REVOLTA TARANILOR (1381)

REVOLTA ŢĂRANILOR (1381)

Domnia lui Eduard al III-lea începuse printr-un lung sir de victorii maritime si militare. Curajul personal al regelui si al fiului sau mai mare, Printul Negru, facuse din ei eroi nationali. Cincisprezece ani dupa tratatul de la Brétigny, Anglia nu mai era decât o tara umilita si nemultumita. Batrânul rege se ramolea în bratele unei frumoase cameriste, Alice Perrers, careia îi daruia bijuteriile coroanei. Printul Negru, bolnav, dupa multe lupte a trebuit sa para­seasca pe o litiera guvernamântul Aquitaniei si se stingea încet, încet. Al treilea fiu al regelui, Ioan de Gand, redutabilul duce de Lancaster, se aliase cu Alice Perrers si guverna tara, sprijinindu-se pe o banda de prevaricatori. Aproape tot ce se cucerise fusese pierdut. Pe tronul Frantei se gasea un rege mare, Carol al V-lea, care refacuse marina tarii si ai carui generali - Du Guesclin, Clisson - înte­lesera ca secretul victoriei era, în razboiul acesta, sa nu dea nici o batalie daca nu mergeau la sigur. Îi lasau, prin urmare, pe englezi sa se epuizeze cutreierând tara 10210t192k , incendiind orasele, masacrând tarani dezarmati. "Furtuna va trece", spunea Carol al V-lea, si într-adevar începu sa se întrevada ca succe­sele englezilor de la Crécy si Poitiers nu dadusera adevarata masura a fortelor celor doua regate. Cu­cerirea si ocuparea unui imperiu continental depa­seau fortele Angliei, care "nu era destul de puter­nica - nici în oameni, nici în bani - ca sa ocupe în permanenta primul loc în Europa". În fine, si acesta-i faptul cel mai important, Anglia nu mai era stapâna marii, fara de care înceta sa mai fie invulnerabila. Stângacia Printului Negru, mai slab ca diplomat decât ca soldat, dusese la alianta regelui Castiliei si a regelui Frantei. Flota lui domina Golful Gasconiei si Canalul Mânecii. Nu numai ca o flota engleza a fost nimicita la La Rochelle, dar navele franceze intrau nestingherite pe Tamisa, flotilele franceze devastau orasele de pe coasta si incendiau satele de pescari. Singurul mijloc de aparare a An­gliei consta în a chema la arme populatia de pe coaste prin focuri aprinse pe înaltimi. Metoda care lasa timp suficient navalitorilor sa debarce, sa actio­neze si sa fuga.

II. În zapaceala si disperarea tuturor, numai Ca­mera Comunelor arata oarecare curaj. Despartirea parlamentului în doua Camere era acum un obicei bine statornicit. Cavalcadele gentilomilor de la tara, sosind la Londra pentru sesiunea parlamentara, de­venisera pentru orasenii capitalei un spectacol fa­miliar. La sesiunile Camerei Comunelor participau regulat doua sute de oraseni, reprezentând o suta de "burguri", si saptezeci si patru de cavaleri, reprezentând treizeci si sapte de comitate. Acestia din urma, desi mai putin numerosi, dominau si decideau, caci ei reprezentau forta reala. Ei au fost aceia care, în parlamentul din 1376, denumit "parlamentul cel bun", au avut cutezanta sa ceara socoteala ducelui si clicii sale, sa pretinda îndepartarea Alicei Perrers si sa invite pe batrânul rege sa asigure apararea maritima a tarii. Poate ca ar fi fost mai putin te­merari daca nu s-ar fi simtit sustinuti de populatia Londrei, violent ostila ducelui, si daca, pentru mai multa siguranta, n-ar fi chemat sa delibereze împre­una cu ei câtiva lorzi pe care-i socoteau favorabili cauzei lor. Li se facura promisiuni, caci trebuiau îmbunati pentru a se putea umple vistieria. Dar în­data ce se termina sesiunea, membrul parlamentu­lui devenea iar un simplu cavaler. Ducele îl arunca pe speaker în închisoare; Alice Perrers, care fagaduise ca n-are sa-l mai vada niciodata pe rege, îsi relua locul lânga el; episcopii, care jurasera s-o excomunice, nu miscara un deget. Când, în 1377, re­gele muri, toata opera "parlamentului cel bun" era distrusa. Eduard al III-lea n-a fost regretat, batrânetea sa jalnica a facut sa se uite ispravile din tinerete. Totusi regele Frantei, vrând sa onoreze pe înaltul adversar, a poruncit sa se celebreze la Sainte-Chapelle un serviciu divin pentru odihna su­fletului regelui Angliei.

III. Printul Negru murind înaintea tatalui sau, mostenitor legitim deveni nepotul lui Eduard al III-lea, Richard al II-lea, supranumit Richard de Bordeaux. Era un copil frumos si inteligent, dar care nu putea domni personal decât peste câtiva ani. Redutabilii sai unchi, ducii de Clarence si Lancas­ter, urmau, asadar, sa devina consilierii sai, poate rivalii sai. Cu multa demnitate, stând lânga cadavrul bunicului sau, el obtinu ca trimisii cetatii Londra si unchiul sau Lancaster sa schimbe sarutul pacii. Din primul an al domniei sale, Richard va avea prilejul sa arate un curaj si o prezenta de spirit surprinza­toare, caci în acel an izbucni o rascoala, o raz­merita taraneasca, care ar fi putut sa se transforme în revolutie. De multa vreme o nemultumire as­cunsa mocnea la tara. Nu pentru ca taranii ar fi fost mai nenorociti; dimpotriva, în timpul ultimilor zece ani, salariile se urcasera, pe când preturile sca­zusera. Dar oamenii încetasera sa mai aiba încre­dere în sistemul care-i tinea în serbie. Cunoscusera rusinea patita de batrânul rege, înfrângerile suferite de seniorii lor în Franta, raidurile flotilelor fran­ceze. "Preotii saraci" ai lui Wyclif le vorbisera de bogatiile scandaloase ale abatilor. Un poem scris în limba poporului, Petru plugarul de Langland, fusese raspândit în toata tara.

Langland nu era un revolutionar, era un om pios si admira viata mo­nastica, dar zugravea soarta poporului cu un rea­lism atât de sumbru si luxul celor mari cu atâta dispret si ostilitate, încât mii de tarani ca Petru plugarul, ascultând aceste versuri, se simteau mis­cati. În anul 1381 se tineau la sate nenumarate con­sfatuiri secrete, circulau din comitat în comitat me­saje misterioase care duceau ordinele "Marii So­cietati", agitatorii clerici si mireni predicau în acelasi timp reforma bisericii si rascularea tarani­lor. Statutul lucratorilor le întretinea exasperarea. În fiecare zi, pe alt domeniu, taranii intrau în conflict cu un senior sau cu administratorul lui, care voia sa-i oblige sa secere pentru doi sau trei penny pe zi. Pedepsele prevazute de aceasta lege absurda împotriva acelora care refuzau munca alungau de pe câmp tarani care pâna atunci fuse­sera niste plugari linistiti, transformându-i în va­gabonzi care rataceau prin paduri, demoralizati fiindca se trezeau dezradacinati. "Vilanul care fuge e un personaj tot atât de obisnuit în Anglia seco­lului al XIV-lea ca si sclavul care îsi ia câmpii în America secolului al XIX-lea; în ambele cazuri razvratirile acestea din ce în ce mai numeroase sunt semnul vointei de libertate ale unei clase întregi".

IV. Froissart ne-a pastrat discursurile celui mai cunoscut agitator din 1381, capelanul John Ball: "Acest John Ball avea obiceiul ca, în zilele de du­minica, atunci când lumea iesea din biserica, dupa liturghie, sa vina la cimitir. Acolo aduna poporul în jurul lui si-i predica spunând: «Oameni buni, lucrurile nu pot merge bine si nu vor merge bine în Anglia atâta timp cât bunurile nu vor fi puse în comun, atâta timp cât vor exista vilani si genti­lomi si nu vom fi cu totii egali. De ce acei carora le spunem seniori sunt stapâni mai mari decât noi? Ne tragem doar cu totii din acelasi tata si aceeasi mama, din Adam si Eva. Cum de pot spune si cu ce pot dovedi ca ei sunt mai curând stapâni decât noi, în afara de faptul ca ne pun pe noi sa aram, sa cultivam pamântul, ca ei sa aiba ce cheltui? Ei se îmbraca în catifea si noi în postav prost; pentru ei vinul, mirodeniile si pâinea cea mai buna, pentru noi secara, tarâtele si paiele si, ca bautura, numai apa; ei se odihnesc în castele frumoase, iar pe noi ne bat ploile si vânturile de pe câmp; si de la noi, din munca noastra le vine tot ce-i de trebuinta pentru traiul lor. Sa ne ducem la rege. E om tânar. Sa-i aratam din nou în ce robie traim. Sa-i spu­nem ca vrem sa fie altmintrelea, iar daca nu, vom îndrepta noi însine lucrurile»".

V. Asa obisnuia sa vorbeasca John Ball în fiece duminica, când lumea iesea de la liturghia din sat; plecând de acolo, multi murmurau: "Adevar gra­it-a". Totusi, cererile taranilor fura mai putin co­muniste decât predicile lui John Ball. Ei cereau numai libertatea persoanei lor si înlocuirea tuturor corvezilor printr-o redeventa de patru penny de acru. Cauza imediata a revoltei a fost o taxa pe care sfetnicii coroanei, procedând în mod foarte stângaci, voiau s-o mai încaseze o data, deoarece colectorii nu strânsesera prima oara destui bani. Când taranii îi vazura iar pe trimisii regelui si când acestia voira sa-i aresteze pe cei recalcitranti, un sat întreg se supara si-i puse pe fuga. Apoi, înspaimântati de fapta lor, taranii luara calea codru­lui. Acolo traiau nenumarati insi certati cu legea din cauza necugetatei aplicari a Statutului lucra­torilor. O armata gata pregatita pentru o rascoala. Din sat în sat zbura cuvântul de ordine atât de asteptat: "John Ball saluta pe toti si va da de stire ca a sosit clipa". În câteva zile Essex si Kent luara foc. Rebelii jefuiau casele, ucideau pe partizanii du­celui si pe oamenii legii. Ideea lor fixa era sa dis­truga urmele scrise ale serbiei lor. În castelele pe care le ocupau, ardeau registrele si cartelele. În fata puhoiului, nobilii, ciudat de incapabili sa organi­zeze o rezistenta, fugeau; curând taranii si cei cer­tati cu justitia intrara în orase. Seniorii, la rândul lor, se ascunsera în paduri. Orasenii îi primira des­tul de bine pe insurgenti. La Canterbury, citadinii si satenii uniti platira câteva datorii vechi, decapitând pe cei pe care-i urau. Apoi armata aceasta in­forma începu marsul asupra Londrei. Acolo se afla tânarul rege, pe care sefii revoltei îl considerau favorabil lor si despre care multi nu stiau altceva decât ca este un copil si ca trebuia aparat de unchiul sau, Ioan de Gand, cel mai urât dintre toti marii seniori. Trebuie sa ti-i închipui mergând pe poteci, grupati pe orase si sate, purtând bâte, sabii rugi­nite, topoare, arcuri demodate si sageti fara aripi.

VI. Regele si credinciosii lui se refugiara în Tur­nul Londrei. Orasul propriu-zis era usor de aparat; puntea care-l separa de tarm avea o parte mobila la mijloc si ar fi fost suficient s-o ridice. Dar un alderman care tinea cu revoltatii le dadu drumul, cu toate ca primarul, care era de partea ordinii, se opunea. Urmara îndata niste scene îngrozitoare de strada. Ţaranii deschisesera portile închisorilor si, asa cum se întâmpla în toate razmeritele, ceata ban­ditilor iesi din umbra ca sa jefuiasca si sa omoare. Se instala un butuc în Cheapside si începura sa zboare capete. Un întreg cartier de flamanzi fu masacrat fara alta pricina decât aceea ca erau stra­ini. Casa lui Ioan de Gand fu incendiata. Numai tânarul rege era în gratiile norodului. Înca din prima zi, urcat pe o corabie, pornise sa dojeneasca multimea - fara sa debarce - si fusese aclamat. Fara sa se stie de ce, era idolul acestor nenorociti, iar el avea sa traga din aceasta popularitate mari foloase. El le dadu rebelilor o prima întâlnire la Mile's End, într-o câmpie vecina cu Londra, si acolo se facu ca le acorda tot ce cereau. Treizeci de slujbasi începura sa redacteze zapisele de dezro­bire si sa le pecetluiasca cu sigiliul regelui. Ţaranii aveau încredere în pergamente. Pe masura ce fie­care grupa îsi primea hrisoavele, parasea triumfa­toare câmpia si se întorcea la Londra, fluturând fla­murile regale care le fusesera distribuite. E cert ca sfetnicii lui Richard nu avusesera o clipa intentia sa socoteasca valabile concesiunile smulse în urma jafurilor si a asasinatelor. Ei cautau sa câstige timp. Noi crime aveau sa-i sileasca sa treaca repede la ofensiva.

VII. În timp ce regele nu se afla în turn, rebelii au patruns înauntru; capul arhiepiscopului de Can­terbury si acela al vistiernicului fura înfipte la in­trarea pe podul Londrei. Trebuia cu orice pret îndepartata multimea setoasa de sânge si care-si iesise din fire. Numeroase grupe de tarani, multumite de zapisele lor, parasisera orasul. Mai ramasesera câteva mii, fara îndoiala cei mai aprigi, care voiau sa continue jaful. Dar soseau din toate partile cavaleri si oraseni pentru a se aduna în jurul regelui. Un nou loc de întâlnire fu fixat rebelilor pentru a doua zi: târgul de cai de la Smithfield. Copilul-rege aparu calare în piata, urmat de primarul Londrei si de o întreaga escorta. La celalalt capat al pietei erau "oamenii blajini", înarmati cu arcuri. seful lor, Wat Tyler, veni calare în fata cortegiului regal. Ce s-o fi întâmplat atunci? Cronicarii difera în rela­tarile lor. Desigur ca a fost insolent si, deodata, primarul Londrei, care purta o arma sub mantie, se mânie si-l doborî dintr-o lovitura în cap. Îndata ce cazu, oamenii regelui îl înconjurara pentru ca bandele de la celalalt capat al pietei sa nu vada ce s-a întâmplat. Dar ele apucasera sa vada si înce­pura îndata sa se însiruie în ordine de bataie si sa întinda arcurile, când tânarul rege facu un gest eroic, neasteptat, cu bune consecinte. El îsi parasi oamenii si pleca de unul singur, spunându-le: "Ramâneti aici si nimeni sa nu ma urmeze". Apoi, înaintând spre rebeli, le spuse: "Nu aveti alt coman­dant decât pe mine. Eu sunt regele vostru. Fiti pe pace". Vederea acestui copil frumos, care venea spre ei linistit si încrezator, îi dezarma pe insur­genti, care n-aveau nici sef si nici un plan. Richard se puse în fruntea lor si-i duse afara din oras. Asa ,cel putin, istoriseste Froissart.

VIII. Asasinii si jefuitorii nu prea merita mila. Dar printre taranii din 1381 erau multi oameni de treaba care socoteau ca apara o cauza justa. Pe acestia nu-i putem vedea fara emotie urmând, într-un patetic si încrezator cortegiu, frumosul re­ge-copil care-i duce la suplicii. Caci represiunea avea sa fie tot atât de cruda ca si insurectia. În­data ce cetele razvratite fura împrastiate si taranii întorsi în satele lor, regele si judecatorii sai mer­sera din comitat în comitat în vederea unor sângeroase judecati. Rebelii fura spânzurati cu sutele. La Londra, pe butucul instalat de ei însisi în Cheap­side, vinovatii din zilele de macel si multi nevino­vati fura decapitati. Rudele victimelor, pâna si fe­meile, cerura îngaduinta, pentru a gusta si mai mult razbunarea, sa execute ei însisi pe calaii din ajun. Teroarea claselor diriguitoare fu îndelungata; merse pâna acolo încât interzicea fiilor de vilani sa intre în universitati. Cavalerii si orasenii liberali (au existat totdeauna) îsi pierdura orice autoritate în parlament. Dar spiritul de independenta al po­porului englez nu pieri si sfârsi prin a triumfa. Sta­tutul lucratorilor cazu în desuetudine la sfârsitul secolului si judecatorii de pace fura însarcinati sa rezolve prin buna întelegere chestiunile referitoare la salarii. În sfârsit, sub domnia Tudorilor serbia fu abolita si, "sub domnia lui Iacob I, deveni o ma­xima legala ca orice englez este un om liber".