin portativ (foculus), reprezentând foculus-ul sacrificatorului, si situat în fata templului, alaturi de altar. Apoi, sacrificantul jertfea simbolic victima, trecându-i cutitul sacrificiai peste spinare, de la cap pâna la coada. Initial, el dobora animalul, dar, în ritualul clasic, preotii (victimarii) savârseau aceasta. Partea rezervata zeilor - ficatul, plamânii, inima si alte câteva bucati - era arsa pe altar. Carnea era consumata de catre sacrificator si ai sai, în cultul privat; de catre sacerdoti, în sacrificiile pentru stat.
166. lupiter, Marte, Quirinus si triada capitolina
Spre deosebire de greci, care îsi organizasera de timpuriu un panteon bine articulat, romanii nu dispuneau la începutul epocii istorice decât de o singura grupare ierarhica de zei, anume triada arhaica lupiter, Marte, Quirinus, completata de catre lanus si Vesta, în calitate de zeu-patron al "începuturilor", lanus a fost situat în capul listei si Vesta, protectoarea orasului, catre sfârsit. Izvoarele literare vorbesc totusi de un anumit numar de divinitati, aborigene sau
23 In ce priveste activitatea oraculara, implicând inspiratia directa de la un zeu, ea era suspecta prin simplul fapt ca scapa controlului statului. Culegerea cunoscuta sub numele de Cârtile Sibiline a trebuit sa fie acceptata pentru ca se credea ca ea contine secretele viitorului Romei. Dar ea era pastrata cu strasnicie de catre preoti si se consulta numai în caz de extrema primejdie.
24 Febnium, care a dat numele \\i\mfebruarius, e tradus de Varron (De ling na latina, VI, 13). "purgamentum "; verbul februare înseamna "a purifica".
De la Gautarna Buddha pâna la triumful crestinismului
împrumutate de la greci si etrusci. Dar nici clasificarea, nici ierarhia acestor zei si zeite nu era hotarâta25. Anumiti autori distingeau pe di indigetes si di novensiles, primii zei nationali (patrii), cei din categoria a doua, zei primiti ulterior (Varro, De lingua latina, V, 74; Vergiliu, Georg., 1,498). Mai pretioasa este suita de zei carora li se aducea devotio transmisa de Titus Livius: cei patru mari zei (lanus, lupiter, Marte, Quirinus) erau urmati de Bellona si de Lari (patroni ai razboiului si ai solului), de divi novensiles si di indigetes, în sfârsit, de zeii Mani si de Tellus (§ 164).
în orice caz, nu ne putem îndoi de caracterul arhaic al triadei lupiter, Marte, Quirinus. Statutul si functiile celor treiflamines majores indica structura zeilor carora ei le dedicau cultul. lupiter26 este prin excelenta zeul suveran, celest si fulgurant, sursa a sacrului si regent al Justitiei, garant al fecunditatii universale si cosmocrator, desi nu guverneaza asupra razboiului. Acesta este domeniul lui Marte (Mavors, Mamers), care reprezinta la toti italicii zeul luptei. Câteodata Marte este asociat si cu rituri pasnice; dar este vorba despre un fenomen destul de cunoscut în istoria religiilor: tendinta totalitara, "imperialista" a anumitor zei de a depasi sfera lor de activitate. Lucrul se verifica mai ales în cazul lui Quirinus27. Totusi, dupa cum am vazut (§ 165), flamen Quirinalis intervine doar în trei ceremonii toate în legatura cu grânele. în plus, din punct de vedere etimologic, Quirinus e în relatie cu comunitatea de viri, adunarea (convirites) poporului roman; pe scurt el reprezinta "functia a treia" în diviziunea tripartita indo-europeana. Dar, la Roma, ca si în alta parte, a treia functie a suferit o farâmitare destul de pronuntata, care se poate explica prin plurivalenta si dinamismul acestei functii.
Cât despre lanus si Vesta, asocierea lor la triada arhaica prelungeste probabil o traditie indo-europeana. Dupa Varro, lui lanus îi apartin prima, lui lupiter summa. lupiter este deci rex, caci prima sunt subordonati lui summa, unii având întâietate numai în ordinea temporala, ceilalti în dignitas28. Spatial, lanus locuieste în pragul caselor si la porti, în ciclul vremii, el este acela care guverneaza "începuturile anului". Tot astfel, în timpul istoric, lanus reprezinta începutul: el a fost primul rege în Latium si suveranul unei vârste de aur, când oamenii si zeii traiau împreuna (Ovidiu,Fasti, 1,247-24S)29. El este imaginat bifrons, pentru ca "orice trecere presupune doua locuri, doua stari, cei din care pleci si cel în care patrunzi" (G. Dumezil, p. 337). Arhaismul sau e în afara de orice îndoiala, caci indo-iranienii si scandinavii cunosc si ei "zei primi".
Numele Vesta deriva de la o radacina indo-europeana, însemnând "a arde"; flacara perpetua a lui ignis Vestae constituie caminul Romei. Faptul ca spre deosebire de sanctuarul Vestei, care era rotund, toate celelalte temple erau patrate se explica, dupa cum a aratat G. Dumezil, prin doctrina indiana a simbolismului Pamântului si Cerului. Templele trebuiau inaugurate si orientate în raport cu cele patru directii celeste; dar casa Vestei nu trebuia inaugurata, pentru ca întreaga putere a zeitei este pe pamânt; sanctuarul sau este o aedes sacra, nu un templum^. Vesta nu era reprezentata prin imagini, era de ajuns focul, care o figura (Fasti, VI, 299). înca
25 Varro îi împartea în certi (= determinati) si incerti si distingea douazeci de zei principali, selecti: c t". Augustin, OV. dei,VU,2.
26 Numele se regaseste în osca, umbriana si în dialectele latine.
27 Acest zeu se regaseste câteodata grupat cu Mars Gradivus: amândoi au scuturi sacre (ancilia, Titus Livius, V, 52); Romulus, fiul lui Marte, reprezentând regalitatea magica si razboinica, este asimilat, dupa moartea sa, lui Quirinus.
28 Varro, citat de Sfântul Augustin, Civ. dei, VII, 9, 1; vezi comentariul lui G. Dumezil, Re/, rom., p. 333.
29 Tot astfel, lanus prezideaza anumite începuturi naturale: el asigura conceperea embrionului, el este considerat ca a întemeiat religia, a construit primele temple, a instituit Saturnalia etc.; vezi izvoarele citate de G. Dumezil. op. cit., p.337.
30 Cf. G. Dumezil, p. 323; tot astfel, în Iran, Atar (= Focul) era la sfârsitul sirului de Amesa Spenia.
Religia romana: de la origini pâna la procesul Bacchanaliilor
o dovada a arhaismului si conservatorismului, caci absenta imaginilor era, la început, o caracteristica a tuturor divinitatilor romane.
în timpul dominatiei etrusce, vechea triada lupiter, Marte, Quirinus îsi pierde actualitatea; ea este înlocuita prin triada lupiter, lunona, Minerva, instituita în timpul Tarquinilor. Influenta etrusco-latina, comportând, de altfel, unele elemente grecesti, este evidenta. Divinitatile au acum statui. lupiter Optimus Maximus, cum va fi numit de acum înainte, este prezentat romanilor sub forma etruscizata a lui Zeus grec. Cultul sau sufera modificari, în plus, triumful acordat de Senat generalului victorios se desfasoara sub semnul lui lupiter. în timpul ceremoniei, cel triumfator devine dublul lui lupiter: el înainteaza în car, încununat cu lauri, în îmbracamintea zeului31. Desi lunona si Minerva sunt si ele prezente în templul sau, lupiter este unicul stapân; lui i se adreseaza legamântul si inscriptia consacratoare.
"lunona, observa G. Dumezil, este cea mai importanta dintre zeitele Romei, dar si cea mai deconcertanta" (p. 299). Numele sau, Juno, deriva de la o radacina care exprima "forta vitala". Functiunile sale sunt multiple: ea prezideaza mai multe sarbatori în relatie cu fecunditatea femeilor (ca Lucina, ea era invocata în ajutorul nasterilor), dar si cu începutul lunilor calendaristice, "renasterea" lunii etc. Totusi, în Capitoliu, ea era Regina, titlu care reflecta o traditie destul de puternica pentru ca a fost acceptat sub Republica. Pe scurt, lunona se afla asociata cu cele trei functiuni ale ideologiei indo-europene: regalitatea sacra, forta razboinica, fecunditatea. G. Dumezil apropie aceasta multivalenta de o conceptie comuna în India vedica si în Iran, anume zeite care îsi asuma toate cele trei functii si le conciliaza, constituind astfel modelul femeii în societate32.
în ce priveste pe Minerva, ea era patroana artelor si a mestesugarilor. Numele este probabil italic (derivat din radacina indo-europeana *men-, desemnând totalitatea activitatii spiritului); totusi, romanii au primit-o prin etrusci. Dar înca în Etruria, Menrva (Minerva) reprezenta o adaptare a lui Pallas-Atena.
La urma urmelor, triada capitolina nu prelungeste nici o traditie romana. Numai lupiter reprezenta mostenirea indo-europeana. Asocierea lunonei si a Minervei a fost opera etruscilor. Pentru ei, de asemenea, triada divina juca mi rol în ierarhia panteonului. Noi stim, de exemplu, ca ea prezida la întemeierea templelor (cf. Servius, ad Aen., 1,422). Dar este aproape tot ceea ce stim.
167. Etruscii: enigme si ipoteze
Roma a fost confruntata de timpuriu cu lumea etrusca. Este totusi dificil sa precizam influentele reciproce ale culturilor lor. Documentele arheologice (morminte, fresce, statui, obiecte diverse) fac marturia unei civilizatii foarte dezvoltate, dar limba etrusca nu o cunoastem. Pe de alta parte, nici un istoric al Antichitatii nu a prezentat religia, cultura si istoria etruscilor, asa cum se facuse în cazul tracilor, celtilor sau germanilor, în plus, informatiile esentiale privind anumite aspecte ale religiei etrusce ne sunt date de catre autorii latini abia începând din secolul lî.Hr., când mostenirea lor originara a suferit influente elenistice, în sfârsit, însasi originea poporului etrusc este controversata, ceea ce reduce valoarea unor inductii prin comparatie.
Dupa traditia transmisa de Herodot (1,94), etruscii descind din lidieni. într-adevar, originea asianica pare confirmata de câteva inscriptii descoperite la Lemnos. Dar formele culturale
." Servius, Ad Vergilii Eclogas, IV, 27. Plutarh, Aemilius Paulus, 32-34, descrie amanuntit celebrul triumfal lui Paulus Emilius dupa victoria de la Pydna (-168); cf. comentariul lui G. Dumezil, pp. 296-298. 32 Cf. G. Dume'zil, op. cit., pp. 307 sq., anali/.a functiei lui Sarasvatî si Anahita.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
dezvoltate în Etriiria nu reflecta realitati asiatice. Ceea ce este un lucru sigur e simbioza timpurie realizata între cuceritorii veniti de peste mare si populatiile aborigene instalate între Pad si Tibru, adica regiunea care, în secolul al Vl-lea, constituia Etruria. Civilizatia etruscilor era, desigur, superioara: ei dispuneau de o flota importanta, practicau comertul, utilizau fierul si cladeau orase fortificate. Organizarea lor politica de baza era federatia cetatilor; metropola numara douasprezece. Or, populatia acestor orase nu era decât în parte etrusca; restul era format din umbrieni, veneti, liguri si alte popoare italice.
Influentele grecesti s-au facut simtite destul de curând, atât în arta, cât si în religie. Zeul etrusc Fufluns a fost reprezentat ca Dionysos, alaturi de Semla (Semele) si de Areatha (Adriadna). Se întâlnesc Artumes (Artemis) si Aplu (Apollon), Pe de alta parte, numeroase divinitati etrusce autentice poarta nume latine sau falisce: Uni (luno), Nethuns (Neptunus), Maris (Marte), Satres (Saturnus). Numele eroului mitologic Mastarna (etr.: maestrna) deriva din latinescul magister. Asimilarea divinitatilor romane cu cele grecesti a avut ca model precedentul etrusc: luno, Minerva, Neptunus au devenit Hera, Atena, Poseidon, urmându-i pe zeii etrusci Uni, Menrva, Nethuns. Pe scurt, cultura si mai cu seama religia etrusca se caracterizeaza printr-o asimilare timpurie de elemente italice si grecesti33. Este vorba, desigur, de o sinteza originala, caci geniul etrusc dezvolta idei împrumutate potrivit vocatiei sale proprii. Dar nu cunoastem mitologia si teologia etrusca. Cercetatorii nu îndraznesc nici macar sa considere cazul lui Hercle (Herakles) drept o exceptie; caci, în pofida eforturilor lui Jean Bayet, se stie doar ca el era extrem de popular în Etruria si ca poseda o mitologie originala, diferita de traditia greceasca si comportând în plus anumite elemente de origine orientala (Melkart)34. în ce priveste teologia, ar fi zadarnic sa credem ca ar putea fi reconstituita pornind de la unele informatii târzii cu privire la "cartile" etrusce. Dupa cum vom vedea, aceste informatii privesc aproape exclusiv tehnicile diverse de divinatie.
în lipsa textelor, savantii s-au concentrat asupra studiului amanuntit al materialului arheologic. Structura arhaica a cultului mortilor si a zeitelor chtoniene aminteste de mormintele si statuile din Malta, din Sicilia si din Egeida (cf. § 34). Necropolele - adevarate cetati ale mortilor - se ridicau alaturi de orasele celor vii. Mormintele erau bogat înzestrate, mai ales cu arme pentru barbati si bijuterii pentru femei. Se practica sacrificiul uman, obicei care, mai târziu, a dat nastere luptelor de gladiatori. Inscriptiile funerare indica numai înrudirea în linie materna a mortului, în vreme ce mormintele de barbati erau împodobite cu un falus, cele ale femeilor aveau stele funerare în forma de casa. Femeia întruchipa însasi casa, deci familia35. Blachofen vorbea despre "matriarhat"; ceea ce e sigur este locul de cinste al femeii în societatea etrusca. Femeile participau la ospete alaturi de barbati. Autorii greci au remarcat surprinsi ca sotiile etruscilor se bucurau de o libertate permisa, în Grecia, numai hetairelor, într-adevar, ele se aratau goale barbatilor si frescele funerare le reprezinta în rochii transparente, încurajând, prin gesturi si tipete, lupta atletilor goi36.
La sfârsitul Republicii, romanii stiau ca religia etruscilor dispunea de "carti" al caror continut fusese transmis de catre personaje supranaturale, nimfa Vegoia sau Tages. Potrivit legendei,
33 F. Altheim observa ca mostenirea asiatica si mediteraneana se lasa mai bine sesizata nu la începutul, ci la sfârsitul epocii etrusce; cf. A History of Roman Religion, p. 50; La religion romaine antique, p. 42.
34 J. Bayet, "Heracles-Hercle dans le domaine etrusque" (în Les origines de l'Hercule romain, 1926, pp. 79-120); id., Hercle, etude critiaue des principaux monuments relatifs a l'Hercule etrusque (1926).
35 Falusii funerari apar începând cu secolul al IV-lea, în timp ce stelele în forma de casa sunt atestate mai de timpuriu. Etruscul mentiona prenumele tatalui si numele de familie al mamei: "mama era considerata nu atât ca o personalitate individuala, ci mai cu seama ca un membru al spitei etruscului" (F. Altheim, La rel. rom. antique, p. 46; cf. A History of Rom. Rel., pp. 51 sq.).
36 F. Altheim, La rel. rom., p. 48; cf. A History..., pp. 61 sq.
Religia romana: de la origini pâna la procesul Bacchanaliilor
acesta din urma aparea, într-o zi, dintr-o brazda; el avea înfatisarea unui copil, dar întelepciunea unui batrân. Multimea care s-a adunat repede în jurul lui Tages a avut grija sa astearna în scris învatatura sa si astfel a luat nastere haruspicinae disciplina^1. Motivul mitic al revelarii unei "carti sfinte"' (sau cuprinzând doctrina secreta) de catre o fiinta supranaturala este atestat în Egipt si Mesopotamia pâna în India medievala si în Tibet. Acest scenario devine popular mai ales în epoca elenistica. Epifania lui Tages ca puer aeternus aminteste hermetisrnul (cf. § 209), lucru care nu înseamna însa, neaparat, o citire alchimica, deci târzie, a traditiei etrusce. Pentru scopul nostru, important este faptul ca, la începutul secolului I î.Hr., despre etrusci se stia ca pastrasera în acele libri ale lor anumite revelatii de .ordin supranatural, în esenta, aceste libri se lasau clasificate în libri fulgurales (teoria fulgerelor), libri rituale s (carora li se asociau acherontici) si libri haruspicini (completate cu libri fatales).
Doctrina fulgerelor, asa cum o cunoastem din expunerile lui Seneca si Plinius38, cuprindea un catalog care dadea pentru fiecare zi a anului semnificatia tunetelor. Mai exact, cerul, divizat în saisprezece parti, constituia un limbaj virtual, actualizat de fenomenele meteorologice. Semnificatia unui fulger era data de partea cerului din care se pornea fulgerul, sau de cea în care sosea. Cele unsprezece tipuri deosebite de fulgere erau mânuite de zei diferiti. Mesajul era deci de origine divina, desi transmis într-un "limbaj secret" accesibil numai unor preoti specializati, haruspici. S-au evidentiat, pe buna dreptate, analogiile cu doctrina caldeana39. Dar în forma în care ne-a parvenit, teoria fulgerelor tradeaza anumite influente ale stiintei elenistice, de la Meteorologica lui Pseudo-Aristotel pâna la conceptiile "magilor caldeeni"40. Totusi, în cele din urma, aceste influente au modificat mai ales limbajul, adaptându-l stilului unui Zeitgeist contemporan. Ideea fundamentala, si anume omologia macrocosmos-micro-cosmos, este arhaica.
Tot astfel, haruspicina, adica interpretarea semnelor înscrise în maruntaiele victimelor, presupunea corespondenta dintre cele trei planuri de referinta: divin, cosmic, uman. Particularitatile diferitelor parti ale organului indicau hotarârea zeilor si, prin urmare, preziceau desfasurarea iminenta a evenimentelor istorice. Modelul în bronz al unui ficat de oaie, descoperit la Piacenza în 1877, contine un numar de linii trasate cu acul de gravat si numele a vreo patruzeci de zei41. Modelul reprezinta atât structura lumii, cât si rânduirea panteonului.
Doctrina omologiei macrocosmos-microcosmos ne informeaza totodata despre ceea ce s-ar putea numi conceptia etrusca asupra istoriei. Dupa librifatales, viata omeneasca se desfasoara în douasprezece hebdomade; dupa cea de a douasprezecea, oamenii "ies din propriul lor spirit" si zeii nu le mai trimit nici un semn42. Tot astfel, popoarele si statele, Etruria si Roma, au un termen fixat de aceleasi legi care calauzesc Cosmosul. S-a vorbit despre pesimismul etruscilor, mai ales în legatura cu credinta lor într-un riguros determinism cosmic si existential. Dar este vorba de o conceptie arhaica, împartasita de numeroase societati traditionale: omul este în legatura cu ritmurile majore ale Creatiei, caci toate modurile de existenta - cosmic, istoric, uman - repeta, pe planul lor de referinta specific, modelul exemplar revelat de traiectoria ciclica a Vietii.
37 Cicero, De div., II, 51. Lydus precizeaza ca grecii îl asimilau pe copilul Tages cu Hermes Chtonios.
38 Naturales questiones, II, 31-41 si 47-51; Naturalis Historia, II,
39 în ultima vreme de A. Piganiol, "Les etrusques, peuple d'Orient", pp. 330-342.
40 Vezi, mai ales, S. Weinstock, "Libri Fulgurales", pp. 126 sq.
41 Vârsta modelului e înca controversata; el dateaza probabil din secolele III sau II î.Hr. Asemanarile cu hepatoscopia mesopotamiana sunt evidente; ele au fost întarite, probabil, de influente ulterioare.
42 Varro, text citat si comentat de A. Bouche"-Leclercq, Histoire de la divination, IV, pp. 87 sq., cf. C. O. Thulin, Die Ritualbiicher, pp. 68 sq.; G. Dum6zil, Rel. rom. arch., pp. 653 sq.
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
Este dificil sa se poata reconstitui credintele etrusce cu privire la moarte si la existenta de dincolo de mormânt, începând din secolul al IV-lea, picturile tombale înfatiseaza un Infern "diferit de cel grecesc, dar inspirat din el: mortul calatoreste, pe cal sau în car; el este primit în lumea cealalta de catre un grup de barbati, probabil stramosii sai; îl asteapta un ospat, prezidat de Hades si Persephone, care se numesc aici Eita si Phersipnai"43. Pe de alta parte, picturile reprezinta o întreaga demonologie, care nu e de origine greceasca. Protagonistul, Charun,în pofida numelui sau grecesc, este o creatie originala a mitologiei etrusce. "Nasul sau încovoiat te face sa te gândesti la o pasare de prada, urechile sale sunt asemanatoare celor de cal, dintii, pe care un rictus crud al buzelor îi dezgoleste, toate acestea când le vezi pe monumente îti evoca imaginea unui carnasier, gata sa-si sfâsie victimele"44. Dupa ce a doborât-o, Charan îsi întovaraseste victima în drumul ei spre Infern. Dar rolul sau înceteaza la intrarea în lumea de dincolo, unde, judecând dupa scenele pictate pe peretii mormintelor, pe mort îl asteapta o postexistenta bogata în placeri.
Cele câteva fragmente din Libri Acherontici nu ne permit nici o apropiere cu Cartea Mortilor egipteana. Potrivit scriitorului crestin Arnobius (secolul IV): "în Libri Acherontici, Etruria promite ca, prin sângele anumitor zei, sufletele vor ajunge divine si se vor putea sustrage conditiei muritoare" (Adversus Nationes, II, 62). Servius adauga o informatie importanta: ca urmare a anumitor sacrificii, sufletele se transforma în zei, care sunt caracterizati drept animales pentru a se aminti originea lor (ad Aen., III, 168). Ar fi vorba deci de o zeificare dobândita ca urmare a unor ritualuri sângeroase, ceea ce se poate interpreta fie ca un indiciu al vechimii, fie ca un sacrificiu - sacrament comparabil cu initierea în Misterele lui Mithra (cf. § 217). în orice caz, "divinizarea sufletelor" adauga o dimensiune noua eshatologiei etrusce.
însa esenta gândirii religioase etrusce scapa investigarii. Prestigiul de care se bucurau, înca de la începuturi, la Roma, metodele lor de divinatie, de orientatio si de constructie a oraselor si edificiilor sacre, indica structura cosmologica a teologiei etruscilor si pare sa explice eforturile lor de a patrunde enigma timpurilor istorice. Foarte probabil, aceste conceptii au contribuit la maturizarea religiei romane.
168. Crize si catastrofe: de ia suzeranitatea gaiica ia cei de-al doilea razboi punic
în -496, la putin timp dupa expulzarea ultimului rege etrusc si instaurarea Republicii, s-a ridicat un templu, la picioarele Aventinului, consacrat unei triade noi: Ceres, Liber si Libera. Politica a jucat probabil un rol în întemeierea acestui cult menit acestor trei divinitati patroane ale fecunditatii. Sanctuarul, un loc consacrat de multa vreme cultelor agrare, apartinea reprezentantilor plebei45. Etimologic, Ceres semnifica "Cresterea" în forma personificata. Existenta unui flamen Cerialis si caracterul particular al ritualurilor celebrate cu prilejul festivitatilor Cerialia (19 aprilie) confirma arhaismul zeitei. Cât priveste Liber, numele sau pare sa derive din radacina indo-europeana *leudh, al carei sens este "cel care germineaza, cel care asigura nasterea si secerisul"46. Dupa Sfântul Augustin (C/v. dei, VII, 3), perechea Liber-Libera favoriza procreerea si fecunditatea universala, "eliberând" samânta în cursul împreunarii sexuale (ibid., VII, 9). în anumite locuri din Italia, sarbatoarea lor, Liberalia (17 martie), comporta elemente licentioase: procesiunea unui falus, pe care cele mai caste
43 G. Dumezil, op. cit., pp. 676-677.
44 F. de Ruyt, Charun, demon etrusque de la mort, pp. 146-147.
45 Potrivit traditiei, templul a fost rezultatul primei consultari a Cartilor Sibiline, dar este vorba de un anacronism,
46 E. Benveniste, "Liber et liberi"; G. Dumezil, op. cit., p. 383.
Religia romana: de la origini pâna la procesul Bacchanaliilor
matroane romane trebuiau sa-l încoroneze public, cuvinte obscene etc. (Civ. clei, VII, 21). Dar foarte curând triada Ceres, Liber, Libera a fost asimilata (interpretatio graeca!) trioului Demeter, Dionysos (Bachus) si Persephone (Proserpina)47. Devenit cunoscut sub numele de Bachus, Liber va cunoaste o cariera exceptionala ca urmare a raspândirii cultului dionysiac (vezi, mai departe, p. 314).
Roma era familiarizata cu zeii greci înca din secolul al Vl-lea, când era sub dominatie etrusca. Dar, de la începutul Republicii, asistam la o asimilare rapida a divinitatilor grecesti, Dioscurii în ~ 499, Mercur în ~ 495, Apollon în ~ 431 (cu ocazia epidemiilor de ciuma; acesta a fost asadar primul "zeu-vindecator" care a fost introdus). Venus, la origine substantiv comun, semnificând un farmec magic, a fost identificata cu Afrodita greaca: dar structura zeitei s-a schimbat. Un proces similar caracterizeaza asimilarea divinitatilor latine si italiote. Diana a fost primita de la albani si omologata ulterior cu Artemis. în ~ 396, lunona Regina, zeita patroana a Veilor, a fost invitata ceremonial sa se stabileasca la Roma. într-un pasaj celebru, Titus Livius (V, 21, 3-22) descrie ritul de evocatio: dictatorul Camillus s-a adresat zeitei asediatilor: "Pe tine, lunona Regina, care ocrotesti acum Veii, te rog sa ne urmezi pe noi învingatorii, în orasul nostru care va fi în curând al tau, si în care te va întâmpina un templu pe masura maretiei tale". Veii "nu stiau ca propriii lor ghicitori, precum si oracolele straine îi abandonasera, ca zeii erau acum chemati sa-si împarta ramasitele lor pamântesti, si ca alti zei evocati, din orasul lor, prin rugaciuni, îi priveau deja din templele si noile lacasuri ale inamicului: pe scurt ca erau în ultima lor zi...".
Invazia celtilor, în primul sfert din secolul al IV-lea, întrerupsese contactele cu elenismul. Devastarea Romei (înjur de ~ 390) a fost atât de radicala, încât unii se gândisera sa paraseasca pentru totdeauna ruinele si sa se stabileasca la Veii. La fel ca în cazul Egiptului dupa invazia hiksosilor (cf. § 30), incendiul orasului a zdruncinat profund încrederea romanilor în destinul lor istoric. Abia în ~ 295, dupa victoria de la Sentinum, Roma si Italia s-au eliberat de suzeranitatea galeza. Comunicatiile cu lumea greaca au fost restabilite si romanii si-au reluat politica de cucerire. Catre sfârsitul secolului al III-lea, Roma era cea mai mare putere din Italia. De aici înainte, vicisitudinile politice vor avea repercusiuni, adesea destul de grave, asupra institutiilor religioase traditionale. Pentru un popor înclinat sa vada în evenimentele istorice tot atâtea epifanii divine, victoriile sau dezastrele militare erau încarcate de semnificatii religioase.
Când, la scurt timp dupa aceea, al doilea razboi punic punea în cumpana însasi existenta statului roman, religia a suferit o transformare profunda. Roma a facut apel la toti zeii, oricare ar fi fost originea lor. Haruspiciile si Cartile Sibiline revelau ca pricinile dezastrelor militare se afla în diferite greseli de ordin ritual. Urmând indicatiile Cartilor Sibiline, Senatul a hotarât primele masuri de salvare: sacrificii, lustratii, ceremonii si procesiuni neobisnuite, si chiar sacrificii umane. Dezastrul de la Cannae (-216), amplificat amenintator de mai multe semne si minuni si de incestul a doua vestale, a determinat Senatul sa-l trimita pe Fabius Pictor la Delfi pentru consultarea oracolului. La Roma, Cartile Sibiline au prescris sacrificii umane: doi greci si doi gali au fost îngropati de vii (Titus Livius, XXII, 57, 6)48. Este vorba, foarte probabil, de un rit de structura arhaica, "omorul creator"49.
47 Cf. J. Bayet, "Les "Cerialia", alte"ration d'un culte latin par le rnythe grec" (= Croyances et rites dans la Rome antique), în special pp. 109 sq.
48 în ~ 226, tot ca urmare a unei consultari a Cartilor Sibiline, o pereche de greci si un gal au fost îngropati de vii, spre a îndeparta amenintarea unei invazii galice (Plutarh, Marcellus, III, 4). Jertfe asemanatoare au avut loc la sfârsitul secolului al II-lea (Plutarh, Quest. Rom., 83). Sacrificiile umane au fost interzise de Senat în - 97. /
49 Spre a-si asigura victoria, Xerxes a îngropat de vii noua barbati si noua fete când si-a îmbarcat armata spre Grecia. Se spune, pe de alta parte, ca Temistocle, ca urmare a unui oracol, a sacrificat trei prizonieri tineri în ajunul bataliei de la Salamina (Plutarh, Vita Them., XIII), în legatura cu aceasta tema mitico-rituala, vezi M. Eliade, De Zalmoxis â Gengis-Khan, pp. 178 sq. [trad. româneasca, pp. 183 sq. - nota trad.].
De la Gautama Buddha pâna la triumful crestinismului
în sfârsit, în ~ 205-204, în ajunul victoriei împotriva lui Hanibal si urmând sugestia Cartilor Sibiline, Roma a introdus prima divinitate asiatica, Cybele, Marea Mama de la Pessinonte (Titus Livius, XXIX, 10 sq.)- Celebra piatra neagra care o reprezenta pe zeita a fost adusa din Pergam de o escadra romana. Solemn întâmpinata la Ostia, Cybele a fost instalata în templul rezervat ei de pe Palatin50. Totusi, caracterul orgiac al cultului si în primul rând prezenta preotilor eunuci contrastau prea puternic cu austeritatea romana. Senatul nu va întârzia sa reglementeze cu grija manifestarile de cult. Sacrificiile au fost strict limitate la interiorul templelor, cu exceptia unei procesiuni anuale în care piatra sacra înfatisând-o pe Cybele era dusa spre a fi spalata la râu. Cetatenilor romani le era interzis sa sacrifice dupa ritul anatolian. Personalul a fost restrâns la un singur preot, o preoteasa si asistentii lor; dar nici romanii, nici sclavii acestora nu aveau dreptul sa exercite aceste functii. Cât priveste cultul roman oficial, el era controlat de un pretor urban.
Totusi, în ~ 204, Senatul a consimtit sa se organizeze sodalitati care se compuneau exclusiv din membri ai aristocratiei; principala lor functie se reducea la banchete în onoarea Cybelei. Pe scurt, introducerea primei divinitati asiatice a fost opera aristocratiei. Patricienii considerau ca Roma era chemata sa joace un rol important în Orient. Dar prezenta Cybelei n-a avut urmare. Invazia cultelor orientale va avea loc abia peste un secol. Desigur, dupa teribilele suferinte si spaima celui de-al doilea razboi punic Roma era puternic atrasa de divinitatile asiatice. Dar si aici întâlnim ambiguitatea specific romana: necesitatea de a controla cultele straine si teama de a nu pierde foloasele lor51. Totusi, urmarile acestor doua razboaie si ale stralucitei victorii ce a urmat nu au putut fi evitate. Pe de o parte, un numar considerabil de refugiati din toate regiunile Italiei si de sclavi straini s-au refugiat la Roma. Pe de alta parte, anumite paturi ale populatiei s-au detasat treptat de religia traditionala. La Roma, ca si în întreaga lume mediteraneana, cu începere din secolul al IV-lea, necesitatea unei experiente religioase personale se revela tot mai urgenta. O asemenea experienta religioasa era accesibila mai ales în micile adunari si în societatile închise de tipul "religiilor de Mistere", altfel spus, în asociatii secrete care scapau controlului Statului. Din acest motiv, Senatul interzisese participarea cetatenilor romani, si chiar a sclavilor acestora, la cultul anatolian al Cybelei.
In ~ 186, autoritatile au descoperit, cu surpriza si indignare, existenta chiar la Roma a sarbatorilor Bacchanalia, adica a unor "mistere orgiace" nocturne. Cultul lui Dionysos cunoscuse o larga difuziune în lumea mediteraneana, mai ales în epoca elenistica (§ 206). Ca urmare a întinderii dominatiei romane în Marea Grecie, asociatiile ezoterice de mysti s-au raspândit în peninsula, mai ales în Campania, într-adevar, o preoteasa vizionara, originara din Campania, introdusese la Roma un cult secret, modificat dupa indicatiile ei proprii, si comportând anumite rituri comparabile cu acelea din Mistere, în urma unei denuntari, facuta imediat publica de catre consul, ancheta a revelat proportiile cultului si caracterul sau orgiastic. Aderentii, mai multi de 7 000, erau acuzati de multe abominatiuni; nu numai ca prestasera juraminte sa nu spuna nimic, dar practicau si pederastia si organizau asasinate ca sa câstige averi. Riturile erau celebrate în cel mai mare secret. Dupa Titus Livius (XXXIX, 13,12), barbati cu spiritul parca ratacit si agitându-si trupul, rosteau cuvinte profetice; femeile, "cu parul despletit, asemeni bacchantelor", alergau pâna la Tibru, "agitând torte înflacarate" pe care le cufundau în apa si le scoteau tot învapaiate, "caci aveau în vârf sulf nestins amestecat cu var"52.
50 Trebuie amintit ca, gratie legendei lui Enea, Cybele nu mai era o zeita straina.
51 Cf. Jean Bayet, Histoire... de la religion romaine. p. 154.
52 Aderentii erau acuzati ca îi nimicesc în chip îngrozitor pe cei care refuzau sa se asocieze crimelor si desfrâului lor (ibid., 39, 13, 13). Pentru o analiza detaliata a textului lui Titus Livius si despre un Senatus-Consultus din 186 cu privire la Bacchanalia, vezi Adrien Bruhl, Liber Pater, pp. 82-116.
Religia romana: de la origini pâna la procesul Bacchanaliilor
Unele acuzatii amintesc cliseele folosite mai târziu în toate procesele de erezie si de vrajitorie. Promptitudinea si severitatea anchetei, duritatea represiunii (câteva mii de executii în tara) demonstreaza caracterul politic al procesului. Autoritatile denunta pericolul pe care îl reprezinta asociatiile secrete, deci pericolul unui complot în stare sa încerce o lovitura de stat. Fara îndoiala, cultul bacchic nu a fost total abolit, dar li s-a interzis cetatenilor romani sa participe la el. în plus, orice ceremonie bacchica, obligatoriu limitata la cinci membri, trebuia autorizata printr-o decizie a Senatului. Edificiile si obiectele cultuale au fost distruse, în afara de acelea care cuprindeau "ceva sacru".
Toate aceste masuri izvorâte din panica arata cât de mult suspecta Senatul asociatiile religioase care scapau controlului sau. Senatus-Consultul împotriva Bacchanaliilor nu trebuia niciodata sa-si piarda valabilitatea; trei secole mai târziu el slujea drept model pentru persecutia împotriva crestinilor.
|
